CURS MACROECONOMIE Prof. univ. dr.

Cosmin Marinescu

Șomajul

Conceptele de şomer şi şomaj sunt relativ recente în istoria literaturii

economice. Cuvântul „şomer” provine din latinescul „cauma”, ce înseamnă calm,
stare de calm a afacerilor, încetinire a activităţii.

1. Considerații istorice asupra șomajului

În secolele XVIII şi XIX se „şoma” duminica şi în zilele de sărbătoare religioasă.

De altfel, britanicii foloseau conceptul de „out of work” şi nu termenul
„unemployment”. (ex: recensământul din 1891 nici nu recunoştea categoria
specifică a şomerilor: persoanele ce nu aveau un loc de muncă şi care nu desfăşurau
o activitate plătită erau introduse în aceeaşi categorie cu saltimbancii, vagabonzii
şi persoanele internate în aziluri).

Abia la începutul secolului al XX-lea, odată cu apariţia societăţilor de

asistenţă a muncii, apar treptat în literatura economică cuvintele „şomer” şi
„şomaj”. În prezent, şomajul e analizat într-o mare diversitate de forme: şomaj
voluntar, şomaj involuntar, şomaj tehnologic, şomaj sezonier, şomaj fricţional,
şomaj natural etc.

În literatura economică clasică, şomajul avea natură voluntară. Pentru

economiştii clasici, şomerii erau acele persoane ce refuzau să se angajeze în
condiţiile pieţei muncii, adică la nivelul salarial stabilit prin acţiunea legilor cererii
şi ofertei. Din această perspectivă, nici pentru teoria economică şi nici pentru
politicile economice, şomajul nu reprezenta un fenomen de prim rang.

Schimbarea se produce în anii ’30 ai secolului trecut, odată cu Marea

Depresiune economică. În aceste condiţii de stagnare şi scădere economică
generalizată, şomajul încetează să mai fie analizat în forma sa voluntară, ca în
economia clasică, iar economiştii interbelici, în frunte cu Keynes, abordează
şomajul în forma sa involuntară. În noile condiţii, şomerii nu mai erau consideraţi
doar persoane care refuzau să se angajeze, ci persoane care, deşi doresc să lucreze
şi sunt în căutarea unui loc de muncă, nu găsesc oportunităţi de angajare.
1
CURS MACROECONOMIE Prof. univ. dr. Cosmin Marinescu

2. Șomajul involuntar – șomajul keynesist

Treptat, şomajul involuntar a fost asociat lui Keynes şi a început să fie

cunoscut ca „şomaj keynesist”. Pentru Keynes, cauza esenţială a şomajului era
aceeaşi insuficientă cerere din economie: în condiţiile uniei cereri insuficiente pe
piaţa bunurilor şi serviciilor, întreprinzătorii vor căuta să-şi ajusteze(restrângă)
producţia, ceea ce va determina o scădere a cererii de muncă. În aceste condiţii, în
economie vor fi mai puţine locuri de muncă, ceea ce va atrage manifestarea unui
decalaj între oferta de muncă (mai mare) şi cererea de muncă (mai mică). Excesul
de ofertă de muncă peste dimensiunile cererii reprezintă şomajul (involuntar).

De asemenea, tot în abordarea keynesistă asupra şomajului şi în strânsă

legătură cu piaţa muncii, menţinerea decalajului dintre ofertă şi cerere se
datorează, arată majotitatea economiştilor, rigidităţii salariilor: atunci când salariile
sunt rigide la scădere în baza unor factori instituţionali, pe piaţa muncii decalajului
dintre ofertă şi cerere nu se va putea diminua sau resorbi; acesta ar fi cazul oricărui
exces sau al oricărei penurii ce se manifestă pe o piaţă.

Keynes afirmă că salariile nominale sunt rigide la scădere, ceea ce duce la

imposibilitatea egalizării cererii cu oferta pe piaţa muncii. În anii ’30, economistul
J. Hicks arăta că, în condiţii de subocupare a forţei de muncă, intensificarea
concurenţei dintre cei aflaţi în căutarea unui loc de muncă ar trebui să conducă la
scăderea salariilor. Aceasta este o analiză simplă, clasică, bazată pe ipoteza că şi pe
piaţa muncii ajustările se pot produce la fel ca pe oricare altă piaţă: prin scăderea
salariilor de la wef către we , decalajul dintre ofertă şi cerere(şomajul) se va diminua
sau chiar resorbi.

2
CURS MACROECONOMIE Prof. univ. dr. Cosmin Marinescu

Poziţia lui Keynes faţă de această analiză este una categorică: el o combate
afirmând că salariile sunt rigide la scădere, fără însă a încerca mai departe să explice
factorii ce determină această rigiditate ori să militeze pentru flexibilizarea pieţei
muncii.

