TEORIA OBLIGAȚIILOR ÎN DREPTUL ROMAN

CURSUL 12

CONTRACTELE REALE (continuare)

Forme excepționale de depozit

a. Depozitul necesar. Depozitul necesar sau mizerabil, cum îl numesc comentatorii, se

formează în împrejurări excepţionale, când deponentul nu mai are posibilitatea de a opta pentru o
persoană sau alta în vederea depunerii lucrului. În anumite situaţii: cutremure, inundaţii, incendii,
deponentul este nevoit să lase lucrurile în mâinile primului venit. De obicei, contractul de depozit,
gratuit şi de bună credinţă se încheie între persoane animate de o încredere reciprocă, pe când
depozitul necesar luând naştere în împrejurări neprevăzute, nu întruneşte această condiţie. Iată de
ce depozitul necesar a fost sancţionat mai grav decît cel obişnuit. În cazul refuzului de a restitui
lucrul dat în păstrare, depozitarul era condamnat să plătească dublul valorii acelui lucru. Această
formă de depozit a apărut în dreptul clasic.

b. Depozitul sechestru. Tot în epoca clasică a apărut şi depozitul sechestru. Noua formă a
fost creată în legătură cu anumite exigenţe ale procedurii civile. În cazul unui proces, părţile se
înţelegeau să depună obiectul litigios în păstrarea unei terţe persoane, urmând ca acesta să-l remită
celui caree va câştiga procesul.
Datorită finalităţii sale aparte, depozitul sechestru este condus de reguli speciale, care îl
deosebesc de celelalte forme ale depozitului:
i. Spre deosebire de depozitul obişnuit sau de cel necesar, depozitul sechestru presupune
transmiterea lucrului cu titlu de posesiune. Depozitarul sechestru va deveni posesor al lucrului şi
va putea uza de interdictele posesorii, pe când depozitarul obişnuit este un simplu detentor. Această
abatere de la regimul depozitului obişnuit, îşi află explicaţia în mecanismul raporturilor dintre
părţile aflate în proces şi depozitar, pe de o parte, şi cele dintre depozitar şi terţi, pe de altă parte.
La depozitul obişnuit, dacă o terţă persoană pretinde că are vreun drept asupra lucrului,
depozitarul, întrucât nu are mijloace proprii de apărare, se adresează deponentului, pentru ca acesta
din urmă, în calitate de proprietar, să-i asigure protecţia juridică. La depozitul sechestru însă, acest
mecanism nu mai poate funcţiona, deoarece depozitarul nu ştie cine este proprietarul, şi nu va şti
până la pronunţarea sentinţei în procesul dintre cei ce s-au înţeles să lase lucrul în păstrare. Într-o
atare ipoteză, depozitarul urma să rămână fără apărare în faţa pretenţiilor oricui.
În scopul de a-i da totuşi depozitarului sechestru posibilitatea de a se apăra împotriva
pretenţiilor formulate de către terţi, romanii i-au recunoscut acestuia calitatea de posesor, şi, prin
aceasta, dreptul de a cere pretorului eliberarea unui interdict posesoriu.
ii. Dacă la depozitul obişnuit se pot transmite numai lucruri mobile, depozitul sechestru are
ca obiect atât mobile cât şi imobile.
iii. Remarcăm, de asemenea, unele deosebiri şi în ce priveşte fizionomia obligaţiei de
restituire a lucrului. Astfel, la depozitul obişnuit, depozitarul trebuie să restituie lucrul la cererea
deponentului, pe când la depozitul sechestru cererea de restituire a lucrului nu poate fi formulată
înainte de terminarea procesului. Mai mult, depozitarul nu este obligat să remită lucrul celui de la
care l-a primit, ci părţii care a câştigat procesul. Aşadar, în cadrul acestei forme, acţiunea nu va
aparţine întotdeauna deponentului. Iată motivele pentru care depozitul sechestru este sancţionat
prin acţiune specială (actio depositi sequestraria).

