UNITATEA DE CURS 9

PERFECȚIONAREA COMPONENTELOR ANTRENAMENTULUI

LA COPII ȘI JUNIORI

PREGĂTIREA TACTICĂ LA COPII ȘI JUNIORI

1. DEFINIREA NOȚIUNILOR DE TACTICĂ ȘI DE

PREGĂTIRE TACTICĂ

Definiții ale tacticii

Tactica este o activitate în care se utilizează raţional mijloace dintre
cele mai variate, în funcţie de propriile posibilităţi, în funcţie de adversar,
de situaţiile din competiţie şi de condiţiile de desfăşurare a competiţiei în
scopul obţinerii victoriei.
Tactica sportivă – totalitatea formelor şi procedeelor de luptă
utilizate pentru obţinerea victoriei în competiţii.
Sub denumirea de tactică înţelegem „totalitatea acţiunilor individuale
şi colective din domeniul pregătirii tehnice, fizice, psihologice şi teoretice,
precum şi alte măsuri specifice – ale jucătorilor unei echipe – selecţionate,
organizate şi coordonate unitar, în vederea folosirii lor raţionale şi oportune
în meci (în limitele regulamentului de joc şi ale sportivităţii), cu scopul
realizării victoriei. Aceasta impune valorificarea calităţilor şi
particularităţilor jucătorilor echipei proprii, precum şi a lipsurilor în
pregătire ale adversarilor”. (Teodorescu, L.,1975)1
„Tactica jocului de handbal constă în organizarea şi coordonarea
acţiunilor jucătorilor în vederea realizării succesului, prin folosirea
conştientă în limitele regulamentului şi moralei sportive a celor mai
corespunzătoare complexe de procedee, valorificând calităţile şi
particularităţile jucătorilor proprii, precum şi lipsurile în pregătire ale
adversarilor”. (Ghermănescu, I.K., şi colab., 1983)2
1
Teodorescu, L., 1975, Probleme de teorie şi metodică în jocurile sportive, Edit. Sport-Turism, Bucureşti,
p. 26
2
Ghermănescu, I.K., şi colab., 1983, Teoria şi Metodica Handbalului, Edit. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, p. 36

1
 Tactica este „un concept de abordare a competiţiei care însumează un
sistem de idei şi, derivând din acestea, un ansamblu de modalităţi de
acţionare deliberate, în vederea realizării unei prestaţii superioare, eficiente
pentru obţinerea succesului în competiţii”. (Şiclovan, I., 1984)3
„Tactica reprezintă un sistem coerent de acţiuni selecţionate,
planificate şi pregătite anticipat spre a fi utilizate în jocul echipei în funcţie
de adversari şi condiţiile de concurs, pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă
de timp în scopul îndeplinirii obiectivelor de performanţă stabilite”.
(Colibaba-Evuleţ, D., Bota, I., 1998)4
Tactica reprezintă „totalitatea acţiunilor individuale şi colective ale
jucătorilor unei echipe, organizate şi coordonate raţional şi unitar în limitele
regulamentului şi sportivităţii, cu scopul obţinerii victoriei”. (Sotiriu, R.,
1998)5
„Tactica reuneşte un sistem de principii, idei şi reguli de abordare a
competiţiilor de către sportiv, prin care îşi valorifică toate capacităţile
tehnice, fizice, psihice, în vederea rezolvării situaţiilor problematice (de
concurs) create de adversari, coechipieri şi ambianţă, pentru obţinerea
succesului”. (Dragnea, A., Silvia, Mate-Teodorescu, 2002)6
„Tactica se referă numai la planul de joc, dar care face parte dintr-un
cadru strategic. Tactica se referă la atribuirea organizării planurilor pentru o
echipă sau un jucător doar pentru un joc”. (Bompa, T., 2003)7
Este cunoscut că participarea sportivilor în competiţii se realizează în
conformitate cu un sistem de idei, constituit din principii şi norme referitoare
la modul de abordare a concursului. Din acest motiv tactica este definită de
diferiţi autori ca activitate, concept, proces sau sistem de idei.
În cadrul antrenamentului sportiv ca sistem complex, tactica
reprezintă un subsistem cu rol de organizare şi conducere a celorlalte
subsisteme. Tactica unui sportiv sau a unei echipe este dependentă de
posibilităţile de ordin tehnic ale sportivului / sportivilor, de nivelul de
dezvoltare a calităţilor motrice, psihice, precum şi de cunoştinţele teoretice
de specialitate.
O pregătire tactică corect orientată oferă posibilitatea de a obiga
echipa adversă să primească lupta în condiţii dezavantajoase, dar favorabile
echipei proprii. Aceste situaţii şi condiţii de joc trebuie create astfel, încât
lipsurile evidente în pregătirea fizică, tehnică, tactică, psihologică a

3
Şiclovan, I., 1984, Teoria şi Metodica Antrenamentului Sportiv, C.N.E.F.S., Bucureşti.
4
Colibaba-Evuleţ, D., Bota, I., 1998, Jocuri sportive, Teorie şi Metodică, Edit. Aldin, Bucureşti, p. 78
5
Sotiriu, R., 1998, Handbal. Antrenament Teorie – Metodică, Edit. Garold, Bucureşti, p. 76
6
Dragnea, A., Silvia Mate-Teodorescu, 2002, Teoria Sportului, Edit. FEST, Bucureşti, p. 301
7
Bompa, T., 2003, Performanţa în Jocurile Sportive, Edit. Ex Ponto, Bucureşti, p. 36

2
adversarilor să li se opună componentele cele mai bine dezvoltate ale
aceloraşi factori ai pregătirii jucătorilor proprii. Rolul tacticii în obţinerea
victoriei creşte paralel cu valoarea echipelor care se întrec, mai ales dacă sub
aspectul pregătirii fizice, tehnice şi psihologice sunt sensibil apropiate.
Tactica presupune existenţa unei concepţii unitare de desfăşurare a
jocului, realizată prin acţiuni individuale şi colective, organizate şi
coordonate în scopul obţinerii victoriei. Realizarea tacticii este condiţionată
de pregătirea tehnică şi fizică; tehnica asociată cu gândirea tactică constituie
factorul principal care concretizează şi materializează concepţia şi intenţiile
tactice. Tehnica şi tactica formează o unitate dialectică, ele condiţionându-se
şi influentându-se reciproc.
Definiţia pregătirii tactice:
„Pregătirea tactică se referă la ansamblul de măsuri, mijloace şi
metode folosite pentru însuşirea tacticii specifice fiecărei ramuri de
sport” (Dragnea, A., Silvia, Mate-Teodorescu, 2002)8.
Harre, D., 1971 defineşte astfel pregătirea tactică: Pregătirea tactică
reprezintă una din cele mai dinamice componente ale antrenamentului prin
care sportivul îşi însuşeşte modalităţile organizării, pregătirii şi desfăşurării
acţiunilor specifice ramurii de sport, corespunzător unei anumite concepţii
de participare în concursuri, bineînţeles în vederea obţinerii unor rezultate
remarcabile.
Şiclovan, I., 1977 defineşte la rândul lui astfel pregătirea tactică:
Pregătirea tactică reprezintă una din cele mai dinamice componente ale
antrenamentului, prin care sportivii îşi însuşesc modalităţile organizării,
pregătirii şi desfăşurării acţiunilor de atac şi apărare specifice conţinutului
ramurilor de sport potrivit unei anumite concepţii de participare în
concursuri şi desigur, în vederea obţinerii succesului sportiv.
Pregătirea tactică este deosebit de complexă, ea aflându-se la
intersecţia activităţilor motrice şi intelectuale, fiind în mare măsură
determinată de pregătirea fizică, tehnică, psihologică şi teoretică,
componente ale antrenamentului care la rândul lor sunt influenţate de
pregătirea tactică.
În ceea ce priveşte legătura tacticii cu tehnica, se poate spune că
aceasta din urmă condiţionează în mare măsură pregătirea tactică. Nu se
poate concepe desfăşurarea corespunzătoare a acţiunilor tactice fără ca
sportivii să posede deprinderile tehnice de bază. Acţiunile tactice nu
constituie acte motrice independente, conexiunea lor cu procedeele tehnice
fiind evidentă. Exemplu: o echipă de jocuri sportive nu poate aplica lansarea

