3.

De la Belle epoque (1900-1914) la Marele Război - efectele sale în plan social, economic și
politic.

1. LA BELLE EPOQUE:

La cumpăna secolelor XIX — XX fiecare continent oferea un model aparte de dezvoltare. Europa era, de
departe, continentul cel mai favorizat de istorie. Progresul tehnologic și puterea militară i-au permis să
fie un model de urmat pentru celelalte societăți. Mai mult, Europa a reușit să-și extindă coloniile în
Africa, Asia de Sud și de Sud-Est, Pacific și să le administreze conform propriilor interese.

În afara Europei, S.U.A.,- țară cu fundamente europene -, au dovedit că sunt capabile nu numai să
promoveze valorile europene, dar și să depășească Marile Puteri ale vremii.

Asistăm, în fapt, în această perioadă la un adevărat triumf al valorilor europene, al modului de viață
european. Pentru elitele social-politice, mai cuseamă, perioada cuprinsă între 1880–1914 va constitui
„societatea ideală”, societatea în care „marile împliniri” erau posibile — La Belle Epoque! Vom vedea
ceva mai departe că, păturile de jos ale populației s-au bucurat prea puțin sau chiar deloc de această
faimoasă „epocă frumoasă”.

1.1. Mentalități și Societatea:

Elitele sociale europene duc un mod de viață ce exultă superioritatea civilizației europene și trimful
acesteia la scară planetară; să nu uităm că-n anul 1868 începe în Japonia „era Meiji” ce-și propunea
modernizarea societății japoneze după model european!

Trebuie subliniat că, atunci când ne referim la „Europa” și „civilizația europeană” avem de fapt în vedere
civilizația Europei Occidentale și triumful acesteia în dauna altor spații geografice, chiar europene
( Europa Răsăriteană).

Societatea occidentală este, așadar, cea care se bucură de binefacerile „epocii frumoase”. Clasele avute
sunt marcate de un simț al „superiorității” față de celelalte spații ale civilizației. „Belle Epoque” este, de
altfel, perioada ce coincide cu o puternică expansiune colonială a Marilor Puteri. Pentru justificarea
acestei expansiuni s-au pus la bătaie cele mai diverse tehnici de manipulare a maselor. Nu era suficient
să vii în fața oamenilor și să declari că „avem nevoie de noi spații pentru desfacerea mărfurilor sau
pentru resurse”; era nevoie să convingi societatea de necesitatea altor civilizații de a fi „civilizate” de
către europeni. Acest lucru s-a înfăptuit prin procesul de învățământ unde copiilor li se inocula de la
vârste foarte fragede ideea superiorității civilizației europene și chiar mai mult — ideea superiorității
omului alb! Consecințele pe termen lung ale unei asemenea educații au fost teribile! S-a mers până la
căutarea și îndoctrinarea oamenilor cu o serie de concepte „ideologice” care să susțină colonialismul. De
pildă: revendicarea moștenirii indo-europene ca factor legitim care să susțină „drepturile” Marilor Puteri
de a lua în stăpânire alte spații. De exemplu, Marea Britanie a utilizat acest argument pentru a-și justifica
stăpânirea colonială asupra Indiei!

În colonii, educația băștinașilor mergea în sensul acceptării dominației europene. Scriitorul britanic,
născut în India, Rudyar Kipling redă cel mai bine acest fapt: „Primiți povara omului alb și nu vă
învredniciți la mai puțin!” Fără cuvinte, am putea concluziona noi.

Elitele burghezo-aristocratice europene sărbătoreau, așadar, triumful civilizației europene. Viața

mondenă se dezvoltă la cote necunoscute în alte vremuri. Moda dă și ea tonul, degajând încredere, forță
și, — de ce nu? -, putere! Sportul începe să capete caracter de masă; în aceată epocă renaște ideea de
Olimpiadă. Ca un fapt divers — la întrecerile de patinaj artistic, competitoarele femei, destul de puține,
purtau o costumație sportivă în ton cu moda fustelor până-ă pământ, și, atunci când se întâmplau
accidente, fustele până la pământ se rupeau și ne putam închipui mai departe scena!

Tot în această perioadă elitele doresc să-și etaleze foarte clar statutul. Se grăbesc să se îngrămădească în
centrul marilor orașe, evitând cartierele periferice, unde își construiesc locuințe somptuoase. Viața
cotidiană „elitistă” va beneficia din plin de o serie de binefaceri ale celei de a doua revoluții industriale:
apariția iluminatului electric, folosirea telefonului, marea invenție a fraților Lumiere — cinematograful.
În schimb, la periferii întâlnim „inadaptații epocii frumoase”: vagabonzi, criminali, prostituate, muncitori
necalificați etc., care trăiau în locuințe insalubre, fără utilități, fără nicio legătură, în fapt, cu „spiritul
vremii”. „Elitele” își vor lua măsuri de prevedere împotriva „perifericilor”. De pildă, Anglia hotărăște că,
cei ce declanșau chiar și o simplă grevă erau niște criminali periculoși pentru societate și erau „demni”
de a fi închiși în colonia -penitenciar Australia!

Pentru „elite” viața era frumoasă, ca o continuă petrecere, fapt ilustrat și de dezvoltarea pe scară largă a
„turismului de elită”. Turismul, din această perioadă, devine o mare afacere. Mai mult, se dezvoltă și un
caz mai „particular” — turismul de elită în colonii! În fapt, pentru „prețioșii” epocii, viața în colonii
începe să fie privită ca ceva aproape paradiziac, ca o viață ferită de efctele poluării (vizibile deja în
Europa Occidentală și în America de Nord), ca o viață alături de „bunii sălbatici” recunoscători
europenilor. Se trec ușor sub tăcere efectele negative ale colonizării, pericolul de a te afla alături, la un
moment-dat, de cei care fac parte din mișcările de rezistență. Ca turist, de asemenea, nu te afli în
„pericolul” de a veni în contact cu cei care lucrua în mine, pe plantații, cu servitorii europenilor și, atunci,
desigur, turismul în colonii era o mare „fiță” a epocii!

Dincolo de aceste aspecte, care aproape că desființează această „epocă frumoasă”, totuși, putem
considera că a existat, — legitim, de această dată -, o astfel de epocă în următoarele domenii:

1.2. Sțiință:

Știința a cunoscut o foarte mare dezvotare, fapt care a schimbat viziunea oamenilor despre lume. Deja
se credea că știința reprezenta speranța spre un viitor mai bun al omenirii, bazat pe posibilitatea de
cunoaștere a adevărului pus în slujba creării unei societăți apropiate de perfecțiune. Va apărea și o
viziune filozofică care promova o astfel de concepție — pozitivismul.

Au existat câteva descoperiri științifice de mare importanță ce au întărit optimismul și încrederea

oamenilor în posibilitățile viitorului:

* în medicină, chimistul și biologul francez Louis Pasteur descoperă rolul microbilor în boli și protejarea
împotriva lor prin vaccinare;

* fenomenele electricității și electromagnetismului sunt studiate de Faraday, Maxwell și Hertz;

* în chimie, rusul Mendeleev descoperă că proprietățile elementelor chimice se repetă periodic în funție
de masa lor și alcătuiește unsistem periodic al elementelor;

* în fizică remarcă: teoria cuantică a lui Max Planck (1900), teoria relativității a lui Albert Einstein (1900).
Se dezvoltă, în fapt, foarte mult cercetarea științifică sprijinită de dezvoltarea învățământului universitar.
Mai cuseamă se vor impune universitățile germane, apoi cele americane.

1.3. Învățământul:

Că tot am amintit de universități, notăm că, în această perioadă învățământul primar se extinde în foarte
multe țări, căpătând caracter de masă. Se va dezvolta și învățământul pentru fete. Se remarcă, mai ales,
la nivelul claselor avute, o extindere a convingerii că și fetele au drept la educație întocmai ca băieții.

Printre marii oameni de școală ai epocii îl remarcăm în Franța pe Jules Ferry care se va preocupa, mai
ales, de extinderea reței școlare în mediul privat.

1.4. Cultura și arta epocii:

Termenul de „belle epoque” a circulat, la început, cu referire doar la evoluțiile în plan artistic și cultural
din perioada vremii.

La cultură vor avea acces categorii din ce în ce mai extinse de oameni. Vom asista astfel la o primă
proliferare a culturii de masă, nu întotdeauna de calitate.

Epoca este marcată de afirmarea realismului. Scriitorii și artiștii vremii se vor remarca prin critica dură
adusă societății. Din realism va deriva naturalismul îmbogățit cu o serie de idei provenite din dezvoltarea
științei.

Epoca va fi dată peste cap, dacă ne putem exprima astfel, de apariția unor curente artistice rupte
complet de canoane: impresionismul, postimpresionismul, fovismul etc..

Remarcăm, în trecăt, pe unii dintre marii oameni de cultură ai epocii: scriitorul rus Lev Tolstoi, pictorul
francez Paul Gauguin, pe Vincent Van Gogh, pe Henri Matisse, pe Claude Monet — de altfel, numele
impresionismului vine chiar de la un tablou al acestuia „Impresie, răsărit de Soare”. Foarte ilustrativ
pentru mentalitatea privind viața idilică din colonii, departe de Europa, este cazul pictorului Paul
Gauguin, care și-a realizat cea mai mare parte a operei în insula Tahiti, din Oceanul Pacific!

„Belle Epoque” cunoaște o mare dezvoltare a arhitecturii urbane. Se generalizează în S.U.A. ridicarea
zgârie-norilor. Apar construcții simbol — exemplu: Turnul Eiffel la Paris, ridicat de inginerul Gustave
Eiffel cu ocazia marii expoziții universale din 1889, și, care va deveni edificiul simbol al capitalei Franței.
Foarte importantă a fost Arta Nouă (Art Nouveau). Ea apare după 1890 și va marca definitiv evoluția
arhitecturii. S-au impus arhitecții cum ar fi Antonio Gaudi la Barcelona, cu celebra „Sagrada Familia”.

1.5. Transporturile:

„Epoca Frumoasă” cunoaște o adevărată frenezie în ceea ce privește dezvoltarea transporturilor. Se

extinde rețeaua de căi ferate, construindu-se, de pildă, Transiberianul. Apare metroul la Londra în 1890.
Se dezvoltă navigația. Apare automobilul pe străzile orașelor, ce va conferi, în scurt timp, un nou ritm
vieții de zi cu zi. În 1903 frații Wright din Oiho — S.U.A. efectuează primul zbor cu avionul. Asemenea
realizări duceau la credința că nimic nu va putea să mai stea în calea progresului mereu ascendent al
societății. Cu atât mai mare a fost șocul produs de Primul Război Mondial care a pus capăt foarte brutal
marilor speranțe generate de „Belle Epoque”!

1.6. Umbre în societatea „Belle Epoque”:

Dezvoltarea în sens modern a societății, progresele industriei, nu au schimbat prea mult viața
muncitorilor. Situația lor era foarte grea. Munca în industrie se făcea în condiții infecte, fără măsuri
minime de protecție a muncii. Se muncea foarte multe ore, chiar 16–18 ore pe zi! Mai grav era faptul că
se utiliza, din plin, munca femeilor și a copiilor, mai ales în S.U.A.. Aici, se utiliza munca copiilor în mine,
la spălătoriile de cărbuni. Datorită condițiilor inumane, mulți copii cădeau victime tuberculozei.

Vor apărea mișcări sindicale și partide socialiste sau social-democrate, care vor încerca, fără a reuși prea
mult, să schimbe situația acestor categorii defavorizate. Ca urmare a ineficacității acestor mișcări și
partide asistăm la afirmarea anarho-sindicalismului, un curent terorist, ce preconiza schimbări sociale
prin măsuri de violență extremă împotriva claselor avute și acte de terorism. Se va afirma, de asemenea,
și mișcarea comunistă. În perioada „Belle Epoque” activează organizația comunistă „Internaționala a II-
a” (1889–1914).

Tot în această perioadă avem o proliferare a sentimentelor antisemite a unor caregorii de populație.
Problema evreiască va răbufni foarte puternic. La vremea respectivă, pozițiile importante deținute de
evrei în marile finanțe și în comerț, procentul lor ridicat în populația urbană din Europa, concurența între
capitaliștii evrei și neevrei au reprezentat tot atâtea cauze ale persistenței xenofobiei și
antisemitismului. Un „maxim” al acestor „sentimente” l-a constituit „afacerea Dreyfus” care a zguduit
Franța între anii 1894–1899. Căpitanul Alfred Dreyfus, din armata franceză, a fost acuzat pe nedrept de
spionaj în favoarea Germaniei. Opinia publică franceză a fost sensibilizată prin celebrul articol „J’accuse”
(Acuz) a lui Emile Zola, apărut în revista „L’Aurore”. El demonstra clar eroarea judiciară comisă. După o
lungă serie de dezbateri publice și dispute aprinse, lui Dreyfus i-a fost recunoscută nevinovăția și a fost
reintegrat în armată.

„Afacerea Dreyfus” l-a „înrăit” și mai tare pe un militant evreu al perioadei — Theodor Herzl (1860–
1904), determinându-l să lupte cu și mai mare energie pentru un stat evreu în Palestina. Acesta a
înființat mișcarea sionistă cu sediul la Basel (Elveția), în anul 1897.

Altă umbră a „epocii frumoase” o constituie tratamentul aplicat negrilor în S.U.A.. Astfel, chiar și după
războiul din 1861–1865 în urma căruia era abolită, oficial, sclavia acestora, negrii vor continua să fie
victime ale segregării rasiale, segregare puternic susținută de KKK (Ku Kux Klan).

1.7. Mitologia „Belle Epoque”:

Șocul produs de Primul Război Mondial, amplificat ulterior de evoluțiile perioadei interbelice — criza
economică mondială (1929–1933), instaurarea regimurilor totalitare comunist, fascist, nazist,
declanșarea și desfășurarea celui de-al Doilea Război Mondial -, au determinat dezvoltarea unei
adevărate mitologii despre „epoca frumoasă”. Aceasta va începe să fie văzută ca o epocă a inocenței, a
stabilității economice și politice, a progresului continuu etc.. Desigur, declanșarea în 1914 a Primului
Război Mondial cu tot ceea ce a însemnat acesta, în special ideea de „război total”, amplificată, ulterior,
la cote apocaliptice în cel de-al Doilea Război Mondial, evoluțiile dramatice în plan economic — criza
mondială din 1929–1933, evoluțiile în plan politic — regimurile totalitare, apoi „războiul rece” etc., au
dus la conturarea clară a ideii că lumea în care trăim, că epoca ce a început în 1914, nu ne oferă niciun
fel de certitudine, nicio siguranță, că oricând pot apărea stări de lucruri care să arunce lumea în haos —
cine se aștepta prin anii ’90 ai secolului XX la terorismul din zilele noastre, la o nouă criză economică
mondială? De aici, o anumită melancolie, până la un punct de înțeles, privitoare la „vremurile tihnite”
dintr-un trecut idealizat, dintr-o epocă frumoasă, care nu are nicio legătură cu adevărata „Belle
Epoque”, cu luminile și umbrele ei. Prea des oamenii evadează din incertitudinile prezentului într-un
trecut fictiv fără bază istorică și nu se dovedesc, astfel, capabili să privească bărbătește spre viitor!

2. „ANII NEBUNI”:

Primul Război Mondial a fost un șoc uriaș pentru oameni, care nu s-au așteptat nicio clipă că un război
atât de distrugător ar putea izbucni vreodată; chiar cercurile militare și politice au fost complet surprinse
de violența totală și de durată a conflictului. Mulți contemporani au văzut în acest război nu doar finalul
finalul „epocii frumoase” ci chiar finalul unui anume tip de civilizație și de mod de viață. O civilizație
„tihnită”, așezată ferm pe coordonatele progresului a fost înlocuită cu o „civilizație” a nesiguranței, a
incertitudinii.

Acest război a provocat pierderi uriașe învinșilor și învingătorilor deoporivă. A fost nevoie de un timp
destul de îndelungat pentru ca distrugerile să fie reparate.

Economia a fost afectată de criza de reconversiune, adică trecerea de la economia de război la economia
normală în timp de pace și de fenomenul de inflație, ba chiar al hiperinflației, — cazul Germaniei.

Foarte gravă a fost și criza socială. De pe urma războiului a profitat o minoritate formată din furnizorii de
armament sau din cei care și-au format averi fabuloase în urma speculării împrejurărilor tulburi de după
terminarea conflictului. Bogăția acestora contrasta cu mizeria majorității populației, dar mai ales i-a
nemulțumit pe tinerii ce-și petrecuseră ani buni în tranșee, și, care au îndurat privațiunile războiului.
Foștii combatanți, întorși din tranșee, descoperă că, în timp ce ei sunt săraci, alții prosperă în mod
nerușinat. Acest fapt va pune la îndoială „valorile” unei societăți care nu încurajează meritul, ci
abilitatea, îndrăzneala și lipsa de scrupule a celor necinstiți. Mulți dintre acești tineri vor alimenta
mișcările anarhice, extremiste precum și partidele comuniste.

Valorile tradiționale vor fi puse în discuție și datorită împrejurărilor de după război, când oamenii vor
vrea să-și trăiască viața, gustând din plăcerile de care fuseseră lipsiți în anii îndelungați de tranșee. Ca
urmare, are loc emanciparea moravurilor; se înmulțesc petrecerile; se răspândesc noile dansuri și stiluri
muzicale importate din America Latină (tangoul argentinian) și S.U.A. (jazzul și charlestonul); ia avânt
cinematograful. Aceste manifestări sunt tot atâtea reacții la anii grei de război. Această criză a valorilor
morale tradiționale s-a reflectat și-n apariția unor noi modalități de expresie artistică precum dadaismul,
suprarealismul sau expresionismul din cinematograful german.

Societatea va beneficia și de faptul că, după 1923–1924 s-a înregistrat un avânt economic uluitor, fără
precedent până atunci în era industrială. A fost o perioadă de mare progres în care a avut loc apogeul
celei de-a doua revoluții industriale, caracterizată prin introducerea pe scară largă a noi surse de energie
(petrol, electricitate) și de noi metode de organizare a muncii — lucrul la bandă. Fenomenul de
concentrare a producției s-a accentuat — de exemplu mari firme cum ar fi Ford și General Motors au
monopolizat industria de automobile în S.U.A.. În aceste condiții, producția de bunuri a crescut
spectaculos. În fapt, în societatea occidentală, perioada cuprinsă între 1921 (S.U.A.)/1923–1924 (Europa
Occidentală) și 1929 (anul declanșării Marii Crize) este cunoscută sub denumirea de „anii nebuni”.

Așadar, după scurta lor perioadă de criză, datorată reconversiei economiei, S.U.A. vor cunoaște o
perioadă de avânt economic fără precedent. Au crescut spectaculos noile ramuri economice care
asigurau progresul tehnic: industria automobilelor, industria materialelor electrotehnice și electronice,
industria aeronautică, construcțiile — care au căpătat un nou avâmt. Prosperitatea materială a
locuitorilor S.U.A. era fără egal. Se nășteau, de fapt, în societatea americană, politicile sociale și
consumul de masă/societatea de consum. Abundența capitalurilor, producția în creștere rapidă,
noutățile tehnice și științifice — care erau imediat introduse în industrie -, au stat la baza politicilor
sociale și a consumului la nivel de masă. Președintele Calvin Coolidge (1923–1928) a încurajat până la
limita extremă frenezia afacerilor și expansiunea industrială. El afirma: „ (…) cel ce construiește o uzină,
construiește un templu… Cel ce muncește aici participă la un serviciu divin.”

În „anii nebuni” frenezia afacerilor și excesul de creditare au ajuns până la nivelul cetățeanului de rând.
Și oamenii simpli trăiesc acum propria lor „belle epoque”. Se părea că vremurile „epocii frumoase” nu
doar că au reînviat dar se extinseseră până la ultimul om. S.U.A. cunosc o circulație a capitalurilor la un
nivel foarte înalt. De exemplu, când primarul orașului Koln, — Konrad Adenauer -, a solicitat un
împrumut de un milion de dolari, a fost refuzat, suma fiind considerată prea mică și neinteresând, astfel,
piața financiară americană. Se va produce, însă, și o evoluție negativă, pe moment nesesizată, dar cu
consecințe funeste începând din 1929, anume: recurgerea la creditul nelimitat, cumpărarea de acțiuni
pracric de către orice cetățean și speculațiile bursiere care au luat amploare din dorința unor câștiguri
foarte mari care păreau la îndemână, au dus la creșterea uriașă a datoriei private și la creșterea taxei de
scont ( semn de slăbiciune al economiei) — nici aceasta nesesizată la momentul oportun.

Fenomenele care s-au petrecut în societatea și economia americană se vor repeta, din 1923/1924 și-n
alte țări occidentale, mai ales în Marea Britanie, Franța și Germania.

