NOTE DE CURS*

- 2015 -
INVENŢIA
CONDIŢIILE DE FOND ALE SUBIECTELOR PROTECŢIEI JURIDICE
SECŢIUNEA I
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND CONDIŢIILE DE FOND ALE SUBIECTELOR
PROTECŢIEI
1. Condiţiile de brevetare a invenţiei. Reamintim că pentru brevetare este necesară
îndeplinirea unor condiţii, după cum urmează:
- Condiţii de fond, care – la rândul lor - sunt de două feluri, şi anume: condiţii de fond ale
obiectului protecţiei (condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească invenţia spre a putea fi protejată prin
brevetare) şi condiţii de fond ale subiectelor protecţiei (condiţiile cerute de lege persoanelor fizice sau
juridice pentru ca ele să poată dobândi de la stat brevetul de invenţie);
- Condiţii de formă, care sunt cerinţe legale ce se referă la procedura pentru obţinerea
brevetului.
În cadrul prezentului Capitol, vor fi analizate condiţiile de fond ale subiectelor protecţiei.
2. Sediul comun al materiei. Principalele texte legale aplicabile sunt următoarele:
- articolul 2 lit. g), l), m), o) şi p) şi art. 3 - 5 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie (în
redactarea republicată în Monitorul Oficial nr. 613 din 19.08.2014);1
- Legea nr. 83/2014 privind invenţiile de serviciu (publicată în Monitorul Oficial nr. 471 din
26.06.2014).2
3. Categorii de subiecte ale protecţiei. Trebuie distins, mai întâi, între subiectele primare
(originare) ale protecţiei şi subiectele derivate ale protecţiei.3
4. Subiectele primare (originare) sunt cele cărora statul le acordă brevetul de invenţie, pentru
care acestea au o vocaţie legală care se naşte nemijlocit în persoana lor. Ele sunt cei dintâi titulari ai unui
anumit brevet de invenţie.
5. Subiectele derivate sunt persoanele care devin titulari de brevet prin transmiterea acestuia de
la un titular anterior (care poate fi un subiect primar sau un alt subiect derivat). Ele nu sunt implicate direct în
procedura de brevetare, brevetul existând deja la momentul în care ele îl dobândesc. De aceea, condiţiile pe
care trebuie să le îndeplinească aceste din urmă subiecte spre a putea căpăta protecţia prin brevet nu sunt
cercetate la materia brevetării, ci la aceea, distinctă, a transmiterii drepturilor născute în legătură cu invenţia.

*
Copyright © Lucian MIHAI (Bucureşti, 1 februarie 2003; 1 martie 2004; 1 martie 2005; 1 martie 2006; 14 martie
2007; 5 martie 2008; 17.10.2011; 19.10.2014). Reproducerea ori utilizarea, sub orice formă, fără acordul expres al
autorului, sunt interzise. Studenţii Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti beneficiază de dreptul de
multiplicare, prin orice mijloace, în vederea pregătirii pentru disciplina Dreptul proprietăţii intelectuale. Prezentele
"Note de curs" sunt destinate exclusiv beneficiarilor menţionaţi. Ele nu constituie o lucrare ştiinţifică ori didactică
definitivată.
1
Articolul 16 pct. 1 din Legea nr. 83/2014 a abrogat în mod expres dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 64/1991,
astfel încât, în prezent, fostul art. 6 a devenit art. 5.
2
În continuare, pentru facilitarea comunicării, ori de câte ori se va face referire la un text legal fără a se
indica şi actul normativ din care face parte, se va înţelege că este vorba despre Legea nr. 64/1991 privind brevetele
de invenţie (republicată). Pentru celelalte texte legale (aşa cum sunt, de exemplu, cele aparţinând Legii nr. 83/2014)
se va indica şi actul normativ din care acestea fac parte.
3
Aceste concepte au fost utilizate pentru prima dată în doctrina juridică română de Prof. A. Petrescu, în cadrul
cursului de Drept al proprietăţii industriale predat la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti începând cu anul
universitar 1979/1980. A se vedea şi A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, în Drept de proprietate industrială. Introducere
în dreptul de proprietate industrială. Invenţia. Inovaţia, Universitatea din Bucureşti, 1987, p. 61-62.

1
 Acesta este şi motivul pentru care, în raport cu obiectul prezentei prelegeri, în cadrul
acesteia nu se vor face dezvoltări referitoare la subiectele derivate, ci numai cu privire la subiectele
primare (originare).
6. Subiectele primare (originare) se împart, la rândul lor, în subiecte primare (originare)
stricto sensu şi subiecte primare (originare) lato sensu.
6. Subiectele primare (originare) stricto sensu sunt cei dintâi titulari ai unui anumit brevet, pe
care îl dobândesc direct de la stat, în temeiul unei vocaţii legale care se naşte nemijlocit în persoana lor şi
printr-o procedură la care participă în mod direct.
7. Subiectele primare (originare) lato sensu sunt, de fapt, ca natură juridică, subiecte derivate;
cu toate acestea, ele nu primesc de la un alt subiect de drept brevetul deja eliberat, ci - la fel ca şi subiectele
primare (originare) stricto sensu - sunt cei dintâi titulari ai unui anumit brevet, pe care - de asemenea - îl
dobândesc direct de la stat, în temeiul unei proceduri la care participă în mod direct; diferenţa constă în aceea
că ele nu au o vocaţie originară la dobândirea brevetului, obţinând acest drept (de dobândire a brevetului)
prin transmisiune de la un alt subiect, care, în condiţiile legii, nu a dorit sau nu a putut să şi-l exercite.

SECŢIUNEA A II-A
CATEGORII DE INVENŢII PRIN RAPORTARE LA CRITERIUL SUBIECTELOR
PROTECŢIEI JURIDICE

1. Categorii. Din ansamblul dispoziţiilor legale relevante, rezultă că, prin raportare la criteriul
subiectelor de drept care beneficiază de protecţie juridică în materie de invenţii, acestea fac parte din două
categorii: „invenţia liberă” şi „invenţia de serviciu”. În timp ce prima categorie poartă o denumire de
origine doctrinară, denumirea „invenţie de serviciu” este legală, fiind utilizată ca atare în cuprinsul Legii
nr. 83/2014.
2. Conceptul de „invenţie de serviciu” 4. Din art. 1 alin. (1) al Legii nr. 83/2014 rezultă că fac parte
din domeniul conceptului juridic de invenţie de serviciu „[…] invenţiile create de un inventator individual sau
de un grup de inventatori atunci când inventatorul individual sau cel puţin un membru al grupului de
inventatori este salariat al unei persoane juridice:
a) de drept privat;
b) de drept public.”5
Prin „salariat” se înţelege, conform art. 2 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, „orice persoană fizică
ce prestează, în temeiul unui contract individual de muncă, o activitate remunerată pentru şi sub autoritatea
unei persoane din cele prevăzute la art. 1 alin. (1).” Din coroborarea acestor două texte legale rezultă că este
necesară întrunirea cumulativă a următoarelor elemente pentru ca un inventator să fie considerat „salariat”:
- salariatul este o persoană fizică;
- angajatorul este o persoană juridică6;
- între aceştia s-a încheiat un contract de muncă potrivit reglementărilor de drept al muncii;
- salariatul îşi desfăşoară activitatea pentru şi sub autoritatea angajatorului;
- această activitate este remunerată.