8
Dragnea, A., Silvia Mate-Teodorescu, 2002, Teoria Sportului, Edit. FEST, Bucureşti, p. 301

3
pe contraatac dacă nu are în componenţă sportivi care să fie capabili să
efectueze pase precise la mare distanţă.
În ceea ce priveşte legătura tacticii cu pregătirea fizică, se poate spune
că ea se găseşte în foarte strânsă legătură cu nivelul de dezvoltare a
calităţilor motrice. Forţa, viteza, îndemânarea şi rezistenta, trebuie
dezvoltate adecvat cerinţelor de efectuare a acţiunilor tactice proprii ramurii
de sport practicate. Exemplu: o echipă de jocuri sportive ai cărei sportivi nu
au o pregătire fizică foarte bună, nu vor putea aplica presingul, „arma”
redutabilă a echipelor de top şi nici nu vor putea face faţă unui presing
aplicat de adversari.
Având în vedere sfera deosebit de complexă a pregătirii tactice, viteza
cu care se succed acţiunile sportivilor în strânsă legătura cu
comportamentul coechipierilor şi adversarilor, trebuie acordată o atenţie
deosebită şi dezvoltării în rândul sportivilor a gândirii tactice.
În acest scop, trebuie cultivat în permanenţă spiritul de observaţie,
iniţiativa creatoare, capacitatea de anticipare şi, totodată, de soluţionare
rapidă a situaţiilor tactice care pot să apară în timpul competiţiei/meciului.
Cea mai bună cale de a dezvolta gândirea tactică a sportivilor este aceea de a
participa la cât mai multe competiţii în care să întâlnim adversari diferiţi.

2. IMPORTANȚA TACTICII
În privinţa tacticii, I. Şiclovan consideră că ea nu îndeplineşte acelaşi
rol în toate ramurile sportive. În unele, cum ar fi jocurile sportive, boxul,
luptele etc., se consideră că tactica are un rol foarte important şi uneori
determinant în obţinerea succesului sportiv, pe când în gimnastică, în
atletism, în canotaj etc., ea ocupă un loc secundar. Aici se cuvine a preciza
că, tactica în jocurile sportive, judo etc., este într-adevăr mai complexă decât
în gimnastică sau în canotaj şi i se afectează mai mult timp în procesul de
pregătire, dar, noi, nu trebuie să comparăm jocurile sportive cu canotajul sau
boxul cu gimnastica. Trebuie să privim tactica în contextul fiecărei ramuri
de sport. Pregătirea tactică este decisivă în ceea ce priveşte obţinerea unui
rezultat favorabil, atunci când se întâlnesc concurenţi din aceeaşi ramură de
sport, cu nivele de pregătire asemănătoare, fie chiar diferite. Uneori,
abordarea tactică necorespunzătoare a unei întreceri cu adversari de valoare
mai scăzută poate să ducă la înfrângere, sau să aducă succesul în cazul unei
abordări tactice corespunzătoare a unor întâlniri cu adversari de aceeaşi
valoare sau chiar mai buni.
Datorită importanţei deosebite pe care o are tactica în obţinerea
victoriei, ea este o componentă de bază a antrenamentului sportiv, având o
pondere însemnată în procesul de pregătire a sportivilor.

4
 3. SCOPUL INSTRUIRII TACTICE
Instruirea tactică urmăreşte însuşirea şi dezvoltarea capacităţii de
organizare şi conducere a întrecerii în vederea obţinerii performanţelor
maxime sau a victoriei.
În acest context, pregătirea tactică a sportivului vizează:
■ observarea şi analiza situaţiilor de pe teren şi alegerea celei mai
potrivite soluţii practice pentru a le rezolva în cel mai scurt timp;
■ capacitatea de a discerne deprinderile tactice pe baza percepţiei şi
analizei, astfel încât să asigure rezolvarea optimă a sarcinii tactice;
■ întrebuinţarea forţelor în mod economic şi raţional, în aşa fel încât
să-şi depăşească adversarul sau să obţină cel mai bun randament. În cazul
sporturilor ciclice este necesară însuşirea simţului vitezei şi al ritmului;
■ realizarea planului de luptă chiar şi în cele mai grele condiţii;
■ formarea capacităţii sportivilor de a-şi construi individual planul de
luptă şi de a acţiona independent în situaţiile neaşteptate ivite în concurs
(Harre, D., 1971).

4. SARCINILE INSTRUIRII TACTICE

Din scopurile enumerate mai sus, rezultă următoarele sarcini ale
instruirii tactice (Harre, l971):
a) obţinerea cunoştinţelor;
b) însuşirea deprinderilor tactice;
c) dobândirea priceperilor.
a) Obţinerea cunoştinţelor
În sport, cunoştinţele generale şi de specialitate alcătuiesc baza
însuşirii şi dezvoltării calităţilor tactice şi a gândirii creatoare. În acelaşi
timp cunoştinţele reprezintă o premisă esenţială pentru organizarea
întrecerii, aprecierea corectă a condiţiilor de concurs şi alegerea soluţiilor
corespunzătoare.
Pentru organizarea şi conducerea disputei se impun următoarele:
■ Cunoaşterea deciziilor şi a regulamentului şi folosirea lor în vederea
rezolvării sarcinilor tactice individuale şi colective;
■ Stăpânirea cunoştinţelor referitoare la organizarea competiţiei,
pentru a putea lua măsurile corespunzătoare în condiţii de concurs;
■ Însuşirea cunoştinţelor necesare conducerii disputei, în vederea
orientării tactice;
■ Stăpânirea sistemului propriu de joc şi a variantelor acestuia în
cazul jocurilor sportive. În ramurile în care întrecerea se desfăşoară cu

5
partener direct, sportivul trebuie să ştie ce mijloace şi ce metode să
folosească pentru învingerea adversarului;
■ De asemenea mai sunt necesare o serie de cunoştinţe care stabilesc
comportarea în competiţii şi reguli privind aplicarea acţiunii tactice. Ele sunt
determinate de ramura de sport (de exemplu: jucătorul să ştie că mingea este
„cel mai rapid jucător de pe teren”);
■ Cunoaşterea interrelaţiilor dintre tactică, tehnică, condiţii,
temperament şi calităţile de voinţă îi permit sportivului să-şi folosească
forţele în mod economic şi eficient. El trebuie să fie conştient de faptul că va
putea rezolva numai acele acţiuni tactice care corespund deprinderilor şi
calităţilor fizice pe care le posedă. În unele situaţii poate să rişte chiar, dacă
situaţia de pe teren o cere. De exemplu, în probele de rezistenţă, principiul
uniformităţii joacă un rol important în comportarea tactică. Alergătorul
procedează economic dacă parcurge distanţa într-o viteză constantă. El nu
trebuie să accepte tactica adversarului (încetiniri ale tempoului, sprinturi
intermediare) ci să păstreze tempoul planificat;
■ Cunoaşterea şi folosirea metodei aplicării raţionale şi eficiente a
forţelor;
■ În general se recomandă folosirea acelor acţiuni tactice care sunt
bine stăpânite de sportiv şi care îi poate facilita victoria. Se tinde spre
diminuarea formării automatismelor tactice, în favoarea diferitelor variante
ale acţiunilor tactice. Sportivii îşi automatizează două sau trei acţiuni tactice,
dar sunt capabili să improvizeze şi alte variante în întrecere, până când
acestea devin deprinderi;
■ Însuşirea cunoştinţelor teoretice asupra procesului percepţiei,
analizei întrecerii şi rezolvării mentale a sarcinii, în vederea aprecierii
corecte a situaţiei din concurs, a analizei corespunzătoare şi scurtarea
timpului pentru rezolvarea sarcinii.
b) Însuşirea deprinderilor tactice
După Rubinstein deprinderile sunt componentele automatizate ale
acţiunii conştiente, pe care omul şi le formează prin exerciţii şi antrenament.
Pentru executarea deprinderilor motrice atenţia sportivului este foarte puţin
solicitată, putându-se concentra în timpul competiţiei şi asupra altor sarcini
(observarea coechipierilor, a adversarilor).
Acţiunea tactică este componenta cea mai concretă a pregătirii
tactice, care include un sistem de structuri, de acţiuni înlănţuite ce se
efectuează în scopuri tactice bine definite, sub forma combinaţiilor.
Acţiunile tactice se manifestă sub următoarele trei forme:
l. Deprinderea tactică;
2. Variantele deprinderilor tactice;