Avântul economic a fost dublat, așadar, de prosperitate, deoarece salariile au crescut continuu iar
șomajul aproape a dispărut. Concomitent ia amploare exodul populației către orașe în căutarea unor
slujbe mai bine plătite; se accelerează procesul de urbanizare, aparatura electrică și aparatele de radio
pătrund în casele oamenilor obișnuiți — 100 000 de aparate de radio în 1922 în S.U.A. versus 2 000 000
în 1925; mass-media se infiltrează în viața societății prin radio, presă, cinematograf și chiar televiziune —
aflată la începuturile ei (anul 1927 — apare primul televizor).

Perioada „anilor nebuni” va fi o perioadă „exagerată”, după cum o numeau chiar unii analiști
contemporani. Prosperitatea se va resimți și prin faptul că oamenii încep se devină amatori de petreceri
unde întâlnim „dansuri scandaloase” (terminologia acelorași analiști) — tangoul, charlestonul -, noi
genuri de muzică (jazzul originar din S.U.A.). Oamenii devin, de asemenea, mari amatori de cafenele, se
duc în număr mare la cinematograf; devin mari fani ai concursurilor de miss — mai ales în S.U.A. unde se
va vorbi de inflația „femeilor ușoare”, care participau la astfel de concursuri. Devin amatori de reclame
publicitare, din ce în ce mai atrăgătoare. Sărbătorile de iarnă se îmbogățesc odată cu generalizarea
personajului „Moș Crăciun”, care la început a fost un produs publicitar al firmei Coca-Cola! Mai
remarcăm un aspect în privința lui Moș Crăciun — costumul său ar fi trebuit să fie albastru dar, ca
urmare a unor greșeli de tipărire, a devenit roșu! Moș Crăciun, cum necum, va deveni noul „brand” al
sărbătorilor de iarnă.

Asistăm, pe parcursul „anilor nebuni” la emanciparea femeii. Femeile capătă, în multe țări, drept de vot,
ocupă tot mai mult funcții în administrație, învățământ, societate. Vor fi ocrotite prin legi speciale în
perioada de maternitate. În fapt, noile condiții amteriale au condus la o emancipare a mentalităților, în
special în rândul claselor avute. Astfel, conduita fetelor înainte de căsătorie este mai „liberă”. Va apărea
„căsătoria de probă”. Se generalizează „scandaloasele” aventuri de o noapte în rândul celor bogați!
Tot pe parcursul „anilor nebuni” în S.U.A., în condițiile prohibiției (instituită în 1919, prin Legea volstead)
va lua amploare contrabanda cu băuturi alcoolice, fapt care va duce la „înflorirea” criminalității. Se
„afirmă” celebrul Al Capone!

Jazzul a devenit fenomen mondial, mai cuseamă datorită orchestrei conduse de faimosul Louis
Armstrong. Cinematografia s-a transformat într-o mare afacere, marile vedete fiind cotate în clasamente
(box-officeuri) după veniturile pe care le aduceau merilor case de film.

Sportul completează și el imaginea „anilor nebuni”. A devenit și el o adevărată industrie datorită

interesului manifestat de mulțimile de spectatori și pe care oamenii de afaceri l-au speculat din plin. Va
lua amploare sportul profesionist în cele mai populare discipline ale sale: fotbalul, ciclismul, boxul,
baseballul — foarte popular în S.U.A.. Olimpiadele au tins să capete dimensiuni din ce în ce mai mari,
contrastând cu promele ediții ale Jocurilor Olimpice moderne.

Ca o concluzie: „anii nebuni” par a fi o a doua „belle epoque” cu o diferență importantă — în timpul
„epocii frumoase” doar o pătură relativ subțire de oameni se bucurau de beneficiile dezvoltării, spre
deosebire de „anii nebuni” când beneficiile se extind la nivel de masă, căpătând chiar aspecte
„exagerate”.

Totul avea să se termine brusc, într-o zi de joi, 24 octombrie 1929, — „joia neagră” -, când a avut loc
crahul bursei din New York, fapt care a marcat debutul Marii Crize și spulberarea visului de „veșnică
prosperitate și bunăstare”, dar asta este, deja , o altă poveste!

1914 — UN AN DE COTITURĂ ÎN ISTORIE!

Din punct de vedere uman‚ oamenii care au trăit înainte de 1914 erau departe de a-şi închipui
dificultăţile şi războaiele mondiale pe care secolul XX avea să le aducă. Iată ce a spus omul de stat
german Konrad Adenauer: „Îmi vin în minte imagini şi amintiri‚ amintiri dinainte de 1914‚ când pe
pământul acesta exista o adevărată pace‚ linişte şi securitate‚ un timp în care nu cunoşteam frica.
Securitatea şi liniştea au dispărut de la 1914 din viaţa oamenilor.” Potrivit afirmaţiilor omului de stat
englez Harold Macmillan‚ înainte de 1914 oamenii credeau că în viitor lucrurile aveau să meargă „din ce
în ce mai bine“. Cartea 1913: America Between Two Worlds (1913: America între două lumi) face
următoarea observaţie: „Secretarul de stat de atunci‚ Bryan‚ a declarat în 1913 că stările de lucruri care
lăsau să se întrevadă pacea mondială nu fuseseră niciodată mai favorabile ca atunci.“

Astfel‚ chiar în pragul izbucnirii primului război mondial‚ conducătorii lumii prevedeau o eră de lumină şi
progres social.

Mulţi oameni care au cunoştinţă asupra afacerilor lumii, la fel recunosc că 1914 a fost un an însemnat.
Comentând asupra primului conflict mondial, ziarul „London Evening Star“ scria că războiul acela „a rupt
în bucăţi toată alcătuirea politică a lumii. Lumea aceasta nu mai este, şi nu mai poate fi ca înainte.”
„ Istoricii secolului viitor vor explica că ziua în care lumea noastră a înnebunit a fost 4 August 1914“.
(Citat din New Orleans Times–Picayune, 5 August, 1990). Istoricul H. R. Trevor–Roper scrie despre
schimbările declanșate în 1914: „Primul război mondial şi al doilea război mondial produc o comparaţie
foarte instructivă, în felul următor: Primul război a marcat o schimbare istorică mai mare. Acel război a
încheiat o epocă lungă de pace şi a început o epocă de violenţă în care al doilea război mondial este
numai un simplu episod. De la 1914 încoace lumea aceasta a dezvoltat un caracter nou: Un caracter de
anarhie internaţională. Aşadar primul război mondial a marcat un moment critic al istoriei moderne“.
Mulţi oameni de afaceri şi conducători renumiţi ai lumii la fel comentează asupra însemnătăţii anului
1914. Konrad Adenauer, fostul cancelar al Germaniei Federale a vorbit despre condiţiile existente zicînd:
„înainte de anul 1914 aveam pace, linişte, şi securitate pe pământ, şi nu ştiam ce este frica“. Dar acum
„de la 1914 încoace pacea şi liniştea a dispărut din vieţile oamenilor.

Vorbind despre primul război mondial, la rândul său, scriitorul Ernest Hemingway l-a numit „cel mai
uriaş, mai ucigător şi mai nebunesc măcel care a avut loc vreodată pe pământ“. Potrivit cărţii The World
in the Crucible- 1914–1919, acesta a reprezentat „un nou tip de război, primul război total din istoria
omenirii. Durata, violenţa şi amploarea sa au depăşit tot ce se cunoştea până atunci sau ceea ce se
aştepta în general“. Apoi a urmat cel de-al doilea război mondial, care s-a dovedit mult mai distrugător
decât primul. „Secolul al XX-lea, spune profesorul de istorie Hugh Thomas, a fost dominat de mitraliere,
de tancuri, de bombardiere B-52, de bombe nucleare şi, în final, de rachete nucleare. El s-a caracterizat
prin războaie mult mai sângeroase şi mai distrugătoare decât cele care au avut loc în oricare altă epocă.“
Este adevărat că, după încheierea războiului rece, s-a vorbit mult despre dezarmare. Totuşi, constatăm
în prezent faptul că, Marile Puteri și nu numai ele dețin încă arme nucleare capabile să distrugă orice
formă de viață de pe zeci de planete Pământ.

REFLECȚII ASUPRA PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

Acum mai bine de o sută de ani, milioane de tineri, purtați de un val de patriotism, au lăsat în urmă
siguranța căminului lor și au mers la război. Un american care a luptat ca voluntar scria: „Aștept cu
bucurie și emoție vremurile bune care vor veni.” Nu după mult timp, entuziasmul acestor tineri s-a
transformat în amărăciune. Niciunul dintre ei nu și-a imaginat că acele armate puternice aveau să lupte
ani la rând în tranșeele din Belgia și din Franța într-un război numit atunci „Războiul cel Mare”, iar în
prezent Primul Război Mondial. Cu siguranță Primul Război Mondial a fost mare în ceea ce privește
numărul victimelor. Potrivit unor estimări, în acest război au murit peste 10 milioane de oameni iar 20
de milioane au fost mutilați. De asemenea, războiul a fost rezultatul unor minciuni grosolane. Oamenii
de stat europeni n-au putut face nimic pentru a calma situația internațională, care, în cele din urmă, a
degenerat într-un conflict mondial. Dar și mai important este faptul că „Războiul cel Mare” a lăsat urme
adânci. El a schimbat lumea atât de mult încât efectele lui se simt și în prezent.

Primul Război Mondial a fost consecința unor calcule greșite. Liderii europeni au acționat, ca să ne
exprimăm plastic, ca o generație de somnambuli, care în acea vară liniștită din 1914, s-au izbit dintr-o
dată de stâncile unui destin tragic. În doar câteva săptămâni, asasinarea unui arhiduce austriac a aruncat
Marile Puteri europene într-un război pe care nimeni nu și l-a dorit la asemenea proporții, cum le-a luat
ulterior. După câteva zile de la începerea ostilităților, cancelarul german a fost întrebat: „Cum de s-a
ajuns aici?” El a exclamat cu tristețe: „Oh, de-ar ști cineva!”

Conducătorii politici vinovați de izbucnirea războiului nu și-au imaginat care aveau să fie urmările
deciziilor lor greșite. Însă, la puțin timp după aceea, soldații din tranșee au înțeles care era de fapt
realitatea. Politicienii le înșelaseră așteptările, preoții îi mințiseră iar generalii îi trădaseră. În ce fel?

* Politicienii au promis că războiul va deschide calea spre o lume mai bună. Cancelarul german a
declarat: „Luptăm pentru a beneficia de roadele muncii noastre pe timp de pace, pentru a ne bucura de
moștenirea unui trecut glorios și pentru a clădi un viitor sigur.” Președintele S.U.A., Woodrow Wilson, a
spus că războiul va face ca „lumea să devină un loc sigur pentru democrație”, declarație care, mai târziu,
a devenit slogan. La rândul lor, politicienii britanici au fost absolut siguri că: „Acest război va pune capăt
tuturor războaielor.” Dar s-au înșelat toți!

* Preoții, sau pastorii după caz, au susținut războiul cu multă însuflețire. Într-o lucrare se spune:
„Păzitorii Cuvântului lui Dumnezeu au dirijat corul marțial. Acest război total a ajuns să însemne ură
totală!” (The Columbia History of the World). În loc să stingă focul urii, preoții/pastorii l-au alimentat.
Într-o lucrare se spune: „Fețele bisericești n-au putut și, de cele mai multe ori, n-au vrut să pună credința
creștină mai presus de naționalitate. Majoritatea lor au ales calea cea mai ușoară, punând semnul
egalității între creștinism și patriotism. Soldații creștini, indiferent de confesiune, au fost îndemnați să se
ucidă în numele Mântuitorului!” (A History of Christianity).

* Generalii au promis o victorie ușoară și rapidă, dar nu s-a întâmplat așa. La puțin timp după aceea,
armatele combatante au ajuns într-un mare impas. Apoi milioane de soldați s-au confruntat cu ceea ce
istoria a numit „probabil cea mai cumplită tortură de proporții la care au fost supuse vreodată carnea și
spiritul omului”. Deși sacrificaseră viața multor soldați, generalii au continuat să-și arunce oamenii în
baricade de sârmă ghimpată și perdele de gloanțe. Nu este deloc surprinzător că pretutindeni au
izbucnit revolte.

Ce efect a avut Primul Război Mondial asupra societății umane? Războiul a distrus mintea și caracterul
unei generații. Acest conflict a marcat începutul celui mai sângeros veac din istoria umanității.
Revoluțiile și protestele au intrat, treptat, în cotidian. Perioada interbelică a fost marcată de grave
tensiuni și convulsii care, în cele din urmă, au dus la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial care,
într-un fel, a fost o continuare firească a primului conflict mondial!

E o constantă în istoria umanităţii ca oamenii să se raporteze cu nostalgie la diferite perioade anterioare,

pe care nu le-au trăit, dar pe care le regretă, considerându-le „vârsta de aur”, în raport, fireşte, cu
propria lor existenţă. Cetăţenii Imperiului Roman din secolele III-IV, confruntaţi cu desele incursiuni
barbare, cu nesfârşite uzurpări de tron şi războaie civile, persecuţii religioase etc., îşi alinau neliniştile
existenţiale cu amintirea veacului de aur al dinastiei Antonine (96-192), o perioadă de pace şi
prosperitate, niciodată regăsită. Renaşterea (secolele XV-XVI) a fost la rându-i o epocă regretată, la fel ca
şi domnia Reginei Victoria (1837-1901), apogeul imperiului britanic. Americanii anilor ’80-’90 ai veacului
trecut s-ar fi reîntors bucuroşi la liniştea şi prosperitatea anilor ’50, la fel cum românii îşi imaginează
astăzi o Românie interbelică plină de viaţă şi lipsită de griji, lucru de altfel fals din multe puncte de
vedere.

Timpul istoric cuprins între 1871 şi începutul Primului Război Mondial (1914) a părut celor care l-au trăit
cu intensitate şi la un anumit nivel economic, cultural şi social, o epocă frumoasă – „la belle époque” – în
raport cu carnagiul care a urmat şi cu răsturnările social-economice, adeseori violente, consecutive
încheierii păcii de la Versailles (1919). „Ne amuzam netulburaţi de nimic, iubeam cu frenezie fiece clipă
de viaţă... negurile acestui veac nu ne copleşisera încă existenţele, războiul din 1914, cu toate grozăviile
sale, era doar o taină a viitorului” (Lady Curzon).
Dar la belle époque a fost mai mult decât o perioadă de pace şi prosperitate, a fost în primul rând un
răstimp al marilor prefaceri sociale, al ameliorării generale a condiţiilor de viaţă, al apariţiei unor noi
ideologii, al laicizării societăţii, al alfabetizării şi al triumfului presei de masă; şi, mai cu seamă, al unor
excepţionale descoperiri ştiintifice care au jalonat traseul umanităţii în următorul secol. Apare social-
democraţia modernă în diferitele ei variante: reformatoare (Partidul Laburist din Marea Britanie),
revizionistă (Partidul Social-Democrat German) sau radicală (bolşevicii ruşi). În Anglia, mişcarea
sufragetelor, animată în principal de Emmeline Pankhurst, îşi propune să dea femeii un statut egal cu al
bărbatului, militând pentru acordarea unor drepturi politice, în primul rând dreptul la vot.

Pacifismul este un alt curent care ia acum amploare, ca o replică la spectrul unui război mereu iminent şi
mereu evitat în ultimă instanţă. Bertha von Suttner, Jean Jaures şi Henri Dunant (fondatorul Crucii Roşii)
sunt apostolii acestei noi religii care-şi va oficia ceremoniile iniţiatice la Haga în 1899 şi 1907. Ia avânt
naţionalismul, văzut ca o misiune mesianică de către marile puteri (Germania, Marea Britanie, Statele
Unite), dar şi ca o redeşteptare a conştinţei de sine şi de emancipare a popoarelor aflate sub dominaţie
străină ( India, China, Egipt, Africa de Sud).

Cea mai fecundă perioadă de după Renaştere

În plan ştiinţific, explozia creativităţii umane este cu adevărat impresionantă: în 1888, Hertz descoperă
undele electromagnetice, în 1895, Röntgen pune în evidenţă radiaţiile care-i poartă numele, Max Planck
formulează în 1900 teoria cuantică şi, ca un corolar al tuturor acestor progrese, în 1905, Einstein, cu a sa
teorie a relativităţii, propune un nou mod de interpretare a fenomenelor ştiinţifice, înlocuind vechiul
cadru newtonian şi dăruind lumii cea mai cunoscută ecuaţie din istorie: E= mc².

În cercetarea medicală, Robert Koch identifică bacilul tuberculozei (1882), în tehnologia transporturilor,
Daimler construieşte motorul cu benzină (1884), iar un an mai târziu realizează primul automobil.
Londra devine primul oraş din lume care îşi construieşte metroul (1890), Graham Bell proiectează
telefonul în 1876, Marconi, telegrafia fără fir în 1897, iar fraţii Wright, aeroplanul cu motor în 1903.
Auguste şi Louis Lumière născocesc în 1895 primul aparat de filmat, oferind oamenilor inefabila vrajă a
celei ce va deveni de atunci încolo a şaptea artă: cinematografia. Nici mijloacele de distrugere nu sunt
uitate: după ce Nobel creează în 1867 dinamita, Maxim (1883) şi Burstyn (1911) vor îmbogăţi panoplia
de arme a omenirii cu mitraliera şi cu tancul. Şi dacă toţi se preocupă să lărgească orizontul
cunoştinţelor umane trebuia să sondeze cineva şi meandrele sufletului omenesc în această epocă,
descoperindu-i vulnerabilităţile şi recomandându-i leacul: psihanaliza lui Sigmund Freud. „Totul te face
să crezi că tripticul ştiinţă-raţiune-progres e pe cale de a tiumfa asupra tuturor obstacolelor naturale”
(Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley).
Toate aceste schimbări sociale şi politice, toată această efervescenţă culturală, de care vom vorbi mai
încolo, tot acest neastâmpăr creator fac din răstimpul cuprins între 1871 şi 1914 nu doar un răgaz între
două conflicte, ci probabil cea mai fecundă perioadă de după Renaştere din istoria bătrânului continent.

Europa, centrul lumii

La belle époque e ultima perioadă din istoria omenirii în care Europa se poate erija în principala forţă
economică şi politică a lumii, în purtătoarea celor mai înalte standarde de cultură şi civilizaţie. În 1913,
Europa asigura încă 44% din producţia industrială a lumii, partea leului revenind Germaniei (15,7%) şi
Marii Britanii (14%), ambele fiind însă depăşite de Statele Unite, a căror pondere creşte la 35,8%.
Jumătate din exporturile şi 75% din importurile mondiale sunt europene.

Din punct de vedere financiar, preeminenţa bătrânului continent e şi mai accentuată: 91% din
capitalurile investite în lume sunt britanice, franceze, germane, olandeze, elveţiene etc., Statele Unite
însele fiind debitoare ale Europei. Principalul factor al puterii economice europene este însă cel
demografic, nicicând în istoria omenirii ponderea populaţiei europene în ansamblul general nefiind atât
de mare, adică 27%, dar dispersată pe cel mai mic dintre continente (10 milioane de kilometri pătraţi).
Nu trebuie omis însă faptul că între 1840 şi 1914, peste 35 de milioane de emigranţi părăsesc Europa,
îndreptându-se în special spre Lumea Nouă (Statele Unite şi Canada), dar şi spre Australia, Noua
Zeelandă, Africa de Sud, India sau Indonezia. Irlandezii îşi părăsesc ţara din cauza foametei, polonezii şi
românii din considerente de persecuţie naţională, spaniolii şi italienii de sărăcie etc. Peste tot, aceşti
colonişti de factură nouă duc cu ei valorile, mentalităţile şi comportamentul specific societăţilor din care
proveneau, toate purtând însă pecetea inconfundabilă a civilizaţiei europene de sorginte creştină. „În
ultimă instanţă, expansiunea europeană a avut ca efect apariţia pe tot globul a unei serii de societăţi de
factură europeană” (Jean Carpentier, Francois Lebrun).

Pare că pe măsură ce Europa devine mai mică în spaţiul planetar, datorită noilor mijloace de transport şi
rute de comunicaţii (canalul Suez – 1869, canalul Panama – 1914, Orient-Expressul – 1883,
Transsiberianul – 1903), voinţa ei de putere creşte până la a considera legitim să facă din întreaga lume
o singură Europă. Dar tot acum încep să apară şi primele semne ale declinului vechiului continent, odată
cu apariţia pe scena mondială a forţelor extraeuropene, Statele Unite şi Japonia, care par hotărâte să
pună capăt dominaţiei exclusive a Europei.