3. Teorii alternative privind șomajul

Economiştii de mai târziu (ex: economiştii monetarişti), dar şi economiştii

austrieci dintotdeauna au arătat că rigiditatea la scădere a salariilor este rezultatul
prezenţei în economie a anumitor factori instituţionali (cei mai relevanţi dintre
aceştia fiind legislaţia cu privire la relaţiile de muncă, legislaţia contractelor
colective de muncă, legea salariului minim etc.). Prin acţiunea lor conjugată,
asemenea factori care emană în esenţă de la politicile statului împiedică
flexibilitatea la scădere a salariilor. Chiar şi în prezent, după câteva decenii de
liberalizare economică, în rândul opiniei publice predomină aşa-numitul principiu
că „un drept (ex: salarial) o dată câştigat, e bun câştigat”.

Pentru Ludwig von Mises, prezenţa şomajului în economiile contemporane

este rezultatul nemijlocit al factorilor sindicali şi legislativi, ceea ce îl determină pe
acesta să îl numească „şomaj instituţional”. În esenţă, această abordare arată că,
pe măsură ce piaţa muncii este tot mai mult supusă intervenţiei statului, economia
va funcţiona mai rigid, relaţiile de muncă vor fi mai costisitoare şi şomajul va fi mai
mare. Din aceste motive, rezovarea problemei şomajului presupune eliminarea
constrângerilor instituţionale ce afectează piaţa muncii.

Pe lângă conceptele menţionate, economiştii monetarişti (în special Milton

Friedman) explică necesitatea utilizării termenului de „şomaj natural”. Acesta
reprezintă acea rată a şomajului compatibilă cu funcţionarea liberă pieţelor, a
pieţei muncii în particular, căci întotdeauna va exista în economie un minim
ireductibil al şomajului compus din şomajul voluntar şi şomajul fricţional.

Spunem că în şomaj fricţional se află acele persoane ce îşi schimbă locul de

muncă, în perioada de timp dintre cele două locuri de muncă; întrucât nu toate
ajustările pe piaţa muncii se pot produce spontan, schimbarea locului de muncă (şi
cu atât mai mult a domeniului de muncă) necesită o anumită perioada de timp,
timp în care persoana respectivă se găseşte în şomaj fricţional.

3
CURS MACROECONOMIE Prof. univ. dr. Cosmin Marinescu

4. Salariul minim şi şomajul

În anumite domenii sau în cazul anumitor calificări, se consideră că salariile

sunt mult prea mici pentru a asigura necesarul de trai.

În aceste condiţii, majoritatea guvernelor stabilesc prin lege un nivel minim

al salariului. Acesta se situează, prin definiţie, deasupra nivelului de echilibru al
salariilor, căci scopul declarat al acestei politici este de a le asigura tuturor
salariaţilor un trai decent. Însă, problema este aceea că toate consecinţele fixării
de către guvern a preţurilor rămân valabile şi în cazul pieţei muncii, deci şi în cazul
salariului minim.

Legea salariului minim nu pare neapărat o lege despre ocuparea forţei de

muncă ci, mai degrabă, o lege despre non-ocuparea acesteia.

Să presupunem că guvernul fixează prin lege un salariu minim de 4.500 de

lei. Aceasta nu înseamnă că guvernul îi obligă pe întreprinzători să îşi remunereze
angajaţii cu cel puţin 4.500 de lei, ci, mai exact, le interzice acestora să le plătească
mai puţin pentru munca depusă.

Salariile sunt, însă, corelate cu productivitatea. În momentul în care se

stabileşte prin lege un nivel salarial care depăşeşte productivitatea unor anumiţi
angajaţi, acest lucru va avea anumite consecinţe nefavorabile pe piaţa muncii.

Pe de o parte, angajatorii ar putea refuza să plătească salariaţilor mai mult

decât valorează munca acestora, preferând să se lipsească de serviciile lor,
deoarece plata unor asemenea salarii le-ar diminua profiturile sau chiar provoca
pierderi, situaţie în care anumiţi oameni, iniţial angajaţi, vor deveni şomeri. Pe de
4
CURS MACROECONOMIE Prof. univ. dr. Cosmin Marinescu

altă parte, întreprinzătorii ar putea să îşi asume riscul de a-şi păstra angajaţii
respectivi la vechile salarii, însă fără contract de muncă.