6
 3. Acţiunile tactice noi, ca rezultat al activităţii intelectuale,
creatoare.
1) Deprinderile tactice
Prin deprindere tactică înţelegem succesiunea mişcărilor
automatizate, prin care se rezolvă o sarcină tactică individuală sau colectivă,
caracterizată prin siguranţă, precizie, ritm (în condiţii similare) în toate
repetările. Deprinderile tactice reprezintă premisele de bază necesare
organizării unei întreceri şi rezolvării sarcinilor tactice complicate.
În întreceri, situaţiile se modifică adesea şi din acest considerent
acţiunile tactice se automatizează foarte greu. Astfel, se vor automatiza
doar acelea care alcătuiesc baza întrecerilor. Deprinderile tactice se aplică în
situaţii tipice. Deprinderile tactice folosite mecanic duc la greşeli, deoarece
situaţia întrecerii nu corespunde condiţiilor stereotipului şi în acest caz
sportivul nu este capabil să înlăture discrepanţa dintre condiţiile concrete de
concurs şi acţiunile însuşite în antrenament.
2) Variantele deprinderilor tactice
Prin variantele deprinderilor tactice înţelegem diferite posibilităţi de
rezolvare a sarcinilor tactice, individuale sau colective, similare cu
deprinderile tactice tipice pentru situaţia standard.
Deprinderile tactice şi variantele lor constituie elemente creatoare.
Alegerea deprinderilor tactice şi a variantelor corespunzătoare şi
executarea lor reclamă o gândire creatoare, care se concretizează în
rezolvarea motrică cu rezultate pozitive sau negative.
3) Acţiuni tactice noi ca rezultat al activităţii intelectuale
creatoare
Forma cea mai înaltă a procesului gândirii este activitatea creatoare,
care asigură rezolvări noi şi concrete ale situaţiilor.
Prin gândirea creatoare trebuie să se găsească noi soluţii de rezolvare
în scopul îmbogăţirii bagajului motric necesar creării variantelor, creşterii
randamentului şi îmbunătăţirii performanţelor.
În jocurile sportive, pentru rezolvarea anumitor sarcini tactice
colective, acţiunea, ca rezultat al gândirii creatoare, poate să influenţeze
negativ în cazul în care coechipierii nu sunt în stare să acţioneze
corespunzător în situaţii neprevăzute.
De asemenea, o acţiune tactică nouă are o importanţă deosebită în
acele cazuri în care adversarul nu poate fi întrecut cu ajutorul deprinderilor
tactice şi variantelor cunoscute.
c) Dobândirea priceperilor tactice
Priceperile tactice constau de fapt în capacitatea sportivului de a
aplica eficient, în situaţii variate deprinderile tactice.

7
 5. COMPONENTELE TACTICII
Componentele tacticii sportive sunt: concepția tactică, planul tactic,
acțiunile tactice și sistemul de joc.

a. Concepția
tactică

d. Sistemul Componentele b. Planul

de joc tacticii tactic

c. Acțiunile
tactice

Componentele tacticii

a) Concepţia tactică
„Concepţia tactică reprezintă un sistem de principii, idei, reguli şi
norme relativ stabile, elaborate în vederea participării cu succes în
competiţii” (Dragnea, A., Silvia, Mate-Teodorescu, 2002)9.
Aceste componente le considerăm relativ stabile, deoarece sunt
modificate ori de câte ori este necesar să se optimizeze participarea
sportivilor în concursuri.
Concepţia tactică este stabilită de antrenori şi alţi specialişti
(metodişti) în urma analizei stadiului de dezvoltare a ramurii de sport
respective pe plan naţional şi internaţional. În ajutorul acestora vin şi
comisiile tehnice ale federaţiilor internaţionale, care înaintează federaţiilor
naţionale concluziile desprinse din desfăşurarea celor mai importante
competiţii. Aceste note definitorii sunt adaptate de către federaţiile pe ramuri
de sport la particularităţile propriilor sportivi, la condiţiile organizatorice,
materiale, tradiţii etc.
Un rol important în stabilirea concepţiei tactice revine „şcolilor”
create în diferite ramuri de sport care valorifică experienţa pozitivă
dobândită de-a lungul timpului. Astfel, se poate vorbi de şcolile romaneşti
de gimnastică feminină, de canotaj, de lupte, de handbal, de școala japoneză

9
Dragnea, A., Silvia Mate-Teodorescu, 2002, Teoria Sportului, Edit. FEST, Bucureşti, p. 303

8
de judă şi altele, care constituie adevărate elemente de referinţă pe plan
mondial în privinţa pregătirii şi participării cu succes în competiţii.
Concepţia tactică cuprinde:
■ Ideile fundamentale şi sistemele de acţionare ce vor sta la baza
organizării, pregătirii şi participării sportivilor în concursuri;
■ Totalitatea mijloacelor mentale de pregătire a sportivilor folosite în
vederea înţelegerii aprofundate de către aceştia a legicii concepţiei tactice şi
a variantelor de aplicare a acestora;
■ Sistemele practice de acţionare (sisteme de exerciţii fizice) care
asigură instruirea potrivit concepţiei tactice.
Concepţia tactică îmbracă forma de model deoarece se stabileşte prin
înglobarea concluziilor desprinse din analiza competiţiilor de mare
amploare, a modului de acţiune a celor mai buni sportivi sau a celor mai
bune echipe din punct de vedere tactic în competiţiile de mare amploare
(J.O., C.M., C.E.). Deşi caracteristicile principale ale concursurilor sunt
aceleaşi pentru toţi specialiştii, ele sunt traduse în practică în mod diferit, în
funcţie în primul rând de particularităţile sportivilor. Rolul antrenorilor este
acele de a îmbina armonios experienţa înaintată pe plan mondial cu
realităţile existente pe plan naţional şi cu particularităţile sportivilor /
echipelor proprii.
Analiza concursurilor importante se realizează în trei etape, după cum
urmează:
1. Studierea modului de abordare a concursurilor de mare amploare de
către câştigătorii acestora (locul 1 sau locurile 1 – 3), aceştia fiind cei mai
reprezentativi subiecţi;
2. Compararea notelor definitorii desprinse, cu cele manifestate în
practica sportului respectiv pe plan naţional;
3. Stabilirea modului de abordare a competiţiilor de mare amploare de
către proprii sportivi din loturile reprezentative sau din cadrul cluburilor;
Trăsăturile fundamentale ale concursurilor de mare amploare sunt
următoarele (Dragnea, A., 1993):
1. Notele esenţiale ale evoluţiei sportivilor de înaltă performanţă
concretizate în organizarea şi desfăşurarea activităţii competiţionale (modul
de acţionare în atac şi apărare, interacţiunea dintre compartimente, în cadrul
jocurilor sportive; modul de abordare a unor curse în ciclismul de şosea sau
velodrom, atletism semifond şi fond, canotaj, nataţie, s.a., variantele de
acţionare în cazul unor riposte ale adversarilor etc.
2. Indicatorii privind frecvenţa şi varietatea utilizării unor procedee
tehnice şi eficienţa lor. În acest scop se înregistrează în protocoale special
întocmite frecvenţa utilizării unor procedee (pase decisive, execuţii tehnice

