NOŢIUNI DE MIŞCARE A POLUANŢILOR

ÎN SOLURI
Aşa după cum s-a văzut în cap. 2 într-un sol din punct de vedere al
conţinutului în apă se diferenţiază:
- o zonă nesaturată (porii sunt parţial umpluţi cu apă);
- o zonă saturată (porii plini cu apă).

IV.1. Mişcarea poluanţilor în zona nesaturată

În zona nesaturată mişcarea poluanţilor lichizi se face, în primul

rând, sub influenţa forţei de gravitaţie la care se adaugă adsorbţia
scheletului mineral precum şi sub influenţa a o serie de fenomene de difuzie,
dispersie, precipitare.
Ca urmare a acţiunii gravitaţiei se produce o infiltrare verticală a
poluantului iar prin fenomene de dispersie are loc, în paralel, şi o extincţie
orizontală a acestuia. Rezultă, în acest fel, în teren un aşa numit „corp de
impregnare” a cărei mărime depinde de cantitatea de poluant, de
vâscozitatea acestuia şi de caracteristicile fizice şi hidraulice ale rocilor care
alcătuiesc scheletul mineral al terenului. În cazul unei cantităţi mari infiltrate
şi a unor proprietăţi fizico-hidraulice favorabile se poate produce şi o
infiltrare a poluantului lichid până la nivelul suprafeţei acviferului realizându-
se chiar şi legătura cu acesta. Acelaşi fenomen se poate produce chiar şi în
cazul unor cantităţi mai reduse de poluant sub acţiunea matrice a
precipitaţiilor infiltrate. Deosebirea este că, în cel de-al doilea caz,
concentraţia în poluant, la contactul cu acviferul, este mai mică.
Legile mişcării poluanţilor în medii poroase nesaturate sunt deosebit
de complexe iar rezolvarea ecuaţiilor mişcării presupune condiţii de margine
şi parametri de mişcare foarte greu de evaluat din punct de vedere practic.
Iată de ce în literatură, pe bază de experimentări şi măsurători în situri
atinse de poluare au fost stabilite o serie de ecuaţii empirice pentru
stabilirea, în zona nesaturată a: formei corpului de impregnare, a adâncimii
maxime de pătrundere a poluanţilor lichizi, a volumului de poluanţi reţinuţi în
zona nesaturată, a timpului necesar parcurgerii distanţei între suprafaţa
terenului şi suprafaţa stratului acvifer, etc.
În continuare se prezintă câteva rezolvări.

IV.1.1. Adâncimea maximă de pătrundere a poluanţilor

lichizi în zona nesaturată

Adâncimea maximă de pătrundere a poluanţilor lichizi se calculează

cu ecuaţia:
Vp 1
H   
A ne (m) (4.1.)

în care: Vp - este volumul total al poluanţilor infiltraţi, (m3);

A - suprafaţa zonei de infiltraţie, (m2);
ne - porozitatea efectivă;
 - parametru al infiltraţiei care se calculează cu ecuaţia:
1000

R  (4.2.)
în care: R - capacitatea de reţinere al poluanţilor în teren;
 Tehnologii de depoluare a solurilor
 - coeficient de corecţie funcţie de vâscozitatea
poluantului lichid.
Experimentele au arătat următoarele valori pentru  :
-   0,3 pentru solvenţi halogenaţi;
-   0,5 pentru benzină;
-   0,7 pentru soluţii apoase;
-   1,0 pentru motorină şi petrol lampant;
-   2,0 pentru combustibil uşor.
Valoarea capacităţii de reţinere R depinde de textura terenului şi
are următoarele principale valori:
- R  5 pentru bolovăniş – pietriş grosier;
- R  8 pentru pietriş – nisip grosier;
- R  15 pentru nisip mijlociu şi grosier;
- R  40 pentru nisip fin – praf.

IV.1.2. Volumul de poluant reţinut în zona nesaturată (VR)

Volumul de poluant reţinut în zona nesaturată (V R) se calculează cu

ecuaţia:
A  h  R    ne
VR 
1000 (m3) (4.3.)
în care: h - grosimea zonei nesaturate, (m);
Ceilalţi termeni au fost explicitaţi anterior.