4
Într-un sens mai larg, invenţiile de serviciu cuprind şi aşa-numitele "invenţii de comandă". În această
lucrare, se utilizează însă numai sensul restrâns al conceptului de invenţie de serviciu, în care nu sunt cuprinse
"invenţiile de comandă".
5
Potrivit alin. (2) al menţionatului art. 1, “Prezenta lege se aplică invenţiilor prevăzute la alin. (1), care pot
fi protejate prin brevet de invenţie sau prin model de utilitate înregistrat.”
6
Rezultă că nu constituie “invenţie de serviciu” acea invenţie care a fost creată de către un salariat angajat
prin contract de muncă încheiat cu un angajator persoană fizică (deşi un asemenea contract de muncă este valabil
din punctul de vedere al dreptului muncii).

2
 Un comentariu special necesită condiţia existenţei unui contract de muncă. Şi aceasta deoarece
pot exista în mod legal raporturi de muncă între o persoană fizică şi o persoană juridică prezentând toate aceste
elemente definitorii, dar care nu sunt raporturi născute dintr-un contract de muncă. În domeniul creării
invenţiilor, interesează în mod deosebit situaţia funcţionarilor publici şi aceea a militarilor activi, care, potrivit
legii, nu încheie contracte de muncă şi care, uneori, se pot afla în situaţia de a crea o invenţie ce are o
conexiune cu locul de muncă în care îşi desfăşoară activitatea remunerată.
În absenţa – extrem de criticabilă – a vreunei dispoziţii de orice fel (fie în Legea nr. 64/1991, fie
în Legea nr. 83/2014 sau în orice alt act normativ) cu privire la situaţia invenţiei create de funcţionarii
publici7, se impune ca prevederile referitoare la invenţia creată de „salariat” să se aplice prin analogie şi în
privinţa acestei alte categorii, deoarece ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debit. Într-adevăr, în această
ipoteză, analogia nu este interzisă prin art. 10 din Codul civil, conform căruia „Legile care derogă de la o
dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică
numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.” Deşi această construcţie juridică este suficientă spre a
constitui temeiul aplicării aceloraşi prevederi legale şi cu privire la funcţionarii publici, menţionăm totuşi şi art.
117 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, potrivit cu care „Dispoziţiile prezentei legi
se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementările de drept comun civile 8 [s. ns.,
LM], administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei
publice.”
În ceea ce îi priveşte pe militarii activi, aplicarea art. 10 din Codul civil este de asemenea
posibilă, spre a determina includerea acestora în conceptul de „salariat” stabilit prin art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin.
(1) lit. a) din Legea nr. 83/2014.
În general, aşadar, sub aspectul posibilităţii includerii în sfera conceptului special de „salariat”
din această materie, existenţa unui raport de muncă desfăşurat potrivit legii între o persoană fizică şi o
persoană juridică este de natură să suplinească absenţa unui contract de muncă între aceste persoane, dar
numai dacă sunt îndeplinite cumulativ şi celelalte două elemente anterior enumerate: persoana fizică îşi
desfăşoară activitatea pentru şi sub autoritatea angajatorului, iar această activitate este remunerată.
În lumina celor de mai sus, se poate considera că, deşi au raporturi de muncă, nu sunt
„salariaţi” în sensul stabilit de lege pentru acest domeniu, de exemplu: membrii cooperatori (dacă nu
cumulează şi calitatea de salariat, prin contract de muncă), studenţii, persoanele angajate cu contract
civil de prestări de servicii ("colaboratorii").
În sfârşit, calitatea de salariat trebuie să coincidă cu momentul creării invenţiei, iar nu neapărat
cu cel al constituirii depozitului reglementar, neavând aşadar importanţă dacă, ulterior realizării invenţiei,
calitatea de salariat a dispărut (prin demisie, pensionare etc.), dacă nu se prevede altfel în mod expres prin lege.
3. „Tipuri” de invenţie de serviciu. Conceptul juridic de „invenţie de serviciu” se întregeşte
prin prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 83/2014, care stabilesc existenţa a două „tipuri de invenţie de
serviciu” 9, astfel: „(1) Invenţiile de serviciu sunt invenţiile prevăzute la art. 1, care îndeplinesc următoarele
condiţii:
7
Asemenea reglementări există, de exemplu, în Codul francez al proprietăţii intelectuale (accesibil la
http://www.wipo.int/wipolex/en/text.jsp?file_id=322949 ), al cărui art. L. 611-7 §5 prevede: “Dispoziţiile
prezentului articol [privind invenţiile salariaţilor - sublinierea noastră, LM] sunt deopotrivă aplicabile agenţilor
statului, ai colectivităţilor publice şi tuturor celorlalte persoane juridice de drept public, conform modalităţilor
stabilite prin Decret al Consiliului de Stat.” (Este vorba despre Decretul Consiliului de Stat nr. 79-707 din 1979
privind invenţiile funcţionarilor şi agenţilor publici, accesibil la http://www.wipo.int/wipolex/en/text.jsp?
file_id=127179 ). La fel, în dreptul german, Legea din 1957 (modificată în 1994) privind invenţiile de serviciu
(accesibilă la http://www.wipo.int/wipolex/en/text.jsp?file_id=126210 ) prevede la art. 1 după cum urmează:
„Prezenta lege se aplică invenţiilor şi propunerilor de perfecţionări tehnice realizate de salariaţii din serviciul
privat, salariaţii din serviciul public, funcţionarii publici şi membrii forţelor armate.”
8
Este incontestabil că prevederile Legii nr. 83/2014 constituie “reglementările de drept comun civile” în
materie de invenţii de serviciu.
9
Folosirea termenului “tip de invenţie de serviciu” este impusă de existenţa sa, ca atare, în cuprinsul art. 4
alin. (1) al Legii nr. 83/2014.