Depozitul neregulat. Spre sfârşitul epocii clasice începe să se contureze forma depozitului
neregulat. Operaţiunea juridică pe care o îmbracă această din urmă variantă a depozitului, constă
din transmiterea unei sume de bani, cu titlu de proprietate, de către o persoană oarecare (deponent)
unui bancher (depozitarul), urmînd ca la cererea deponentului, depozitarul să-i restituie suma de
bani depusă şi în plus o dobândă.
Este lesne de observat că forma depozitului neregulat s-a născut în legătură cu operaţiunile
bancare. Particularii obişnuiau să-şi depună banii disponibili la bancheri, care, la rândul lor, îi
dădeau cu împrumut unor terţi, bineînţeles cu o dobândă substanţială, iar bancherii promiteau să
restituie banii la cererea deponenţilor, la care se adaugă o anumită dobândă. Diferenţa dintre
dobânda plătită de către cei ce se împrumutau de la bancheri şi dobânda plătită de către bancheri
deponenţilor, constituia câştigul bancherilor. Papinian vede în această operaţiune juridică o formă
a depozitului, dar Paul dă o soluţie negativă. Controversa în legătură cu natura juridică a depunerii
unor sume de bani este expresia deosebirilor dintre această formă şi depozitul obişnuit.
Într-adevăr, prin fizionomia sa, depozitul neregulat se îndepărtează mult de configuraţia
depozitului. Mai întâi, la depozitul neregulat depozitarul nu restituie chiar lucrul pe care l-a primit
ci un lucru de aceeaşi natură, ca în cazul lui mutuum. Tot ca la mutuum, depozitarul dobândeşte
dreptul de proprietate asupra sumelor primite în depozit; întrucât depozitarul nu păstra pur şi
simplu acele sume, ci le dădea cu împrumut altora, trebuia să aibă calitatea de proprietar.
Şi totuşi, această aplicaţiune a împrumutului nu a îmbrăcat forma lui mutuum, ci pe aceea
a depozitului. Explicaţia rezidă în funcţia economică a depozitului neregulat. Se ştie că mutuum
este un contract de drept strict şi totodată gratuit. Pentru ca tradens să poată percepe o dobândă era
necesară o stipulaţiune specială, alăturată lui mutuum. Dimpotrivă, dacă acelaşi împrumut bănesc
era privit ca o formă a depozitului, întrucât depozitul este un contract de bună credinţă, tradens
putea să-şi asigure dobânda printr-o simplă convenţie (conform regimului contractelor de bună
credinţă).
Sancţionarea depozitului neregulat, ca o figură juridică de sine stătătoare, îşi găseşte aşadar
explicaţia în interesul vârfurilor clasei dominante de a practica împrumutul cu dobândă fără a mai
recurge la stipulaţiune, act solemn şi rigid, de natură să încetinească ritmul operaţiunilor bancare.
Altfel spus, sancţionarea depozitului neregulat îşi are cauza în funcţia sa economică.

CONTRACTELE CONSENSUALE

Contractele consensuale (vânzarea, locaţiunea, societatea şi mandatul), iau naştere printr-

un simplu acord de voinţă şi reprezintă forma cea mai evoluată pe care a cunoscut-o tehnica de
creare a obligaţiilor în dreptul roman. Dacă materia contractelor solemne este dominată de un
formalism riguros, iar cea a contractelor reale este marcată totuşi, de forma remiterii lucrului,
contractele consensuale se formează exclusiv pe calea manifestării de voinţă a părţilor, constituind
un exemplu grăitor de subiectivizare a actelor juridice. Această linie de evoluţie va deveni de altfel
proprie şi pentru alte instituţii sau figuri juridice, astfel încât, în epoca lui Justinian, drepturile
subiective, fie personale, fie reale, se vor configura ca efecte ale simplei manifestări de voinţă. Nu
întâmplător, în dreptul postclasic cuvîntul contractus are înţelesul de convenţie destinată să creeze
obligaţiuni.

Stadiul evoluat pe care tehnica de elaborare a obligaţiilor l-a atins în cazul contractelor
consensuale se exprimă şi în aceea că ele sunt prin excelenţă convenţii generatoare de obligaţii şi
nu presupun, în momentul formării, efectuarea vreunui act material. În acest sens, este util să
amintim că la contractele reale remiterea lucrului constituie una din condiţiile formării contractului
şi numai una din ele constituie efectul unei obligaţiuni.
Dimpotrivă, la contractele consensuale toate operaţiunile materiale sunt generate de
convenţia părţilor şi se fac în executarea obligaţiilor născute din acea convenţie. Din caracterul de
obligaţii al simplei convenţii decurge de altfel şi caracterul său bilateral. Într-adevăr, la contractele
consensuale prestaţiunile care fac obiectul obligaţiilor sunt doar promise, urmând a fi executate
conform convenţiei părţilor. La contractele reale, unul din actele materiale făcându-se în scopul
formării actului, numai cel de al doilea constituie obiectul obligaţiei, de aici decurgând caracterul
unilateral sau bilateral imperfect al acestor contracte.
Este, de asemenea, util să subliniem faptul că teoria generală a obligaţiilor, aşa cum este
elaborată de către moderni, corespunde întrutotul fizionomiei contractelor consensuale, ele
întrunind în cel mai înalt grad caracterele unor figuri juridice abstractizate şi simetrice.