IV.1.3. Timpul de parcurs al zonei nesaturate

Timpul de parcurs al zonei nesaturate se calculează aproximativ cu

ecuaţia:
VW
t
QP (zile) (4.4.)
VW - volumul de apă aflat în corpul de impregnare, (m 3);
în care:
QP - debitul de infiltrare a poluantului, (m3/zi);
Volumul de apă „VW” din ecuaţia (4.4.) se calculează cu ecuaţia (v.
pct. I.3.2.):
VW  100  a  Vc  W
(m3) (4.5.)
în care: a - densitatea aparentă a terenului din interiorul corpului
de impregnare, (t/m3);
Vc - volumul corpului de impregnare, (m3):
W - umiditatea (în apă) a corpului de impregnare, (%).

IV.1.4. Debitul de infiltraţie al poluantului

Debitul de infiltraţie al poluantului se calculează cu formula:

Qp  K I P  A  I (m3/zi) (4.6.)
I
în care: K P - coeficient de infiltraţie al poluantului în teren, (m 3/zi);
A - suprafaţa zonei de infiltraţie, (m2);
 I - gradient hidraulic; I  1 .

IV.1.5. Coeficientul de infiltraţie al poluantului în teren

Coeficientul de infiltraţie al poluantului în teren se calculează cu

ecuaţia:
W
K I P  K IW 
 P (m/zi) (4.7.)
I
în care: K W - coeficient de infiltraţie al apei în terenul analizat,
(m/zi);
W - vâscozitatea cinematică a apei, (centistakes);
 P - vâscozitatea cinematică a poluantului, (centistakes).

IV.2. Mişcarea poluanţilor în zona saturată

Zona saturată formează în terenuri acviferul. Poluanţii odată ajunşi

în acvifer sunt supuşi unor procese de mişcare specifici: convecţia, dispersia
şi retardarea.
În continuare se prezintă, pe scurt, aceste procese.

IV.2.1. Convecţia

Convecţia reprezintă modul de răspândire al poluanţilor miscibili şi

solubili în apa subterană. Răspândirea poluanţilor prin convecţie în apa
subterană depinde de viteza curentului subteran:

VW  KW  IW
(m/zi) (4.8.)
IW - gradientul hidraulic al curentului subteran de apă;
În care:
h
IW 
l (4.9.)
În care: h - diferenţa de cotă piezometrică între două puncte
vecine ale suprafeţei libere a apei, (m);
l - distanţa între cele două puncte situate pe suprafaţa
liberă a apei;
Ca urmare a convecţiei în acvifer apare o zonă de poluare care este
permanent modificată şi deplasată în sensul de curgere a apei.
În literatură există elaborate modele care descriu deplasarea
convectivă a poluantului lichid (miscibil sau solubil în curentul subteran) însă
acestea fac obiectul unui alt curs („Dispersia poluanţilor”).

IV.2.2. Dispersia

Dispersia exprimă răspândirea mecanică a poluantului care

contaminează acviferul. Dispersia are ca obiectiv obţinerea unui echilibru al
convecţiei în mediul de dispersie. Dispersia este posibilă prin:
- fenomene mecanice (curgerea prin pori, capilaritatea, frecarea
fluidului de particulele solide, diferenţele de permeabilitate ale rocilor etc.).
Dispersia mecanică este ca şi convecţia, direct proporţională cu viteza reală
de curgere a apei subterane;
 Tehnologii de depoluare a solurilor
- dispersia moleculară produsă prin mişcarea browniană. Acest tip
de dispersie tinde să readucă contrastul de concentraţie în zona poluată a
mediului care o înconjoară.
În general cea mai importantă componentă a dispersiei o formează
fenomenele mecanice. Există însă substanţe poluante (ex. eterii) la care
dispersia dominantă este cea moleculară.