3
 a) au rezultat din exercitarea atribuţiilor de serviciu ale inventatorului, încredinţate în mod expres în
cadrul contractului individual de muncă şi în fişa postului sau stabilite prin alte acte obligatorii pentru
inventator, care prevăd o misiune inventivă;
b) s-au obţinut, pe durata contractului individual de muncă, precum şi pe o perioada de maximum 2
ani de la încetarea acestuia, după caz, prin cunoaşterea sau utilizarea experienţei angajatorului prin folosirea
mijloacelor materiale ale angajatorului, ca urmare a pregătirii şi formarii profesionale dobândite de
inventatorul salariat prin grija şi pe cheltuiala angajatorului ori prin utilizarea unor informaţii rezultate din
activitatea angajatorului sau puse la dispoziţie de acesta.”10
O parte a literaturii juridice de specialitate foloseşte pentru cele două tipuri de invenţie enumerate mai
sus denumirile de invenţie de serviciu stricto sensu11 şi, respectiv, invenţie de serviciu lato sensu.
4. Calificarea şi „revendicarea” invenţiei de serviciu. Simpla îndeplinire cumulativă a tuturor
condiţiilor enumerate mai sus la paragrafele 1 – 3 nu este însă suficientă pentru calificarea unei astfel de
invenţii ca fiind supusă, automat, regimului juridic aferent invenţiilor de serviciu. Într-adevăr, astfel cum
rezultă din art. 4 alin. (1) al aceluiaşi act normativ, angajatorul este acela căruia i se conferă „competenţa12 de
a decide”:
a) „[…] cu privire la încadrarea [subl. ns., LM] sau nu a unei invenţii realizate de către un
salariat în categoria invenţiilor de serviciu”; iar în caz afirmativ,
b) „[…] cu privire la tipul invenţiei de serviciu, în raport cu situaţiile prevăzute la art. 3 alin.
(1)”.
În plus faţă de acest proces de calificare juridică a invenţiei, angajatorul mai poate, conform
alin. (3) al aceluiaşi art. 4, să decidă şi „[…] dacă revendică dreptul asupra acesteia” (adică asupra „invenţiei”
respective).
Potrivit alin. (4) al menţionatului art. 4, „ Inventatorul poate contesta modul de încadrare [subl.
ns., L.M.] a invenţiei sale de către angajator, la instanţa judecătorească competentă, potrivit dreptului
comun,13 în termen de 4 luni.” Aşadar, inventatorul nu are dreptul de a contesta pe această cale decizia
angajatorului de a „revendica dreptul” asupra unei invenţii, în măsura în care acea invenţie îndeplineşte
realmente – în mod cumulativ - condiţiile stabilite prin art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. a) şi art. 3 din Legea
nr. 83/2014.
10
Potrivit art. 10 din Legea nr. 83/2014, “(1) Invenţiile care se încadrează în prevederile art. 3 alin. (1) pot
face obiectul unui secret comercial.
(2) Inventatorul salariat are obligaţia de a nu divulga sau publica invenţia care se încadrează în
prevederile art. 3 alin. (1), fără acordul scris al angajatorului. Obligaţia de a nu divulga sau publica o are şi
angajatorul, precum şi persoanele, altele decât inventatorul care, prin natura atribuţiilor de serviciu, au luat
cunoştinţă de existenţa invenţiei.
(3) În cazul divulgării invenţiei de serviciu de către persoanele prevăzute la alin. (2), poate fi antrenată
răspunderea rezultând din contractul individual de muncă încheiat între salariat şi angajator, când acesta conţine o
clauza de confidenţialitate.
(4) Când contractul individual de muncă nu conţine o clauza de confidenţialitate, iar divulgarea invenţiei
de serviciu este făcută de către persoanele prevăzute la alin. (2) şi are drept consecinţă cauzarea unui prejudiciu,
aceasta poate atrage răspunderea civilă, aşa cum este reglementată de art. 1.349 alin. (1) si (2), coroborat cu art.
1.357 din Codul civil.”
11
Alţi autori preferă însă, pentru acest prim tip, denumirea – descriptivă – de “invenţie cu misiune
inventivă”.
12
De fapt, nu „competenţa”, ci „rolul”.
13
Această dispoziţie se află în concordanţă cu prevederile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 64/1991 (astfel cum
acestea au fost modificate prin art. 16 pct. 4 din Legea nr. 83/2014): „Litigiile cu privire la calitatea de inventator,
de titular de brevet [subl. ns., LM] sau cele cu privire la alte drepturi născute din brevetul de invenţie, inclusiv
drepturile patrimoniale ale inventatorului din contractele de cesiune şi licenţă, sunt de competenţa instanţelor
judecătoreşti.” Aceasta conduce, mai departe, la competenţa în primă instanţă, a tribunalului, astfel cum rezultă din
art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă („Tribunalele judecă: […] 1. În primă instanţă, toate cererile care nu
sunt date prin lege în competenţa altor instanţe;”), prin raportare la art. 94 pct. 1 din acelaşi Cod, referitor la
competenţa în primă instanţă a judecătoriei.

4
 Procedura de calificare a invenţiei şi de eventuală „revendicare a dreptului” asupra acesteia de către
angajator rezultă din dispoziţiile alin. (2) şi (3) ale menţionatului art. 4, astfel: „(2) Salariatul care creează
o invenţie are obligaţia să comunice de îndată angajatorului prezentarea invenţiei, în care să descrie
soluţia problemei rezolvate cu date suficient de clare pentru a defini invenţia şi condiţiile în care invenţia
a fost creată.
(3) În absenţa unui termen mai lung prevăzut în regulamentul intern al angajatorului, în termen de
4 luni de la primirea comunicării prevăzute la alin. (2), angajatorul înştiinţează inventatorul salariat
asupra încadrării invenţiei în categoria invenţiilor de serviciu şi dacă revendica dreptul asupra acesteia.”
Termenul de 4 luni (sau eventualul termen mai lung prevăzut în regulamentul intern al angajatorului)
are natura juridică a unui termen de decădere.
5. Conceptul de „invenţie liberă”. Invenţia care nu a fost creată în legătură cu serviciul prestat de
inventator la o "unitate"14 sau care, deşi este creată într-o asemenea împrejurare, nu este supusă rigorilor
speciale stabilite de lege în cazul creării unei „invenţii de serviciu” este o „invenţie liberă”.Se află în această
situaţie invenţia căreia i se aplică prevederile art. 3: „Dreptul la brevet de invenţie aparţine inventatorului sau
succesorului său în drepturi."

SECŢIUNEA A III-A
SUBIECTELE PRIMARE (ORIGINARE) STRICTO SENSU

1. Sediul special al acestei materii este reprezentat de prevederile art. 3 – 5 din Legea nr.
64/1991 şi de cele ale art. 1 – 12 din Legea nr. 83/2014, din cuprinsul cărora rezultă existenţa categoriilor
următoare de subiecte primare (originare) stricto sensu.
2. Inventatorul, pentru „invenţia liberă”.
2.1. Aşa cum s-a arătat anterior, art.3 dispune că "Dreptul la brevet de invenţie aparţine
inventatorului sau succesorului său în drepturi" (sublinierea noastră, L.M.). Articolul 3 stabileşte un
principiu juridic (chiar dacă, statistic, cele mai multe brevete nu sunt dobândite de către inventator 15). În
consecinţă, celelalte situaţii prevăzute de lege - când brevetul se dobândeşte fie de către inventator, dar în
temeiul altui text legal decât art. 3, fie de către un alt subiect de drept („unitatea”, care uneori este „angajator”)
- sunt de strictă interpretare.
2.2. Prin coroborare cu art. 5,16 trebuie decis că beneficiul prevăzut de art. 3 poate fi invocat de
către:
- cetăţenii români, indiferent de domiciliul acestora;
- cetăţenii străini sau apatrizii cu domiciliul în România;
- cetăţenii străini sau apatrizii cu domiciliul în străinătate, dar numai dacă aplicarea art. 3 nu
contravine tratatelor si convenţiilor internaţionale la care România este parte.
2.3. Este inventator autorul invenţiei. Legea actuală, spre deosebire de legea anterioară (şi
anume Legea nr. 62/1974 privind invenţiile şi inovaţiile), nu defineşte noţiunea de "autor". Dar din art. 4 alin.
(1) rezultă implicit că este autor acela care a creat invenţia. Deci, autor nu poate fi decât o persoană fizică sau
un grup de persoane fizice şi în niciun caz o persoană juridică.