În orice caz, guvernul obţine mai degrabă opusul a ceea ce intenţionase. În

încercarea sa de a reduce „exploatarea” angajaţilor de către angajatori, guvernul îi
loveşte tocmai pe cei pe care încerca să îi ajute, şi anume pe şomeri, persoanele
slab calificate şi pe cele cu venituri reduse. Şomerii vor avea de depăşit o barieră în
plus în cazul în care vor încerca să se angajeze, iar angajaţilor a căror muncă
valorează mai puţin decât salariul minim li se răpeşte fie posibilitatea de a munci
legal şi onest, fie un loc de muncă ce, în acele condiţii, era cea mai bună alternativă
pe care o aveau la dispoziţie (căci, în caz contrar, s-ar fi reprofilat).

Concluzia generală este aceea că legea salariului minim nu ajută şi nici nu

poate ajuta la creşterea nivelului de trai al forţei de muncă – dacă traiul decent ar
putea fi asigurat printr-o simplă lege, de ce nu ne-am imagina un salariu minim
obligatoriu nu de 4.500 de lei, ci de 10.000 de lei?! Însă legile economice nu pot fi
forțate la nesfârșit prin creșterea arbitrară a salariilor minime, în afara oricăror
corelații cu productivitatea muncii și cu situația reală a pieței.

5. Mituri şi preconcepţii referitoare la şomaj

Una dintre iluziile economice cele mai persistente este aceea că progresul
tehnologic şi, în special, mecanizarea distrug locurile de muncă şi creează şomaj.

Imaginează-ţi că eşti proprietarul fabricii de confecţii APACA şi ai în subordine

500 de angajate harnice: 200 dintre ele au sarcina de a ţese materialele, 20 le
vopsesc, 30 taie ţesăturile după tipar, 100 le cos şi restul de 100 pun nasturi,
fermoare sau panglici şi fac broderii. Multe dintre ele lucrează aici de când erau
tinere şi au învăţat pe propria piele ce înseamnă responsabilitatea: eşti plătit în
funcţie de cât produci şi pentru orice greşeală ţi se reţine din salariu. E inutil, deci,
să mai spun că toate angajatele au petrecut timp cu perfecţionarea muncii, iar
acum lucrează repede şi cu mare atenţie.

Când, într-o zi, un om vine şi îţi prezintă o invenţie pe care spiritul tău
antreprenorial nu îţi permite să o refuzi: o maşinărie care ţese automat, fără
defecte şi de 5 ori mai repede decât un om! Cumperi una să o testezi, eşti mulţumit
de afacerea făcută şi hotărăşti să automatizezi întreaga secţie de ţesătorie: cumperi
5
CURS MACROECONOMIE Prof. univ. dr. Cosmin Marinescu

40 de maşinării şi concediezi cea mai mare parte din angajate, lăsând numai câteva
care să se ocupe de buna lor funcţionare. Apar curând maşinării care taie, cos și fac
automat aproape orice muncă a angajatelor tale. Văzând oportunităţile pe care
maşinile ţi le oferă, cum să nu automatizezi întreaga fabrică?

După numai un an de zile, în fabrica ta lucrează câteva sute de maşini şi din

cele 500 de anagjate mai ai numai 50. Dacă şi ceilalţi buni oameni de afaceri din
domeniu au acţionat la fel ca tine (şi dacă sunt întradevăr buni oameni de afaceri
probabil au făcut-o), şomajul în această ramură e în jur de 90%! Imaginează-ţi acum
plânsete, blesteme şi ameninţări!

Să revenim acum la raţionamentul economic. Nu putem nega că femeile

respective au fost concediate şi, în cazul în care munca lor nu mai e cerută şi ele nu
sunt capabile să se reprofileze, vor rămâne probabil şomere, iar calificarea lor nu le
foloseşte la nimic. Dar a creat automatizarea muncii şomaj la nivel absolut?

Pe de o parte, acele maşini şi mecanisme nu au apărut de nicăieri, ci au fost

construite de cineva, ceea ce înseamnă că au fost create locuri de muncă pentru
producerea lor. Pe de altă parte, folosirea utilajelor a condus la costuri mai mici
pentru producătorii de confecţii, ceea ce a dus la creşterea profiturilor acestora.

Profiturile respective pot avea următoarele utilizări: achiziţii de noi maşini

pentru extinderea producţiei (ce va duce la creşterea cererii de forţă de muncă în
industria maşinilor de ţesut, cusut etc), investiţii în alte ramuri industriale (ce
determină crearea de locuri de muncă în industriile respective), consum (cererea
sporită va încuraja producătorii să îşi mărească producţia, ceea ce poate conduce
la angajarea de forţă de muncă suplimentară) sau economii (ce se vor transforma
în viitor în consum sau investiţii). Prin urmare, nu există motive pentru a crede că,
la nivelul întregii economii, a scăzut gradul de ocupare a forţei de muncă.