IV.2.3. Factorii de retardare

Factorii de retardare sunt constituiţi din acele procese care au ca

afect frânarea mişcării poluanţilor în acvifer:
- adsorbţia exercitată de particulele solide asupra moleculelor şi
ionilor aflaţi în soluţie;
- precipitarea cu formarea unor compuşi insolubili;
- degradarea exercitată de activitatea biologică;
- volatilizarea.

IV.3. Exemple tipice de mişcare a poluanţilor în teren

IV.3.1. Poluantul este solubil în apă

În această situaţie poluantul respectă legităţile la care este supus

curentul de apă ce se infiltrează şi percolează solul. În zona nesaturată
poluantul este supus acţiunii de epurare exercitate de sol. Pătruns în zona
saturată poluantul înregistrează o dispersie avansată în curentul subteran.

IV. 3.2. Poluantul este nemiscibil şi mai uşor decât apa

Poluanţii care fac parte din acest tip sunt hidrocarburile obişnuite
(benzină, petrol, motorină, combustibil lichid).
În zona nesaturată aceştia formează un corp de impregnare (fig.
IV.1.) din care o parte se pierde spre atmosferă (partea volatilă) iar altă
parte spre acvifer printr-o solubilizare progresivă determinată de apele de
infiltraţie şi de fluctuaţiile acviferului.

Fig. IV.1. Mişcarea în zona nesaturată şi saturată

a unui poluant nemiscibil şi mai uşor decât apa
Percolarea poluantului până în acvifer depinde în mod esenţial şi de
cantitatea totală de poluant infiltrat. Datorită faptului că este mai uşor decât
apa, poluantul se întinde la suprafaţa acviferului sub forma unei pelicule a
cărei suprafaţă depinde de: viteza curentului subteran şi de proprietăţile
hidraulice ale rocilor.
Suprafaţa peliculei plutitoare se calculează cu formula:
VI  VR
S  103
F (m2) (4.10.)

În care: VI - volumul total de poluant infiltrat (m3);

VR - volumul de poluant reţinut în zona nesaturată (m 3);
F - grosimea peliculei de poluant la suprafaţa acviferului
(mm).
Din experienţa practică a rezultat că pelicula de la suprafaţa
acviferului are grosimea funcţie de textura rocii prin care se produce
curgerea:
 F = 5 mm, pentru textură bolovăniş – pietriş grosier;
 F = 8 mm, pentru textură pietriş – nisip grosier;
 F = 12 mm, pentru textură nisip mijlociu şi grosier;
 F = 20 mm, pentru textură nisip fin şi mijlociu;
 F = 40 mm, pentru textură nisip fin şi praf.
Grosimea peliculei de poluant de la suprafaţa acviferului se măsoară
în puţuri piezometrice a căror diametru poate influenţa mărimea ei ca urmare
a fenomenelor de capilaritate.
Din pelicula de poluant o parte se va ridica în franjul capilar şi va fi
reţinut de acesta. Dacă poluantul este un lichid complex ce conţine şi fracţii
solubile, acestea în timp se dizolvă în apă modificând cantitatea de poluant.
Pe de altă parte, partea volatilă din poluantul complex difuzează în zona
nesaturată formând uneori vapori explozivi.

IV.3.3. Poluantul este nemiscibil şi mai greu decât apa

În această categorie se înscriu cu preponderenţă solvenţii

halogenaţi. Faţă de poluanţii nemiscibili mai uşori ca apa, corpul de
impregnare este mai puţin extins.
În cazul unei cantităţi mici infiltrate şi a unei adâncimi relativ mari a
acviferului, corpul de impregnare propriu-zis poate sa nu atingă acviferul (fig.
4.2.).
În acest caz asupra corpului de impregnare poate acţiona apa
infiltrată de la precipitaţii care în mod treptat exercită o solubilitate a
poluantului şi o antrenare spre acvifer. În acelaşi timp partea volatilă (mult
mai mare cantitativ decât la categoria analizată anterior) difuzează intens în
afara corpului de impregnare.
Partea solubilizată din poluant va fi antrenată în curentul subteran
aşa după cum se observa în fig. IV.2.
Dacă din punct de vedere cantitativ valoarea de poluant infiltrat este
mare iar adâncimea acviferului relativ mică, acesta atinge acviferul şi are
tendinţa de depunere pe stratul impermeabil (fig. IV.3.).
În această situaţie este posibil ca poluarea acviferului să treacă
neobservată. Totuşi există o serie de indici care evidenţiază prezenţa
poluării:
- ridicarea bruscă a concentraţiei de poluant dizolvat în apele
pompate;
- menţinerea relativ constantă a concentraţiei în poluant a apei
 Tehnologii de depoluare a solurilor
pompate din acvifer.