14
Conform art. 2 lit. p): “unitate – persoana juridică care funcţionează legal;”.
15
Invenţiile de serviciu “constituie mai mult de 80% din totalul invenţiilor” (F.-K. Beier, Introduction, în
"German Industrial Property, Copyright and Antitrust Laws," ediţia a doua revizuită şi îmbogăţită, Max Planck Institute
for Foreign and International Patent, Copyright, and Competition Law, Munchen, 1989, p. 7).
16
Conform art. 5, "Persoanele fizice sau juridice străine având domiciliul sau sediul în afara teritoriului
României beneficiază de dispoziţiile prezentei legi, în condiţiile tratatelor si convenţiilor internaţionale privind
invenţiile, la care România este parte."

5
 2.4. Coautoratul este posibil: "În cazul în care invenţia a fost creată împreună de mai mulţi
inventatori, fiecare dintre aceştia are calitatea de coautor al invenţiei, iar dreptul aparţine în comun acestora"
(art. 4 alin. (1)).
Aşadar, pentru coautorat este nevoie de:
- o activitate comună care are drept rezultat invenţia; nu sunt coautori persoanele care au
creat aceeaşi invenţie, independent una de alta, datorită ubicuităţii sub aspectul folosinţei; în acest caz,
conform art. 4 alin. 2, "dreptul la brevet aparţine aceleia care a depus o cerere de brevet a cărei dată de
depozit este cea mai veche" ;17
- caracterul creator al contribuţiei fiecărui coautor; cei care au dat numai ajutor tehnic nu
sunt consideraţi coautori; la fel, nici autorul descoperirii ştiinţifice pe care se bazează invenţia (dacă, ulterior,
nu a contribuit creator la invenţie).
Coautoratul poate fi de două feluri:
(a) coautorat voluntar, când stabilirea coautorilor se face pe baza înţelegerii între autori:
- de obicei, prin declaraţia dată în momentul depozitului reglementar;
- mai rar, ulterior depozitului reglementar, în formă autentificată;
(b) coautorat forţat, când stabilirea se face prin hotărâre judecătorească, la cererea părţii interesate.
3. Angajatorul, pentru invenţiile de serviciu stricto sensu, în condiţiile art. 5 alin. (2) din
Legea nr. 83/2014.
3.1. Această categorie conţine invenţiile de serviciu stricto sensu (cu misiune inventivă)
realizate în unităţile de cercetare-dezvoltare care sunt persoane juridice de drept public.
Astfel, conform acestui text legal, „Dreptul asupra invenţiilor prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. a)
aparţine angajatorului, în absenţa unei prevederi contractuale contrare, dacă acesta este persoană de drept
public şi are în obiectul de activitate cercetarea-dezvoltarea.”18
3.2. În lumina dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 64/1991, de beneficiul art. 5 alin. (2) al Legii nr.
83/2014 profită:
- persoanele juridice române (cu sediul în România) (inclusiv cele cu participare străină la
capital);
- persoanele juridice străine (cu sediul în afara teritoriului României), dacă nu se prevede altfel
în tratatele si convenţiile internaţionale la care este parte România.
3.3. Pentru ca angajatorul să primească brevetul în această ipoteză, este necesară îndeplinirea
cumulativă a următoarelor condiţii:
a) să nu existe o prevedere contractuală mai avantajoasă inventatorului (în sensul că dreptul la
obţinerea brevetului de invenţie aparţine inventatorului ori angajatorului împreună cu inventatorul). ;
b) angajatorul să fie o persoană juridică de drept public19;

17
„Uneori, se vorbeşte de un coautorat legal. Astfel, deşi se iveşte rar, nu poate fi exclusă ipoteza a două
cereri pentru aceeaşi invenţie, cu invocarea aceleiaşi priorităţi, dar emanând de la persoane diferite. Soluţia nu poate
fi decât recunoaşterea calităţii de coautor al aceleiaşi invenţii, ambilor depunători" (Y. Eminescu, Tratat de
proprietate industrială. Vol. I. Creaţii noi, Editura Academiei, Bucureşti, 1982, p. 58). [În continuare, această lucrare
va fi citată: Y. Eminescu, Tratat].
18
Articolul 5 din Legea nr. 83/2014 nu beneficiază, la fel ca şi numeroase alte texte din acest act normativ,
de o bună tehnică legislativă în ceea ce priveşte corelaţia dintre alin. (1) (“Dreptul asupra invenţiilor prevăzute la
art. 3 alin. (1) lit. a) aparţine angajatorului”) şi alin. (2) aflat în curs de analizare. Ca urmare, este necesar să se
precizeze că sensul normativ intenţionat de către legiuitor (dar neclar exprimat) al alin. (2) este următorul:” „[Prin
excepţie de la prevederile alin. (1) - adăugirea noastră, L.M.), Dreptul asupra invenţiilor prevăzute la art. 3 alin. (1) lit.
a) aparţine angajatorului, [numai – adăugirea noastră, L.M.] în absenţa unei prevederi contractuale contrare, dacă [în
cazul în care – adăugirea noastră, LM.] acesta este persoană de drept public şi are în obiectul de activitate cercetarea-
dezvoltarea.”
19
Un comentariu suplimentar este necesar în privinţa acestei condiţii, referitoare la necesitatea ca persoana
juridică angajatoare să fie de drept public (iar nu de drept privat) - însă pentru înţelegerea adecvată a problemei

