Obedienţa faţă de autoritate.

Milgram

Există o vastă literatură care "predă" metode sigure de control al minţii, cum
sunt hipnoza ori spălarea creierului folosind anumite tehnici.Adevărul, prozaic şi
tulburător, este că lucrurile sunt întrucâtva mai simple... Omul, prin natura sa, este
obedient şi susceptibil de a face cele mai bizare lucruri dacă se află în contextul
potrivit...

 O societate stabilă este construită pe ierarhii, în care unii oameni au autoritate

asupra altora. Relaţii de putere sunt stabilite la toate nivelurile, acasă, la serviciu
ori la restaurant. Părinţii exercită putere asupra copiilor, profesorii asupra elevilor,
generalii asupra militarilor din subordine şamd. Unii exercită puterea, alţii se
supun.

În continuare vom explora obedienţa faţă de autoritate a fiinţei umane. Vom vedea
cât de departe merge o persoană aflată sub ordinele unei alte persoane, cât de
orbeşte poate acţiona omul atunci când un altul îi ordonă ori sugerează să facă ceva
anume. Vom vedea că modul în care omul se raportează la autoritate este unul care
pune în pericol chiar specia umană - prin uşurinţa cu care oamenii pot ucide
semeni - şi că obedienţa oarbă - care pare că este parte a naturii umane - este
prezentă nu la o parte neînsemnată a speciei umane, ci la majoritatea membrilor
acesteia.

De asemenea, vom constata că există indivizi care nu cadrează cu tabloul general;

unii dintre noi au un "instinct" al neascultării, au capacitatea de a de detaşa de forţa
nimicitoare pe care o exercită autoritatea asupra noastră.

EXPERIMENTUL LUI STANLEY MILGRAM. UNIVERSITATEA YALE,

SUA, 1961

Preliminarii

În fapt, experimentul obedienţei faţă de autoritate al lui Milgram constă într-o serie
de experimente efectuate la universitatea americană Yale şi care au avut ca scop
măsurarea gradului în care participanţii executau ordinele unei persoane cu
semnele autorităţii, chiar dacă aceste ordine intrau în conflict cu propriile norme
morale.

Interesul profesorului de psihologie de origine evreiască, Stanley Milgram, pentru

problema obedienţei şi-a avut originea în întrebările acestuia privitoare la felul în
care naziştii au fost dispuşi să ucidă milioane de evrei în lagărele de concentrare în
cel de-al doilea război mondial. Experimentul a început în iulie 1961, la trei luni
după ce începuse la Ierusalim procesul unui criminal de război nazist, Adolf
Eichmann.

Anunţul din ziar

Studiul iniţial a implicat numai bărbaţi. Ulterior s-au făcut şi studii cu femei, iar
diferenţele sunt nerelevante. Printr-un anunţ dat într-un ziar local, s-au promis 4$
pentru participarea pe o perioadă de o oră la un studiu ştiinţific asupra memoriei şi
învăţării. Au fost selectate persoane cu vârste între 20 şi 50 de ani.

În ce a constat experimentul?

La sosire, participanţii la studiu erau întâmpinaţi de un cercetător cu o mină şi

comportament serioase, îmbrăcat adecvat momentului, în halatul care indica înalta
specializare, semn al autorităţii în domeniul studiului ce urma efectuat.

 Sarcina de executat pentru cei 4$ era simplă: unul dintre subiecţi juca rolul
de profesor, iar un alt subiect pe cel de elev, iar profesorul va da elevului un set de
cuvinte pentru a fi memorat. În fapt, elevul era întotdeauna un complice al
experimentatorului, iar tragerea la sorţi privind rolurile era trucată, în aşa fel încât
participantul la experiment să fie pus în postura de profesor. Dacă răspunsul este
corect, profesorul îl va felicita pe elev. În schimb,
dacă elevul greşeşte, profesorulva apăsa pe o manetă a unui aparat ce
administrează şocuri electrice. Experimentatorul spune că este interesat în a afla
efectele pedepsei cu şocuri electrice asupra procesului de învăţare.

Aparatul de şocuri electrice are treizeci de butoane, cu voltaje de la 15V la 450V.

De fiecare dată când elevul greşeşte, profesorul va acţiona maneta pentru
administrarea şocului. La fiecare nouă greşeală va acţiona maneta următoare,
corespunzătoare unui voltaj mai mare cu 15V.

Între profesor şi elev există un perete despărţitor, dar cei doi se află în contact prin

intermediul unui interfon. Bineînţeles că în realitate elevul nu va suferi şocurile
electrice, dar profesorul nu are de unde ştii lucrul acesta. În schimb, elevul este
instruit să greşească la întrebările puse de profesor şi să se plângă de suferinţele pe
care şocurile electrice i le pricinuiesc. 