Fig. IV.2. Mişcarea în zona nesaturată şi saturată

a unui poluant nemiscibil şi mai greu decât apa
în cazul neatingerii acviferului

Fig. IV.3. Mişcarea în zona nesaturată şi saturată a unui poluant

nemiscibil şi mai greu decât apa în cazul atingerii acviferului
 V.3. Tehnici, tehnologii, amenajări curative de
depoluare a solurilor
Tehnologiile curative de depoluare au rolul să neutralizeze, elimine
sau să blocheze fluxul de elemente, noxe sau produse de poluare.
Există două categorii de clasificare a metodelor curative de
depoluare:
1) Locul de aplicare al tehnologiei de depoluare;
2) Principiile tehnice de depoluare.
După criteriul 1), tehnologiile de depoluare se pot aplica:
 în afara sitului;
 pe sit;
 „in situ”.
Metodele aplicate în afara sitului constau, mai întâi, din excavarea
solului, transportul acestuia în locuri special amenajate unde se efectuează
depoluarea şi apoi, eventual, readucerea solului în situl din care s-a excavat.
Metoda are avantajul unei depoluări rapide şi eficiente dar are
dezavantajul că este deosebit de costisitoare datorită excavării şi
transportului.
Metodele aplicate pe sit sunt identice cu cele anterioare cu
deosebirea că solul poluat, după excavare nu mai este transportat şi
depoluat în unităţi specializate ci chiar pe sit utilizând instalaţiile mobile de
depoluare. Metoda are avantajul unor cheltuieli mai mici decât în cazul
anterior iar dezavantajul este că procesul de depoluare poate deranja sau
incomoda activitatea de bază desfăşurată pe sit.
Metodele aplicabile „in situ” sunt acele metode care se aplică solului
aflat în amplasamentul său, fără a se apela la lucrări de excavare. Avantajul
acestor metode este că sunt mai ieftine decât primele două însă au
dezavantajul că în timpul depoluării este greu de apreciat volumul de sol
tratat, configuraţia acestuia şi eficienţa procesului de depoluare.
În funcţie de criteriul 2), tehnologiile de depoluare pot fi:
 fizice;
 chimice;
 termice;
 biologice.
Tehnologiile utilizând metode fizice de depoluare sunt cel mai
frecvent folosite. La rândul lor, metodele fizice se pot clasifica în:
- metode bazate pe imobilizarea fizică a poluanţilor;
- metode bazate pe extracţia fizică a poluanţilor din sol;
Tehnologiile ce utilizează metode chimice constau din folosirea unor
compuşi, substanţe şi/sau elemente chimice care să neutralizeze, distrugă
şi/sau transforme poluanţii în forme nepoluante ca urmare a unor reacţii
chimice.
Tehnologiile termice au ca principiu extracţia, distrugerea sau
imobilizarea poluanţilor prin supunerea solului la temperaturi ridicate.
Tehnologiile biologice au ca principiu utilizarea de microorganisme
(bacterii, fungi, etc.) şi/sau plante (fitoameliorare) pentru degradarea,
extracţia poluanţilor atât în condiţii aerobe cât şi în condiţii anaerobe.
În continuare se vor prezenta principalele tehnologii de depoluare
incluse în metodele enumerate.

V.3.1. Tehnologii fizice de depoluare

În cadrul acestei categorii de metode vom analiza:

 Tehnologii de depoluare a solurilor
- metode de imobilizare a poluanţilor în soluri;
- metode de extracţie a poluanţilor din soluri.