Ca şi contractele reale, contractele consensuale sunt de bună credinţă, sancţionate prin

acţiuni corespunzătoare. Vânzarea şi locaţiunea fiind contracte bilaterale şi născând obligaţii
deosebite pentru părţi, sunt sancţionate prin câte două acţiuni distincte: vânzarea prin actio empti
şi actio venditi, iar locaţiunea prin actio conducti şi actio locati. Societatea este, de asemenea, un
contract bilateral, dar cum părţile dobândesc obligaţii identice şi nu deosebite, sancţiunea se
realizează printr-o singură acţiune. Contractul de mandat este bilateral imperfect, şi, drept urmare,
este sancţionat printr-o singură acţiune, oferită mandantului (actio mandati), dar în anumite cazuri
ea poate fi dată şi mandatarului.
Toate acţiunile aplicabile contractelor consensuale au apărut după legea Aebutia, dar cu
siguranţă înainte de începutul secolului I î.e.n., deoarece ele figurează pe lista transmisă de către
Cicero, şi, pe care, ne relatează acesta, a cunoscut-o şi Quintus Mucius Scaevola.

1. Vânzarea

Vânzarea este contractul prin care o parte, numită vânzător, se obligă să transmită
posesiunea liniştită a unui lucru celeilalte părţi, numită cumpărător, în schimbul unei cantităţi de
metal,, numită preţ, pe care cumpărătorul se obligă, la rândul său, să i-o transmită.
Din punct de vedere economic, vânzarea este o variantă mai evoluată a schimbului, în care
îşi are originea; într-adevăr vânzarea, în sens economic, pare a fi îmbrăcat la origine forma
schimbului dintre două lucruri, din care unul avea valoare de echivalent general (capete de vită).
Cu timpul, după apariţia barelor de aramă şi apoi a monedei în sens modern, vânzarea se
configurează ca schimbul unui lucru contra unui preţ.

Formele primitive ale vânzării. Operaţiunea juridică a vânzării s-a realizat încă din epoca
foarte veche, dar contractul consensual de vânzare, ca formă de realizare a acestei operaţiuni, a
apărut abia spre sfârşitul republicii, la capătul unei îndelungate evoluţii.
 a) Vânzarea mancipaţiune. Funcţia originară a mancipaţiunii a fost aceea de a transmite
proprietatea asupra lucrurilor mancipi, în schimbul unei cantităţi de aramă. Aşadar, mancipaţiunea
este cea mai veche formă pe care a îmbrăcat-o operaţiunea juridică a vânzării. Întrucât
mancipaţiunea era un act solemn, momentul formării actului coincidea cu executarea sa
(transmiterea metalului preţ constituia o condiţie de formă a mancipaţiunii). Această unitate dintre
formarea vânzării şi executarea sa prezenta dificultăţi mai ales în cazurile în care cumpărătorul nu
putea face plata imediat. În scopul de a separa formarea vânzării de executarea sa, romanii au
adoptat procedee mai subtile.
b) Vânzarea prin stipulaţiuni. Am văzut că, în virtutea caracterului său abstract,
stipulaţiunea putea da haină juridică oricărei convenţii. Valorificând acest caracter al stipulaţiunii,
romanii au utilizat-o în scopul realizării vânzării. Cele două prestaţiuni - predarea lucrului şi plata
preţului - făceau obiectul a două stipulaţiuni distincte. Prima stipulaţiune genera obligaţia de a
preda preţul (Promiţi să-mi dai 100? Promit), iar cea de a doua, obligaţia de a preda lucrul (Promiţi
să-mi dai pe sclavul Filipus? Promit). În felul acesta, o operaţiune juridică unitară se realizează
prin acte distincte, dar scopul părţilor este atins; executarea obligaţiilor are loc după naşterea lor.
Aşadar, în condiţiile dezvoltării economiei de schimb, părţile erau interesate să vândă lucruri
viitoare (o recoltă viitoare) sau să cumpere anumite lucruri, deşi nu aveau încă banii necesari,
scopuri pe care le puteau realiza prin intermediul celor două operaţiuni.
Obligaţiile părţilor erau create prin stipulaţiune, iar executarea lor se făcea ulterior, prin
acte distincte. Astfel, dacă vânzătorul promitea să transmită proprietatea asupra unei res mancipi,
în scopul executării obligaţiei părţile recurgeau la mancipaţiune.
Presupunerea că vânzarea consensuală a fost precedată de vânzarea prin stipulaţiuni este
confirmată şi de fizionomia termenului prin care romanii au definit vânzarea consensuală;; emptio
venditio. Această dublă denumire se explică numai prin faptul că înaintea apariţiei contractului
consensual, vânzarea s-a făcut prin două stipulaţiuni, reunite în vederea realizării unui singur scop
(emptio venditio).