Însă adevăratul avantaj al progresului tehnologic, şi implicit al mecanizării,

este creşterea nivelului de trai. Utilizarea maşinilor are ca efect creşterea
productivităţii şi intensificarea concurenţei, ceea ce conduce la scăderea preţurilor,
făcând bunurile respective accesibile şi pentru cei cu venituri mai reduse. În plus,
îmbunătăţirea calităţii produselor este în anumite cazuri imposibilă în lipsa unei
tehnologii corespunzătoare.

6
CURS MACROECONOMIE Prof. univ. dr. Cosmin Marinescu

A spune că progresul tehnologic creează şomaj nu poate duce decât la

concluzii absurde: am putea ajunge să credem că, atunci când şi-a fabricat primele
unelte, omul primitiv a făcut primii paşi înspre şomaj!

O altă temere este aceea că, prin faptul că acceptă salarii mai mici, imigranţii
„fură”din locurile de muncă ale populaţiei locale (şi creeză şomaj).

În primul rând, trebuie menţionat că nici măcar metaforic nu se poate vorbi

despre furt. Locul meu de muncă nu este al meu în acelaşi fel în care maşina pe care
o conduc este amea sau casa în care locuiesc este a mea. Dacă în cazul maşinii sau
al casei se poate vorbi de drepturi de proprietate, nu se poate spune acelaşi lucru
despre locul de muncă. El nu se poate numi „al meu” decât în înţelesul unei legături
contractuale între mine şi angajator, prin care eu mă oblig să ofer anumite servicii,
iar el se obligă să mă remunereze în condiţii stabilite.

A locui într-o anumită ţară şi a avea dreptul legal de a munci pe teritoriul

acesteia nu atrag după sine obligaţia vreunei terţe părţi de a te angaja. Pretenţia
de a avea întâietate la angajare în ţara ta, doar pentru că se întâmplă să locuieşti
acolo, e la fel de absurdă ca pretenţia de a fi scutit de statul la coada la un magazin
din cartierul tău, doar pentru că ai domiciliul în apropiere.

Angajarea unui imigrant nu ia, prin urmare, de la un localnic un loc de muncă

ce i-ar fi aparţinut de drept. În plus, dacă antreprenorului are dreptul de a angaja
persoana cea mai potrivită (sub aspectul calificării sau al preţului muncii), el face
economii de costuri care i-ar putea permite în viitor să îşi extindă afacerea şi să
angajeze mai mulţi muncitori, şi care îi permit cu siguranţă în prezent să îşi
servească mai bine clienţii oferindu-le produse mai bune sau mai ieftine. Astfel de
bariere pe piaţa muncii nu fac decât să devieze structura de producţie a economiei
de la cea optimă.

Dorinţa de a proteja locurile de muncă are la bază eroarea de a considera că

în lume există numai o cantitate limitată de muncă necesară, motiv pentru care ea
ar trebui împărţită cât mai echitabil, astfel încât lumea să nu aibă de suferit din
cauza „profitorilor”.

Adevărul este însă că, atât timp cât există nevoi neîndeplinite, va exista şi
cerere de muncă pentru satisfacerea acestor nevoi.
7
CURS MACROECONOMIE Prof. univ. dr. Cosmin Marinescu

Presupunând, prin absurd, că ar putea exista o situaţie în care nimeni ar mai

avea dorinţe, în acea lume nimeni nu ar mai trebui să muncească, deci ar fi absurd
să se mai discute despre problema şomajului.

O altă idee privitoare la piaţa muncii, adânc înrădăcinată în mintea

guvernanţilor, este idealul obţinerii ocupării depline a forţei de muncă.

Dacă potenţialul maxim al unei colectivităţi poate fi atins numai prin

realizarea potenţialului maxim al indivizilor care o compun, concluzia logică este că
productivitatea maximă poate fi atinsă numai dacă şomajul este complet eliminat.

Problema este că munca în sine este numai mijlocul prin care poate fi atinsă
productivitatea maximă, şi nu scopul ultim. De fapt, dacă se renunţă la ideea
îmbunătăţirii productivităţii, ocuparea deplină a forţei de muncă ar putea fi
îndeplinită cu uşurinţă (acordând, de exemplu, prin lege fiecăruia un loc le muncă),
însă numai întâmplarea ar putea face ca acest aranjament să corespundă nevoilor
reale. Ca şi în multe alte cazuri, neintervenţia guvernului pe piaţa muncii se
dovedeşte a fi cea mai bună soluţie.