6
 c) această persoană juridică de drept public trebuie să aibă în obiectul său de activitate
„cercetarea-dezvoltarea”; potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 83/2014, „Expresia "cercetare-dezvoltare" are
înţelesul prevăzut la art. 2 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 57/2002 privind cercetarea ştiinţifică si
dezvoltarea tehnologica, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr. 324/2003, cu modificările si
completările ulterioare”20;
d) invenţia să fie realizată de un "salariat";
e) invenţia să fi rezultat din exercitarea atribuţiilor de serviciu ale inventatorului;
f) aceste atribuţii de serviciu trebuie:
- să fi fost încredinţate în mod expres, în cadrul contractului individual de muncă şi în fişa postului; sau
- să fi fost stabilite prin alte acte obligatorii pentru inventator; şi
g) respectivele atribuţii trebuie să prevadă o misiune inventivă; potrivit alin. (2) al art. 3 din Legea
nr. 83/2014, „ Misiunea inventivă prevăzută la alin. (1) lit. a) stabileşte domeniul tehnologic în care se
încadrează problema sau problemele tehnice pentru a căror rezolvare inventatorul salariat are o obligaţie
contractuală sau care decurge din alte acte obligatorii să aducă o contribuţie creativă corespunzător
atribuţiilor de serviciu”;
h) angajatorul să fi revendicat dreptul asupra acestei invenţii, în condiţiile art. 4 alin. (3) din Legea
21
nr. 83/2014.
3.4. Dacă sunt îndeplinite cumulativ aceste condiţii stabilite de art. 5 alin. (2) din Legea nr.
83/2014, devin aplicabile şi prevederile art. 11 din acelaşi act normativ, după cum urmează: „(1) Pentru
invenţiile de serviciu realizate de salariaţi ai angajatorilor - persoane de drept public, care au în obiectul de
activitate cercetarea-dezvoltarea, revendicate de către angajator conform prevederilor prezentei legi sau
conform unui contract între părţi si valorificate de către angajator, salariatul inventator are dreptul la o cotă
procentuală din valoarea venitului realizat de angajator, în urma aplicării invenţiilor.
(2) Procentul prevăzut la alin. (1) nu poate fi mai mic de 30%.”22
Cu condiţia îndeplinirii corecte de către inventator a obligaţiilor sale de salariat, acestuia i se va
plăti în orice caz salariul, aşadar chiar şi atunci când salariatul-cercetător (i) nu a reuşit să realizeze invenţia
pentru care a primit o misiune inventivă ori (ii) invenţia, deşi realizată, nu este aplicată de către angajator.
4. Angajatorul, pentru invenţiile de serviciu stricto sensu, în condiţiile art. 5 alin. (1) din
Legea nr. 83/2014.
4.1. Această categorie conţine invenţiile de serviciu stricto sensu (cu misiune inventivă)
realizate în cadrul persoanelor juridice de drept public care nu au ca obiect de activitate cercetarea-dezvoltarea
sau în cadrul oricărei persoane juridice de drept privat.

juridice respective este preferabil ca acest comentariu să se realizeze ulterior analizării – infra - şi a prevederilor alin.
(1) din art. 5 al Legii nr. 83/2014.
20
Conform acestui text legal, “Activitatea de cercetare-dezvoltare cuprinde cercetarea ştiinţifică,
dezvoltarea experimentala si inovarea bazata pe cercetare ştiinţifică si dezvoltare experimentala. Cercetarea
ştiinţifică cuprinde cercetarea fundamentala si cercetarea aplicativa.”
21
Deşi, în comparaţie cu formularea utilizată în alin. (3) al art. 5 din Legea nr. 83/2014 pentru invenţia de
serviciu lato sensu (care va fi analizată infra), în cuprinsul alin. (1) şi (2) referitoare la invenţiile de serviciu stricto
sensu nu este menţionată în mod expres condiţia „revendicării”, aplicabilitatea acesteia şi la invenţiile de serviciu
stricto sensu rezultă – într-o tehnică legislativă criticabilă - din:
- faptul că, reglementând operaţiunea de „revendicare”, art. 4 alin. (3) din Legea nr. 83/2014 nu face nicio
distincţie între cele două categorii de invenţii de serviciu;
- faptul că alin. (1) al art. 11 din aceeaşi lege, care reglementează o modalitate de recompensare (numai) a
inventatorului invenţiei de serviciu stricto sensu, utilizează de asemenea termenul „revendicare”.
22
Prin comparaţie, pentru o asemenea situaţie, reglementarea anterioară prevedea că "[…] inventatorul
beneficiază de o remuneraţie suplimentară stabilită prin contract" (teza finală a art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr.
64/1991, anterior abrogării art. 5 prin Legea nr. 83/2014). A se vedea şi O. Calmuschi, Consideraţii privind drepturile
patrimoniale ale inventatorului salariat, în "Revista de drept comercial" nr. 1/1993, p. 71 - 76.

7
 Astfel, conform alin. (1) al art. 5, „Dreptul asupra invenţiilor prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. a)
aparţine angajatorului.”
Domeniul de aplicare a acestui text legal rezultă numai dacă acesta este citit în corelaţie cu alin.
(2) imediat următor (care a fost deja analizat supra): „Dreptul asupra invenţiilor prevăzute la art. 3 alin. (1)
lit. a) aparţine angajatorului, în absenţa unei prevederi contractuale contrare, dacă acesta este persoană de
drept public şi are în23 obiectul de activitate cercetarea-dezvoltarea.” După cum va rezulta din analizarea de
mai jos a situaţiei reglementate prin alin. (1) al art. 5, aceasta constituie regula, de la care alin. (2) instituie o
excepţie. Criteriul de separare între regulă şi excepţie este calitatea angajatorului, în sensul că regula se aplică
în privinţa oricărei invenţii de serviciu stricto sensu revendicate de către un angajator, mai puţin atunci când
angajatorul este o persoană juridică de drept public având ca obiect de activitate cercetarea-dezvoltarea.
4.2. În lumina dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 64/1991, de beneficiul art. 5 alin. (1) al Legii nr.
83/2014 profită:
- persoanele juridice române (cu sediul în România) (inclusiv cele cu participare străină la
capital);
- persoanele juridice străine (cu sediul în afara teritoriului României), dacă nu se prevede altfel
în tratatele si convenţiile internaţionale la care este parte România.
4.3. Pentru ca angajatorul să primească brevetul în această ipoteză, este necesară îndeplinirea
următoarelor condiţii:
a) toate condiţiile enumerate anterior în cazul invenţiei de serviciu stricto sensu care este
reglementată prin alin. (2) al art. 5, mai puţin:
- condiţia indicată la lit. a) de acolo (referitoare la inexistenţa unei prevederi contractuale mai
avantajoasă pentru inventator);
- condiţiile indicate la lit. b) şi c) de acolo (referitoare la necesitatea ca angajatorul să fie o
persoană juridică de drept public, având „cercetarea-dezvoltarea” în obiectul său de activitate); şi, cumulativ,
b) condiţia ca angajatorul să fie o persoană juridică:
- fie de drept privat;
- fie de drept public, dar care nu are ca obiect de activitate cercetarea-dezvoltarea în sensul art. 2 alin.
(1) din Ordonanţa Guvernului nr. 57/2002 privind cercetarea ştiinţifică si dezvoltarea tehnologică, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 324/2003, cu modificările si completările ulterioare.
4.4. Aşadar, sunt numai două criterii care disting invenţia de serviciu stricto sensu de la alin. (1)
(analizată aici) de invenţia de serviciu stricto sensu de la alin. (2) (analizată supra, la paragraful 3).
4.4.1. Într-o ordine logică, cel dintâi criteriu de distingere este sfera persoanelor juridice
angajatoare în cadrul cărora aceste invenţii sunt realizate:
(i) invenţiile de serviciu stricto sensu de la alin. (1) sunt realizate:
- în cadrul persoanelor juridice de drept public care nu au ca obiect de activitate
cercetarea-dezvoltarea; sau
- în cadrul oricărei persoane juridice de drept privat;

23
Din modul de formulare a textului legal („are în obiectul de activitate” , iar nu „are ca obiect de
activitate”), rezultă că nu este necesar ca acea persoană juridică de drept public să aibă ca unic obiect de activitate
„cercetarea-dezvoltarea”. De altfel, art. 81 din Ordonanţa Guvernului nr. 57/2002 privind cercetarea ştiinţifică si
dezvoltarea tehnologică; „În sensul prezentei ordonanţe, unităţile de cercetare-dezvoltare prevăzute la art. 7 si 8 sunt fie
o unitate cu personalitate juridică, fie o structură de cercetare-dezvoltare fără personalitate juridică care este
constituita în cadrul unei persoane juridice. Unitatea de cercetare-dezvoltare fără personalitate juridica îndeplineşte
simultan următoarele condiţii:
a) este înfiinţată printr-o decizie a conducerii persoanei juridice, conform legii;
b) are o misiune şi un regulament propriu de funcţionare în cadrul persoanei juridice si o titulatura proprie;
c) are personal şi conducere proprii;
d) activitatea unităţii este înregistrată distinct în cadrul contabilităţii persoanei juridice, conform legii.”