Cel mai însemnat câştig al epocii: din supuşi, oamenii devin cetăţeni
În plan spiritual, cel mai însemnat fenomen îl reprezintă democratizarea culturii, ea încetând să mai fie
doar apanajul unor elite. Presa devine accesibilă oamenilor de rând, preţul unor ziare fiind modic, iar
tirajele lor atingând milioane de exemplare zilnic. Dincolo de informaţii şi opinii, cititorul de presă scrisă
se familiarizează cu operele marilor scriitori, Zola, de exemplu, care-şi publică romanele în foileton. Un
avânt deosebit îl cunosc bibliotecile publice – cu săli de lectură sau împrumut – începând de la cele
şcolare şi săteşti, terminând cu cele orăşeneşti sau sindicale. Evident, procesul nu e acelaşi peste tot,
avantajate fiind ţările Europei de vest şi de nord. În schimb, evoluţia ţărilor sărace din sud şi est este
adesea contradictorie.

Simbolul noii culturi de masă devine însă fără îndoială cinematograful, o modalitate artistică de
exprimare care va cunoaşte, între arte, cea mai spectaculoasă evoluţie, reuşind să se impună în civilizaţia
veacului XX cu o viteză şi pregnanţă remarcabile. Prima proiecţie publică a fraţilor Lumière are loc la
data de 28 decembrie 1895, la Salonul Indian, o sală mică situată pe bulevardul Capucines din Paris.
Asistă doar 33 de spectatori, dar în curând la uşile Salonului vor fi câteva mii de oameni, fiind necesară
intervenţia forţelor de ordine pentru a-i ţine la distanţă. Cinci ani mai târziu, la Expoziţia universală din
capitala Franţei, peste un milion şi jumătate de oameni vor viziona un adevărat maraton cinematografic,
filmele fiind proiectate pe un ecran de 400 de metri pătraţi. Dedicat iniţial doar filmelor documentare,
cinematograful se aventurează în curând şi pe tărâmul imaginaţiei.

Georges Méliès, cel care filmase încoronarea ţarului Nicolae al II-lea în 1896, realizează în 1902 primul
film de ficţiune, „Călătoria în Lună”, inspirat de opera omonimă a lui Jules Verne. Fraţii Lumière, la
rândul lor, oferă unui public lipsit de posibilitatea de a călători primele reportaje (Muncitori pe străzile
Saigonului, Ringul din Viena, Piaţa Soliman-Paşa din Cairo etc.). „Capacitatea sa (a cinematografului,
n.n.) de a reflecta actualitatea, de a-i face pe oameni să râdă sau să plângă, de a povesti nişte istorii
simple sau a pune la dispoziţia tuturor o mizanscenă teatrală sau romanescă, face din acest mijloc de
difuzare revoluţionar, care transcende frontiere şi clase sociale, simbolul unei noi şi autentice culturi”
(Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley). Într-adevăr, datorită presei şi a cinematografului, oamenii devin
mai informaţi, mai conştienţi de valoarea lor şi de drepturile care decurg din aceasta. Ei încetează de a
mai fi supuşi, devin cetăţeni şi acesta e probabil cel mai însemnat câştig al acestei epoci.

„Generale, la vârsta dumneavoastră Napoleon era deja mort!”

După 1871, Franţa este o Franţă a „revanşei”, a răzbunării umilinţei la care fusese supusă după dezastrul
de la Sedan de către Bismarck şi von Moltke, artizanii noului Imperiu german. Linia albastră a Vosgilor
devine reperul unei întregi generaţii, coagulând în momentele decisive energiile întregii naţiuni. Dar
până atunci Franţa este sfâşiată de disensiuni, de ezitarea dintre republică şi monarhie, dintre
parlamentarism şi autoritarism, de dualitatea poziţiei sale internaţionale, izolată în Europa, agresivă în
plan colonial. Naţionalismul, militarismul, clericalismul, dar şi liberalismul, socialismul şi laicismul sunt
principalele curente din ciocnirea cărora sar scânteile disputelor politice, ale dezbaterilor intelectuale,
ale scandalurilor parlamentare şi de corupţie, ale erorilor judiciare, într-un cuvânt, ale divizării Franţei.
Nimeni nu va reprezenta mai bine această stare de confuzie şi turbulenţă decât generalul Boulanger
(1837-1891) şi mişcarea heteroclită pe care părea la un moment dat capabil să o conducă la victorie:
boulangismul.

Georges Boulanger absolvise prestigioasa şcoală militară de la Saint-Cyr, făcându-se de tânăr remarcat în
timpul războiului franco-austriac din 1859, când primeşte Legiunea de Onoare. Urcă treptele carierei
militare ajungând general în 1880 şi distingându-se concomitent în războiul franco-prusac (1870-1871),
dar şi în misiuni de peste mări (Indochina, Tunisia).

Dacă dosarul său militar este impecabil, opţiunile sale politice poartă amprenta unei aparente
neorânduieli cerebrale, ce pare să caracterizeze întreaga sa evoluţie publică. Iniţial republican convins,
Boulanger este promovat puternic de către partidul radical, care-l impune, ca ministru de război, în toate
guvernele din care face parte. În această calitate, el îi scoate din armată pe membrii fostei case regale
d’Orleans. Ia o serie de măsuri care vizează creşterea moralului militarilor, are grijă să se prezinte peste
tot drept omul providenţial care e capabil să răspundă provocărilor lui Bismarck. E poreclit Generalul
Revanşă şi e aclamat frenetic de masele pariziene la parada militară din 14 iulie 1886. Popularitatea lui
începe să deranjeze, inclusiv pe tovarăşii din partidul radical. Este înlocuit din funcţia de ministru de
război în 1887 şi numit la comanda corpului de armată din Clermont-Ferrand. Au loc manifestaţii
delirante la gara din Paris pentru a împiedica plecarea lui. În martie 1888 este trecut în rezervă şi din
acel moment este disponibil pentru activitatea politică. În spatele său se regăsesc toţi cei nemultumiţi
de regimul parlamentar: tinerii dezamăgiţi de corupţia şi de ineficienţa sistemului, bonapartiştii dornici
de un regim autoritar, monarhiştii încrezători în posibilitatea revenirii la regalitate, patrioţii convinşi că
generalul este persoana providenţială care va readuce Alsacia şi Lorena în patrimoniul naţional etc.

Programul lui Boulanger era simplu: Revanşă, Revizuire (a Constituţiei), Restauraţie (a monarhiei), iar
lozincile lui, simpliste: „Boulanger înseamnă familie”, „Boulanger înseamnă muncă”, „Boulanger
înseamnă onestitate” etc. În fond, fiecare dintre susţinătorii săi, de la muncitori la înalta aristocraţie,
găsea în ideile generalului ceea ce dorea să găsească. Generalul este ales deputat, poziţie din care se
pronunţă pentru desfiinţarea Senatului. Propunerea îi prilejuieşte premierului Franţei, Charles Floquet,
rostirea celebrei replici: „Generale Boulanger, la vârsta Domniei voastre Napoleon era deja mort!”.
Duelului verbal din Parlament îi urmează unul real, pe teren, la Neuilly, unde, surprinzător, marele erou
este înfrânt de mult mai puţin experimentatul său adversar.
În ianuarie 1889 au loc alegeri parţiale la Paris, iar Boulanger îşi depune candidatura. Ţara părea a fi
împărţită în două: boulangiştii şi antiboulangiştii. Scrutinul din Paris se transformă într-un adevărat
plebiscit. Pe 27 ianuarie, Boulanger câştigă zdrobitor 244.000 de voturi împotriva celor 162.000 ale
candidatului unic al republicanilor. Entuziasmul este covârşitor, iar o lovitură de stat care să îl instaleze
pe general la Elysée părea iminentă. Din fericire pentru republică, Boulanger nu se ridică la înalţimea
aşteptărilor suporterilor săi, ezită şi ratează momentul. De acum încolo nu vom asista decât la refluxul
mişcării, alegerile din martie 1889 fiind un eşec al partidului revizionist care nu câştigă decât 38 de
mandate. Ameninţat cu un proces la Înalta Curte de Justiţie, Boulanger fuge, iniţial în Anglia, apoi la
Bruxelles, unde, pe 30 septembrie 1891, se sinucide pe mormântul iubitei sale, decedată cu un an
înainte. Franţa iese însă întărită din această încercare la care o supusese un curent popular, văzut de
mulţi drept precursor al fascismului sau peronismului, condus de un om al cărui epitaf a fost cel mai bine
rostit de Georges Clemenceau: „A murit cum a trăit, ca un sublocotenent”.

Pe când ipocrizia era lege: cazul Oscar Wilde

Pentru aceia dintre noi care ne mai amintim că odinioară copiilor li se citeau poveşti, Oscar Wilde (1854-
1900) rămâne autorul fermecătoarei parabole a Prinţului fericit, cel care ne-a fermecat şi întristat
deopotrivă primii ani ai vieţii. Capodopera remarcabilului stilist care a fost Wilde rămâne însă Portretul
lui Dorian Gray, manifest literar al artei pentru artă, opţiune artistică pentru care scriitorul irlandez a
militat întreaga viaţă. Mai puţine se ştiu însă despre scandalul căruia i-a căzut victimă Oscar Wilde,
scandal care i-a ruinat cariera şi i-a grăbit sfârşitul vieţii.

Epoca de glorie a literatului şi a persoanei publice Oscar Wilde coincide cu ultimii ani ai epocii victoriene,
cei mai glorioşi ai istoriei britanice, ani în care Union Jack flutura peste 30 de milioane de kilometri
pătraţi, de la Capul Bunei Speranţe până la Hong Kong şi de la Sydney până la Gibraltar. Sunt totodată
anii în care Rudyard Kipling clama cu orgoliu nemăsurat povara omului alb pe care englezii trebuiau să şi-
o asume spre beneficiul întregii umanităţi. Dar dincolo de imperiu, de flotă, de prosperitate economică şi
de stabilitate financiară, Anglia victoriană era profund ipocrită, filistină până în măduva oaselor şi lucrul
acesta a ieşit cel mai bine la iveală în cazul lui Oscar Wilde.

Opţiunile sale sexuale nu erau un secret pentru nimeni. Deşi căsătorit încă din 1884 şi tată a doi băieţi,
Wilde are şi câteva relaţii homosexuale, prima fiind cea cu Robbie Ross, a cărui cenuşă va fi împrăştiată
după moartea sa (1918) deasupra mormântului mult mai celebrului său amant. În 1891, Wilde face
cunostinţă cu răsfăţatul şi extravagantul lord Alfred Douglas, mai tânăr cu 16 ani decât el, cu care începe
o furtunoasă şi ruinătoare relaţie homosexuală. Cei doi se afişează public în saloanele londoneze,
strălucitori, depravaţi şi provocatori, sfidând la limită puritana societate victoriană. Wilde cheltuieşte
nebuneşte, împrumutându-se de peste tot, pentru a satisface atât pretenţiile nobilului său amant, cât şi
propriile sale escapade sexuale în cele mai sordide cartiere ale Londrei. În 1895 are loc premiera
capodoperei teatrale a lui Wilde, „Ce înseamnă să fii onest”, primită cu un nestăvilit entuziasm de către
public. Succesul piesei, arogantă şi cu un instinct de autodistrugere (recunoscut ulterior chiar de Wilde),
îl face să acţioneze contrar intereselor sale şi a sfaturilor primite de la prieteni, iar anul 1895 devine
limita dintre triumf şi ruină.

Marchizul de Queensberry, tatăl lordului Douglas, mult mai cunoscut însă ca iniţiator al codului ce
guvernează şi astăzi practicarea boxului, îl somează pe fiul său să înceteze relaţia scandaloasă cu Oscar
Wilde. În faţa răspunsului jignitor al acestuia, îi trimite lui Oscar Wilde un bilet în care îl acuza de
sodomie. Scriitorul, prea sigur pe sine, face greşeala să-l dea în judecată pe marchiz pentru defăimare,
permiţându-i acestuia ca în cursul procesului să dea la iveală exact ceea ce Wilde n-ar fi dorit niciodată
să fie făcut public. O întreagă lume subterană şi depravată, de codoşi, travestiţi şi prostituate masculine,
de hamali, rândaşi şi valeţi implicaţi în orgii dezgustătoare alături de cel mai faimos literat al Angliei şi de
tineri de viţă nobilă, apare în faţa auditoriului înmărmurit din sala de tribunal. Presa are grijă să
popularizeze cu lux de amănunte cazul, desăvârşind prăbuşirea lui Oscar Wilde, „cel mai penibil lucru pe
care l-am cunoscut în lumea literară”, după mărturia scriitorului şi politicianului H.M. Hyndman. Genial
în surprinderea caracterelor şi a situaţiilor de viaţă în operele sale, Oscar Wilde face greşeala de neiertat
de a subestima gradul de ipocrizie al semenilor săi. „Ca artist şi intelectual surprins în depravare sexuală,
el a stârnit strigătele de mânie ale filistinilor şi a aruncat publicul britanic în cel mai violent dintre
accesele sale periodice de moralitate” (Barbara Tuchman).

Scriitorul este condamnat la doi ani de muncă grea, pentru ultraj la morala publică, iar după eliberare, în
1897, se stabileşte în Franţa, confruntându-se cu mari greutăţi financiare şi cu dispreţul
contemporanilor. Moare în 1900, fiind înmormântat în cimitirul Pére-Lachaise din Paris. Partenerul său
de viaţă, lordul Douglas, îi va supravieţui 45 de ani, fiind la rândul său implicat într-un proces de
defăimare intentat împotriva sa, în 1923, de către ilustrul om politic Winston Churchill. Douglas este
condamnat la şase luni de închisoare, răstimp în care îşi scrie principala operă poetică, In Excelsis. Moare
la 20 martie 1945, în urma unui atac cerebral.

Cazul Wilde ridică vălul de pe obrazul unei societăţi profund ipocrite, dar risipeşte în acelaşi timp şi
parfumul unei epoci, desigur decadente, dar atât de fermecătoare.

„Pentru Dumnezeu, sânge! A ucis-o pe împărăteasa Austriei!”

Într-o blândă zi de toamnă a anului 1898, două doamne îmbrăcate în negru mergeau grăbite pe aleea
care ducea de la hotelul Beau Rivage din Geneva spre cheiul portului din apropiere; acolo le aştepta,
gata de plecare, un vapor ce făcea curse regulate pentru turiştii dornici să admire unica privelişte a
masivului Mont Blanc reflectat în undele lacului Geneva. La un moment dat, un tânăr robust, cu mustaţa
mare, neagră, îmbrăcat în haine modeste, se repezi asupra uneia dintre cele două doamne, o lovi şi fugi
dispărând după primul colţ. Femeia căzu, dar se ridică destul de repede ajutată de însoţitoarea ei. „O fi
vrut să-mi fure ceasul”, spuse ea destul de calmă. Urcară la bordul vaporului care începu să se
îndepărteze de ţărm, când, la un moment dat, doamna agresată cu câteva clipe înainte începu să
murmure, lipsită de vlagă : „Aş vrea să mă aşez pe ceva, mi-e rău”. Capul îi căzu pe piept făcând-o pe
prietena ei să strige: „Ajutor, ajutor!”. Singura infirmieră aflată la bordul vasului reuşeşte să desfacă
corsetul femeii rănite, constatând o rană mare în zona coastelor şi o pată imensă de sânge ce se întindea
cu fiecare secundă scursă. Femeia mai tânără, contesa Szataray, nu se mai putu controla şi strigă
disperată: „Pentru Dumnezeu, sânge! Doamne, a ucis-o! A ucis-o pe împărăteasa Austriei!”, şi îşi pierdu,
la rândul ei, cunoştinţa. Chemat de urgenţă la hotel, doctorul Golay nu putu decât să constate decesul
celei care fusese Elisabeta de Habsburg, împărăteasa Austriei şi regina Ungariei, soţia împăratului Franz-
Joseph (1848-1916).

Mult mai cunoscută sub diminutivul de Sissi – imortalizată magistral de Romy Schneider în filmul din
1953 –, Elisabeta avea obiceiul de a întreprinde lungi călătorii prin lume sub un nume de împrumut (la
Beau Rivage fusese înregistrată drept contesa de Hohenembs), însoţită doar de câte o doamnă de
companie, în cazul acesta contesa Irma Sztaray, care-i era şi o foarte bună prietenă. Asasinul, prins la
scurt timp, se numea Luigi Luccheni, avea 32 de ani, trăise în mizerie şi sărăcie, îi ura din suflet pe cei
bogaţi şi răsfăţaţi de soartă şi, deşi se pretindea anarhist, nu ucisese decât din răzbunare. O nimerise pe
împărăteasă dintr-o singură lovitură, drept în inimă, cu o pilă triunghiulară foarte ascuţită pe care şi-o
meşterise singur.

În analele crimelor politice însă asasinarea nefericitei Sissi va fi atribuită anarhiştilor, deoarece se înscrie
într-un lung şir de fapte similare care au jalonat întreaga epocă. Pe 1 martie 1881 este asasinat de către
membrii grupării teroriste Narodnaia Volia ţarul Alexandru al II-lea, şase luni mai târziu fiind rândul
preşedintelui american James Garfield să cadă victimă gloanţelor trase de Charles Guiteau. Preşedintele
Franţei, Sadi Carnot, nepotul marelui Lazare Carnot, „organizatorul victoriei” din timpul Revoluţiei
Franceze de la 1789 şi ministru al lui Napoleon, va fi ucis de Sante Caserio pe 24 iunie 1894, drept
represalii pentru refuzul preşedintelui de a graţia un grup de anarhişti vinovat de alt atentat. În august
1897 este omorât primul ministru spaniol Canovas, pe 29 iulie 1900 este ucis de către un alt anarhist
italian, Gaetano Bresci, regele Italiei, Umberto I, iar un an mai târziu, William McKinley, de-abia realesul
preşedinte al Statelor Unite, va fi asasinat de un emigrant polonez, Leon Czolgosz.

Acestea sunt doar numele cele mai sonore dintr-o lungă listă de sute de nume ale celor care au plătit cu
viaţa ideea fixă a anarhiştilor că moartea violentă a unor lideri va duce la ridicarea poporului, la revoluţie
şi, în final, la schimbarea unei societăţi pe care ei o considerau nedreaptă. Acesta era răspunsul pe care
o parte a societăţii – infimă, e drept – îl considera cel mai adecvat să facă faţă provocărilor capitalismului
industrial şi omnipotenţei unui stat, adeseori represiv. Arhanghelii negri ai anarhismului erau Pierre-
Joseph Proudhon, cel care în a sa Ce este proprietatea? s-a definit prima dată ca anarhist, Mihail
Bakunin şi prinţul Piotr Kropotkin. În timp ce teoriile lui Proudhon, care considera proprietatea un furt,
se adresează cu precădere muncitorilor, Kropotkin este adeptul unui anarhism radical, ataşat micii
gospodării ţărăneşti, specifică Rusiei sfârşitului de secol XIX. Excesele teroriste, precum şi lipsa de
eficienţă şi viziune a acţiunilor lor au făcut ca influenţa anarhiştilor să scadă mult după Primul Război
Mondial. Înmormântarea lui Kropotkin, din 1921, la Moscova, va reprezenta cântecul de lebădă al
mişcării, mii de anarhişti dorind să aducă un ultim omagiu bătrânului lor mentor. Va fi ultima
manifestaţie necomunistă autorizată de regimul bolşevic şi ultima dată când vor mai flutura steagurile
negre ale anarhiştilor.

Parisul vesel

Dacă există vreun loc în lume cu care la belle époque se identifică integral în percepţia publică fără
îndoială că acesta este Parisul: Oraşul luminilor, dar şi al revoluţiilor, al marilor dezbateri de idei, al
plămădirii noilor curente literare sau artistice, creuzetul în care se regăsesc cele mai fecunde spirite de
pretutindeni, azilul tuturor năpăstuiţilor şi dezmoşteniţilor sorţii, dar şi oraşul în care oricine poate
savura acea joie de vivre, atât de proprie spiritului parizian, dar şi epocii de care vorbim.

De la Atena lui Pericle şi Florenţa lui Lorenzo Magnificul niciun oraş n-a dominat, cultural vorbind, atât
de categoric lumea precum Parisul îngemănării veacurilor XIX şi XX. Aici, pe străduţele din Montmartre,
în Cartierul Latin, la umbra Turnului Eiffel şi în somptuoasele săli ale Operei Garnier se dădea ora exactă
a spiritualităţii universale. Sute de artişti din toate colţurile lumii iau calea Parisului, atraşi de vraja
intelectuală, de toleranţa spiritului, de pasiunile ce clocotesc într-un oraş mereu viu, mereu primitor, el
însuşi reuşită simbioză dintre vechea capitală a regilor Bourboni, edificiile napoleoniene şi urbanistica
aerisită a baronului Haussmann.