9
în cazul jocurilor sportive sau procedee tehnice de atac sau apărare, la lupte,
box, judo etc.). Aceste procedee frecvent utilizate, vor deveni puncte nodale
ale pregătirii tehnice, manifestându-se în acelaşi timp preocupări pentru
optimizarea lor.
3. Caracteristicile efortului competiţional.
Studierea efortului competiţional îmbracă note dintre cele mai variate
de la o ramură de sport la alta atât în ce priveşte volumul, cât şi intensitatea
şi complexitatea. În ramurile de sport în care efortul se obiectivează în
performanţe de timp sau spaţiu, aprecierea volumului şi intensităţii sunt
relativ uşor de realizat; se iau în discuţie şi unii parametri ajutători, cum
sunt numărul de cicluri de mişcări de braţe pe minut la nataţie, cadenţa la
canotaj şi caiac etc.
În jocurile sportive, box, judo ş.a. aprecierea travaliului depus de
sportiv este mai dificilă şi impune înregistrarea cu oarecare aproximaţie a
distanţelor parcurse, a execuţiilor tehnice, a numărului de atacuri şi altele.
Aprecierea parametrilor efortului şi tipurile acestuia este foarte importantă în
vederea realizării unor planuri de pregătire corespunzătoare, viabile.
4. Caracteristicile pregătirii psihologice a sportivilor.
Competiţiile se desfăşoară în condiţii de adversitate şi în faţa a
numeroşi spectatori, uneori ostili. Ele solicită din partea sportivilor însuşiri
psihice deosebite, în funcţie de particularităţile fiecărei ramuri de sport. Sunt
angajate în mare măsură procesele cognitive, afective, volitive precum şi
trăsăturile de personalitate.
5. Variante de traducere în fapt a concepţiei tactice în funcţie de
răspunsurile adversarilor şi de condiţiile concrete de mediu în care se
desfăşoară competiţia.
Această trăsătură este importantă pentru toate ramurile de sport (jocuri
sportive, canotaj, box etc.). Antrenorii trebuie să pregătească planuri tactice
proprii fiecărei competiţii, în funcţie de posibilităţile propriilor sportivi, de
posibilităţile adversarilor şi de condiţiile în care se desfăşoară competiţia,
precum şi variante ale acestora, ţinând cont de propria concepţie tactică.
Concepţia tactică este elaborată de antrenori şi trebuie să ţină seama
de „modelul” furnizat de competiţiile de mare amploare şi de posibilităţile
propriilor sportivi. Unele federaţii sportive, pentru a veni în sprijinul
antrenorilor, emit concepţii tactice (elaborate de organismele competente ale
federaţiei), concepţii bazate pe studiul competiţiilor de mare amploare.
b) Planul tactic
„Planul tactic reprezintă ansamblul măsurilor stabilite în
vederea rezolvării problemelor tactice ridicate de pregătirea şi

10
desfăşurarea acţiunilor de atac şi apărare” (Dragnea, A., Silvia, Mate-
Teodorescu, 2002)10.
În cazul unor sporturi ca atletism (probe de alergări), canotaj, înot,
caiac, ciclism s.a., planul tactic trebuie să asigure o utilizarea economică,
eficientă a rezervelor energetice astfel încât sportivul să realizeze o dozare
corespunzătoare a efortului în vederea obţinerii performanţei dorite.
Planul tactic cuprinde ansamblul normelor ce stau la baza organizării,
pregătirii şi desfăşurării acţiunilor specifice unui concurs în vederea
îndeplinirii obiectivelor stabilite. Pentru abordarea fiecărei competiţii se
întocmesc planuri tactice diferenţiate, în conformitate cu concepţia tactică şi
ţinând cont de posibilităţile sportivilor proprii, ale adversarilor şi de
condiţiile în care se desfăşoară competiţia / meciul.
Deci, planul tactic diferă de la o competiţie la alta, în funcţie de
adversarii întâlniţi, de locul de desfăşurare a competiţiei, de condiţiile
(atmosferice, starea terenului de joc etc.) în care se desfăşoară competiţia
respectivă, precum şi de obiectivele stabilite pentru competiţia / meciul
respectiv.
Planul tactic este o particularizare temporară a tacticii, în concordanţă
cu o serie de condiţii concrete, impuse de o anumită competiţie şi are rolul
de a valorifica la maxim potenţialul sportivilor în vederea obţinerii victoriei.
Un plan tactic corect şi amănunţit, bazat pe o analiză critică şi rezonabilă
inspiră încredere sportivilor şi îi ajută să acţioneze organizat încă din primele
momente ale competiţiei / meciului.
Planul tactic se stabileşte în funcţie de mai mulţi factori, dintre
care amintim:
l. Cunoaşterea de către antrenor a nivelului cunoştinţelor,
posibilităţilor şi experienţei anterioare a sportivilor proprii
Pentru a putea pune în practică planul tactic, sportivii trebuie să dea
dovadă de cunoştinţe referitoare la ramura de sport practicată. Din sistemul
de cunoştinţe ale sportivului, se consideră ca necesare următoarele:
■ cunoaşterea regulamentului de concurs şi a deciziilor impuse de
nerespectarea lui;
■ cunoaşterea modului de organizare a concursului în vederea luării
măsurilor adecvate de participare la competiţie (durata deplasării de la locul
de cazare la locul competiţiei, durata echipării, locul de desfăşurare a
încălzirii şi durata optimă a acesteia etc.);
■ cunoaşterea regulilor tactice de bază specifice ramurii de sport
practicate (de exemplu, la atletism depăşirea adversarului pe turnantă

10
Dragnea, A., Silvia Mate-Teodorescu, 2002, Teoria Sportului, Edit. FEST, Bucureşti, p. 305

11
implică un consum mai mare de energie şi parcurgerea unei distanţe mai
mari);
■ cunoaşterea în amănunţime a tacticii stabilită de antrenor în vederea
abordării cu succes a competiţiei ce urmează a se desfăşura, precum şi a va
riantelor de acţionare; exemplu: cunoaşterea zonelor de acţiune ale
diferitelor posturi la jocurile sportive, sarcini tactice individuale, iar la
sporturi ca atletism (probe de alergări), canotaj, caiac, înot s.a., cunoaşterea
lungimii startului, a vitezei optime de cursă, a momentului declanşării
finişului etc.;
■ cunoaşterea de către sportivi a importanţei măsurilor de
impresionare favorabilă a arbitrilor, (de exemplu în gimnastică şi patinaj
artistic), de subordonare la deciziile arbitrilor (jocuri sportive) fapte care
neglijate pot atrage după ele avertismente, eliminări, suspendări etc.;
■ cunoştinţe despre importanta interrelaţiilor dintre pregătirea tactică,
tehnică, fizică, psihică şi teoretică. Sportivul trebuie să fie conştient că
numai printr-o bună pregătire la toate componentele antrenamentului poate
aplica cele mai eficiente măsuri tactice.
În altă ordine de idei, trebuie scoasă în evidenţă importanţa
cunoaşterii de către antrenor a posibilităţilor fizice, tehnice şi psihice ale
propriilor sportivi în vederea stabilirii planului tactic. Doar planurile tactice
stabilite în conformitate cu posibilităţile sportivilor au şanse de reuşită, pe
când cele ce nu ţin seama de ele sunt sortite eşecului.
Este de asemenea importantă cunoaşterea de către antrenor a
experienţei competiţionale a propriilor sportivi în vederea alcătuirii planului
tactic. Cu cât experienţa de concurs este mai mare, cu atât planul tactic poate
fi mai complex şi are şanse mai mari de a fi îndeplinit.
Experienţa competiţională se dobândeşte prin participări la competiţii.
Întâlnind adversari diferiţi ca pregătire, cu abordări tactice diferite,
experienţa competiţională va creşte.
2. Cunoaşterea particularităţilor adversarului
Cunoaşterea adversarului, din toate punctele de vedere este o condiţie
de bază în vederea alcătuirii unui plan tactic viabil. Antrenorii trebuie să aibă
un număr cât mai mare de informaţii referitoare la viitorul adversar.
Informaţiile trebuie să se refere la: capacitatea fizică, la posibilităţile tehnice,
la evoluţiile anterioare pe plan tactic, la calităţile psihice, la toate punctele
forte precum şi la cele slabe ale adversarului. Dacă ne referim la o echipă de
jocuri sportive, trebuie cunoscute sistemele de atac şi apărare pe care le
utilizează, variantele acestora, modul de aşezare în teren, trebuie cunoscuţi
sportivii cu calităţi deosebite ca finalizatori, coordonatori etc. Dacă ne
referim la sporturile individuale, informaţiile trebuie să cuprindă date despre