Pe măsură ce puneau întrebări, iar la greşeli administrau şocuri electrice, subiecţii

aflaţi în rol de profesori, confruntaţi cu un puternic conflict interior, de multe ori
puneau întrebări referitoare la starea fizică a elevului ori doreau să renunţe. La
astfel de iniţiative, cercetătorul, care se afla tot timpul lângă profesor, răspunde
printr-un set standard de expresii:

 Vă rog să continuați!
 Experimental cere ca dumneavoastră să continuați!
 Este absolute necesar ca dumneavoastră să continuați!
 Nu sunteți în situația de a allege, trebuie să continuați studiul!

Ce spun psihiatrii?

Înainte de a pune în practică experimentul, Milgram a fost curios să afle părerea

unui grup de 40 de psihiatri referitor la numărul celor care vor merge până la capăt
cu administrarea şocurilor electrice. Aceştia au spus că 3,73 la sută din subiecţi vor
ajunge la maneta cu 300V, iar cel mult 1 la sută vor ajunge la voltajul maxim,
450V.

Rezultatele experimentului şi scurte interpretări

Rezultatele experimentului au fost în dezacord total cu presupunerile pasihiatrilor.

Nu mai puţin 65% dintre participanţi (24 dintre cei 40 de subiecţi) au acţionat toate
cele 30 de manete ale maşinii de şocuri electrice, ceea ce, într-o situaţie reală,
echivalează cu moartea elevilor. 13 participanţi au renunţat după ce au administrat
şocuri cu intensitate de cel puţin 300V. Doar un singur participant a renunţat
înainte să apese maneta de 300V...

 Cum poate fi explicat un asemenea rezultat, care pentru oricine ar trebui să fie
unul tulburător, o descoperire pe cât de extraordinară, pe atât de funestă despre
natura umană? Milgram a propus două explicaţii:

- prima explicaţie se bazează pe teoria conformismului, ce are ca punct de plecare

cercetările lui Solomon Asch, care afirmă indirect că un subiect care nu are
expertiză în a lua decizii, în special în condiţii de criză, va lăsa actul decizional în
sarcina grupului şi ierarhiei acestuia;
- a doua explicaţie se bazează pe teoria stării de agent, care spune că esenţa stării
de obedienţă constă în faptul că o persoană ajunge repede să se privească pe sine ca
pe un instrument ce execută ordinele unei alte persoane şi care, prin urmare, nu se
mai percepe ca fiind persoana responsabilă pentru acţiunile sale.
Interesant de menţionat este că nici unul dintre participanţii care au refuzat să
meargă până la capăt cu administrarea şocurilor nu au insistat ca experimentul să
se termine şi nici nu au îndrăznit să meargă în camera elevului-victimă pentru a-i
verifica starea sănătăţii înainte de a cere aprobarea experimentatorului.

ATENŢIE! Majoritatea, citind aceste rânduri, are tendinţa de a crede

că ceilalţi sunt susceptibili de a cădea pradă influenţelor situaţionale, puterii
autorităţii. Dar această credinţă este nerezonabilă, căci din punct de vedere statistic
lucrurile sunt dovedite a fi altfel.

Obedienţa în societate

Majoritatea tipurilor de organizaţii sociale cultivă obedienţa şi promovează

indivizii ascultători, care având această calitate vor ajunge la un moment dat să
conducă la rândul lor organizaţii umane. Din păcate, de multe ori, în special în
instituţiile în care performanţa are criterii incerte de evaluare, obedienţa reprezintă
unul dintre criteriile fundamentale de promovare. Astfel de instituţii sunt: poliţia,
justiţia ori sistemul sanitar. Deşi în toate aceste zone ale societăţii sunt reguli
aparent clare privind promovarea, natura activităţii acestor instituţii permite
promovarea pe bază de obedienţă. Aspectul înfiorător constă în aceea că obedienţa
- pe de-o parte - este o trăsătură foarte preţuită pentru superiori, dând măsura
puterii lor şi confirmându-le acestora puterea ce şi-o arogă, dar în acelaşi timp
obedienţa este unul dintre viruşii ce infectează sistemul şi-l face ineficient, greoi,
inadaptat, iar uneori deciziile care influenţează alte părţi ale societăţii sunt greşite.
De pildă, poliţia, conform unor ordine proaste, se poate întoarce împotriva
populaţiei.