V.3.1.1. Tehnologii de imobilizare a poluanţilor în soluri

Aceste metode se aplică cel mai frecvent „in situ”. Principalele
tehnici care fac parte din acest tip de metode sunt: etanşarea, alveolarea,
stabilizarea şi inertarea.

A. Etanşarea
Constă din izolarea solului sitului şi a apelor freatice din subsolul
acestuia printr-un sistem etanş de protecţie în scopul evitării dispersiei
poluantului în zonele limitrofe. Deoarece dispersia poluanţilor în sol şi subsol
se face cu ajutorul apei, etanşarea urmăreşte ca poluantul să nu vină în
contact cu apele de infiltraţie şi cu apele subterane aflate în mişcare. Pentru
aceasta se întreprind două principale măsuri tehnice:
1) impermeabilizarea la suprafaţă a sitului poluat astfel încât să se
evite infiltrarea în sol a apelor căzute din precipitaţii. Mijloacele tehnice de
impermeabilizare sunt multiple:
 prin folosirea materialelor locale:
 pernă din argilă;
 pernă din loess;
 prin folosirea materialelor sintetice:
 folii din polietilenă sau policlorură de vinil lestate sau
nelestate;
 benzi din cauciuc sintetic lestate sau nelestate;
 membrane bituminoase;
 prin folosirea altor materiale:
 dale din beton şi beton armat rostuite;
 sol - ciment;
 asfalt;
 bitum pulverizat.
2) izolarea verticală totală sau parţială a sitului poluat. Izolarea
totală presupune execuţia unui sistem de pereţi verticali etanşi de jur
împrejurul sitului poluat şi încastraţi la partea inferioară în stratul
impermeabil (vezi fig. V.1.). Izolarea parţială presupune fie interpretarea
unui perete vertical în calea curentului subteran astfel încât mişcarea
curenţilor de apă să fie mult diminuată în zona sitului (fig. V.1.a.) sau pereţii
vertical să nu fie conduşi până la încastrarea în stratul impermeabil. (fig.
V.1.b.)
 (a) (b) (c)
Fig. V.1. Modul de izolare a sitului poluat

Pereţii verticali de etanşare se pot realiza din:

1. Palplanşe. Palplanşele sunt elemente constructive care se introduc

în teren prin înfigere. Palplanşele pot fi realizate din:
a) Lemn. Se foloseşte un lemn de bună calitate sub formă de dulapi
a căror grosime se alege în funcţie de înălţimea de batere şi rezistenţa la
înfigere a terenului (tabel V.1.).
Tabel V.1.
Grosimea palplanşelor funcţie de lungime
Lungime
2-3 3-5 5-7 7-9
(m)
Grosime
5 7-10 10-15 15-18
(cm)

Lăţimea palplanşei din lemn se ia egală cu până la 3 grosimi.

Pentru a realiza etanşarea palplanşelor din lemn se îmbină prin
prelucrarea laturilor (vezi fig. V.2.). Se pare că cel mai bun este cu lambă şi
uluc.

(a) (b) (c)

Fig. V.2. Tipuri de îmbinare al palplanşelor din lemn
a) dinţari; b) falţ; c) lamb şi uluc

Vârful palplanşelor se ascute. În terenuri compacte sau care conţin

bolovăniş, vârful se protejează cu un sabot metalic.
Înfigerea se face prin ghidarea palplanşelor între cel puţin două
perechi de cleşti şi doi piloţi de ghidaj de care se fixează perechile de cleşti
(fig. V.3.)

Fig. V.3. Înfigerea palplanşelor din lemn

De preferinţă baterea se face astfel încât lambul să pătrundă în uluc

şi să elimine pământul care eventual ar pătrunde.
În timpul baterii capul palplanşelor se protejează cu o căciulă
metalică. Baterea se realizează cel mai bine cu sonete pneumatice sau prin
vibrare.
 Tehnologii de depoluare a solurilor
b) Metal. Se folosesc atunci când înălţimea de etanşare este mare
şi/sau pământul este compact, greu de străbătut cu palplanşele din lemn.
La fabricarea acestor palplanşe se folosesc oţeluri de rezistenţă
medie sau mare.
După forma lor în secţiune transversală, palplanşele metalice sunt
de 4 categorii (fig. V.4.):
- cu secţiunea în U;
- cu secţiunea în S;
- cu secţiunea în Z;
- palplanşe de canal.