12
principalii adversari, referitoare la: performanţele obţinute în sezonul
respectiv în general şi la ultimele competiţii în special, la modul de efectuare
a startului, la momentul declanşării finişului şi forţa de manifestare în finiş.
3. Cunoaşterea condiţiilor în care urmează să se desfăşoare
competiţia / meciul
În alcătuirea planului tactic, trebuie ţinut cont şi de condiţiile în care
se va desfăşura competiţia / meciul pentru a nu fi surprinşi de anumite
aspecte, aspecte ce pot să aibă o influenţă negativă asupra rezultatului.
Dintre condiţiile de care trebuie ţinut cont menţionăm: condiţiile
atmosferice posibile a fi la data competiţiei / meciului, altitudinea la care se
desfăşoară competiţia, dimensiunile terenului de joc, materialul din care este
construită pardoseala sălii de joc sau a pistei de atletism, existenţa sau nu a
valurilor pe pistele de canotaj şi caiac, arbitrii şi maniera lor de arbitraj,
spectatorii şi modul lor de a se manifesta etc.
4. Cunoaşterea de către antrenor a situaţiilor tipice şi a celor
probabile de acţiune ale viitorului adversar
În alcătuirea planului tactic, antrenorul trebuie să ţină seama de
situaţiile tipice şi de situaţiile probabile care ar putea apare în timpul
competiţiei, având în vedere faptul că adversarii vor caută să deruteze prin
acţiuni înşelătoare, pregătind adevărate capcane pe care proprii sportivi
trebuie să le depisteze din timp şi să le evite.
În privinţa situaţiilor problematice tipice, acestea trebuie să fie
prevăzute în planul tactic şi cunoscute de sportivi, urmând a fi exersate până
la formarea deprinderilor tactice.
În privinţa situaţiilor probabile, trebuie precizat că oricât de precis ar
fi planul, în timpul competiţiei pot apărea situaţii neprevăzute. De aceea
planul trebuie să fie flexibil pentru a permite sportivilor să acţioneze cu
priceperea şi imaginaţia lor pentru rezolvarea problemei.
Datorită faptului că planul tactic se întocmeşte pe baza a numeroase
elemente probabile, care răspund realităţii într-o măsură mai mare sau mai
mică şi datorită faptului că pot apare o mulţime de elemente imprevizibile în
timpul competiţiei, planul tactic nu poate fi întotdeauna aplicat întocmai. El
nu trebuie să constituie un tipar din care sportivul să nu poată ieşi, ci trebuie
înţeles ca fiind un cadru general de acţiune cu caracter orientativ, ce poate fi
modificat în situaţiile neprevăzute ale concursului. Pentru a putea face faţă
unor asemenea situaţii este necesară stimularea la sportivi a activităţilor
creatoare în cadrul pregătirii tactice. Astfel, sportivii trebuie să fie pregătiţi
pentru a crea pe loc, conform situaţiei problematice din concurs, soluţii de
rezolvare eficiente. Cu cât experienţa competiţională, pregătirea tehnică şi

13
teoretică a sportivilor sunt mai bune, cu atât sunt mai eficiente şi originale
rezolvările situaţiilor tactice.
Având însă în vedere posibilitatea apariţiei unor elemente
imprevizibile în timpul competiţiei/meciului, aceasta începe uneori prin
tatonarea adversarului pentru a observa reacţiile acestuia, pentru a-i
prevedea intenţiile cu scopul de a aplica planul tactic în funcţie de situaţia
concretă din competiţie.
Planul tactic odată întocmit va fi adus la cunoştinţă sportivilor, fie în
cadrul unor lecţii teoretice de sine stătătoare, fie în cadrul lecţiilor practice,
urmând a fi apoi exersat până la însuşirea sa în mod corespunzător.
În şedinţele de pregătire a concursurilor (meciurilor), trebuie
prezentate elementele de bază ale planului tactic şi variantele acestuia. Unele
problemele tactice se pot rezolva în timpul pauzelor, a time-out – urilor şi
chiar în timpul concursului prin indicaţii scurte, clare şi precise.
În încheierea considerentelor privind planul tactic, trebuie menţionat
că deşi sunt o serie de reguli general valabile pentru întocmirea lui (nivelul
de pregătire al propriilor sportivi, nivelul de pregătire şi particularităţile
adversarului, locul de desfăşurare a competiţiei etc.) el are note diferenţiate
de la o ramură de sport la alta. De exemplu, în ramurile de sport ciclice
(canotaj, caiac, înot, atletism-probe de alergări), trebuie precizată lungimea
startului, cadenţa şi viteza medie de deplasare, momentul declanşării
finisului. În aceste ramuri de sport, regula tactică de bază este cea a
parcurgerii constante a distanţei competiţionale, urmată de declanşarea unui
finiş puternic. Nerespectarea acestei reguli duce în cele mai dese cazuri la
eşec. De exemplu, în alergarea de 400 m, un câştig de 1 secundă în primii
200 metri duce la pierderea a cca. 2,55 secunde în a doua jumătate a cursei.
Această situaţie este firească, deoarece determină intensificarea
acumulărilor de produse ale metabolismului anaerob ca efect al
intensificării excesive a efortului în prima jumătate a cursei (Dragnea, A.,
1993).
În judo, lupte, box, planul tactic trebuie să cuprindă alte aspecte,
specifice acestor ramuri de sport, cum sunt dezechilibrarea adversarului,
manevre înşelătoare, realizarea unor atacuri succesive etc.
Planul tactic se poate transpune în practică într-o măsură mai mică sau
mai mare în funcţie de mai mulţi factori dintre care amintim: nivelul
cunoştinţelor teoretice, nivelul cunoştinţelor tactice, bagajul cunoştinţelor
tehnice, nivelul posibilităţilor fizice, experienţa competiţională etc.
Experienţa competiţională poate fi câştigată doar prin participarea la
competiţii. De aceea, unul din mijloacele de bază a pregătirii tactice îl
constituie concursul. Participarea la cât mai multe competiţii cu adversari cât

14
mai diferiţi este metoda de bază pentru realizarea unei bune pregătiri
tactice.
c. Acțiunea tactică
Acţiunile tactice constituie componenta cea mai concretă a pregătirii
tactice. Ele sunt instrumentele prin care se pune în practică gândirea tactică.
„Acţiunile tactice sunt instrumentele practice de realizare a
planului tactic și respectiv a concepției tactice.” (Dragnea, A., Silvia,
Mate-Teodorescu, 2002)11.
Reuşita acţiunilor tactice este dependentă de mai mulţi factori, dintre
care amintim: nivelul cunoştinţelor tactice, nivelul depinderilor tehnice şi al
calităţilor motrice.
Corespunzător scopului în care sunt utilizate acţiunile tactice, acestea
se împart în individuale şi colective.
Acţiunile tactice individuale sunt orientate în vederea pregătirii
fiecărui sportiv, potrivit sarcinilor ce îi revin într-o echipă, iar în cazul
sporturilor individuale, în scopul optimizării evoluţiei sale în concursurile la
care participă.
Acţiunile tactice colective se referă atât la pregătirea unei părţi a
echipei (compartimente, cupluri etc), cât şi a acesteia în întregime (Şiclovan,
I., 1977).
Fazele acţiunilor tactice
Acţiunile tactice se desfăşoară în patru faze, după cum urmează:
1. Perceperea şi analiza situaţiei competiționale;
2. Rezolvarea mentală a sarcinii tactice prin elaborarea unei strategii
adecvate şi decizii;
3. Soluţionarea din punct de vedere motric a sarcinii tactice;
4. Analiza efectelor acţiunii tactice.
1. Perceperea şi analiza situaţiei
Perceperea şi analiza situaţiei din competiţie / meci au o importanţă
deosebită în rezolvarea sarcinii tactice, deoarece constituie baza pentru
celelalte două faze. Greşelile care apar în prima fază au repercusiuni asupra
fazelor a doua şi a treia.
Calitatea perceperii depinde de mai mulţi factori, dintre care amintim:
vederea periferică, câmpul vizual, motricitate, calitatea proceselor gândirii,
cunoştinţele şi experienţa acumulată şi de atitudinea sportivului.
Perceperea întregii situaţii din concurs / meci este însă numai o parte
a primei faze din acţiunea tactică. Sportivul trebuie să observe şi detaliile,
astfel încât să fie capabil să le analizeze în vederea rezolvării sarcinii tactice.