Ce alt loc ar fi fost oare mai potrivit pentru nişte tineri artişti, dornici să spargă tiparele clasice, decât
oraşul care găzduise în 1863 Salonul Refuzaţilor, prilej pentru Manet şi Pissaro să-şi expună lucrările
respinse de oficialităţi şi unde, unsprezece ani mai târziu, Claude Monet lansează impresionismul? Unde
altundeva ar fi putut căuta un tânăr literat gloria şi consacrarea decât în oraşul poeţilor blestemaţi,
Rimbaud, Verlaine, Mallarmé, locul unde, în 1880, Zola, Guy de Maupassant şi Huysmans îşi fac
cunoscută apartenenţa la naturalism prin Serile de la Medan? Şi, la urma urmei, unde altundeva ar fi
putut găsi Gertrude Stein toleranţa pentru relaţia ei lesbiană cu Alice Toklas, şi Diaghilev pentru
pasionala lui atracţie pentru marele Nijinski, dacă nu în oraşul care închisese ochii complice la legătura la
fel de vinovată – în ochii pudibonzilor de serviciu – dintre Rimbaud şi Verlaine?
Aşadar, îi regăsim în Parisul începutului de secol XX pe spaniolii Pablo Picasso şi Juan Gris, alături de
mexicanul Diego Rivera (soţul bizarei şi nefericitei Frida Kahlo) şi americancele Gertrude Stein şi Isadora
Duncan (viitoarea soţie a lui Serghei Esenin), dar şi de ruşii Chagall, Stravinski sau Diaghilev, de italienii
Modigliani sau Marinetti, de românii Enescu şi Brâncuşi, de irlandezul James Joyce, de belgianul
Maeterlinck etc. Aici, ei fac cunoştinţă cu autohtonii Braque, Vlaminck, Derain, Max Jacob, Apollinaire,
Debussy, Ravel, alături de care iniţiază proiecte, lansează manifeste, provoacă, şochează, schimbă într-
un cuvânt faţa artei mondiale.

Cubismul, fauvismul, futurismul

Refugiul celor mai mulţi dintre artiştii veniţi la Paris se afla pe colina Montmartre, un cartier cu străduţe
înguste şi întortocheate, cu clădiri făcute din bârne vechi, cu mici cafenele, pline de şansonetişti,
prostituate şi poeţi rataţi. Şi totuşi, aici, pe strada Orchampt, la numărul 13, se afla celebra Bateau-
Lavoir, o clădire ciudată, făcută numai din colţuri şi scări, domiciliul iniţial al lui Picasso, căruia ulterior i
se va adăuga şi Georges Braque: „Clădirea aceasta în care trăiau alături croitorese, spălătorese, oameni-
reclamă şi un zarzavagiu […] deveni în puţină vreme, un centru artistic şi văzu luând naştere cubismul”
(Pierre Labracherie). Din colaborarea pariziană a lui Picasso cu Braque, care consideră amândoi că
descoperă realitatea esenţială în formele geometrice, se va naşte cel mai important curent artistic al
secolului – cubismul – anunţat deja de Domnişoarele din Avignon, realizat de spaniol în vara anului 1907,
mixaj al propriei sale concepţii despre descompunerea şi recompunerea picturii, grefată pe influenţele
iberice, polineziene şi africane pe care Picasso le resimţea în acea perioadă. În siajul cubismului, dar
găsindu-şi cât de curând propriul traseu artistic, fauvismul (Raoul Dufy, Vlaminck, Derain) şi futurismul,
al cărui manifest e lansat la Paris în 1909 de Filippo Marinetti, completează explozia novatoare cu care
este confruntată arta începutului de veac. Brâncuşi, prieten cu Modigliani şi Apollinaire, reconfigurează
sculptura modernă, reducând-o la esenţa pură şi devenind în domeniul său ceea ce Picasso era pentru
pictură.

Însă oricât de profunde ar fi fost aceste mutaţii artistice, ele scăpau atunci percepţiei mulţimilor care le
ignora sau le lua în derâdere, preferând să-şi consume energia şi să-şi cheltuiască banii la cursele de
ciclism, la meciurile de box, la spectacolele de varieteu sau în sălile de cinema.

Senzaţia Baletelor ruseşti, omul-pasăre, Vaclav Nijinski

Cel mai spectaculos eveniment în plan artistic pe care îl va cunoaşte Parisul va fi însă prezenţa Baletelor
ruseşti, începând cu anul 1907. O lume nouă, uimitoare, strălucitoare şi barbară în acelaşi timp se va
dezvălui în faţa ochilor uluiţi ai unor spectatori obişnuiţi totuşi cu reprezentaţiile de la Moulin-Rouge şi
Folies-Bergère.

Fondatorul Baletelor, patron şi critic de artă în acelaşi timp, Serghei Diaghilev, are inspirata idee de a
prezenta Franţei, noua aliată a Rusiei din cadrul Antantei, chipul luminos al unei culturi, practic
necunoscute pe malurile Senei. Secondat de un mereu inovator director artistic, Leon Bakst, Diaghilev
obţine un triumf uriaş, aducând în faţa publicului francez o pleiadă de artişti geniali, începând cu Serghei
Rachmaninov, care îşi cânta propriile compoziţii la pian, cu marele bas Fiodor Şaliapin, acompaniat de o
orchestră condusă de Rimski-Korsakov, cu Ida Rubinstein, despre care se spunea că e „aproape prea
frumoasă”, cu marile balerine Anna Pavlova şi Tamara Karşavina, puse în valoare de excepţionala
coregrafie a lui Mihail Fokin, toate într-o montare voluptuoasă şi ameţitoare, potenţată de culori tari,
violente, parcă în concordanţă cu fauvismul care lua naştere atunci şi pe care l-a şi influenţat, de altfel.

Senzaţia Baletelor era însă, fără îndoială, Vaclav Nijinski, omul-pasăre, cel despre care se spunea că are
oasele umplute cu aer şi despre care spectatorii se întrebau la sfârşitul fiecărei reprezentaţii: „Oare chiar
a sărit atât de sus?”. Fenomenalul Nijinski, partenerul lui Diaghilev în viaţa privată, reuşeşte o serie de
creaţii uluitoare, senzuale, patetice şi emoţionante totodată, interpretările sale din Petruşka lui
Stravinski şi După-amiaza unui faun de Claude Debussy (sursa de inspiraţie fiindu-i lirica lui Mallarmé)
rămânând în conştiinţa privitorilor drept cel mai minunat fapt artistic la care asistaseră vreodată.

Ca un adevărat impresar hollywoodian, mereu în căutare de noi talente, Diaghilev cercetează, găseşte şi
comandă alţi compozitori, alte balete. Rând pe rând, apelează la Debussy, Manuel de Falla, Igor
Stravinski, Maurice Ravel, Richard Strauss, Serghei Prokofiev etc. Nu-l descurajează nici măcar plecarea
Annei Pavlova sau a lui Nijinski, care, în 1913, este surghiunit, din cauză că se căsătorise cu... o femeie, în
cursul unui turneu efectuat în America de Sud. Va fi repede înlocuit în viaţa lui Diaghilev, ca şi pe scenă,
de un tânăr subţirel de 17 ani, Leonid Massin.

Baletele ruseşti cuceresc Viena, Berlinul, Londra, provocând senzaţie şi nu arareori scandal, din pricina
erotismului ostentativ al unor dansuri. Nimeni însă nu poate rămâne indiferent la acest adevărat taifun
artistic, care revoluţionează dansul şi arta spectacolului. Pe 25 iulie 1914, Baletele ruseşti îşi încheie
stagiunea cu Iosif al lui Strauss şi Petruşka lui Stravinski. În aceeaşi seară, ambasadorul austriac la
Belgrad anunţa ruperea relaţiilor cu Serbia. Războiul bătea la uşă. La belle époque se sfârşise.

Ce rămâne însă din acest timp al unui Paradis pierdut? Poate dansul de pasăre al lui Nijinski, poate
silueta diformă a lui Toulouse-Lautrec, schiţând pe masa unui birt, între două absinturi, trupurile
cocotelor din Montparnasse, poate aeroplanul sau bicicleta, poate efectele opac-senzuale ale unei vaze
Tiffany, poate olimpismul lui Pierre de Coubertin a cărui iniţiativă duce la organizarea primelor Jocuri
Olimpice moderne de la Atena (1896), poate aspiraţia spre înalt a Păsării lui Brâncuşi sau poate Strigătul
lui Munch, poate teoria relativităţii a lui Einstein sau cinematograful? Un lucru este însă sigur: putem
spera şi aştepta, un astfel de timp noi nu vom mai trăi niciodată.
La Belle Époque: Amurgul secolului XIX

Povestea noastră începe în belle époque (1890-1914), o perioadă din istorie caracterizată prin
incapacitatea celor foarte bogați de a face față realității sumbre a vieții moderne și, în consecință,
retragerea lor într-un fel de basm frivol existența propriei lor confecționări. Alegând să trăiască din timp
și din loc, această aristocrație a respins realitatea și astfel s-a disociat de lumea reală. În schimb, această
elită a construit o societate rigid structurată bazată pe dominația celor slabi - fie ei săraci, sex opus sau
copii. Astfel, oamenii bogați judecați în conformitate cu standardele sociale, în niciun fel nu au legătură
cu meritul. Pe lângă faptul că se bazează pe inegalitatea socială, acest sistem elitist a fost întemeiat și pe
credința în valorile indiscutabile ale secolului al XIX-lea. Dar de ce s-ar comporta bogații într-un mod atât
de arogant, autocratic? Motivele sunt complexe, dar, mai ales, această societate a dorit să se agațe de o
lume ordonată care să reziste forțelor modernității.

Pista de nisip

În primul rând, aristocrația a vrut să se țină de statutul la care se simțeau în drept. Produsul unei epoci a
progresului care a transformat ceea ce au fost societățile rurale în națiuni industriale moderne, prin
extinderi economice, teritoriale, industriale și populaționale fără precedent, aristocrația a dorit să se
asigure că poziția lor privilegiată rămâne intactă. Pe de o parte, vechea aristocrație a nașterii și a
moștenirii a fost înlocuită cu una nouă, de bogăție și putere economică. Aristocrația de lungă durată,
intens conștientă de clasă, a considerat pe cei nouați bogați drept „vulgari”. Pe de altă parte, aristocrația
s-a simțit amenințată și de hoardele oamenilor săraci care au părăsit țara pentru a face față fabricilor și
urmau să declare războiul de clasă. Trăind izolat de restul societății, elita s-a arătat cu orice fel de
privilegiu, lux și extravaganță, ca dovadă vie că erau deasupra restului.

În al doilea rând, cei bogați credeau că, deoarece civilizația modernă se îndrepta spre un colaps
inevitabil din cauza deteriorării morale a societății, ei au fost obligați să conducă de exemplu. Ei
considerau săracii drept „degenerați” care, pentru că erau inferiori, nu-și puteau controla pasiunile
asemănătoare animalelor și care, dacă nu erau ținuți la locul lor, ar provoca o ruină morală universală.
Cel mai bun mod, sau așa s-au gândit ei, de a rămâne sub control a fost să păstreze aparențele trăind
printr-un cod de comportament foarte strict și rigid. Considerația primordială a fost „a pune front”,
astfel încât comportamentul lor necorespunzător al claselor superioare să nu fie dezvăluit claselor
inferioare. Stricțimea a fost menținută la toate nivelurile, indiferent de ceea ce se întâmpla sub
suprafață. Mai presus de toate, unul nu avea voie să manifeste sentimente. Astfel, în scopul menținerii
controlului, moralitatea era autoritară și plină de tabu.

 
Deși bogații fiecărei țări puternice se vedeau ca lideri de drept care, din cauza poziției lor, aveau dreptul
să ducă o viață de timp liber și consum extravagant, naționalitățile lor au definit pentru ei genul de stil
de viață pe care l-ar urma. De exemplu, elita franceză și-a trăit viața în căutarea frumuseții și a culturii,
pentru că, până la urmă, Paris a fost capitala modei a lumii. Pentru că s-au gândit la ei înșiși ca
reprezentanții de vârf ai civilizației, francezii au cerut cel mai înalt grad de perfecționare în tot ceea ce au
experimentat - femei frumoase, mese fine, îmbrăcăminte și toate artele frumoase. Zilele lor au fost
petrecute într-o splendoare luxoasă, mergând la restaurante fine, curse și teatru, pentru a fi văzuți de
restul societății. Elita britanică, pe de altă parte, era prea puritanică pentru a-și concentra viața pe
plăcere senzuală. În schimb, englezii erau interesați să-și extindă dominația prin Imperiul Britanic. De
fapt, în această perioadă în istorie, stăpânirea lor s-a extins la peste o pătrime din pământ și populația
pământului. Anglia a colonizat Canada, Australia, India, precum și o mare parte din Africa și Asia. În
Statele Unite, americanii erau preocupați să câștige bani. Pentru că după Războiul Civil, America s-a
concentrat pe extinderea către Occident și pe construirea infrastructurii pentru întreaga țară, s-au făcut
mari averi. Dar, lipsiți de aristocrație, americanii bogați s-au uitat în Europa pentru a se căsători cu fiicele
lor la cele mai înalte titluri disponibile. Multe tinere americane au fost trimise în Europa pentru a valida
social averea părinților lor. Germania, care devenise recent o națiune unificată, și-a concentrat forța de
muncă și capitalul pe a deveni cea mai avansată țară din lume. Ceea ce a lipsit Germania a fost
recunoașterea stăpânirii lor de către alte națiuni, astfel încât reacția sa a fost să arate cât de capabili au
fost. În cele din urmă, nevoia Germaniei de validare ar fi una dintre cauzele Primului Război Mondial.

u fost multe forțe care încercau să submineze fortărea elitului asupra guvernului. De fapt, poate cea mai
violentă dintre aceste forțe a fost mișcarea anarhiei. Având în vedere o societate apatridă în care
oamenii ar fi liberi să fie buni așa cum intenționează Dumnezeu să fie, anarhiștii au dorit să renunțe la
guvernare, la lege și cu proprietatea asupra proprietății, rădăcina tuturor răului. Anarhiștii credeau că
odată ce Proprietatea a fost eradicată, niciun om nu va trăi din munca altuia, iar natura umană va fi apoi
eliberată pentru a căuta dreptate. Rolul statului ar fi înlocuit de cooperarea voluntară între indivizi, iar
rolul legii de legea supremă a bunăstării generale. Pentru anarhiști, doar o răsturnare revoluționară a
sistemelor existente ar duce la o nouă societate. În consecință, între 1890 și 1914, șase șefi de stat au
fost asasinați pe mâna anarhiștilor.

Pentru că anarhiștii doreau să distrugă fiecare aspect al vieții obișnuite - steagul, familia legală,
căsătoria, biserica, votul, legea - au devenit dușmanul tuturor. Mai mult, anarhiștii au acționat, în
ansamblu, ca indivizi pe cont propriu. Mulți revoluționari au început să simtă că, dacă vor avea succes, ei
se organizează mai bine. Pentru a crea un efort mai concertat, care să-i galvanizeze pe ceilalți în lupta
împotriva privilegiaților, mulți dintre anarhiști au început să se afle în sindicate unde aceștia ar putea fi
mai eficienți educând pe alții și îndrumându-i să lupte împotriva capitaliștilor. Mulți dintre acești
anarhiști s-au transformat în lideri ai muncii care au început să creeze conștiința de clasă și, odată cu
aceasta, începutul războiului de clasă. În consecință, în timpul la belle époque, bogații și săracii au fost
bătuți unul împotriva celuilalt, deși primii nu au dorit să se ocupe de aceste realități incomode
prezentate de cel de-al doilea - ore lungi, salarii mici, mâncare săracă și boală.

Încă un alt tip de revoluționari, deși nu sunt violenți, au fost artiști și intelectuali care, provocând și
punând la îndoială valorile celor aflați la putere, au lucrat pentru eliberarea minții. Aceste „upstarts” s-
au revoltat împotriva unei concepții despre lumea conservatoare care nu dorea să accepte sau să se
adapteze la noile descoperiri științifice și invenții tehnologice care transformau societatea. În loc să
admită că valorile și stilurile lor de viață trebuiau să evolueze pentru a face față provocărilor noii epoci,
elita legată de tradiție a cuprins forme de comportament foarte rigide, lipsite de orice autenticitate.
Fundamental, singurul lucru de care elita îi păsa era să păstreze aparențele și să nu fie prins în
peccadilloes. La Viena, scrierile lui Sigmund Freud expuneau cât de opresive erau aceste coduri de
comportament, adesea determinând pe mulți să-și reprime sentimentele, provocând astfel tot felul de
anxietăți emoționale și boli mintale.

În mod similar, organizațiile artistice au adoptat convenții rigide care reglementau artele cu o mână
foarte puternică. Ca și societatea în general, criticii artistici și directorii academiilor au subliniat reguli
stricte și inflexibile asupra oricărui tip de expresie personală originală. De exemplu, pictorii au trebuit să
urmeze ghiduri dogmatice, cum ar fi modul „corect” de a desena sau subiectul „adecvat” care le-a fost
impus de profesori și judecători care nu s-ar înfăptui. Cu alte cuvinte, unitatea de artă era mai interesată
de cât de bine ar urma artiștii să respecte regulile impuse decât să permită libertatea creativă. Dacă au
ales să nu respecte aceste criterii, acești pictori nu numai că au fost respinși, dar au încetat să încalce
tradiția. Acest ostracism nu a rezistat, mulți artiști au fost fideli convingerilor lor și și-au urmărit propriile
viziuni, chiar dacă aceasta a însemnat exilarea acceptării râvnite a lumii artei. Alegând în schimb să
transmită un sentiment interior, fie el emoțional sau spiritual, mulți artiști moderni au refuzat să accepte
ceea ce a fost definit drept „frumos” și au apelat la o portretizare mai onestă și personală a percepției
lor asupra vieții moderne.

La fel cum artiștii și intelectualii s-au revoltat împotriva a ceea ce era acceptabil, femeile iluminate au
refuzat, de asemenea, să joace după vechile reguli. În acest moment, o femeie era o piesă de
proprietate decorativă și a fost pusă pe un piedestal pentru a fi închinată. Rolul ei a fost să conducă
acasă un bărbat și să-și sprijine copiii. Dacă era bogată, își primea oaspeții și își angaja și îi concedia
servitorii; dacă era săracă, îi gătea mâncarea și-și spălă șosetele. Femeile moderne au respins rolurile și
limitele create de autoritari. Dorind să aibă propriile identități și control asupra vieții lor, femeile s-au
organizat pentru a-și câștiga drepturile civile și dreptul la vot. Sufragetele, cum au fost numite, au luptat
pentru egalitatea socială și economică a sexelor și dreptul de a se dezvolta așa cum au considerat de
cuviință. Primele lor acte de militanță au întrerupt întâlnirile politice, dar apoi au devenit mai agresive. În
Anglia, una dintre sufragele a trântit o Venus Velazquez în Galeria Națională; Emily Davison s-a aruncat
în fața unui cal de curse; alții au comis incendii și au rupt hainele de la miniștrii cabinetului. Multe dintre
sufragele care au fost luate în arest au intrat în grevă foamei și au fost alimentate cu forța prin gură și
rect. Aceste acțiuni de pe ambele părți nu pot fi explicate decât ca o apariție pasională a frustrării.

Un alt factor care a distrus inevitabil la belle époque a fost progresul. Multe dintre invențiile care au
apărut în această perioadă au fost inițial accesibile doar celor bogați. Un caz la fel a fost automobilul,
care a fost inventat în Germania și a devenit jocul celor foarte bogați. Cu timpul, această mașină urma să
ofere mobilitate maselor din secolul XX. În consecință, tehnologia și mașinile au avut o forță de eliberare
asupra societății odată ce acestea devin accesibile tuturor. Mai mult, tehnologia a creat noi perspective
economice și educaționale pentru toată lumea. Înainte de sfârșitul secolului al XIX-lea, corpurile
organizate de bărbați care conduceau afacerile lumii - parlamentele, birocrațiile, bisericile, breslele și
corporațiile - au fost, în cea mai mare parte, preocupați de păstrarea status quo-ului celor aflați la
putere. . Cu toate acestea, odată cu apariția tehnologiei, laboratoarele de cercetare industrială au
schimbat această condiție, deoarece funcția lor era de a crea inovație. Progresele tehnologice au adus
schimbări sociale, în special oportunitatea pentru masă prin educație, industrie și comerț. În Germania,
de exemplu, producătorii de coloranți au înființat laboratoare de cercetare, uneori cu asistența
guvernului, care a încurajat, de asemenea, formarea universitară care, la rândul său, va alimenta noul
talent din industrie. Astfel, tehnologia a devenit un agent în nivelarea terenului de joc pentru societate
în general. Încetul cu încetul, elitele au fost dezbrăcate de puterea lor asupra restului societății.