8
 (ii) invenţiile de serviciu stricto sensu de la alin. (2) sunt realizate în cadrul persoanelor juridice
de drept public care au ca obiect de activitate cercetarea-dezvoltarea.
4.4.2. Iar cel de-al doilea criteriu de deosebire constă în aceea că numai în cazul invenţiilor de
serviciu stricto sensu de la alin. (2), adică acelea realizate în cadrul persoanelor juridice de drept public care
au ca obiect de activitate cercetarea-dezvoltarea, este admisibilă existenţa unei „prevederi contractuale
contrare”, adică a unei clauze mai favorabile inventatorului.
4.5. În ceea ce priveşte primul criteriu de distingere, din cercetarea conţinutului Expunerii de
motive a proiectului de lege înaintat de Guvern se poate intui că legiuitorul a intenţionat să edicteze regimuri
juridice distincte „[…] între instituţii de cercetare-dezvoltare de drept public - universităţi şi institute de
cercetare - şi entităţi de drept privat din mediul economic.” 24 Se afirmă că „Aceasta [deosebire – adăugirea
noastră, L.M.] este expresia principiilor autonomiei universitare şi a libertăţii academice, principii
fundamentale stabilite prin Constituţia României, republicată, respectiv prin Legea Educaţiei Naţionale, lege
organică.”25 Dar o asemenea fundamentare nu poate fi primită, deoarece este deasupra oricărei îndoieli că
invocarea principiului autonomiei universitare cu privire la modul în care se poate dobândi dreptul de
proprietate industrială asupra rezultatelor cercetării ştiinţifice constituie fie o eroare conceptuală, fie o
disimulare a realului motiv determinant pentru legiuitor, autonomia universitară având o cu totul altă
funcţionalitate. Iar dacă realmente această materie ar constitui un aspect al autonomiei universitare, ar însemna
că fiecare instituţie de învăţământ superior în parte ar putea să reglementeze diferit invenţiile de serviciu. În
plus, în privinţa institutelor de cercetare autonomia universitară este de plano total inaplicabilă.
În orice caz, aplicarea în practică a criteriului „persoană juridică de drept public având în
obiectul de activitate cercetarea-dezvoltarea ” va prilejui semnificative dificultăţi juridice. Şi aceasta deoarece
este inexact că, astfel cum Expunerea de motive lasă să se înţeleagă, toate „universităţile şi institutele de
cercetare” ar fi persoane juridice de drept public, după cum este de asemenea inexact că numai „universităţile
şi institutele de cercetare” realizează „cercetare-dezvoltare” în înţelesul prevăzut la art. 2 alin. (1) din
Ordonanţa Guvernului nr. 57/2002 privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică.
Sediul materiei pentru distincţia dintre persoanele juridice de drept public şi cele de drept privat
îl constituie prevederile art. 190 şi 191 din Codul civil, astfel:
← - Articolul 190: „Persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, în una dintre
formele prevăzute de lege.”;
← - Articolul 191: „(1) Persoanele juridice de drept public se înfiinţează prin lege.
(2) Prin excepţie de la dispoziţiile alin. (1), în cazurile anume prevăzute de lege, persoanele juridice de
drept public se pot înfiinţa prin acte ale autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale ori prin alte
moduri prevăzute de lege.”
Potrivit art. 122 din Legea educaţiei naţionale nr. 122/2011, „Instituţiile de învăţământ superior
de stat şi particulare se înfiinţează prin lege […]” – aşadar este exact că toate instituţiile de învăţământ
superior sunt persoane juridice de drept public, precum şi că nu pot exista legal asemenea instituţii care ar fi
persoane juridice de drept privat.
Situaţia este însă foarte complicată în privinţa institutelor de cercetare. Astfel, conform art. 6 din
Ordonanţa Guvernului nr. 57/2002, „Sistemul naţional de cercetare-dezvoltare este constituit din ansamblul
unităţilor şi instituţiilor de drept public şi de drept privat care au în obiectul de activitate cercetarea-
dezvoltarea.” Parcurgerea art. 7 şi 8, care detaliază listele categoriilor de unităţi şi instituţii de drept public 26 şi,

24
A se vedea pct. 3 al Expunerii de motive, care poate fi accesată la
http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?cam=2&idp=13748 .
25
Idem.
26
Conform art. 7, „În sistemul naţional de cercetare-dezvoltare sunt cuprinse următoarele categorii
de unităţi şi instituţii de drept public:
a) institute naţionale de cercetare-dezvoltare;
b) instituţii de învăţământ superior de stat acreditate sau structuri de cercetare-dezvoltare ale
acestora, fără personalitate juridică, constituite conform Cartei universitare;

9
respectiv, de drept privat27, arată că există o multitudine de situaţii privind statutul juridic al institutelor de
cercetare, care nu întotdeauna sunt persoane juridice de drept public. La aceeaşi concluzie se ajunge şi în baza
altor texte din Ordonanţa Guvernului nr. 57/2002. Astfel, potrivit art. 11 alin. (1), „Unităţile de cercetare-
dezvoltare organizate ca institute naţionale sau ca instituţii publice se înfiinţează sau se reorganizează prin
hotărâre a Guvernului, dacă legea nu prevede altfel.” Aşadar, asemenea „institute naţionale sau […] instituţii
publice” care se înfiinţează prin hotărâre de Guvern corespund descrierii stabilite prin alin. (2) al art. 191 din
Codul civil spre a fi calificate ca persoane juridice de drept public (dar numai „[…] dacă legea nu prevede
altfel.”). În acelaşi timp însă, alin. (3) al art. 11 prevede că „Unităţile de cercetare-dezvoltare organizate ca
societăţi comerciale cu capital majoritar de stat se înfiinţează şi se reorganizează prin hotărâre a Guvernului,
pe baza hotărârii adunării generale a acţionarilor” – aşadar în acest domeniu există şi persoane juridice de
drept privat care se înfiinţează prin hotărâre a Guvernului.
Din cele de mai sus rezultă că, prin instituirea criteriului „persoană juridică de drept public
având în obiectul de activitate cercetarea-dezvoltarea”, noua reglementare recurge la un concept cu conţinut
neomogen, cu care este dificil să se opereze, generându-se astfel indezirabile incertitudini de regim juridic.
4.6.1. În ceea ce priveşte cel de-al doilea criteriu de deosebire faţă de invenţia de serviciu stricto
sensu reglementată de alin. (2), din compararea formulărilor utilizate în cuprinsul primelor două alineate ale
art. 5 din Legea nr. 83/2014 reiese că intenţia legiuitorului este aceea ca numai în cazul reglementat prin alin.
(2) să existe posibilitatea ca angajatorul şi inventatorul să fi putut încheia valabil, anterior momentului
realizării invenţiei, o clauză contractuală (prin adăugarea acesteia în cuprinsul contractului individual de
muncă sau în fişa postului, ori prin întocmirea unui document separat) conform căreia dreptul la dobândirea
brevetului aparţine inventatorului (sau angajatorului împreună cu inventatorul). Cu alte cuvinte, o asemenea
clauză convenită de un angajator care nu este persoană juridică de drept public având în obiectul de activitate
cercetarea-dezvoltarea este lovită de nulitate. Întrucât această nulitate nu este prevăzută în mod expres de alin.
(1), este vorba despre o nulitate virtuală, în sensul art. 1.253 din Codul civil.
4.6.2. Este aceasta o nulitate absolută sau o nulitate relativă? Potrivit art. 1.250 din Codul civil,
„Contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când rezultă
neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general.” Nu întrezărim existenţa în această ipoteză a altui
interes ocrotit decât cel individual al angajatorului, aşa încât, având în vedere şi art. 1.253 din Codul civil („În
cazurile în care natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este