11
Dragnea, A., Silvia Mate-Teodorescu, 2002, Teoria Sportului, Edit. FEST, Bucureşti, p. 309

15
 2. Rezolvarea mentală a sarcinii tactice prin elaborarea unei
strategii adecvate şi decizii
Sarcina tactică se rezolvă mai întâi mental şi apoi motric. Scopul
rezolvării mentale rezidă în găsirea căii celei mai eficiente din punct de
vedere tactic, pe baza perceperii şi analizei situaţiei pe durata
concursului/meciului. Pentru rezolvarea mentală a sarcinii tactice este
necesar să se ţină seama de cunoştinţele / posibilităţile proprii şi de cele ale
adversarului.
Astfel, sportivul va alege numai acele soluţii pe care va fi în stare să le
efectueze (el şi coechipierii) în mod corespunzător.
Mulţi sportivi întâmpină greutăţi în rezolvarea mentală a sarcinii
tactice în timp limitat. Acest lucru este generat de mai multe cauze, dintre
care amintim: perceperea şi analiza greoaie, incompletă, a situaţiei de pe
teren, cunoştinţe tactice insuficiente, lipsa unei pregătiri tehnice
corespunzătoare, lipsa de logică în procesele gândirii. Rezultatul proceselor
gândirii se reflectă în rezolvarea motrică. Dacă situaţia de pe teren permite
soluţionarea practică a sarcinii tactice cu ajutorul deprinderilor tactice şi al
variantelor lor, sportivul are nevoie pentru rezolvarea mentală de timp puţin.
Este mai greu atunci când întâlneşte situaţii neobişnuite. Gândirea tactică se
formează şi se dezvoltă cu ajutorul mijloacelor intuitive şi mai ales prin
participarea la cât mai multe competiţii în care să întâlnească adversari cât
mai diferiţi din punct de vedere al abordării tactice.
3. Soluţionarea din punct de vedere motric a sarcinii tactice
Acţiunea tactică se concretizează prin rezolvarea ei motrică.
Rezolvarea motrică este o activitate complexă care se desfăşoară pe
baza calităţilor intelectuale, fizice şi a deprinderilor motrice.
4. Analiza efectelor acţiunilor tactice
Rezultatul rezolvării sarcinii tactice este pus faţă în faţă cu situaţia
tactică ce se cerea rezolvată. Dacă sarcina a fost bine rezolvată, atunci
sportivul va alege şi pe viitor aceeaşi cale de rezolvare. În cazul soluţionării
negative, acţiunea trebuie analizată pentru descoperirea cauzei eşecului, care
poate consta în următoarele:
- perceperea şi analiza nesatisfăcătoare a situaţiei;
- procesele gândirii insuficient dezvoltate;
- execuţia motrică (tehnica) greşită;
- calităţi motrice insuficient dezvoltate;
- calităţi psihice insuficient dezvoltate.
Dacă acţiunile reuşite sunt exersate în antrenamente, se formează noi
deprinderi tactice.

16
 Metodica învăţării acţiunilor tactice
Învăţarea şi perfecţionarea acţiunilor tactice trebuie să se desfăşoare
după principiul accesibilităţii: de la cunoscut la necunoscut, de la uşor la
greu, de la simplu la complex.
Pentru aceasta se impune respectarea următoarelor reguli metodice
(Harre, D., 1971):
■ Prin demonstrarea şi explicarea acţiunii tactice se vor forma
reprezentările, care, prin instruirea teoretică se aprofundează. Sportivul
trăieşte astfel situaţia concretă pe care va trebui să şi-o însuşească;
■ Acţiunea tactică se exersează:
- fără adversar;
- cu adversar pasiv;
- cu adversar dirijat (semiactiv);
- cu adversar activ (în condiţii de întrecere cu partenerii).
■ În momentul în care sportivul stăpâneşte bine acţiunea tactică, poate
trece şi la însuşirea variantelor formei de bază. Acest lucru se realizează mai
întâi teoretic, la tablă. După ce variantele au fost prelucrate mental, sportivul
poate trece la rezolvarea lor practică;
■ Exersarea variantelor se realizează ca şi învăţarea şi perfecţionarea
formei de bază;
■ După însuşirea mai multor variante ale formei de bază, sportivul,
printr-o pregătire corespunzătoare, poate fi capabil să o aleagă pe cea mai
potrivită, în vederea rezolvării situaţiei din întrecere. Şi în acest caz se
recomandă mai întâi reprezentarea acţiunii. În funcţie de modul de
soluţionare, antrenorul îşi dă seama dacă sportivul a sesizat şi analizat bine
situaţia de pe teren şi dacă a rezolvat-o corespunzător.
În procesul de instruire antrenorul trebuie să-i ofere sportivului
probleme noi, pe care acesta să le rezolve. Astfel, el va reuşi pe baza
asocierilor să-şi reprezinte sarcina tactică repede şi corect.
■ O importanţă deosebită o are dezvoltarea spiritului de observaţie şi
a vederii periferice. Chiar şi jucătorii de rezervă, trebuie să primească sarcini
precise de observare, pe care să le analizeze şi să le aplice în pregătirea
viitoare.
■ Pregătirea tehnico-tactică. Această cerinţă trebuie să fie respectată
mai ales în ramurile care se desfăşoară cu adversar direct (lupte, box etc.) şi
în jocurile sportive. Învăţarea şi perfecţionarea tehnicii trebuie să se
efectueze astfel încât paralel cu pregătirea tehnică să se realizeze şi cea
tactică. Sportivul trebuie să fie capabil să valorifice cunoştinţele tactice şi să
analizeze conştient acţiunea tactică. Astfel, sistemul folosit se

17
perfecţionează, iar sportivul capătă experienţa practică în special pentru
concurs.
d) Sistemul de joc
„Sistemul de joc este specific jocurilor sportive și se referă la
modul de așezare a sportivilor pe teren, pe compartimente, linii și
posturi și interacțiunea dintre acestea” (Dragnea, A., Silvia, Mate-
Teodorescu, 2002)12.
Sistemul de joc include ansamblul normelor de bază cu privire la:
■ dispunerea jucătorilor pe teren în scopul asigurării celei mai
eficiente acoperiri a zonelor de joc;
■ reguli referitoare la raza de acţiune a fiecărui post şi la interrelaţiile
dintre acestea;
■ principalele variante ale modificării acţiunilor de atac şi de apărare
în funcţie de riposta adversarului sau de randamentul coechipierilor;
■ atribuţiile speciale ale unor jucători cu capacităţi deosebite
(coordonatori, realizatori etc.), toate având în evoluţia sportivilor
respectivi un caracter constant.
Cu alte cuvinte, sistemul de joc concretizează concepţia de joc ce stă
la baza întregii pregătiri tactice a sportivilor respectivi (Şiclovan, I., 1977).

6. CARACTERISTICILE TACTICII JOCULUI DE HANDBAL

Tactica este produsul gândirii, folosită raţional şi conştient în scopul
desfăşurării cu randament sporit a acţiunilor individuale şi colective ale
echipei. Un aspect al pregătirii tactice, care trebuie subliniat, este relaţia
dintre pregătirea tactică individuală şi cea colectivă. Premisa de la care se
pleacă este aceea că o tactică bine aleasă trebuie să se caracterizeze prin:

Accesibilitate

Caracteristicile
tacticii
Evolutivă Elasticitate

Caracteristicile tacticii

12
Dragnea, A., Silvia Mate-Teodorescu, 2002, Teoria Sportului, Edit. FEST, Bucureşti, p. 312

18
 1. Tactica este accesibilă

Accesibilitatea - presupune racordarea nivelului de pregătire individuală

la cerinţele impuse de folosirea anumitor combinaţii, circulaţii şi sisteme.
În consecinţă, tactica aleasă, deşi trebuie să ţină seama de particularităţile
adversarului şi de condiţiile de desfăşurare ale meciului (acasă, în
deplasare, public potrivnic, miza jocului etc.), nu va depăşi nivelul tehnic
şi particularităţile fizice şi psihice ale jucătorilor, valorificându-le pe cele
avansate la maximum. Tactica colectivă este determinată de nivelul
tacticii individuale care, la rândul ei, depinde de pregătirea tehnică, de
nivelul dezvoltării calităţilor motrice, a celor psihice, de experienţa de joc
şi bineînţeles, de gradul de antrenament.

2. Tactica este elastică

Elasticitatea – tacticii este acea trăsătură care-i conferă echipei

posibilitatea de a se adapta la situaţiile neprevăzute apărute în meci,
stimulând creaţia personală a jucătorilor. Tactica stabilită la începutul
unui meci se schimbă pe parcursul jocului sau la pauză datorită apariţiei
unor noutăţi în jocul adversarilor sau a unor indisponibilităţi în cadrul
echipei proprii.