Apariţia contractului de vînzare. Vânzarea consensuală (prin simplă convenţie) a fost

practicată mai întâi în dreptul public şi numai după aceea a trecut în dreptul privat. Se ştie că
prizonierii de război erau vânduţi, fie de către stat, fie de către soldaţi, pe pieţele publice. Întrucât
spre sfârşitul republicii, în plină epocă a marilor războaie de cucerire, numărul prizonierilor de
război a crescut foarte mult, vânzarea lor în formele solemne ale mancipaţiunii sau stipulaţiunii
devenise cu totul nepractică. În scopul accelerării ritmului acestor operaţiuni juridice, romanii au
admis că simplul acord de voinţă dintre questori (magistraţi însărcinaţi cu vânzarea sclavilor) şi
particulari este suficient pentru formarea vânzării.
Cu timpul, datorită avantajelor pe care le prezintă această practică, insuficient conturată pe
plan tehnic în dreptul public, a fost preluată de către particulari şi perfecţionată prin intervenţia
pretorului. Simpla convenţie a dobândit valoare juridică în materia vânzării încă de la începutul
secolului I î.e.n., întrucât acţiunile care sancţionează vânzarea figurau pe lista acţiunilor de bună
credinţă cunoscută de Quintus Mucius Scaevola.
 ELEMENTELE VÂNZĂRII

Potrivit lui Gaius, contractul de vânzare se formează prin acordul de voinţă asupra
obiectului şi preţului. Această definiţie concentrată ne înfăţişează cele trei elemente ale vânzării;
consimţământul, obiectul şi preţul.

a. Consimţământul. Dacă în general consimţământul este manifestarea de voinţă a unei

părţi în sensul dorit de cealaltă parte, în materia vânzării consimţămîntul constă în acordul
(contrahere), întâlnirea dintre voinţa celui ce intenţionează să vândă şi a celui ce intenţionează să
cumpere. Gaius spune că vânzarea se naşte din simplul consimţământ, fără să fie necesar vreun
element material; afirmaţia trebuie înţeleasă în sensul că pentru formarea contractului nu este
necesară prezenţa sau remiterea lucrului ori a preţului, şi nu în sensul că acea convenţie nu ar avea
ca obiect elemente materiale (lucrul şi preţul).
Contractul ia naştere, de regulă, în momentul realizării acordului de voinţă. Dacă părţile
condiţionează naşterea sa de îndeplinirea unor forme, atunci actul se va forma ulterior.
Pentru a fixa momentul încheierii contractului, părţile recurgeau uneori la practica remiterii
unui lucru de mică valoarea sau a unei sume de bani, remitere destinată să probeze că acordul de
voinţă al părţilor s-a realizat. Cu timpul, sistemul a căpătat o finalitate nouă, în sensul că cel ce
preda o sumă de bani în momentul încheierii contractului, putea renunţa ulterior la act, dar pierdea
banii remişi celeilalte părţi.
În dreptul lui Justinian, dacă părţile s-au înţeles să redacteze un înscris (venditio cum
scriptura), contractul se formează în momentul redactării acelui înscris şi nu în momentul realizării
acordului de voinţă. Pînă la întocmirea actului scris, oricare din părţi avea dreptul să renunţe la
promisiunea făcută.