Fig. V.4. Tipuri de palplanşe metalice

a) în U; b) în S; c) în Z; d) palplanşe de canal

Lungimea palplanşelor variază în mod curent între 6 şi 20 m cu

excepţia celor de canal la care lungimile se înscriu cu valori de maxim 6 – 8
m. Atunci când se doresc lungimi mai mari tronsoanele se pot îmbina prin
sudură sau se pot face comenzi speciale la producător.
Baterea palplanşelor se face cu sonete la care tipul şi dimensiunile
berbecului se alege în funcţie de lungimea palplanşelor, adâncimea de batere
şi caracteristicile terenului.

2. Voaluri. Aceştia sunt pereţi verticali etanşi înglobaţi în teren.

Voalurile se pot realiza din:
a) Piloţi joantivi sau secanţi din beton (fig. V.5.).

Fig. V.5. Voal de piloţi: a) joantivi; b) secanţi

Voalul se execută în două etape: în prima se forează şi betonează

piloţii 1, 3, 5 şi apoi piloţii 2, 4, 6, etc. Execuţia în cele două etape este
justificată de necesitatea de a nu deranja betonul turnat proaspăt în pilotul
alăturat.
b) Diafragme etanşe. Sunt pereţi verticali, continui, de grosime
mică, realizaţi cu ajutorul palplanşelor recuperabile la care în spaţiul rămas
după extragere se introduce mortar de ciment. Umplerea spaţiului se face
odată cu extragerea printr-o ţeavă de injectare ataşată palplanşei.
Adâncimea la care poate ajunge diafragma de etanşare este de 10-
16 m. Se poate folosi şi o singură palplanşă care este înfiptă, extrasă imediat
şi înfiptă alături cu o suprapunere de circa 15 cm. Procedeul a fost inventat,
aplicat şi perfecţionat de firma Soletanche – Franţa.
 Fig. V.6. Voal de etanşare

c) Pereţi mulaţi. Aceştia se realizează din beton turnat în tranşee a

căror stabilitate, pe durata executării şi a turnării betonului se menţine cu
ajutorul noroiului bentonitic.
În principiu pereţii mulaţi se execută astfel:
- se execută o tranşee de mică adâncime, mărginită de două grinzi
din beton (grinzi de ghidaj);
- se realizează excavarea pământului între zidurile de ghidaj cu
ajutorul unui excavator de o construcţie specială (ELSE). Pe măsură ce se
excavează în tranşeea rezultată se introduce noroi bentonitic. Capetele
tronsonului excavat se delimitează cu panouri verticale de cofraj. În acest fel
rezultă un panou de turnare având rosturi la cele două capete.
- după terminarea excavaţiei se trece la turnarea betonului sub
protecţia noroiului bentonitic. Betonul dezlocuieşte noroiul care este colectat
la partea superioară şi introdus într-un bazin de decantare şi de regenerare;
- după ce betonul a făcut priză, se extrag tuburile de cofraj de la
cele două capete şi execuţia unui panou este terminată (fig. V.7.).

Fig. V.7. Etape ale realizării peretelui mulat

a) în perioada de excavaţie; b) turnarea betonului;
c) panou executat
 Tehnologii de depoluare a solurilor

Izolarea la suprafaţă şi cea verticală a sitului nu sunt singurele

lucrări ce trebuiesc aplicate. De o mare importanţă sunt şi măsurile de
captare a substanţelor solubile şi a gazelor din corpul de impregnare.
În acest scop, aşa după cum se observă în fig. V.8. în situl izolat se
execută puţuri de aerisire (1) şi puţuri de control al nivelului freatic şi
eventual de captare (2) evacuare a apei încărcate cu substanţele poluante
dizolvate.

Fig. V.8. Sistem de control şi evacuare

a substanţelor poluante solubile şi a gazelor