În cele din urmă, la belle époque s-a încheiat odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, când
progresele tehnologice ale epocii fuseseră aplicate la construcția armamentului distructiv care ar lua
viața a peste zece milioane de oameni și ar fi redimensionat harta Europei . În timp ce la suprafață a
apărut că la belle époque a fost o perioadă definită de armonie, pace și speranță, a existat, de fapt, o
mare tensiune ascunsă sub calmul de suprafață cauzat de naționalism, colonialism și o serie de alianțe
între Natiuni europene. Deși naționalismul a adus oamenii la unitate prin falsificarea identității
naționale, a dat naștere și concurenței dintre națiuni, precum și un sentiment de superioritate. În timp
ce colonialismul a deschis piețele lumii către Europa, în același timp a creat un sentiment de
resentimente și amărăciune între națiuni concurente. În cele din urmă, naționalismul și colonialismul ar
duce multe națiuni europene să creeze alianțe între ele. În momentul în care arhiducele Ferdinand a fost
asasinat la Saraievo de un grup de teroriști sârbi, era prea târziu. Chiar dacă Kaiser Wilhelm și regele
George V au fost primii veri, ei nu au putut opri războiul, deoarece primul semnase un tratat cu Imperiul
Austro-Ungar și al doilea, cu Rusia. Vechea ordine a elitei și-a întâlnit lovitura finală când tinerii din toate
clasele au murit cot la cot în tranșeele Primului Război Mondial. În cele din urmă, moartea a fost marele
nivelator.

4. Statul în contemporaneitate...de la cliometrie la mutații calitative.

5. Istoriografia Marelui Război

Modalitățile de a scrie și gândi despre primul război mondial s-au dezvoltat și s-au schimbat în ultimii
100 de ani. Yohann le Tallec examinează aceste diferențe în cercetarea și scrierea istorică,
concentrându-se pe îndepărtarea largă de istoria militară spre o abordare care plasează ființele umane
în centrul său.

În toate țările implicate în primul război mondial, modurile de a scrie și de a gândi despre conflict au
cunoscut multe schimbări. Din 1914 și izbucnirea războiului, i-au fost dedicate mii de cărți, romane și
filme. În anii 1920 scriitorii și savanții s-au concentrat în principal pe problema responsabilității pentru
izbucnirea războiului și asupra desfășurării operațiunilor militare, deoarece aceste subiecte erau de
interes special pentru cei care au fost implicați direct. În schimb, ultimii 20 de ani au cunoscut o
schimbare profundă a modului în care savanții scriu și predau despre experiența Primului Război
Mondial. Câțiva istorici au mutat personalități de pe scena centrală a istoriei războiului și s-au concentrat
în schimb pe reprezentările războiului, privite prin prisma culturii războiului. Istoriografia franceză a
devenit caracterizată de trecerea de la o istorie în care originile războiului au fost considerate în cea mai
mare parte din unghiul responsabilităților diplomatice și politice către o istorie care atrage mai mult
atenția asupra mentalităților populare și asupra greutății sentimentului național în cadrul societăților
europene.

Studii inițiale după război

Studiile inițiale de după încheierea războiului au fost dedicate în principal aspectelor politice și
diplomatice ale crizei din vara anului 1914. Odată cu înfrângerea militară, Germania a fost desemnată la
conferința de pace ca fiind responsabilă pentru izbucnirea războiului (franceză opinia publică
împărtășește în mare parte punctul de vedere al premierului Georges Clemenceau, care era ferm
convins de cota copleșitoare a Germaniei din vina). În Franța, această tendință istoriografică a început să
se schimbe după al Doilea Război Mondial și în primele etape ale construirii Comunităților Europene.
Puterea sentimentului patriotic în faza inițială a războiului a fost reinterpretată. Deși cu siguranță a
influențat opinia publică (dacă s-a crezut mai puțin decât o dată) în Marea Britanie, Franța și Germania,
aceasta a fost mai slabă în Rusia (unde s-a limitat în mare parte la populația urbană) și în Italia (până la
dezastrul de la Caporetto din 1917 și invazia ulterioară a solului italian a schimbat chestiunile).

nțelegerea izbucnirii războiului

Evident, înțelegerea izbucnirii războiului necesită nu numai un studiu al comportamentului liderilor

politici, ci și o examinare a convingerilor care stau la baza societăților europene cu privire la problemele
aflate în joc. În timp ce istoricul britanic James Joll scria: „Din nou și din nou, în timpul crizei din iulie, am
văzut bărbați care au fost prinși brusc și nu au putut controla soarta națiunii” [1]. Strategii militari au
jucat de asemenea un rol cheie, deoarece planificarea lor de dinainte de război a avut în vedere
mobilizarea și desfășurarea rapidă și au limitat timpul disponibil pentru diplomație. În ciuda puterii de
susținere a partidelor socialiste din Franța și Germania (majoritatea liderilor socialiști europeni care au
avut o reuniune la Bruxelles la 29 iulie 1914) și puterea sindicatelor, în plus, stânga nu a putut să
împiedice creșterea valului naționalism în toată Europa. În Franța, la 31 iulie, Jean Jaurès (liderul
partidului socialist) a fost asasinat de un naționalist la Paris. La înmormântarea lui Jaurès, noul secretar
general al federației sindicale, CGT (Confédération Générale du Travail), Léon Jouhaux, și-a proclamat
sprijinul pentru război. Importanța sentimentului național în momentul izbucnirii războiului este, de
asemenea, foarte clară în cazul Marii Britanii, unde un puternic curent de opinie neutralistă a centrat pe
ziarul Manchester Guardian. Mai mult, opinia britanică avea foarte puține simpatii pentru cauza sârbă.
Cu toate acestea, invazia Belgiei a determinat guvernul britanic, cu sprijinul opiniei publice (într-o țară în
care nu a existat în acea perioadă ordonanța militară), să declare război Germaniei.

O schimbare către experiențele trupelor

O a doua schimbare majoră în istoriografie a fost trecerea de la o istorie militară centrată pe aspecte
operaționale (în care soldații obișnuiți au făcut foarte puține apariții), la o istorie axată pe trupele de
luptă și experiențele lor (inclusiv experiența morții și trăiește în spatele liniei frontale, precum și în ea).
De exemplu, un studiu realizat în 1922 de renumitul istoric francez Ernest Lavisse a fost dedicat în
principal istoriei operațiunilor militare și a acordat puțin loc soldaților înșiși sau experiențelor lor. [2]
După încheierea războiului, cu toate acestea, au fost publicate numeroase memorii și s-a dezvoltat o
„literatură de război” distinctivă. În 1928, Jean Norton Cru a publicat, sub titlul semnificativ Témoins
(„Martori”), primul studiu savant al acestei literaturi. Cu toate acestea, abia recent a fost luată în
considerare experiența de război a soldaților obișnuiți. Astăzi, există două școli principale de
interpretare cu privire la cât de lung și de teribil a putut fi un conflict. Prima școală accentuează
rezistența moralului soldaților, chiar dacă robustetea sa a variat în timpul războiului. Conform acestei
școli, soldații au văzut nevoia să stea și să lupte, iar dorința lor de a face acest lucru reflecta forța
sentimentului național. Cu alte cuvinte, au acceptat războiul. [3] A doua școală propune un punct de
vedere foarte diferit. Soldații, indiferent dacă aveau sau nu sentimente naționale puternice, au rămas la
coadă pentru că erau supuși unei discipline militare dure. Pe lângă exemplul mutiniilor armatei franceze
din 1917 (care a urmat eșecului dezastruos al ofensivei de la Chemin des Dames), acești savanți insistă
asupra victimizării soldaților, folosind ca ilustrare soldații împușcați ca exemplu pentru alții (în principal
în 1914-15). [4] În ultimii ani, unii istorici au atras atenția și asupra rolului medicinei militare, mai precis
în domenii precum tratamentul traumelor psihiatrice. [5]

Comemorare

Un nou domeniu de cercetare este modul în care națiunile beligerante au comemorat sacrificiul unei
generații (prin pomeniri de război, monumente memoriale necunoscute sau zile de pomenire). În Franța,
comemorările publice au căpătat o importanță deosebită, în special din cauza distrugerii masive care au
avut loc pe pământul francez și a faptului că numărul de decese din Franța, proporțional cu populația, a
fost cel mai mare dintre principalii beligeranți. [6] Istoriografia modernă s-a concentrat, de asemenea,
pe istoria veteranilor și a organizațiilor lor. [7] În cele din urmă, decesele și răniții în astfel de numere
fără precedent și distrugerea anonimă, cu ridicata, a armamentului modern au determinat (să folosească
termenul introdus de istoricul american Georges Mosse) la „brutalizarea” societăților implicate în război
[8].

O istoriografie extensivă

Este rezonabil să argumentăm că Primul Război Mondial este unul dintre cele mai studiate evenimente
din istoria umană. Sute de autori au scris mii de lucrări diferite despre Marele Război. Aceste lucrări au
cuprins istorii academice și populare, precum și numeroase specializări.

Istoricii politici au cercetat și teoretizat despre cauzele, efectele și gestionarea războiului. Istoricii militari
au examinat strategiile, tactica și metodologiile utilizate pe numeroasele fronturi și câmpuri de luptă ale
războiului. Istoricii sociali au investigat modul în care războiul a afectat oamenii obișnuiți și au schimbat
rolurile, valorile și atitudinile sociale. Istoricii economici au explorat modul în care războiul a afectat
politica guvernamentală, economiile naționale, averea personală, comerțul, comerțul și finanțele.

Primele istorii ale Primului Război Mondial au fost scrise când războiul în sine avea doar câteva
săptămâni. De atunci, ipotezele și concluziile despre război au variat de la loc la loc și s-au schimbat de-a
lungul timpului. Istoriografia războiului continuă să evolueze, chiar și la mai bine de un secol de la
încheierea lui.
Primii intenționaliști

În anii care au urmat armistițiului din 1918, majoritatea scrierii istorice despre Primul Război Mondial au
căutat să stabilească cauze și să reproșeze vina pentru război.

Majoritatea istoricilor și comentatorilor din națiunile Aliate erau intenționaliști. Ei credeau că războiul a
fost început de către lideri și guverne specifice, acționând cu intenție deliberată și ostilă. Unele dintre
părerile lor au fost colorate de aceleași tensiuni naționaliste paranoice, care au contribuit la izbucnirea
războiului.

Ca și cei responsabili de tratatul de la Versailles, mulți istorici au ținut lideri germani în mare parte sau în
întregime responsabili de începerea războiului. Kaiser Wilhelm II a fost acuzat că a hrănit guvernul
austro-ungar în atacarea Serbiei. Militarismul german a fost condamnat pentru alimentarea cursei
armamentelor anterioare războiului. Naționalismul german a fost acuzat că a otrăvit relațiile externe și
diplomația.

Unul dintre primele relatări ale savantului care a afirmat aceste păreri a fost „Origine imediate ale
războiului”, publicat de istoricul francez Pierre Renouvin în 1925.

Studiul lui Renouvin a fost cu greu panicat sau isteric. A fost o examinare bine cercetată și sistematică a
militarismului, a sistemului de alianțe și a eșecului diplomației în 1914. Cu toate acestea, a menținut
Germania aproape în întregime responsabilă pentru izbucnirea războiului.

Perspective germane

În același timp, istoricii germani au căutat să contracareze argumentul potrivit căruia țara lor era în
întregime sau chiar responsabilă în principal pentru izbucnirea războiului.

În 1919, guvernul Republicii Weimar a înființat o filială de specialitate a Ministerului Afacerilor Externe,
„Secțiunea vinovăției de război” (Kriegsschuldreferat), pentru a examina amănunțit arhivele și
documentele diplomatice. Misiunea Kriegsschuldreferat a fost să demonstreze că războiul a avut cauze
în afara deciziilor germane și în afara controlului german.

Acest lucru a fost, desigur, motivat politic. Berlinul spera să submineze sau să invalideze articolul 231 din
Tratatul de la Versailles (așa-numita „clauză de vinovăție de război”) pentru a forța o renegociere a
datoriei de reparații a Germaniei.
Kriegsschuldreferat cu siguranță s-a angajat în cercetări istorice, deși motivele sale au fost determinate
de propagandă. Agenții Kriegsschuldreferat au fost instruiți să suprime sau să excludă surse care
expuneau beligeranța germană și să evidențieze surse care sugereau cauze de război ne-germane.

Harry Elmer Barnes

istoriografie

Harry Elmer Barnes

Unul dintre proiectele controversate ale Kriegsschuldreferat a fost finanțarea cercetării de către Harry
Elmer Barnes. Istoric american, Barnes a fost inițial anti-german, dar ulterior a schimbat poziții pentru a
argumenta împotriva implicării SUA în război.

În controversata sa carte din 1926, Geneza războiului mondial, Barnes a numit Franța și Rusia drept cele
două națiuni cele mai răspunzătoare pentru cataclismul din 1914. În schimb, a redus implicarea celorlalți
protagoniști. Austria-Ungaria, a afirmat Barnes, a acționat doar pentru a-și păstra imperiul, în timp ce
Germania a jucat doar un rol de sprijin. Dacă Kaiser și generalii săi doreau cu adevărat un război, susține
Barnes, au avut numeroase oportunități de a începe unul înainte de mijlocul anului 1914.

Relatarea lui Barnes despre război a provocat o revoltă. A fost condamnat pe larg ca revizionist istoric și
propagandist german. Un alt istoric sponsorizat de Kriegsschuldreferat, Hermann Lutz, s-a concentrat
asupra acțiunilor Marii Britanii. Cartea lui Lutz, din 1927, Lord Grey și războiul mondial, s-a subliniat pe
ministrul de externe britanic Sir Edward Gray, sugerând că intrigarea și ingerința lui Grey în 1914 a fost o
provocare semnificativă pentru război.

Creșterea structuraliștilor

De la sfârșitul anilor 1920, pe măsură ce mânia de război s-a răcit, istoricii au început să se îndepărteze
de pozițiile extreme și de a îndrepta degetele. Istoricii intenționaliști au început să facă loc pentru
istoricii structuraliști. Acest grup a susținut că războiul a fost început nu de lideri sau politicieni
individuali, ci de o rețea complexă de militarism, alianțe, naționalism și alți factori.

În 1928, istoricul american Sidney Fay a publicat „Origins of the World War” după ce a petrecut câțiva
ani examinând arhivele și documentele guvernamentale europene.
Fay a susținut că, deși Puterile Centrale erau, în echilibru, mai responsabile pentru război, Germania nu
ar trebui să fie încărcată cu toată vina. Rolul lui Kaiser în criza din iulie a fost drastic supraestimat, a
argumentat Fay. Guvernele Austriei-Ungariei, Rusiei și Serbiei au fost responsabile în principal pentru
luarea ultimilor pași spre război.

Perspectiva mai echilibrată a lui Fay a încântat Kriegsschuldreferat, care a dus o ediție în limba germană
la tipar. Acesta a înmânat chiar și exemplare gratuite de la ambasadele Germaniei.

Conturi biografice

În timp ce istoricii din Republica Weimar au lucrat pentru a șterge numele Germaniei, alții au ales
propria lor cale.

O mare parte a scris despre războiul din anii 1920 a fost „autobiografia deghizată de istorie”. Criza
Mondială a lui Winston Churchill (publicată între 1923 și 1931) a devenit unul dintre cele mai populare
conturi ale războiului, vânzând aproape 100.000 de exemplare. Criza Mondială a fost o narațiune
cuprinzătoare care s-a concentrat îndeaproape pe evoluțiile militare și navale și a dat vina pe războiul
asupra militarismului german.

Un alt cont personal remarcabil a fost Memoriile de război ale lui David Lloyd George (1933).

După cum s-ar putea aștepta de la figuri politice, scrierile lui Churchill și Lloyd George conțineau o
măsură puternică de auto-justificare a propriului lor leadership și acțiuni. Churchill a fost deosebit de
defensiv în legătură cu eșecul campaniei Dardanelles din 1915, din care a fost arhitect. Această invazie a
eșuat, potrivit Churchill, din cauza informațiilor și execuției proaste, mai degrabă decât a unei proaste
planificări strategice.

Consensul interbelic

Pe măsură ce perioada interbelică a progresat, istoriografia cauzelor războiului s-a transformat în ceva
de consens.

Majoritatea istoricilor au acceptat că fiecare guvern european important a contribuit la izbucnirea

războiului, direct sau indirect. Au continuat să evidențieze impacturile negative ale naționalismului și
militarismului german - însă mulți istorici și-au îndreptat atenția către domenii de studiu mai
specializate, precum strategia militară, impactul social al războiului sau evenimentele din propria
națiune.

În Germania, ascensiunea lui Adolf Hitler și a socialiștilor naționali (naziști) au avut un impact redus
asupra istoriografiei războiului. Naziștii credeau că Germania în 1914 nu avea nicio dorință de război, dar
a fost împinsă în ea de ostilitatea britanică, franceză și rusă. Naziștii sau istoricii simpatici cu ei nu au
arătat niciun interesat să explice trecutul, cu toate acestea, ei erau mult mai interesați de viitor.

Teza Fischer

istoriografie război mondial i

Fritz Fischer

Anii ’60 au produs o nouă teză provocatoare a istoricului german Fritz Fischer. Un fost nazist care a
renunțat la calitatea de membru al partidului în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Fischer a
devenit un istoric și istoric de seamă. El a petrecut câțiva ani examinând întreaga arhivă a guvernului
Wilhelmine, primul istoric care a făcut acest lucru.

Fischer s-a bazat pe această cercetare pentru a publica două cărți: Obiectivele Germaniei în primul
război mondial (1961) și Războiul iluziilor (1969). În ambele texte, el a declarat că Germania era
responsabilă exclusiv de izbucnirea Primului Război Mondial.

Elitele germane savurau de mult o „apucare pentru puterea mondială”, a argumentat Fischer, iar
expansionismul lor agresiv ar putea fi remarcat până în anii 1890. Au bătut în special un război cu Rusia,
unde victoria le-ar aduce mari câștiguri teritoriale în estul și dominația germană asupra Europei
continentale.

Teza lui Fischer, în esență o revendicare istorică a notorii „clauze de vinovăție de război”, a fost un plus
controversat la istoriografia Primului Război Mondial - dar a fost susținută studios cu dovezi
documentare. O sursă semnificativă localizată de Fischer a fost un set de minute, luate într-o ședință din
decembrie 1912. În cadrul acestei întâlniri, generalii germani au cerut o declarație de război înainte de
toamna anului 1914, ca să nu-și piardă avantajul strategic față de celelalte mari puteri.

Perspective marxiste

Istoricul britanic de stânga stângă Eric Hobsbawm

De asemenea, în anii '60 au fost populare relatările marxiste ale cauzelor războiului. După cum s-ar
putea aștepta, marxiștii au atribuit războiul nu persoanelor, guvernelor sau națiunilor, ci claselor
deținute și intereselor lor de clasă.

Aceste interpretări datează din războiul în sine. Revoluționarul rus Vladimir Lenin a scris prolific despre
război, sugerând că acesta este atât inevitabil cât și previzibil.

În opinia lui Lenin, creșterea industrială și rivalitatea imperială au împins marile puteri ale Europei în
competiție pentru teritoriu și resurse finite. El a afirmat că aliații care s-au aflat în război cu Germania
pentru „ruinarea unei națiuni concurente care a arătat o rată mai rapidă de dezvoltare economică”.

În mijlocul acestei rivalități economice au fost clasele de lucru ale Europei. Lenin le-a chemat să
„transforme războiul imperialist într-un război civil”; să înceteze lupta între ei și să-și întoarcă armele pe
regali, generali, aristocrați și capitaliști.

Istoricii marxisti de mai târziu, precum Eric Hobsbawm, au elaborat despre cauzele economice ale
războiului. Potrivit Hobsbawm, industrializarea rapidă de la sfârșitul anilor 1800 a crescut consumul și
nivelul de trai - dar a crescut și cererea, concurența și nesiguranța.