3. Tactica este evolutivă

Evolutivă – datorită situațiilor mereu schimbătoare din timpul jocului,

tendinţelor continue de dezvoltarea a handbalului, de adaptare la
schimbările regulamentului de joc, sistemelor competiţionale etc., toate
fac ca tactica să se dezvolte continuu.

19
 7. PRINCIPIILE TACTICII JOCULUI DE HANDBAL
Acţiunile tactice (individuale şi colective) se efectuează pe baza unor
principii, reguli şi cerinţe de ordin tactic, care constituie firul călăuzitor în
toată manevra tactică a echipei atât în atac cât şi în apărare. Aceste principii
generale îşi păstrează valabilitatea în toate împrejurările jocului,
determinându-i pe jucători să acţioneze conştient, să respecte ordinea şi
disciplina tactică şi, în acelaşi timp, să asigure organizarea şi sistematizarea
acţiunilor de atac sau de apărare.
Cele mai importante principii tactice generale sunt:
■ Principiul respectării disciplinei tactice
Planul tactic are sorţi de izbândă numai atunci când este bine orientat
cu privire la măsurile şi contramăsurile luate împotriva adversarului şi când
acestea sunt duse la bun sfârşit şi respectate întocmai de către toţi
componenţii echipei.
■ Principiul acordării ajutorului reciproc
Handbalul fiind un joc de echipă, succesul final este determinat, cel
mai adesea, de modul cum s-au însumat eforturile tuturor jucătorilor. Prin
acordarea consecventă a ajutorului reciproc, atât în atac cât şi în apărare,
creşte forţa de luptă individuală şi colectivă a echipei.
■ Principiul iniţierii şi efectuării acţiunilor în timp util
Acest principiu se referă la toate execuţiile, intervenţiile şi iniţiativele
ce trebuiesc luate cu promptitudine de jucători pentru a se încadra la
momentul oportun în acţiunile coechipierilor şi a reacţiona la cele ale
adversarilor.
■ Principiul creării raportului supranumeric
Superioritatea numerică este o situaţie creată în mod conştient şi
organizat de către jucători în acţiunile de atac sau de apărare, în scopul
ruperii echilibrului numeric dintre atacanţi şi apărători în avantajul unora sau
altora, realizându-se astfel condiţii de continuare a jocului (eventual
finalizare sau împiedicare regulamentară a finalizării) echipei care a obţinut
acest raport.
■ Principiul anticipării acţiunilor coechipierilor şi al adversarilor
Jucătorul trebuie să acţioneze, atât în apărare cât şi în atac, în aşa fel
încât prin plasamentul sau prin deplasarea în teren să poate îndeplini
sarcinile de joc în cele mai bune condiţii. În acest scop el va trebui să
gândească în acelaşi timp cu coechipierii sau cu adversarii şi să anticipeze
ceea ce vor face aceştia peste câteva secunde.

20
 Principiile tacticii jocului în atac ordonează şi călăuzesc acţiunile
tututor jucătorilor echipei aflate în posesia mingii în vederea construirii şi
finalizării atacului. Acestea sunt:
■ Principiul asigurării posesiei mingii;
■ Principiul variaţiilor de ritm la deplasarea în teren;
■ Principiul alternării acţiunilor tehnico-tactice;
■ Principiul respectării posturilor;
■ Principiul schimbării jocului de pe o parte pe alta;
■ Principiul alternării procedeelor tehnice şi a acţiunilor tactice.

Principiile tacticii jocului în apărare ordonează şi dirijează acţiunile

jucătorilor echipei care nu se află în posesia mingii. Cele mai importante
principii sunt:
■ Principiul asigurării echilibrului defensiv;
■ Principiul replierii în timp util în apărare;
■ Principiul repartizării permanente a adversarilor;
■ Principiul atacării permanentă a jucătorului cu mingea.

8. CORELAŢIA DINTRE TEHNICĂ ŞI TACTICĂ

Componentele pregătirii se află într-o strânsă interdependenţă,
influentându-se şi condiţionându-se reciproc. Astfel, tactica nu se poate
valorifica decât prin pregătire tehnică, aceasta la rândul ei are la bază
pregătirea fizică şi cea tactică, iar întreaga pregătire a echipei şi a jucătorilor
se valorifică în condiţiile unei pregătiri multilaterale psihice şi teoretice
corespunzătoare.
În cadrul acestor intercondiţionări multiple apare în prim plan legătura
dintre tehnică şi tactică, atât în timpul jocului cât şi în cadrul
antrenamentului.
a) Corelaţia dintre tehnică şi tactică apare cel mai evident în joc,
fiind dată de faptul că jucătorul execută procedee tehnice înlănţuite, adaptate
fazelor jocului de atac sau de apărare, în condiţii de luptă cu adversarul şi în
regim de calităţi motrice şi de tensiune psihică, solicitate la intensităţi
diferite.
Procedeele tehnice astfel integrate devin un tot unitar, care se
derulează după logica activităţii jucătorului în meci, ele fiind denumite şi
acţiuni tactice sau acţiuni de joc. Aceste acţiuni formează elementele
constitutive ale jocului şi pot fi individuale sau colective (numite combinaţii
tactice).

21
 Acţiunile individuale şi combinaţiile tactice sunt efectuate în
concordanţă cu o concepţie de conducere a luptei sportive, a concepţiei
îmbunătăţite şi a modelului prospectiv de joc.
Nivelul calitativ de realizare a acţiunilor de joc din fazele atacului şi
ale apărării se reflectă în precizia şi oportunitatea lor. Pentru a întruni aceste
calităţi, acţiunile jucătorilor vor fi corelate în mod permanent cu mediul
intern (reacţia şi adaptarea organismului la solicitarea impusă de efortul
cerut), cu condiţiile de adversitate sau, mai bine zis, cu opoziţia adversarilor,
cu mediul extern şi cu ambianţa în care se desfăşoară.
b) Corelaţia dintre tehnică şi tactică trebuie să se reflecte, în
metodica antrenamentului. Aceasta determină schimbări în conceptul de
pregătire, actuale fiind învăţarea şi perfecţionarea acţiunilor în condiţii
apropiate de joc. Obiectivul fundamental constă în faptul că, concomitent cu
tehnica, trebuie să se educe gândirea tactică şi deprinderea de a juca. Se
pleacă de la studierea luptei sportive pe fazele atacului şi ale apărării, ceea
ce duce la aprecieri ale acţiunilor folosite în mod curent de către jucătorii
echipei respective. Din punct de vedere tehnico-tactic statisticile jocurilor
conduc la următoarele concluzii: permit aprecieri critice, prin comparaţie cu
echipele „model”; stimulează gândirea creatoare a antrenorilor şi jucătorilor,
care se concretizează în apariţia unor noi direcţii de organizare a acţiunilor
de atac sau de apărare; studiul fazic al jocului duce la implicaţii în
antrenament, de aici necesitatea de a elabora unele exerciţii care să
pregătească pe jucători pentru fiecare fază şi altele destinate să lege fazele
într-un tot unitar, având ca model jocul competiţional.
Ţinând seama de toate aceste trăsături, în procesul antrenamentului se
prevăd învăţarea şi perfecţionarea exerciţiilor, care să creeze jucătorilor
deprinderi tehnico-tactice, modele ce pot fi caracterizate prin următoarele
particularităţi:
■ Pentru creşterea capacităţii de orientare a jucătorilor, exerciţiile
tehnico-tactice se aplică în practică corespunzător situaţiilor de joc;
■ Se acordă o mare atenţie legăturii logice între procedee şi se cere o
mai bună gradare a dificultăţilor exerciţiilor şi sarcinilor tactice;
■ Exerciţiile tehnico-tactice, executate în colaborare cu coechipierii şi
în luptă cu adversarii, poartă denumirea de exerciţii desfăşurate în condiţii
de joc.
Având un grad de complexitate mare, ele asigură jucătorului
posibilitatea să desfăşoare o activitate asemănătoare, cel puţin parţială,
aceleia din meci:
■ Direcţia perfecţionării constă în creşterea rezistenţei la acţiunile de
perturbare cum sunt: oboseala, instabilitate emoţională, depăşirea vitezei