c) institute, centre sau staţiuni de cercetare-dezvoltare din subordinea Academiei Române sau a
academiilor de ramură;
d) alte institute, centre sau staţiuni de cercetare-dezvoltare organizate ca instituţii publice ori de
drept public;
e) centre internaţionale de cercetare-dezvoltare înfiinţate în baza unor acorduri internaţionale;
f) institute sau centre de cercetare-dezvoltare organizate în cadrul societăţilor naţionale,
companiilor naţionale şi regiilor autonome;
g) alte instituţii publice sau de drept public care au ca obiect de activitate si cercetarea-
dezvoltarea ori structuri ale acestora legal constituite.” 
27
Potrivit art. 8, „În sistemul naţional de cercetare-dezvoltare sunt cuprinse, de asemenea,
următoarele categorii de unităţi şi instituţii de drept privat:
a) instituţii de învăţământ superior particulare acreditate sau structuri de cercetare-dezvoltare ale
acestora, fără personalitate juridică, constituite conform Cartei universitare;
b) institute sau centre de cercetare-dezvoltare fără scop patrimonial, recunoscute de utilitate
publică;
c) alte institute, centre sau staţiuni de cercetare-dezvoltare organizate ca persoane juridice de
drept privat, fără scop patrimonial;
d) alte organizaţii neguvernamentale, fără scop patrimonial, care au ca obiect de activitate si
cercetarea-dezvoltarea sau structuri ale acestora legal constituite;
e) societăţi comerciale care au ca principal obiect de activitate cercetarea-dezvoltarea;
f) societăţi comerciale care au în obiectul de activitate şi cercetarea-dezvoltarea sau structuri ale
acestora legal constituite."

10
anulabil”), trebuie să concluzionăm că este vorba despre o nulitate relativă, cu consecinţa că numai
angajatorul o poate invoca (sau poate confirma clauza anulabilă) (art. 1.248 din Codul civil).
În aceste condiţii, constatăm că interzicerea – implicită – a încheierii unei „prevederi
contractuale contrare” în cazul invenţiei de serviciu stricto sensu reglementate prin alin. (1) al art. 5 din Legea
nr. 83/2014 nu constituie decât o regretabilă complicaţie inutilă, care în practică nu produce decât un efect
declarativ, chiar „propagandistic” referitor la acordarea unui aparent stimulent în favoarea investitorilor, care
de obicei nu sunt persoane juridice de drept public având în obiectul de activitate cercetarea-dezvoltarea.
4.6.2. De altfel, golirea de conţinut a interdicţiei analizate se poate oricum realiza prin
recurgerea la alte reglementări ale Legii nr. 83/2014, astfel încât – practic – se va atinge efectul a cărui
producere legiuitorul a intenţionat să nu o permită atunci când a instituit această nulitate relativă virtuală.
a) Într-adevăr, indiferent dacă există sau nu există o „clauză contractuală contrară”, angajatorul
din situaţia reglementată prin alin. (1) are dreptul ca, după realizarea invenţiei, să nu „revendice dreptul”
asupra acesteia (art. 4 alin. (4) din Legea nr. 83/2014), ceea ce va deschide pentru inventator calea eventualei
solicitări de a obţine brevetul de invenţie. Totuşi, o astfel de posibilitate va putea fi fructificată numai dacă, în
speţa respectivă, angajatorul nu s-ar prevala de prevederile art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 83/2014, astfel:
„(1) Invenţiile care se încadrează în prevederile art. 3 alin. (1) pot face obiectul unui secret
comercial.
(2) Inventatorul salariat are obligaţia de a nu divulga sau publica invenţia care se încadrează
în prevederile art. 3 alin. (1), fără acordul scris al angajatorului. Obligaţia de a nu divulga sau publica o are
şi angajatorul, precum şi persoanele, altele decât inventatorul care, prin natura atribuţiilor de serviciu, au
luat cunoştinţă de existenţa invenţiei.”
b) În plus, după realizarea invenţiei se mai poate recurge şi la transmiterea către inventator a
dreptului de a solicita brevetul, întrucât interdicţia legală de a se încheia o „prevedere contractuală contrară”
mai înainte de data realizării invenţiei nu poate echivala cu interzicerea încheierii după această dată a unui
contract de cesiune în beneficiul inventatorului. O astfel de posibilitate este, de altfel, reglementată expres
pentru anumite situaţii particulare, astfel cum rezultă din art. 9 alin. (3) şi (4): „(3)În situaţia în care
angajatorul nu mai doreşte continuarea procedurilor ulterioare depunerii cererii de protecţie pentru invenţia
de serviciu sau nu este interesat să protejeze invenţia de serviciu în anumite state, altele decât România,
angajatorul cedează salariatului dreptul la acordarea protecţiei, sub condiţia ca salariatul să acorde
angajatorului o licenţă neexclusivă pentru invenţia brevetată. Condiţiile de acordare a licenţei neexclusive se
stabilesc prin prevederi specifice ale regulamentului intern al angajatorului. În lipsa acestor prevederi
specifice, condiţiile de acordare se stabilesc prin acordul părţilor. Angajatorul transmite, în timp util, şi
înscrisurile necesare continuării procedurilor.
(4) La solicitarea salariatului, pentru statele în care angajatorul comunică salariatului că nu este
interesat să obţină drepturi de proprietate industrială, angajatorul cedează salariatului dreptul de a solicita
protecţia invenţiei de serviciu, într-un termen care să îi permită să beneficieze de termenele de prioritate
prevăzute de convenţiile şi tratatele internaţionale din domeniul proprietăţii industriale, la care România este
parte.”28
4.7. Care este diferenţa de regim juridic dintre cazurile în care angajatorul devine titular al
brevetului în temeiul alin. (1) sau, dimpotrivă, în temeiul alin. (2) din art. 5 al Legii nr. 83/2014 ?
Aceasta constă în faptul că pentru ipoteza reglementată prin alin. (1) nu sunt aplicabile
prevederile art. 11 din aceeaşi lege, adică inventatorului salariat nu i se recunoaşte dreptul la o cotă procentuală
din valoarea venitului realizat de angajator, în urma aplicării invenţiilor. Raţiunile pentru care a fost operată
această diferenţiere nu pot fi explicate raţional decât prin aceea că în procesul – îndelungat – de elaborare şi
adoptare a Legii nr. 83/2014 lobby-ul unora dintre persoanele juridice care beneficiază de prevederile alin. (1)
28
Nu credem că aceste prevederi legale ar putea fi interpretate în sensul că numai în aceste situaţii speciale ar
fi permisă cesionarea către inventator a dreptului de a obţine protecţia prin brevet asupra invenţiei reglementate prin
art. 5 alin. (1) din Legea nr. 83/2014. Dar chiar şi dacă s-ar realiza o astfel de interpretare, un eventual contract de
cesiune încheiat în alte ipoteze decât cele permise prin art. 9 alin. (3) şi (4) ar fi lovit doar de o nulitate relativă, care
ar putea fi invocată numai de către angajator.