În experiment prezentat aici "povestea" lui Milgram a fost aceea că ştiinţa vrea să-i
ajute pe oameni să-şi îmbunătăţească memoria. Ce scop înălţător! Cum să nu
participi la progresul omenirii? În lumea reală "povestea" se numeşte ideologie.
Ideologia are multe definiţii savante; noi ne mulţumim să o numim simplu o
poveste spusă cu unicul scop de a manipula comportamentul cetăţenilor. De multe
ori este folosită formula "ameninţări la adresa securităţii naţionale", expresie ce
acoperă orice scop ascuns al conducerii statului. Dar câţi dintre noi nu rezonăm cu
mesajul celor care fac apel la securitatea naţională? Câţi dintre noi nu renunţăm la
propria libertate pentru a prezerva această securitate naţională pe care nici măcar
nu o înţelegem?

ALTE EXEMPLE DE OBEDIENŢĂ

Relaţia medic-asistentă
Aşa cum am mai spus, relaţii de putere se stabilesc la tot locul între oameni, între
gardian şi prizonier, dar şi între medic şi ajutorul acestuia, asistentele medicale.

Într-un studiu publicat în 1966 realizat de C.K.Hofling, E.Brotzman, S.Dalrymple,

N.Graves şi C.M.Pierce, s-au arătat rezultatele testării obedienței în sistemul
sanitar. Concret, s-a testat dacă asistentele ar asculta ori ignora o cerere nelegitimă
formulată de un medic necunoscut într-un spital.

Astfel, 22 de asistente au primit un telefon de la un medic din conducerea

spitalului, prin care li se cerea administrarea unei doze letale dintr-un anumit
medicament, deşi pe eticheta flaconului era indicat clar că doza maximă era
jumătate din cea ordonată de medicul aflat la telefon. Este de menţionat şi faptul că
asistentele nu-l întâlniseră niciodată pe doctorul de la capătul firului.

Un alt grup de asistente a fost testat prin întrebări asupra modului de acţiune într-o
situaţie ca cea descrisă mai sus. 10 din 12 au spus că s-ar opune executării
ordinului.

În situaţia noastră însă, atunci când asistentelor li s-a cerut realmente să

administreze doza letală, 20 dintre cele 22 s-au comportat în chip obedient şi au
executat ce li s-a cerut...

Percheziţia corporală prin telefon - caz real

Asistenta unui director de restaurant fast-food este sunată de un aşa-zis agent de

poliţie Scott, cerându-i-se ajutor într-un caz de furt în care a fost implicat un
angajat al restaurantului. Agentul îi cere ca o angajată tânără şi atrăgătoare să fie
închisă într-o cameră a restaurantului până ce el ori alt angajat al poliţiei va veni să
o ridice. Agentul cere apoi ca tânăra să fie dezbrăcată, să i se caute în anus şi vagin
bani şi droguri. Apoi cere ca fata să sară şi să danseze. Ulterior pretinde ca un
angajat bărbat să vină în cameră. Scena degenerează, pentru că agentul cere ca fata
să se masturbeze ori să întreţină relaţii sexuale cu bărbatul...

Această "poveste" a fost repetată cu mici variaţii de 68 de ori, în şase lanţuri de

restaurante din SUA, în 32 de state, fiind înşelaţi directori, bărbaţi şi femei. După
cum se poate observa, puterea autorităţii de a crea obedienţă generează situaţii
puţin credibile, la o judecată la rece.

ÎNVĂŢĂMINTE ALE STUDIILOR ASUPRA OBEDIENŢEI

Există o vastă literatură care "predă" metode sigure de control al minţii, cum sunt
hipnoza ori spălarea creierului folosind anumite tehnici chipurile secrete. Adevărul,
prozaic şi tulburător, este că lucrurile sunt întrucâtva mai simple... Omul, prin
natura sa, este obedient şi susceptibil de a face cele mai groaznice lucruri dacă se
află în contextul potrivit. Simpla plasare într-o conjuctură anume face fiinţa umană
să calce peste principiile sale morale şi să depăşească cele mai puternice
împotriviri lăuntrice, transformându-se, uneori, într-un criminal odios. Lecţia
fundamentală este aceea că nu contează atât de mult persoana în sine, ci mai ales
situaţia în care aceasta este pusă.

Concluziile experimentului l-au făcut pe Milgram să enunţe: "Capacitatea omului

de a-şi abandona umanitatea pe măsură ce îşi împleteşte personalitatea sa unică
în structuri instituţionale mai largi [...] constituie eroarea fatală pe care natura a
făcut-o cu noi şi cauza pentru care, pe termen lung, specia noastră are şanse de
supravieţuire destul de modeste."