b. Obiectul. Obiectul vânzării (res, merx) trebuie să întrunească toate condiţiile pe care le-
am înfăţişat la teoria generală a obligaţiilor, şi, în plus, unele condiţii speciale. Poate şi în legătură
cu faptul că vânzarea consensuală a apărut relativ de timpuriu, într-o epocă ce nu cunoştea încă
mijloacele elastice şi subtile de transmitere a drepturilor (creanţelor în special), obiectul său putea
consta nu numai în lucruri corporale (res corporales), ci şi în lucruri incorporale (res
incorporales).
Vânzătorul putea transmite posesiunea asupra unor lucruri mobile sau imobile, după cum
putea transmite drepturi de creanţă, drepturi reale (exerciţiul dreptului de uzufruct, dreptul de
emfiteoză) sau chiar drepturi cu caracter universal. Cel mai frecvent însă, vânzarea avea de obiect
lucruri corporale, existente în momentul încheierii contractului.
Aşa cum rezultă şi din definiţie, vânzătorul nu se obligă să transmită proprietatea, ci numai
posesiunea liniştită a lucrului. O primă consecinţă ce decurge din această funcţie a vânzării este că
obligaţia de a transmite lucrul se execută prin intermediul tradiţiunii, act prin excelenţă liber de
forme solemne. Pe de altă parte, vânzătorul se poate obliga să transmită chiar un lucru ce nu-i
aparţine, în credinţa că până la executarea obligaţiei va procura acel lucru.
Dacă în mod obişnuit vânzarea purta asupra unor lucruri existente în momentul încheierii
actului, s-a admis totuşi că pot fi vândute şi lucruri viitoare . Aşa, de pildă, se poate vinde o recoltă
viitoare (emptio rei speratae), evident sub condiţia ca ea să apară. Dacă recolta vândută apare,
indiferent de calitatea şi cantitatea ei, cumpărătorul trebuie să plătească preţul stabilit la încheierea
contractului. Ba mai mult, romanii au admis chair şi vânzarea speranţei (emptio spei) că se va
obţine un lucru. O asemenea vânzare nu este afectată de condiţie, ci este pură şi simplă. Aşa de
exemplu, acela care promite să cumpere peştele ce urmează a fi scos de către pescar cu năvodul,
trebuie să plătească preţul, chiar dacă nu s-a prins nimic, întrucât nu a cumpărat peşte, ci numai
speranţa că pescarul va prinde ceva (spes, alea).

c. Preţul (pretium). Cel de al treilea element al vânzării este preţul, constând din suma de
bani pe care cumpărătorul trebuie să o plătească vânzătorului.
i. În dreptul roman, preţul trebuie să îndeplinească anumite condiţii, între care să fie
exprimat în bani (in pecunia numerata). Dacă preţul nu ar consta în bani ci într-un alt lucru,
vânzarea n-ar mai dobândi o identitate proprie şi s-ar confunda cu schimbul (permutatio rerum).
ii. Preţul trebuie să fie real (verum). Romanii nu au admis simularea preţului în contractul
de vânzare (vînzătorul nu avea intenţia să-l ceară), deoarece transmiterea cu titlu gratuit a unui
lucru, dacă erau întrunite şi alte condiţii, constituia o donaţie şi nu o vânzare.
Mai mult chiar, romanii nu au admis vânzarea fictivă, cu plata unui singur sesterţ (numo
uno), sub motivul că preţul este neserios iar părţile urmăresc să facă o donaţie deghizată.
iii. De asemenea, preţul trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil (certum). Preţul
este determinat atunci cînd se fixează din momentul încheierii contractului şi este determinabil
atunci cînd se indică anumite mijloace pentru fixarea lui.
În epoca postclasică s-a admis ca preţul să fie fixat de către o a treia persoană. Dacă această
persoană nu fixa preţul, vânzarea nu lua naştere deoarece una dintre condiţiile preţului nu era
întrunită.
iv. În fine, preţul trebuie să fie echitabil (iustum). În dreptul clasic, caracterizat prin
litertatea neîngrădită de a contracta, romanii nu au cunoscut ideea de leziune, astfel încât un lucru
putea fi vândut la orice preţ, în paguba fie a vânzătorului, fie a cumpărătorului. Se pare însă că din
epoca lui Diocleţian (chestiunea este controversată) s-a introdus probabil numai pentru imobile,
sistemul fixării unor limite sub care preţurile nu puteau coborâ. Cert este că în epoca lui Justinian,
vânzătorul putea să ceară anularea vânzării, cu restituirea celor două prestaţiuni, dacă preţul nu
reprezenta nici jumătate din valoarea lucrului (laesio enormis). Cumpărătorul avea totuşi
posibilitatea de a plăti în plus o sumă de bani, până la acoperirea diferenţei, dacă dorea să păstreze
lucrul.
Este curios să constatăm că, după cum se pare, legislaţia lui Justinian protejează împotriva
leziunii numai pe vânzător, nu şi pe cumpărător, şi numai cu privire la imobile. Explicaţia acestei
soluţii trebuie căutată în condiţiile de existenţă proprii epocii dominantului, când micii proprietari
de pământ, apăsaţi de condiții economice grele, erau nevoiţi să-şi înstrăineze loturile de pâmânt la
preţuri de nimic, în interesul celor puternici (potentiores). În dorinţa de a salva economia de la o
ruină totală, factorii politici au adoptat anumite măsuri favorabile acelor săraci întrucât întregul
edificiu social se întemeia pe munca lor neplătită.