11
a fost eficient. Rezultatul juridic este însă în sensul că sunt create premizele unei eventuale contestări a
constituţionalităţii acestor texte legale în lumina prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie referitoare la
egalitatea în drepturi, atunci când, în privinţa inventatorilor de invenţii de serviciu stricto sensu care sunt
salariaţi ai persoanelor juridice de drept public, este comparată situaţia celor care sunt încadraţi la angajatori
având în obiectul de activitate cercetarea-dezvoltarea cu situaţia celor care sunt încadraţi la angajatori care nu
au un asemenea obiect de activitate.
Dar chiar şi în prezentul cadru de reglementare, trebuie observat că nu există în cuprinsul Legii
nr. 83/2014 sau al Legii nr. 64/1991 nicio interdicţie care să împiedice încheierea între angajator şi inventatorul
salariat a unui acord referitor la acordarea unei remuneraţii suplimentare în cazul îndeplinirii misiunii inventive
prin realizarea invenţiei de serviciu stricto sensu (aşa cum stabilea, de altfel, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.
64/1991, astăzi abrogat). Prin urmare, există posibilitatea ca angajatorul şi inventatorul din situaţia
reglementată prin art. 5 alin. (1) să încheie valabil un acord având ca obiect remunerarea inventatorului prin
preluarea în totalitate sau doar parţial a conţinutului art. 11 din Legea nr. 83/2014.
5. Angajatorul care revendică dreptul asupra invenţiilor de serviciu lato sensu, în
condiţiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 83/2014.
Art. 3 alin. (1) lit. b): „b) s-au obţinut, pe durata contractului individual de muncă, precum şi pe o
perioadă de maximum 2 ani de la încetarea acestuia, după caz, prin cunoaşterea sau utilizarea experienţei
angajatorului prin folosirea mijloacelor materiale ale angajatorului, ca urmare a pregătirii şi formării
profesionale dobândite de inventatorul salariat prin grija şi pe cheltuiala angajatorului ori prin utilizarea
unor informaţii rezultate din activitatea angajatorului sau puse la dispoziţie de acesta.”
6. Inventatorul salariat în condiţiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 83/2014, pentru invenţii
realizate în alte condiţii decât cele reglementate de art. 3 alin. (1) din aceeaşi lege.
De exemplu, angajatorul este persoana fizica.
Sau este invenţie care nu are niciun fel de legătura cu activitatea salariatului la angajator (si s-a realizat
ca hobby.)
7. „Contractorii” care executa în mod direct activităţile prevăzute în contractul de
finanţare si/sau angajaţii, în cazul invenţiilor obţinute în baza derulării unui contract finanţat din
fonduri publice, conform art. 75 alin. 1 si 2, coroborat cu art. 74 alin. 1 preambul, alin. 1 lit. b) si alin. 3
din OG nr. 57/2002
8. Persoana care a comandat realizarea invenţiei de comandă, în cazul altor invenţii decât
cele realizate în baza derulării unui contract finanţat din fonduri publice
Se încheie un contract de prestări de servicii (deci de antrepriză). Dacă nu s-a prevăzut nimic prin
contract cu privire la dreptul de a dobândi brevetul, acest drept revine celui care finanţează activitatea.

SECŢIUNEA A IV-A
SUBIECTELE PRIMARE (ORIGINARE) LATO SENSU

1. Inventatorul salariat în privinţa invenţiilor de serviciu stricto sensu sau lato sensu asupra
cărora angajatorul nu îşi revendică dreptul, în condiţiile art. 4 alin. (3) şi fără încălcarea art. 10 (secretul
comercial).
2. Inventatorul salariat în privinţa invenţiilor de serviciu stricto sensu de la art. 5 alin. (2) în
favoarea căruia exista prevedere contractuală favorabilă.
3. Inventatorul salariat prevăzut de art. 5 alin. (3), în cazul în care exista o prevedere
contractuală favorabila acestuia.
4. Inventatorul salariat in ipoteza reglementata prin art. 9 alin. (3) si (4).
5. Inventatorul invenţiei de comandă, în condiţiile existenţei unei clauze contractuale în acest
sens.
6. Unitatea căreia i s-a cerut realizarea invenţiei de comandă, atunci când există o clauză
contractuală în acest sens.

12
 7. Succesorul inventatorului ori al unităţii, în oricare dintre situaţiile în care, potrivit legii,
brevetul s-ar elibera acestora. Temeiul legal se regăseşte, parţial, în art. 3 teza a doua: "Dreptul la brevet de
invenţie aparţine inventatorului sau succesorului său în drepturi" (sublinierea noastră, L.M.). Pentru celelalte
cazuri de "succesor" al inventatorului (altele decât în situaţia "invenţiei libere", reglementate prin art. 3) sau de
"succesor" al unităţii, temeiul este reprezentat de reglementările de drept comun referitoare la "succesiune" în
sens larg (incluzând legislaţia privind moştenirea şi legislaţia privind persoanele juridice).
În toate cazurile, trebuie îndeplinite următoarele condiţii cumulative:
a) inventatorul ori unitatea trebuie să îndeplinească, după caz, exigenţele legale expuse mai sus
în privinţa oricăruia dintre subiecte primare (originare) - fie stricto sensu, fie lato sensu;
b) trebuie să ne aflăm în prezenţa unui succesor, după caz, universal, cu titlu universal sau cu
titlu particular;
c) calitatea de succesor trebuie să fi fost dobândită anterior eliberării brevetului către "autorul"
transmisiunii, deci transmisiunea trebuie să fi purtat asupra dreptului la eliberarea brevetului, iar nu asupra
dreptului la un brevet eliberat anterior. În această din urmă situaţie, ne aflăm în prezenţa unui subiect derivat
(propriu-zis).

13