Opinia unui istoric:

„Să analizezi istoriografia Primului Război Mondial nu este o sarcină ușoară. Mai rar s-a scris despre orice
subiect istoric. Rar au atitudini și credințe cu privire la cauzalitatea unui eveniment schimbat la fel de
rapid sau la fel de continuu ca în acel război. Abia a trecut un deceniu care nu a asistat la o schimbare
semnificativă în interpretarea dominantă. Au existat o mulțime de motive de dezacord de la început,
desigur ... Într-un sens foarte real, toate interpretările pe care istoricii le-au oferit de la război au fost
prevestite de explicații dezvoltate de participanții la acea vreme. "

Spencer C. Olin, istoric

În Tratatul de la Versailles, Germania a fost forțată să-și dea vina pentru izbucnirea războiului. Clauza de
„vinovăție de război” a fost o umilire pentru Germania și a servit, de asemenea, la baza plăților pentru
reparații către învingători. De asemenea, a eliminat învingătorii de orice vinovăție. Ministerul german de
Externe și-a asumat o misiune pentru a contesta acest dicton. A recrutat savanți și a reunit o ediție în
mai multe volume de documente diplomatice germane din 1871 până în 1914, care atribuiau o
responsabilitate egală sau mai mare pentru război națiunilor aliate. Publicarea acestor documente între
1922 și 1927 a determinat Marea Britanie și Franța să-și extragă propriile documente în interesul
justificării istorice. Britanicii au publicat Documente despre originile războiului în 1926, iar francezii au
publicat Documente Diplomatice Français în 1930.2.
Opiniile americane despre originile Marelui Război au respectat îndeaproape viziunea britanică. În
timpul războiului, notează istoricul Charles Beard, „crezul de război al Antantei a fost apăsat asupra
oamenilor Statelor Unite cu o astfel de reiterare și zel, încât în cercuri largi și puternice a devenit la fel de
fix ca legea Medilor și a Persilor. A pune sub semnul întrebării orice parte din ea în acele sfere era să-ți
pui pe sine ca un mistreț și un Hun și, după 1917, ca un trădător al Americii. ”3 Cartea lui William Stearns
Davis,„ Rădăcinile războiului ”, a fost caracteristică în decriptarea„ Conspiratori pan-germanici pentru
aducerea la mare calamitate ”și pentru încercarea de a stabili un imperiu mondial al Teutoniei care
trebuia să fie„ indescriptibil mai vasta, mai bogată, mai irezistibilă [și] mai universală decât cea a Romei
imperiale ”. 4 Profesorul Harvard William Roscoe Thayer a exprimat punctul din titlul său, Germania
versus civilizație. El a pus vina pe Kaiser Wilhelm II pentru războiul atroce.5

Prima provocare savantă importantă a narațiunii dominante a fost oferită de profesorul de istorie
Harvard, Sidney B. Fay, în trei articole apărute în American Historical Review, în iulie și octombrie 1920 și
ianuarie 1921. Deși nu exonera Germania, el a plasat acțiuni germane în contextul istoric al
militarismului, alianțelor rivale, imperialismului, naționalismului și propagandei patriotice, implicând o
măsură de responsabilitate împărtășită pentru izbucnirea războiului. Articolele lui Fay au fost citite de un
tânăr doctorat de la Universitatea Columbia. pe nume Harry Elmer Barnes, care a spus că mesajul lor i-a
venit „ca un fulger orb pe drumul spre Damasc” demolând „credința sa în atribuirea oficială a vinovăției
[Germaniei]” 6.

Barnes a scris tracte de propagandă pentru Liga Securității Naționale în timpul războiului, extrăgând
moralitatea și necesitatea participării Statelor Unite pentru a învinge Germania.7 În urma războiului, a
obținut un modicum de recunoaștere cu publicarea în 1921 a A Social History of the Western World.

În scurt timp, Barnes a devenit un principal cruciat pentru cauza revizionismului în legătură cu originile
Marelui Război, publicând Geneza Războiului Mondial (1926) și In Quest of Truth and Justice: De-
Bunking the War Guilt Myth (1928). Aceste studii, bazate pe documente diplomatice, memorii și
interviuri cu oficiali, au mers mai departe decât Fay, punând vina principală pentru izbucnirea războiului
asupra Franței și Rusiei și, într-o măsură mai mică, asupra Marii Britanii. El a scris că „cu siguranță
Germania nu era un miel în mijlocul pachetului de lupi europeni, dar este la fel de evident că ea nu a fost
lupul unic din falduri…. ea nu era la fel de naționalistă ca Franța, nici la fel de imperialistă ca Marea
Britanie, Franța sau Rusia, nu era la fel de devotată navalismului ca Marea Britanie. ”8 Statele Unite au
purtat și o anumită responsabilitate, potrivit lui Barnes, întrucât finanțase efortul de război aliat. și a
sărit în fața intereselor bancare care doreau rambursarea împrumuturilor lor.9

Prima carte a lui Barnes a provocat o furtună în profesia istorică. Membrii Asociației Istorice Americane
(AHA) l-au acuzat că „se află pe statul de plată al Kaiserului la suma de 100.000 USD”, iar librarii au
descurajat clienții potențiali de a comanda cartea.10 Charles Beard, un alt revizionist care a atribuit o
mare măsură de responsabilitate pentru izbucnind războiul către Franța și Rusia, totuși a judecat că
Barnes a plecat prea departe în încercarea de a revendica Germania. Beard a ridiculizat ideea
militariștilor germani desfășurați ca „inocenți răniți” după război11

Fay și-a urmat articolele cu un masiv studiu în două volume, „Origins of the World War”, publicat în
1928. Pe baza unor dovezi documentare și interviuri, inclusiv un interviu cu Kaiser Wilhelm, au apărut
două corecții majore ale propagandei de război: militarismul german nu a fost unică printre marile
puteri și nu a existat nicio dovadă că Germania intenționa să cucerească toată Europa. În ceea ce
privește „vinovăția de război”, Fay a dat vina pe Austro-Ungaria și nu pe Germania.12
Un alt recenzor, CC Eckhardt, a descris studiul lui Fay drept „cea mai completă, mai detașată și
imparțială lucrare pe această temă, și nu este apt să fie înlocuit în curând.” 13 Un alt recenzor, Preston
Slosson, a scris: „Dacă profesorul Fay ar fi numit un „revizionist”, un cuvânt nou trebuie creat pentru cei
care cred că războiul a apărut dintr-o conspirație franco-rusă. Cartea sa stă aproape echidistantă între
propaganda de război a unor scriitori precum James M. Beck și punctul de vedere indicat în Geneza
războiului mondial al profesorului Harry Elmer Barnes. ”14 Ministerul german de externe a fost suficient
de mulțumit de evaluarea echilibrată a lui Fay de a grăbi un german - ediție lingvistică în tipar și
distribuie-o către ambasadele germane pentru predarea de exemplare gratuite.

Controversa a continuat odată cu publicarea lui The Coming of War: 1914 (1930) de Bernadotte E.
Schmitt, un fost erudit învățător Rhodes la Universitatea din Chicago.15 Cartea lui Schmitt a reafirmat
vinovăția germană de război. A fost distins cu Premiul Pulitzer și George Louis Beer Award de la
American Historical Association. Patruzeci și doi de ani mai târziu, istoricul M. H. Cochran a descoperit
erori majore în studiul lui Schmitt și a acuzat că a folosit „metodologii false pentru a susține fanteziile din
1914”. Potrivit lui Cochran, cartea a reprezentat „o încercare îngrozitoare, îmbrăcată în capcanele
elaborate ale bursei, de a susține o părtinire pro-britanică și mitul ententei pe care munții de dovezi
istorice obiective au discreditat” 16.

Opiniile revoluționarului rus Vladimir Lenin au luat în considerare și acest amestec, deși a murit în
ianuarie 1924. În eseul său din 1916, „Imperialismul, cea mai înaltă etapă a capitalismului”, el a ținut
sistemul capitalismului vinovat de favorizarea imperialismului, care la rândul său. a dus la război.17
Tratatele secrete aliate expuse de bolșevici la sfârșitul anului 1917 au adăugat greutate tezei sale. El a
susținut că națiunile aliate au avut intenția de a război cu Germania pentru a „ruina o națiune
concurentă care a afișat o rată mai rapidă de dezvoltare economică”. În timpul războiului, Lenin a cerut
clasa muncitoare a Europei, prinsă în mijlocul acestei rivalități economice, să „transforme războiul
imperialist într-un război civil”, să „înceteze lupta între ei și să-și transforme armele pe regali, generali,
aristocrați și capitaliști.“18

Autorul german Hermann Lutz, în Lordul Grey și Războiul Mondial (1927), a fost extrem de critic pentru
rolul britanic în promovarea nesiguranței germane, dar a considerat totuși acțiunile Germaniei ca fiind
regretabile. Deși a acceptat afirmația monarhiei austro-ungare că asasinarea arhiducelui Ferdinand a
însemnat o amenințare serioasă de securitate pentru Austria-Ungaria care provine din Serbia, el a
apreciat că oamenii mai înțelepți din Berlin ar fi putut împiedica războiul prin nu încurajarea răspunsului
militant al Vienei. „Verificarea goală a Germaniei a fost o gafă grozavă”, a scris el. Ca alternativă, Berlinul
ar fi putut „ajunge la o înțelegere cu Rusia, de exemplu, în detrimentul Austro-Ungariei.” 19

O scenă din filmul All Quiet on the Western Front (1930)

Erich Maria Remarque a adus în viață marea gafă a Germaniei în romanul său apucător, All Quiet on the
Western Front (1929). Cititorul îl urmărește pe protagonistul Paul Bäumer în timp ce este adoctrinat cu
propagandă patriotică, se înscrie în armată și este trimis pe front. Bäumer trăiește groaza războiului
modern și durerea foarte umană de a privi un soldat inamic pe care l-a înțepat murind în fața ochilor.
Mai târziu, el păzește prizonierii ruși care, ca și el, se chinuie pur și simplu să supraviețuiască războiului
nebun. Înainte de încheierea războiului, Bäumer este ucis. Armata raportează în mod ironic în acea zi:
„Toți liniștiți pe Frontul de Vest”. Cartea a fost tradusă în 22 de limbi și a vândut 2,5 milioane de
exemplare în primele optsprezece luni tipărite. În SUA, a fost transformat într-un film premiat în 1930,
regizat de Lewis Milestone.20 Cartea și filmul evocau simpatie pentru soldații germani, evidențiau
patosul războiului și puneau sub semnul întrebării idealismul naționalist și patriotic al fiecărei țări . Când
guvernul nazist a preluat puterea în 1933, cartea lui Remarque a fost una dintre primele care au fost
interzise.

Înainte de a obține puterea în Germania, Partidul nazist și aliații săi drepți din Germania nu s-au
concentrat nu pe cine sau ce a început războiul, ci pe cine era responsabil de pierderea acestuia. Ei s-au
retras împotriva social-democraților, socialiștilor, a liberalilor de pace și a evreilor (învinovățite pentru
tot) pentru slăbirea ostenic a statului german. În schimb, stânga liberală a dat vina pe Kaiser și
aristocrația generalilor prusieni care s-au jucat pe o victorie decisivă în 1918, în loc să negocieze pentru
o soluționare moderată a păcii. Odată cu ascensiunea naziștilor la putere, teza „înjunghierii în spate” a
devenit dogmă oficială, consolidând agenda politică nazistă de reconstruire a forței militare și exercitare
a puterii germane, „Deutschland über alles”. 21

Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a modificat dezbaterea asupra Primului Război Mondial. Pe
de o parte, o agresiune clară a Germaniei în cel de-al Doilea Război Mondial a fost proiectată înapoi la
Primul Război Mondial, consolidând teza vinovăției germane. Pe de altă parte, tratamentul dur al
Germaniei impus de Aliați la Versailles a fost văzut ca o cauză principală a ascensiunii lui Hitler și a
militarismului reînnoit în Germania, implicând încă o dată o măsură de responsabilitate comună. Potrivit
istoricului Warren I. Cohen, există „specialiști respectați în afaceri externe care cred că ascensiunea lui
Hitler și originile celui de-al Doilea Război Mondial pot fi urmărite de tratamentul acordat Germaniei la
Versailles.” 22 Ceva a fost învățat din istorie după Se pare că cel de-al doilea război mondial, întrucât
învingătorii au ales să nu impună o înțelegere de pace vanzatoare națiunilor învinuite. În schimb, o
selecție de lideri germani și japonezi au fost judecați pentru crime de război.

Problema vinovăției războiului german în Primul Război Mondial și-a pierdut o mare parte din
importanța sa în urma celui de-al Doilea Război Mondial, întrucât prejudiciul mai mare recunoscut de
Germania în al doilea război mondial a precedat. Militarismul și vechea ordine au fost discreditate în
Germania după cel de-al doilea război mondial și națiunea a devenit cu adevărat dedicată unei căi
pașnice în relațiile internaționale (și încă este). Remușcările pentru cel de-al Doilea Război Mondial și
Holocaust, ca atare, au furnizat catalizatorul pentru o schimbare benefică a valorilor și a politicii.

În timpul Războiului Rece, când o Germania divizată s-a aliniat cu foștii ei dușmani, zeițistul politic a
favorizat recunoașterea erorilor din trecut ale înaltului comandament german. În 1961, Fritz Fischer de
la Universitatea din Hamburg a publicat Obiectivele Germaniei în Primul Război Mondial, care s-a
concentrat pe aspirațiile imperiale ale Germaniei. Teza lui Fischer a validat acuzațiile de agresiune
germană, dar nu neapărat din culpa exclusivă de război, întrucât Fischer nu a examinat înregistrările
altor puteri beligerante. Cancelarul Bethmann Hollweg, a scris Fischer, „s-a ocupat în primele săptămâni
ale războiului cu problema extinderilor viitoare ale puterii Germaniei”. Principala preocupare a
cancelarului, exprimată la 5 septembrie 1914, a fost „ca Anglia să nu fie în cele din urmă în măsură să ne
priveze de roadele victoriei asupra Franței și Rusiei”. Germania s-a angajat într-un „efort colosal de a
suda„ Mitteleuropa ”continentală într-o forță care ar plasa Germania în condiții egale cu puterile
mondiale consacrate și potențiale: Imperiul Britanic, Rusia și Statele Unite.” 23

În SUA, interesul popular pentru Marele Război a fost reluat prin publicarea The Guns of August (1962) a
lui Barbara Tuchman. Cartea a devenit cel mai bine vândut și a primit premiul Pulitzer în 1963.
Narațiunea lui Tuchman dezvăluie în detaliu epuizant planurile de război ale tuturor marilor națiuni și
explică modul în care logica militară și planurile de mobilizare inflexibile au dus la război. Cartea l-a
influențat pe președintele John F. Kennedy în criza de rachete cubaneze din octombrie 1963. Potrivit
unei surse, „În plină criză, el i-a spus fratelui său Bobby:„ Nu voi urma un curs care să permită nimănui să
scrie o carte comparabilă despre această dată [și numiți-o] The Missiles of October. ”” Generalul
Maxwell Taylor și-a amintit în memoria sa cum a apărut cartea în timpul discuțiilor cu președintele în
timpul crizei:

Cititor avid de istorie, Kennedy a fost foarte impresionat de The Guns of August de la Barbara Tuchman,
pe care el a citat-o adesea ca dovadă că generalii sunt înclinați să aibă o singură soluție într-o criză și,
astfel, să lege mâinile liderilor politici, lăsându-i cu alegerea între a nu face nimic și a accepta un plan de
război inflexibil. În timp ce citea cartea lui Tuchman, rigiditatea planurilor de mobilizare atât a Triplei
Alianței, cât și a Triplei Înțelegeri a făcut imposibilă diplomația să evite un război mondial în 1914.24

În timp ce Barbara Tuchman se concentrează asupra miopiei și demersurilor greșite ale elitelor politice,
istoricul Universității Princeton, Arno Mayer, privește războiul prin lentila mai largă a conflictului de
clasă, afirmând că războiul a fost o încercare a claselor superioare de a-și susține pozițiile și de a
direcționa majoritatea de jos spre obiectivele sale. Cartea sa din 1981, „Persistența Vechiului Regim” se
bazează pe teza lui Lenin pentru a susține că Marele Război a reflectat o acțiune contrarevoluționară a
elitelor europene de a suspenda procesul de democratizare și de a opri ascensiunea maselor.
Dedicându-și cartea filozofului radical Herbert Marcuse, Mayer insistă că „cultul războiului nu era o elită,
nu o afacere plebeiană, deoarece nu existau o cerere spontană de război între masele presupuse
agresive și sângeroase”. El adaugă că „gândirea darwiniană și nietzscheană a devenit semnificativă și
valoroasă pentru elitele angajate în reafirmarea dominanței lor”. Influențată de Mayer, cartea lui
Jacques Pauwels, The Great Class War, 1914-1918 (2016), susține că războiul a făcut parte dintr-o „luptă
imperialistă fără milă pentru sursele de materii prime și piețe”, unul dintre ale cărui rezultate principale,
ironic. , urma să producă „exact genul de revoluție din Rusia pe care a fost conceput să îl prevină”. 25

În total, în ultima jumătate de secol, principalele cercetări privind originile Marelui Război s-au
concentrat pe înțelegerea forțelor complexe care stau la baza acestuia, deși dezbaterea asupra
vinovăției de război nu s-a încheiat în întregime. Potrivit istoricului Gordon Martel, în studiul său din
2017, „Origins of the First War World”, „Naționalismul, militarismul și imperialismul sunt cele mai
proeminente dintre cauzele„ subiacente ”ale războiului pe care istoricii le-au investigat în încercările lor
de a ieși sub suprafață. a evenimentelor care au dus la război în 1914. Istoricii au început să evalueze
acești factori chiar înainte de încheierea războiului și îi evaluează încă. ”26

Pe măsură ce amintirea vie a Marelui Război s-a retras, o serie de istorici au încercat să mențină șocul și
patosul războiului la vedere, ca nu cumva publicul să uite de devastările pe care le-a făcut. Întrebat ce
este deosebit de semnificativ cu privire la aniversarea a 100 de ani de la Marele Război, istoricul Yale Jay
Winter a comentat:

O vedem ca o catastrofă globală, care a deschis ușa celui de-al Doilea Război Mondial și Holocaustului.
Prin urmare, comemorarea Marelui Război are în mod necesar un caracter pacifist. Nicio cauză nu a
justificat sacrificarea a 10 milioane de bărbați și mutilarea altor 20 de milioane.27

Istoricul istoric englez despre Marele Război, John Keegan, a mărturisit în mod similar cu risipa totală a
războiului:

Primul Război Mondial a fost un conflict tragic și inutil. Inutil, deoarece trenul evenimentelor care au dus
la izbucnirea sa ar fi putut fi rupt în orice moment în timpul celor cinci săptămâni de criză care au
precedat prima luptă de arme, a avut prudență sau bunăvoință comună a găsit o voce; tragic pentru că
consecințele primei ciocniri au pus capăt vieții a zece milioane de ființe umane, au torturat viața
emoțională a altor milioane, au distrus cultura binefăcătoare și optimistă a continentului european și au
plecat, când armele au rămas în tăcere patru ani mai târziu, un moștenirea războiului politic și ura rasială
atât de intensă, încât nici o explicație a cauzelor celui de-al Doilea Război Mondial nu poate sta fără a
face referire la aceste rădăcini.28

Aceste portretele cinstite și pline de viață ale războiului servesc cel puțin trei scopuri utile. Acestea
contravin romantismul popular de război care învăluie războiul în povești ale unor fapte eroice
individuale. Ei contestă analize politice reale care reduc costurile umane ale războiului în favoarea unei
concentrări restrânse a avantajului puterii naționale. Și subliniază explorările în posibile alternative și
soluții la război, recunoscând că astfel de tragedii sunt evitabile, că se pot face alegeri mai bune.

Intervenția SUA în Marele Război

Întrebarea dacă era necesar și doar ca SUA să intre în Marele Război nu a primit o audiere adecvată,
odată ce președintele Wilson a optat pentru război în aprilie 1917. Aproape imediat, au fost adoptate
legi care tace păreri contrare. Mulți istorici și intelectuali s-au alăturat bandei de propagandă de război,
scriind versiuni pentru agenții guvernamentale. O astfel de rătăcire a statului a fost în mod hotărât
nescholar și unii istorici precum Carl Becker au regretat. După cum a scris profesorul de istorie Jonathan
F. Scott în 1930: „A fost o dezvăluire tristă să văd istoricii, mulți dintre ei dând cursuri în metoda istorică,
aruncându-și bursa peste bord și se împrumută la cea mai nesubstanțială propagandă anti-germană.” 29

Odată ce războiul s-a încheiat și deziluzia față de rezultatele stabilite, a început dezbaterea. Potrivit
istoricului David Ekbladh, în Statele Unite a existat „un sentiment larg că intervenția în conflict a fost o
greșeală, o cauză care nu merită repetată”. 30 Unul dintre primii care au contestat decizia lui Wilson
pentru război a fost John Kenneth Turner, jurnalist și prieten al lui Robert La Follette și critic ardent al
războiului. În cartea sa din 1922, Shall It Be Again?, Turner a contestat toate rațiunile administrației.
„Dacă am fost trădat”, a scris el, „nu este suficient doar să recunoaștem faptul, ci să stabilim cum și de
ce, pentru ca această prevedere să poată fi făcută în viitor. El a susținut că intrarea americană în război
nu ar putea fi justificată nici pe baza autodefărării, nici pe baza rațiunilor idealiste ale lui Wilson. El a
menționat că este absurd să se creadă că SUA au plecat la război pentru a pune capăt imperialismului
atunci când Statele Unite însuși au practicat imperialismul invadând Nicaragua, Republica Dominicană,
Haiti, Mexic și Rusia. Turner le-a amintit și cititorilor că represiunea de război a stârnit dezbaterea
forțând o parte „să rămână tăcută”, în timp ce opiniile celeilalte părți au fost amplificate de un „vast
aparat de propagandă” 31.

Primul istoric care a prezentat o istorie „revizionistă” a participării Statelor Unite la război a fost C.
Hartley Grattan, care fusese student al lui Harry Elmer Barnes la Colegiul Clark din Worcester,
Massachusetts. În „Why We Fought (1929), Grattan a analizat rolul propagandei și al intereselor
economice în împingerea Statelor Unite în război. Studiul său a fost urmat de Drumul către război al lui
Walter Millis (1935) și America lui Charles C. Tansill Goes to War (1938). „Luate împreună”, scrie David
Kennedy, aceste trei cărți „au compus un sumar formidabil care a inculpat nebunia plecării Americii în
1917 din politica sa istorică [de neutralitate]. . . Războiul a fost luptat, acești autori au susținut să nu facă
lumea sigură pentru democrație, ci să o asigure în siguranță pentru bancherii de pe Wall Street și pentru
producătorii de arme. ”32 Această critică economică a fost întărită de FC Hanighen și de expunerea HC
Engelbrecht a industriei armamentelor din numărul din martie 1934 al revistei Fortune. Cartea lor
ulterioară, Merchants of Death: a Study of the International Armament Industry (1934), a devenit o
carte de selecție a clubului pentru carte lunară.33

Printre lucrările sale revizioniste notabile ale epocii se numără Fierul, sângele și profiturile lui George
Seldes: An Expose of the World-Wide Munitions Racket (1934), The Devil Theory of War: An Inquiry in
the Nature of the History and the Possibility of Keeping Out of War (1936), Propaganda și războiul lui HC
Peterson: Campania împotriva neutralității americane, 1914-1917 (1939) și eseul lui Harry Elmer Barnes,
„Statele Unite și primul război mondial” (1940) .34 Charles Beard a scris că această literatură revizionistă
combinată cu audierile comitetului Nye din Senat cu privire la rolul producătorilor de arme „a dezvăluit
stricăciunea ignoranței care a trecut pentru cunoaștere și înțelepciune în acele zile fatidice [1914-1918].
Acestea fac ca fișierele ziarelor care au raportat și comentat evenimente să pară zguduitoare ale copiilor
în vârstă de zece ani, în măsura în care au fost vizate actualitățile din culise ”35 Influența politică a
acestor lucrări„ revizioniste ”poate fi văzută. în adoptarea de către guvernul american a legilor de
neutralitate, care interzic vânzarea de arme către națiuni și facțiuni beligerante, în a doua jumătate a
anilor '30.

Un alt ansamblu de studii apărute în urma Marelui Război s-a concentrat pe activismul pentru pace.
Războiul lui Kirby Page: Causes, Consesequences and Cure (1923), The Conscientious Objector in
America (1923) și War: No Glory, Nor Profit, No Need (1935) și Emily Greene Balch, A Venture in
Internationalism (1938) ) toți au căutat să stabilească legitimitatea persuasiunii pentru pace, în ciuda
inversării dramatice a președintelui Wilson.36 Relatări istorice complete ale mișcării de pace a SUA au
fost scrise ulterior de HC Peterson și Gilbert Fite în Opozitori ai războiului, 1917-1918 (1957), și Michael
Kazin în Războiul împotriva războiului: Lupta americană pentru pace, 1914-1918 (2017). De asemenea,
savanții au documentat și analizat rolul femeilor în activismul de pace în timpul Marelui Război. Printre
lucrările notabile se numără Iubita doamnă a lui John C. Farrell: A History of Jane Addams ’Ideas on
Reform and Peace (1967), Eroina americană a lui Allen F. Davis: The Life and Legend of Jane Addams
(1973), Frances H. Early’s A World Without Război: Cum au rezistat feministele și pacifistele americane
din primul război mondial (1997) și mamele neloiale ale cetățenilor și ale cetățenilor scorbile: femeile și
subversiunea în timpul primului război mondial (1999).

Experiența celui de-al doilea război mondial a schimbat modul în care majoritatea americanilor au privit
primul război mondial. Cea de-a doua luptă împotriva Germaniei a fost considerată esențială, iar SUA nu
au avut de ales decât să lupte după atacul surpriză japonez de la Pearl Harbor. Ideea Wilsoniană
conform căreia SUA trebuie să joace un rol major în lume și că acest rol ar avansa principiile nobile
americane a fost reînviată în al doilea război mondial. Această idee s-a întărit apoi într-o ideologie odată
cu apariția Războiului Rece. Eforturile Statelor Unite de a promova „libertatea și democrația” au fost
considerate să meargă continuu de la Primul Război Mondial până la cel de-al Doilea Război Mondial și
până la Războiul Rece, făcându-l astfel pe Wilson să pară conștient. În 1959, The World War and
American Intervention, de la Ernest R. May, 1914-1917, a prezentat intrarea SUA în război mai mult sau
mai puțin pe măsură ce Wilson l-a prezentat, ca un răspuns justificat moral la atacurile submarine
germane și o tentativă nobilă de a promova o nouă ordine mondială. . Opera lui May a avut ecou în
scrierile lui Arthur S. Link, biograful lui Woodrow Wilson, care, potrivit unuia dintre studenții săi, a
studiat cariera lui Wilson într-o asemenea profunzime încât a ajuns să vadă lumea exact ca Wilson.37 DF
Fleming, în The Origins și Legacies of the First War World (1968), au susținut în mod similar imaginea
cultivată a lui Wilson, prezentându-l pe președinte ca fiind sincer angajat în fața păcii, rezistent la
influența producătorilor de arme și a intereselor financiare și, în cele din urmă, forțat în război de
războiul submarin german și de opinia publică americană.

Dezacordul războiului din Vietnam a reînființat chestionarea critică a politicilor externe ale SUA, trecutul
și prezentul. Autori precum Noam Chomsky, Gabriel Kolko, Michael Parenti, William Appleman Williams
și Marilyn Young nu numai că au contestat explicațiile oficiale ale războiului din Vietnam, dar au
aprofundat și în originile războiului rece și au investigat aspirațiile hegemonice ale SUA și rațiunile
obusculante din decenii anterioare. . Studii recente care examinează în mod critic justificările lui Wilson
pentru intrarea în SUA în Marele Război pot fi găsite în The Illusion of Victory: America în primul război
mondial (2003), Burton Yale Pines's the Greatest Blunder America: The Fateful Decizie de a intra în
primul război mondial. (2013), The Will of Believe: Rossrow Wilson, Primul Război Mondial și Strategia
Americii pentru Pace și Securitate (2009), Woodrow Wilson și Marele Război al lui Robert Tucker:
Reconsiderarea neutralității Americii, 1914-1917 (2015) și The Great War and American Foreign Policy
(2017) de Robert Hannigan (40) .40 Hannigan susține că istoricii ar trebui să fie mai harnici în
examinarea decalajului dintre Wils retorica și politicile și nu ar trebui să presupună fără dovezi că Wilson
a fost angajat în fața păcii, democrației și autodeterminării.41

Alte studii au continuat să susțină justificările lui Wilson pentru intrarea în război. Gary Mead, într-o
carte din 2000 despre doughboys americani, afirmă că Franța, Marea Britanie și Statele Unite au fost
„corecte din punct de vedere moral și politic pentru a se opune agresiunii germane”. El afirmă, de
asemenea, aprecierea generalului maior Hugh Drum că a fost „preponderența forței de muncă
americane - și nimic altceva care a adus Germania în genunchi la 11 noiembrie 1918”. din bătălia Meuse
Argonne, Pentru a cuceri iadul (2008), repetă vechea trupă conform căreia Wilson era „iubitor de pace”
și „a solicitat cu reticență Congresul pentru o declarație de război”, lăsând în urmă toată povestea din
spate.43 În 2011, Justus Doenecke , profesor de istorie emerită al Universității din South Florida, a
publicat Nimic mai puțin de război: o nouă istorie a intrării Americii în Primul Război Mondial, care
concluzionează că „în final, Germania a fost cea care a forțat mâna administrației, făcând acest lucru
într-un moment în care relațiile cu Berlinul s-au îmbunătățit, iar cele cu Londra s-au înrăutățit. Când
bărcile U au început să scufunde nave americane fără a-și salva echipajele, Wilson a rămas fără opțiuni.
”44

Unii istorici americani au mers mai departe, înfățișându-l pe Wilson ca un vizionar și credându-l cu
„redimensionarea relațiilor internaționale din secolul XX (Akira Irye),„ definirea misiunii americane
”(Tony Smith) și punerea semințelor pentru o ordine internațională liberală care a triumfat asupra
comunismului (Thomas J. Knock, John Milton Cooper). Henry Kissinger, în cartea sa, Ordinul Mondial
(2015), s-a referit la Wilson ca un „profet” a cărui „măreție trebuie măsurată în măsura în care a raliat
tradiția excepționalismului american” și a „valorificat idealismul american” în slujba „Marile întreprinderi
de politică externă” 45 John Milton Cooper susține că Wilson „a scurtat războiul cu luni și, astfel, a
contribuit la salvarea a sute de mii de vieți, evitând distrugerea masivă pe care o va aduce o invazie a
Germaniei și„ lupta până la final ”. ”46 Wilson este un mare erou în aceste relatări atunci când ar trebui
să fie considerat ca orice altceva.

Biroul istoric al Statelor Unite din Departamentul de Stat introduce problema intrării Statelor Unite în
Marele Război, recunoscând controversele legate de interpretări, scriind că „motivele precise ale deciziei
lui Wilson de a alege războiul în 1917 rămân subiectul dezbaterii între istorici”. Cu toate acestea, propria
sa selecție de fapte, evenimente și argumente susțin toate afirmațiile lui Wilson, fără argumente
contrapuncte sau dovezi contrare. Acest tip de prezentare este, din păcate, prea comun în manualele de
istorie americane, unde motivele oficiale ale acțiunilor sunt date, dar nu sunt interogați și nu sunt oferite
cadre alternative. Predominează și la Muzeul Național al Primului Război Mondial din Kansas City.47

Președintele Barack Obama, care a invadat Libia și a extins războiul cu dronuri în scopuri umanitare, a
scris în cartea sa din 2006, The Audacity of Hope: Thoughts on Reclaiming the American Dream, că în
timpul Primului Război Mondial, președintele Wilson „a evitat implicarea americană până la scufundarea
repetată a navelor americane de către bărcile U germane și prăbușirea iminentă a continentului
european au făcut ca neutralitatea să nu fie de durată. . . . Când războiul s-a încheiat, America a apărut
ca puterea dominantă a lumii, a cărei prosperitate Wilson a înțeles acum că este legată de pace și
prosperitate în țările îndepărtate. ”48

A fi „puterea dominantă a lumii” a fost exact ceea ce au căutat cei mai fericiți militari germani în Marele
Război și ceea ce au obținut de fapt britanicii până la sfârșitul secolului XX. Cu toate acestea, atunci când
liderii americani sunt aplicați în Statele Unite, expresia devine benignă, o reflectare a idealismului
Wilsonian în care America, unică în rândul națiunilor, deține puterea nu din motive „egoiste”, ci pentru
binele lumii.

11. Problemele noilor democrații în anii 20

17. Totalitarismele interbelice. Caracteristici generale

Modul în care munca clasică a Hannah Arend asupra totalitarismului luminează America de astăzi

Creșterea populismului de dreapta în Europa și Statele Unite, accentuată de alegerea lui Donald Trump,
a dus la creșterea temerilor față de posibilitatea unor noi forme de autoritarism. În căutarea
perspectivei, mulți comentatori s-au îndreptat către o carte publicată acum 65 de ani - „Originea
totalitarismului”, de Hannah Arend. Arendt a fost un intelectual evreu german care a fugit din Germania
odată cu ascensiunea lui Adolf Hitler în 1933, a trăit la Paris ca refugiu apatrid și activist sionist până în
1941 și apoi a fugit și s-a stabilit în Statele Unite.

„Origini”, publicat pentru prima dată în 1951, s-a bazat pe cercetarea și scrierea efectuată în anii ’40.
Scopul principal al cărții este acela de a înțelege totalitarismul, o nouă formă de dictatură mobilizatoare
și genocidă, epitomizată de stalinismul în Rusia sovietică și hitlerismul din Germania nazistă și
culminează cu o relatare vie a sistemului de lagăre de concentrare și de moarte pe care Arendt credea că
le-a definit regula totalitară . Primele cuvinte ale cărții indică starea de spirit:

Două războaie mondiale într-o singură generație, separate de un lanț neîntrerupt de războaie și revoluții
locale, urmate de niciun tratat de pace pentru învingători și nici un răgaz pentru învingător, s-au încheiat
în anticiparea unui al treilea război mondial între cele două superputeri rămase. Acest moment de
anticipare este ca calmul, care se stabilește după ce toate speranțele au murit. . . În cele mai diverse
condiții și circumstanțe disparate, urmărim dezvoltarea acelorași fenomene - locuință pe o scară fără
precedent, rădăcină până la o adâncime fără precedent. . . Niciodată viitorul nostru nu a fost mai
imprevizibil, niciodată nu am depins atât de mult de forțe politice care nu pot fi de încredere pentru a
respecta regulile de bun simț și interesul de sine - forțe care par a fi o nebunie, dacă sunt judecate după
standardele altor secole.

Cum ar putea o astfel de carte să vorbească atât de puternic despre momentul nostru actual? Răspunsul
scurt este că, de asemenea, trăim în vremuri întunecate, chiar dacă sunt diferite și poate mai puțin
întunecate, iar „Origini” ridică un set de întrebări fundamentale despre cum poate apărea tirania și
despre formele periculoase de inumanitate la care poate conduce.

„Diferența grotescă între cauză și efect”

„Origini” se concentrează pe ascensiunea totalitarismului, în special varianta sa nazistă, din cenușa

Primului Război Mondial și a Marii Depresiuni. După cum s-a lămurit Arendt, interesul ei este de a
înțelege originile totalitarismului, nu de a-și explica „cauzele”. Elementele care împreună au făcut posibil
ascensiunea sa - antisemitismul, imperialismul, rasismul, crizele de după primul război mondial ale
imperiilor multinaționale, deplasarea popoarelor prin război și schimbarea tehnologică - au fost
importante. Dar „cristalizarea” lor în rezultatul oribil care a fost totalitarismul nu a fost nici previzibilă,
nici inevitabilă. În timp ce relatarea ei despre aceste „elemente” se întărește, este și mai deranjantă
modul în care le leagă de rezultatul monstruos la care au dat naștere. „Origini” prezintă „diferența
grotescă dintre cauză și efect”, ceea ce a făcut ca ororile anilor ’40 să fie atât de surprinzătoare și
șocante pentru mulți. Unul dintre motivele în care cartea rezonează atât de puternic astăzi este fixarea
ei asupra modului în care multe „rele” de mult luate de la sine pot fi reunite pentru a genera un
maelstrom al răului și groazei prevăzut de nimeni, poate nici măcar protagoniștii înșiși. Lecția: libertatea
este fragilă, iar când demagogii vorbesc, iar alții încep să-i urmeze, este înțelept să fii atent.

Alienarea și extremismul politic

O subtema a „Originilor” este că până în anii 1930, în Europa a existat o criză generalizată de
legitimitate. Un număr mare de oameni s-au simțit dispuși, dezabonați, deconectați de instituțiile sociale
dominante. Sistemul partidelor politice și guvernul parlamentar, în general, erau considerate corupte și
oligarhice. Un astfel de mediu a fost un teren fertil pentru o „mentalitate de mobilitate”, în care străinii -
evrei, romi, slavi, homosexuali, „intelectuali cosmopoliti” - ar putea fi scăpați și un salvator ar putea fi
râvnit: „Oamenii vor striga întotdeauna pentru„ cei puternici omul, „marele lider.” Căci gloata urăște
societatea din care este exclusă, precum și Parlamentul unde nu este reprezentată. ”

Și o societate plină de resentimente, potrivit lui Arendt, este matură pentru manipulare prin propaganda
demagogilor senzaționaliste: „Ceea ce convinge masele nu sunt fapte și nici măcar fapte inventate, ci
doar consistența sistemului din care se presupune că fac parte. . . Propaganda totalitară prosperă pentru
această evadare din realitate în ficțiune. . . [și] nu pot insala în mod scandalos bunul simț decât atunci
când bunul simț și-a pierdut valabilitatea. ” Cinism. Sfidarea adevărului. Apel la pofta maselor pentru
povești simple despre conspirații malefice. Este posibil ca Stephen K. Bannon de la Breitbart News să nu
fi citit „Origini”, dar este clar că a preluat o pagină din analiza mișcărilor pe care Arendt.

O criză de reprezentare politică

În democrațiile de masă moderne, partidele politice joacă un rol esențial în structurarea alegerilor
competitive și conectarea cetățenilor la guvern. Potrivit lui Arendt, o condiție centrală a ascensiunii
totalitarismului a fost o criză în funcționarea și legitimitatea politicii de partid și a guvernului
parlamentar: „Succesul mișcărilor totalitare în rândul maselor a însemnat sfârșitul a două iluzii ale țărilor
guvernate democratic în general. și în special ale statelor naționale europene și ale sistemului lor de
partide. Primul a fost că oamenii, în majoritatea sa, au luat parte activă la guvernare și că fiecare individ
era în simpatie cu propriul partid sau cu altcineva. . . Al doilea . . . este că aceste mase indiferente din
punct de vedere politic nu contau, că erau cu adevărat neutre și nu constituiau mai mult decât
întoarcerea nearticulată a vieții politice a națiunii. "

Pe scurt, alegătorii eliberați de atașamentele convenționale ale partidelor au fost influențați de mișcările
antisistem, de partide și de lideri, care au promis ceva nou și diferit și al căror apel se datora mai ales
faptului că sunt noi și diferite. Astfel de recursuri pot fi energizante din punct de vedere politic. Însă,
propulsând astfel de mișcări antisistem către puterea politică, aceste apeluri la noutate în interesul
propriu pot justifica un fel de exercițiu dictatorial al puterii fără restricții de precedentele legale,
procedurile parlamentare sau limitele constituționale.

„Declinul statului națiune și sfârșitul drepturilor omului”

Una dintre cele mai strălucite caracteristici ale „Originilor” este modul în care acesta grafică
interconectarea originilor „domestice” și „globale” ale totalitarismului, în special rolul Primului Război
Mondial în expunerea limitelor suveranității naționale, creând o criză de refugiați de epopee. proporții și
punerea minciunii la normele stabilite ale „drepturilor omului”.
„Înainte ca politica totalitară să atace în mod conștient și să distrugă parțial însăși structura civilizației
europene, explozia din 1914 și consecințele sale severe ale instabilității au spulberat suficient fațada
sistemului politic al Europei pentru a-și dezgropa cadrul ascuns. Astfel de expuneri vizibile au fost
suferințele din ce în ce mai multe grupuri de oameni cărora brusc regulile lumii din jurul lor au încetat să
se mai aplice. "

Printre aceste grupuri nu s-au numărat doar „clasele de mijloc dispuse, șomerii, micii chiriași,
pensionarii”, ci și refugiații apatri („strămutați”) și minorități etnice, devenite izolate, scapate și lipsite de
recunoașterea legală, cu excepția cazului în care „Probleme” care trebuie reglementate, internate sau
expulzate.

Cu cât statele-națiune individuale erau mai neputincioase să facă față provocărilor înaintea lor, cu atât
tentația era să închidă rândurile și să închidă granițele. Popoarele făcute de prisos prin consecințele
războiului au fost redate în sens juridic și politic; s-a răspândit o atmosferă de suspiciune și nelegiuire; și
„însăși sintagma„ drepturile omului ”a devenit pentru toți cei implicați - victime, persecutori, deopotrivă,
spectatori - dovezi ale unui idealism fără speranță sau al unei ipocrizii înfiorătoare. Astfel s-a pus bazele
urmăririi lagărelor de concentrare și a moarte.

Politica dincolo de disperare

Nu există aproape nicio politică în „Origini” dincolo de deciziile și procesele care au avut loc într-o
dominare totală. Este o carte întunecată, scrisă într-un timp întunecat și care reflectă asupra celui mai
întunecat moment al istoriei europene moderne (și, probabil, a lumii). Dar nu este fără speranță. În
prefața ei, Arendt are în vedere o nouă formă de guvernare transnațională, insistând că „demnitatea
umană are nevoie de o nouă garanție care poate fi găsită doar într-un nou principiu politic, într-o nouă
lege a pământului, a cărei valabilitate de această dată trebuie să înțeleagă întreaga umanitate. în timp ce
puternicul său trebuie să rămână strict limitat, înrădăcinat și controlat de entități teritoriale nou
înființate. " În concluzie, ea insistă că există întotdeauna posibilitatea reînnoirii: „Dar rămâne și adevărul
că fiecare sfârșit din istorie conține și un nou început; acest început este promisiunea, singurul „mesaj”
pe care sfârșitul îl poate produce vreodată. Începutul, înainte de a deveni un eveniment istoric, este
capacitatea supremă a omului; politic, este identic cu libertatea omului. . . Acest început este garantat
de fiecare nouă naștere; este într-adevăr fiecare om ”.

În lucrarea ei ulterioară, Arendt a reflectat pe larg despre renașterea unei politici de demnitate umană,
autonomie și cetățenie activă. Deși era extrem de critică pentru tendințele de depolitizare a
individualismului liberal modern, ea era o credincioasă puternică în statul de drept și în importanța
restricțiilor constituționale și extraconstituționale asupra puterii politice. Acest lucru este cel mai clar în
„Criza Republicii” din 1972, culegând patru eseuri scrise în mijlocul crizelor de legitimitate asociate
războiului din Vietnam, ascensiunea mișcărilor Noii Stângi și a Puterii Negre și înșelăciunea și
autoritarismul administrației Nixon . În „Civil Disobedience”, publicată inițial în New York Review of
Books, răsună multe observații oferite în „Origins” cu mai bine de 20 de ani mai devreme. „Însuși
guvernul reprezentativ”, scrie ea, „este în criză astăzi, parțial pentru că a pierdut. . . toate instituțiile care
au permis participarea efectivă a cetățenilor și parțial pentru că acum este grav afectată de boala de
care suferă sistemul de partide: birocrația și tendința celor două părți de a reprezenta nimeni în afară de
mașinile partidelor. " Apoi continuă să ofere o apărare robustă a neascultării civile, întemeiată în
„spiritul legilor” din republica americană și ca practică cea mai potrivită pentru a adopta procesele de
consimțământ activ și de disidență care singură poate reînvia democrația americană.

Arendt a înțeles că crizele de legitimitate de la sfârșitul anilor '60 cu care se confruntă Statele Unite și
multe alte societăți, inclusiv Franța, Germania, Mexic și Cehoslovacia, au fost diferite decât crizele cu
care se confruntă țările Europei interbelice. Ea a recunoscut că apariția totalitarismului plin de suflare nu
a fost singurul pericol cu care se confruntă democrațiile liberale. Într-adevăr, ea a menționat în „Origini”
că „poate fi chiar că adevăratele predicamente ale vremii noastre să își asume forma autentică - deși nu
neapărat cea mai crudă - doar atunci când totalitarismul a devenit un lucru al trecutului.” Dar ea a
diagnosticat genial formele de înstrăinare și deposedare care au diminuat demnitatea umană, au
amenințat libertatea și au alimentat ascensiunea autoritarismului.

Creșterea actuală a populismului de dreapta în întreaga Europă de Est, Europa de Vest și Statele Unite
prezintă provocări unice. Acestea necesită noi analize și rețete noi. Arendt începe „Origini” cu o
epigramă a profesorului ei Karl Jaspers care pare apt: „Nu renunțați nici la trecut, nici la viitor. Ceea ce
contează este să fii în întregime prezent. ”

Deși nu ar trebui să „cedăm” în trecut, nici nu ne putem permite să-l ignorăm și lecțiile sale. Și de aceea
scrierile lui Hannah Arendt continuă să fie citite.

25. Crizele spațiului vital.

Teoria spaţiului vital îşi are originile în câmpul cultural specific Europei celei de-a două jumătăţi a
secolului al XlX-lea, în care afirmarea identităţilor naţionale era o temă frecvent abordată.

Dacă ideea spaţiilor etnice şi istorice, a culturii şi conştiinţei naţionale, a statului şi suveranităţii aparţine
întregii Europe, în schimb ideea organicităţii legăturii dintre un anumit spaţiu geografic şi populaţia care
îl locuieşte este prin excelenţă o idee germană.

Friedrich Ratzel este primul care conceptualizează termenul lebensraum (spaţiu vital), dezvoltând teoria
conform căreia evoluţia oricărei specii, inclusiv umane, depinde, în primul rând, de adaptarea acesteia la
condiţiile de mediu. Ratzel, consideră necesară expansiunea teritorială în procesul de evoluţie a unei
specii, spaţiul iniţial devenind insuficient odată cu creşterea numărului populaţiei. Pentru a se putea
dezvolta, acea populaţie are nevoie să ocupe noi spaţii, să se extindă, acest lucru putând fi realizat prin
ocuparea de noi teritorii, chiar şi în detrimentul altor populaţii mai puţin dezvoltate.
Ulterior, Ratzel renunţă la contextul general, referindu-se doar la populaţiile umane. Astfel, spaţiul vital
devine un teritoriu geografic delimitat de graniţe în interiorul căruia o populaţie îşi produce şi reproduce
mijloacele necesare vieţii, se formează ca etnie (rasă, în accepţiunea lui Ratzel) şi îşi afirmă
personalitatea istorică. în timp, acest teritoriu geografic al originii, al matricei etno-rasiale, odată cu
creşterea numărului populaţiei şi dezvoltarea civilizaţiei devine insuficient, fiind necesare noi spaţii
pentru o dezvoltare sănătoasă.

Teoria prinde rădăcini puternice în Germania începutului de secol al XX-lea, fiind reluată în numeroase
lucrări. Dintre acestea, atrag în mod deosebit atenţia prin puternicul impact asupra conştiinţei colective
germane, lucrările: Germania şi viitorul război, publicată în 1912 de generalul

Friedrich von Bernhardi, în care sub inspiraţia ideilor lui Ratzel apare explicit, pentru prima dată,
identificarea Europei de Est şi Rusiei ca sursă pentru un nou spaţiu, atât de necesar unei Germanii
dezvoltate şi suprapopulate, şi nu mai puţin celebra Un popor fără spaţiu („Volk ohne Raum"), publicată
în 1926, de către Hans Grimm, devenită în scurt timp lucrare clasică în explicarea nevoii de spaţiu a
germanilor. Titlul lucrării devine unul dintre principalele slogane ale naţional-socialiştilor.

Teoria spaţiului vital cunoaşte un moment de maximă afirmare prin contribuţia lui Karl Haushofer.
Pornind de la convingerea că toate dificultăţile cu care s-a confruntat Germania după primul război
mondial, se datorează lipsei spaţiului, Haushofer preia de la Ratzel teoria spaţiului vital şi o dezvoltă în
sensul justificării creşterii naturale a Germaniei, lucrările sale devenind baza de inspiraţie a politicii
externe naziste.

El argumentează necesitatea creşterii teritoriale a Germaniei printr-o suprapopulare şi o diminuare a

resurselor, aducând chiar şi argumente de ordin cantitativ ca suport al acestei teze. El stabileşte un
plafon maxim de 100 loc/km2 pentru o dezvoltare normală a unui popor. Germania, avea în 1930 o
densitate medie de peste 130 loc/km2 Astfel, afirmă Haushofer, „ în Germania 133 de oameni sunt
nevoiţi să se înghesuie pe un km2 al unei regiuni alpine nordice cu totul incapabilă să-i hrănească", în
timp ce „în toate imperiile coloniale, pe aceeaşi suprafaţă şi cu un sol mult mai fertil trăiesc numai
7,9,15, 23 sau 25 de oameni", de unde rezultă că Germania este îndreptăţită să-şi modifice frontierele
prin anexarea de noi teritorii.

Revenind în permanenţă la tema spaţiului vital, Haushofer aduce noi argumente. Astfel, în 1931, în
cadrul unei conferinţe cu titlul Spaţiul vital german, Haushofer, constatând o deteriorare tot mai
dramatică a situaţiei geopolitice a Germaniei, susţine necesitatea expansiunii în Est. Ajunge la această
concluzie corelând cele două mari formule operaţionale germane ale vremii, prima referitoare la situaţia
de suprapopulare a „solului" Germaniei şi nevoia lărgirii spaţiului economic, cu a doua, referitoare la
deznaţionalizarea pe care o suferă populaţiile de origine germană, rămase în afara graniţelor politice,
mai ales a celor din teritoriile est-europene. În acest fel, geopolitica haushoferiană devine o geopolitică a
spaţiului vital

26. Relațiile internaționale în Extremul Orient în perioada interbelică

31. De la cooperare la scepticism şi confruntare (perspectiva structurală). Degradarea relaţiilor în

Marea Alianţă şi începutul războiului rece.

32. Gestiunea păcii după cel de al Doilea Război Mondial

36. Regulile sistemice de agregare a bipolarizării ostile în perioada clasică a Războiului Rece.

42. Franţa şi Germania federală în perioada destinderii

43. Crizele energetice din anii 70 şi conflictul din Orientul Mijlociu

44. Actul Final al Conferintei CSCE de la Helsinki.

46. Noul război rece. Concept si derulare

48. Afganistanul si ultima decada a razboiului rece

49. Sfarșitul razboiului rece

51. Noul sistem international dupa razboiul rece. Multilateralismul si ciocnirea civilizatiillor

53. Decolonizarea. Concept şi istoriografie

56. Decolonizarea în Asia

59. Conferinţa de la Bretton Woods şi noul sistem economic postbelic

60. Statul bunăstării şi economia socială de piaţă în lumea occidentală postbelică.

61. Crizele economice ale anilor 70.

62. Cultura postbelică. Caracteristici generale, specificități regionale

63. Anii 60 și cultura protestului.

64. Globalizarea – dimensiunile unui fenomen al sfârșitului de secol.

 REGIMURI COMUNISTE APARTE

În cadrul lumii comuniste au existat unele regimuri comuniste mai aparte, fie într-un sens bun (cazul
iugoslav), fie într-un sens profund negativ (cazul cambogian).

1. Regimul titoist din Iugoslavia:

A fost, cu siguranță, cel mai paradoxal regim comunist. Sfidează orice clasificare. Despre Iugoslavia lui
Tito se poate spune c-a fost mai liberală, mai democratică, decât multe țări democratice din zilele
noastre. Nivelul de trai era superior multor țări capitaliste. De asemenea, programele televiziunii
iugoslave erau incredibile pentru locuitorii din alte țări comuniste, ca de pildă , pentru locuitorii din
România comunistă, unde se ajunsese la programul tv de două ore zilnic. De amintit programul 3 al
televiziunii belgrădene cu un conținut licențios chiar și-n timpul zilei!

După moartea lui Tito, survenită în 1980, Iugoslavia va cunoaște un declin uriaș, neașteptat. Și totuși,
chiar și-n anii ’80, când regimul Ceaușescu, de exemplu, intrase în faza sa cea mai dură, Iugoslavia
continua să uimească prin liberalismul ei!

2. Regimul cambogian:

A fost reprezentat de khemerii roșii în frunte cu Pol Pot. Este, fără îndoială, unul dintre cele mai absurde
regimuri comuniste! A ucis cca. 3 milioane de cambogieni, pe unii doar pentru vina că știau limba
franceză ( Cambogia fusese colonie franceză) și purtau ochelari, semn că erau intelectuali și că nu se
pricepeau la agricultură! Esta singurul regim care a dus o politică de antiindustrializare și a urmărit
dezurbanizarea, toți locuitorii trebuind să locuiască la țară și să se ocupe doar cu agricultura! Se
pretindea că industrializarea și urbanizarea sunt simboluri ale Occidentului decadent!

3. Regimul comunist chinez:

A cunoscut două etape distincte, anume:

a. Regimul maoist:

A fost reprezentat de Mao Zedung. A fost un regim ultrasângeros, fiind responsabil de moartea a peste
60 de milioane de oameni! A promovat două experimente dezastroase pentru China, anume:

a.1. Marele salt înainte:

- se avea în vedere mobilizarea economică exemplară pentru a depăși S.U.A. în 10 ani;

- în momentul venirii la putere a lui Deng Xiaoping, China era ruinată de consecințele Marelui Salt.

a.2. Revoluția culturală (1966–1976):

- scopul ei era lichidarea tuturor manifestărilor burgheze din societate;

- a provocat milioane de victime datorate acțiunilor tinerilor fanatizați din gărzile roșii, pentru care arma
impunerii revoluției culturale era „Cărticica Roșie” a lui Mao — o sumă de inepții despre o societate
comunistă puritană, neatinsă de „corupția și decadența” occidentală!

b. Regimul lui Deng Xiaoping:

- odată venit la putere, Deng a schimbat în mod absolut imaginea Chinei comuniste;

- observând dezastrul lăsat de Mao, Deng va promova o formă de comunism opus total celui maoist;

- dacă Mao considera capitalismul drept o otravă, Deng, dimpotrivă, considera capitalismul cea mai bună
armă pentru victoria comunismului! Deng spunea: „ A te îmbogăți este glorios!” Să ni-l imaginăm pe
Ceaușescu spunând așa ceva!
- dar și regimul lui Deng a fost, până la urmă, tot comunist. Astfel, în 1989 au fost uciși mii de oameni în
Piața Tienanmen, care protestau contra regimului și cereau instaurarea democrației.

Despre viitorul regimului comunist din China nu putem decât să facem speculații. Nu se poate ști cum
vor evolua lucrurile. Cert este faptul că, această țară cunoaște o puternică dezvoltare economică și, nu
este exclus, să ajungă prima putere economică a lumii!

GLASNOSTUL ȘI PERESTROIKA

În data de 11 martie 1985, Mihail Gorbaciov a fost ales secretar general al Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice. Sovieticii, precum şi majoritatea observatorilor din întreaga lume, nu s-au aşteptat la
schimbări majore în timpul conducerii lui.

Nu trecuse încă un an, şi Arkadi Şevcenko, fost consilier politic al ministrului sovietic al afacerilor externe
şi, timp de cinci ani, sub secretar-general al Naţiunilor Unite, a făcut următoarea remarcă clarvăzătoare:
„U.R.S.S.-ul se află la o răscruce de drumuri. Dacă apăsătoarele probleme economice şi sociale nu vor fi
rezolvate în viitorul apropiat, este inevitabilă o nouă eroziune în sistemul său economic, care, pe termen
lung, îi pune în pericol chiar supravieţuirea. Categoric, Gorbaciov a pus bazele unui stil nou. Însă rămâne
de văzut dacă modul lui de a conduce va deschide o eră nouă pentru U.R.S.S. Îi stau în faţă probleme
aproape imposibil de rezolvat“.

Funcţia pe care o deţinea Gorbaciov îi conferea acestuia influenţa politică necesară pentru a introduce în
societatea sovietică o politică despre care el vorbise încă din 1971. Era vorba despre glasnost, care
înseamnă „informare publică“ şi care reprezenta un mod de acţiune prin care, în mod oficial, se discuta
deschis despre problemele Uniunii Sovietice. Acesta milita pentru o societate mai liberă, în care cetăţenii
sovietici şi presa aveau să se bucure de o libertate de exprimare mai mare. În cele din urmă, glasnostul a
deschis calea criticării publice a guvernului şi a unora dintre acţiunile sale.

Un alt termen folosit mult de Gorbaciov a fost „perestroika“, adică „restructurare“. Într-un eseu publicat
în 1982, el a vorbit despre „necesitatea unei restructurări psihologice pertinente“ în domeniul
agriculturii.

După ce a devenit liderul Uniunii Sovietice, Gorbaciov a fost convins că era necesară şi o restructurare
economică. El era conştient că aceasta era greu de realizat, poate chiar imposibil, atât timp cât nu era
însoţită de o schimbare politică.

Zelul cu care Gorbaciov a impus glasnostul şi perestroika nu a însemnat că el intenţiona să distrugă

comunismul. Dimpotrivă. The Encyclopaedia Britannica ne dă următoarea explicaţie: „Obiectivul său era
acela de a porni o revoluţie controlată de sus. El nu intenţiona să submineze Uniunea Sovietică, ci doar
să o facă mai eficientă“.

Slăbirea restricţiilor care au decurs în urma acestei politici a fost una dintre cauzele neînţelegerilor
existente între unii membri ai conducerii Uniunii Sovietice. Lucrul acesta a fost valabil şi în cazul liderilor
câtorva ţări din blocul răsăritean. În timp ce mulţi dintre ei şi-au dat seama că se impunea o
restructurare economică, nu toţi au fost de părere că erau necesare sau de dorit şi schimbări politice.

Totuşi Gorbaciov le-a spus aliaţilor săi est-europeni că sunt liberi să încerce şi ei programele perestroika.
Între timp, Gorbaciov a avertizat Bulgaria — şi, în realitate, tot restul ţărilor din blocul răsăritean — că,
deşi aceste reforme erau necesare, trebuia să se aibă grijă să nu se diminueze rolul dominant al
Partidului Comunist.

Începutul declinului:

De-a lungul anilor, atât Uniunea Sovietică, cât şi ţările blocului răsăritean au început să critice
comunismul. De exemplu, încă de la începutul anilor ’80, săptămânalul maghiar HVG (Heti
Világgazdaság) a combătut în mod făţiş punctele de vedere ale comunismului tradiţional, deşi a ezitat să
critice direct Partidul Comunist.

„Solidaritatea“, primul sindicat muncitoresc liber din blocul răsăritean, a fost fondată în 1980 în Polonia.
Însă bazele ei au fost puse încă din 1976, când un grup de dizidenţi au format Comitetul pentru Apărarea
Muncitorilor. La începutul anului 1981, „Solidaritatea“ avea aproximativ zece milioane de membri. Ea a
militat pentru reforme economice şi alegeri libere, susţinându-şi uneori cererile prin greve. Cedând în
faţa unei posibile intervenţii sovietice, în cele din urmă guvernul polonez a dizolvat sindicatul, deşi
acesta a continuat să activeze în ilegalitate. Grevele care cereau recunoaşterea guvernamentală au făcut
ca uniunea să fie din nou legalizată în 1989. În iunie 1989 au avut loc alegeri libere, în urma cărora au
fost aleşi mulţi dintre candidaţii „Solidarităţii“. În luna august, pentru prima dată după 40 de ani, Polonia
nu avea un premier comunist.

Glasnostul şi perestroika, precum şi tot mai multele probleme existente în lumea comunistă, au
reformat în mod clar întregul bloc răsăritean.

Perestroika generează o revoluţie:

„Până în iulie 1987 — scrie Martin McCauley, de la Universitatea din Londra — totul părea să se
desfăşoare aşa cum prevăzuse Mihail Gorbaciov.“ Chiar şi la cel de-al XIX-lea Congres al Partidului
Comunist, ţinut la Moscova în luna iunie 1988, Gorbaciov a declarat că a câştigat „pe plan extern un
sprijin în favoarea programelor lui, deşi acesta era uneori lipsit de entuziasm“. Însă era evident faptul că
el întâmpina dificultăţi în restructurarea Partidului Comunist şi a guvernului sovietic.

În 1988, schimbările constituţionale au permis înlocuirea Sovietului Suprem existent la data aceea cu
Congresul Deputaţilor Poporului al U.R.S.S., ai cărui 2 250 de membri au fost aleşi în anul următor prin
alegeri libere. La rândul lor, aceşti deputaţi au ales din rândurile lor o legislatură bicamerală, fiecare
cameră fiind formată din 271 de membri. Boris Elţîn a devenit unul dintre membrii de frunte ai acestei
legislaturi. După puţin timp el avea să demaşte eşecul perestroikăi şi să supună atenţiei reformele pe
care le considera necesare. Astfel, deşi în 1988 Gorbaciov a fost ales preşedinte, funcţie pe care el dorea
să o restructureze şi să o consolideze, opoziţia a continuat să ia amploare.

Între timp, cele două superputeri — Uniunea Sovietică şi Statele Unite — au făcut progrese majore în
privinţa reducerii forţelor militare şi a diminuării ameninţării nucleare. Fiecare tratat încheiat a dus atât
de mult la reînsufleţirea speranţei că într-o bună zi în lume va fi instaurată pacea, încât scriitorul John
Elson a consemnat în septembrie 1989 următoarele: „Pentru mulţi comentatori, ultimele zile ale anilor
’80 înseamnă un fel de adio pentru arme. Războiul rece pare aproape încheiat; în numeroase părţi ale
lumii pacea pare instaurată“.

Apoi a venit data de 9 noiembrie 1989. Deşi era încă intact după aproximativ 28 de ani, Zidul Berlinului a
fost în cele din urmă spart şi a încetat să mai fie o barieră simbolică între Est şi Vest. Una după alta, într-
o succesiune rapidă, ţările Europei Răsăritene au renunţat la conducerea de tip socialist. În cartea sa,
Death of the Dark Hero — Eastern Europe, 1987–1990, David Selbourne a numit această acţiune drept
„una dintre cele mai mari revoluţii ale istoriei: o revoluţie democratică, cu un pronunţat caracter anti-
socialist, ale cărei efecte vor dăinui mult timp după ce actorii şi spectatorii săi vor fi dispărut de pe
scenă“.

Odată ajunsă la apogeu, paşnica revoluţie s-a încheiat imediat. Pe un indicator din Praga (Cehoslovacia)
se rezuma totul în următoarele cuvinte: „Polonia: 10 ani; Ungaria: 10 luni; Germania Democrată: 10
săptămâni; Cehoslovacia: 10 zile. Iar apoi, după o săptămână de teroare, România: 10 ore“.

Sfârşitul războiului rece:

Scriitorul Selbourne afirmă: „Modul de prăbuşire a sistemului est-european a fost mereu acelaşi“. Apoi
adaugă: „Evident, catalizatorul a fost preluarea puterii de către Gorbaciov în martie 1985 şi căderea
„doctrinei Brejnev”, care a deposedat regimurile din estul Europei de asigurarea ajutorului şi intervenţiei
sovietice în caz de revoltă populară“.

„The New Encyclopædia Britannica” îl numeşte pe Gorbaciov „singurul iniţiator cu adevărat important al
unei serii de evenimente de la sfârşitul anilor 1989 şi 1990, care au transformat structura politică a
Europei şi au marcat începutul încheierii războiului rece“.