22
însuşite etc. Pentru aceasta se apelează la următoarele mijloace: restrângerea
numărului procedeelor de finalizare, o gamă largă de acţiuni pregătitoare,
numeroase variante de intrare în procedee. Astfel, în „fondul tehnic” al
jucătorului rămân, spre exemplu, doar procedeele de finalizare, care sunt
cele mai eficace; în schimb, creşte numărul şi se diversifică complexele de
acţiuni care preced faza de finalizare. Prin aceasta, eşecul soldat frecvent cu
pierderea mingii, caracteristic fazelor de finalizare, este depistat în fazele de
pregătire, unde acţiunea începută de un jucător poate fi întreruptă şi
continuată prin coechipierii care-l dublează, sprijină sau asigură. Deci,
pentru aceleaşi acţiuni de finalizare numărul redus de procedee tehnice, dar
foarte bine însuşite, poate fi compensat prin cunoaşterea mai multor acţiuni
de pregătire şi de depăşire a adversarului;
■ Învăţarea şi perfecţionarea acţiunilor de atac şi de apărare trebuie să
aibă loc în condiţii de angajare corporală;
■ Exersarea acţiunilor tehnico-tactice se face în condiţii de solicitare
maximă a calităţilor motrice, a capacităţii de efort şi în stare de tensiune
psihică;
■ Pentru optimizarea tehnicii, precizia acţiunii şi dezvoltarea
calităţilor motrice (forţă explozivă, supleţe) este recomandat antrenamentul
individualizat;
■ Pentru a se evita criza de trecere de la o fază a jocului la alta şi
pentru a asigura astfel cursivitatea şi coerenţa atacului şi apărării, se vor
efectua exerciţii speciale pentru fiecare fază a atacului şi a apărării, urmată
de cuplarea succesivă a fazelor, până la stadiul de integrare;
■ În procesul de antrenament trebuie să se dea o mai mare atenţie
jocului de şcoală, jocurilor de verificare, precum şi jocului competiţional în
general. Crearea condiţiilor de joc în timpul antrenamentului a fost
cunoscută şi sub denumirea de modelare a antrenamentului. Însuşirea
tehnicii şi efectuarea exerciţiilor complexe nu înlocuiesc jocul, ele sunt doar
mijloace auxiliare pentru accelerarea procesului de instruire;
■ Experienţa, practica sportivă, împreună cu varietatea condiţiilor de
antrenament pun la dispoziţia sportivilor un bogat material de analiză şi
sinteză. Completat cu cunoştinţele teoretice, acest material oferă jucătorului
posibilitatea găsirii mai rapide a celor mai indicate soluţii de acţiune.
Corelaţia dintre componentele antrenamentului trebuie să însoţească
orice formă de organizare a pregătirii, începând cu aceea de perspectivă,
tecând prin pregătirea anuală, pe o perioadă sau un ciclu şi terminând cu
acea din lecţie şi chiar din exerciţiu. Abordarea în principal a unei
componente a antrenamentului, într-una din formele de organizare a
pregătirii, presupune din partea antrenorului luarea unor măsuri

23
corespunzătoare, cel puţin de menţinere dacă nu de perfecţionare a celorlalte
componente.
c) Perfecţionarea măiestriei tehnico-tactice trebuie privită şi
înţeleasă ca un proces stadial, care parcurge trei trepte:
■ În prima etapă se urmăreşte dezvoltarea calităţilor motrice şi
perfecţionarea atât a fiecărei calităţi în parte, cât şi corelate. În această fază
se urmăreşte uşurarea condiţiilor de lucru, competiţiile fiind contraindicate;
■ În cea de-a doua etapă problema de bază o constituie stabilizarea
jocului echipei după concepţia ei proprie, în condiţii relativ standardizate,
secondată pe perfecţionarea în continuare a calităţilor motrice. La sfârşitul
etapei se prevăd jocuri uşoare de verificare;
■ În ultima etapă se va urmări realizarea stabilizării sistemului de joc,
adaptându-l condiţiilor competiţiei, sumei factorilor perturbatori, precum şi
acordarea capacităţilor motrice cu cele psihice, în vederea obţinerii unor
rezultate maxime. Pe această treaptă se impune folosirea jocurilor cu
caracter competitiv, în număr mai mare, ca şi utilizarea factorilor care
îngreuiază manifestarea măiestriei tehnico-tactice.
Procesul de perfecţionare a măiestriei tehnico-tactice, înţelegând prin
aceasta calitatea şi durata obţinerii lui, depinde atât de nivelul pregătirii
teoretice, cât şi de cel al pregătirii fizice, precis orientate şi bine efectuate.
Exerciţiile prevăzute în acest sens necesită o selecţie minuţioasă şi o
concordanţă de funcţie şi structură cu solicitările din handbal.
În lupta pentru calitate, trăsătură dominantă a handbalului de
performanţă, utilizarea mijloacelor tehnico-ştiinţifice, de informare obiectivă
şi operativă, este o necesitate stringentă. (Cercel, P., 1980)13.

13
Cercel, P., (1980), Handbal. Exerciţii pentru fazele de joc, Edit. Sport-Turism, Bucureşti, pag. 36-39

24
 9. SISTEMATIZAREA TACTICII

TACTICA JOCULUI DE HANDBAL ÎN ATAC

TACTICA INDIVIDUALĂ ÎN ATAC

Demarcajul direct şi Depăşirea simplă şi Paşii pivotului

indirect dublă

TACTICA COLECTIVĂ ÎN ATC

Mijloacele de bază

Pase între 2, 3 sau Angajarea jucătorilor Pasarea mingii în Pasele „1 – 7” Pasa peste semicerc
mai mulţi jucători de semicerc pătrundere succesivă de la o extremă la alta

Încrucişarea simplă şi Învăluirea Paravanul Blocaj; blocaj – Circulaţia jucătorilor

dublă plecare din blocaj pe semicerc

Circulaţii de minge şi Circulaţia în opt Combinaţii tactice de Combinaţii tactice în Acţiuni tactice de
de jucători bază în atac momente fixe atac în momente fixe

FORME COLECTIVE DE ATAC

Contraatacul direct şi Atacul poziţional Atacul în circulaţie

cu intermediar

SISTEME TACTICE DE JOC ÎN ATAC

Sistemul de atac cu Sistemul de atac cu Atacul diferitelor sisteme de
un pivot doi pivoţi apărare:
- atacul apărării pe zonă 6:0;
- atacul apărării pe zonă 5+1;
- atacul apărării pe zonă 4+2;
- atacul apărării pe zonă 3+2+1;
- atacul apărării „om la om”;
- atacul apărării combinate.
Atacul în situaţii speciale:
- atacul în superioritate
numerică;
- atacul în inferioritate
numerică.

Tactica jocului de handbal în atac

25
 TACTICA JOCULUI ÎN
APĂRARE

TACTICA INDIVIDUALĂ ÎN TACTICA COLECTIVĂ ÎN

APĂRARE APĂRARE

1. Atacarea adversarului cu mingea 1. Repartizarea adversarilor

2. Preluarea, predarea şi schimbul de oameni în
2. Retragerea pe semicerc apărare
3. Mişcarea de translaţie a apărătorului 3. Alunecarea
4. Închiderea pătrunderii 4. Zidul de apărare la aruncările
5. Marcarea adversarului libere de la 9 metri
6. Acoperirea braţului de aruncare 5. Aşezarea apărătorilor la aruncările de
pedeapsă

Tactica jocului de handbal în apărare

26
 FORME DE JOC ÎN
APĂRARE

APĂRAREA PE APĂRAREA OM LA APĂRAREA APĂRAREA ÎN

ZONĂ OM COMBINATĂ SITUAȚII
SPECIALE

6:0 - pe tot terenul - 5 jucători pe zonă și - în superioritate

5:1 - pe jumătate de teren unul om la om numerică
4:2 - cu aglomerare - 4 jucători pe zonă și - în inferioritate
3:2:1 doi om la om numerică
3:3
1:5

SISTEME DE JOC ÎN
APĂRARE

Forme și sisteme de joc în apărare

Pregătirea tactică are o pondere relativ mică în instruirea copiilor.

Din conţinutul acestei componente, copii trebuie să-şi însuşească toate
aspectele tactice legate de execuţiile tehnice şi noţiunile elementare de
tactică colectivă. Învăţarea şi perfecţionarea tacticii se realizează în strânsă
concordanţă cu nivelul atins de copii în instruirea tehnică. Cunoştinţele,

27
deprinderile şi priceperile tactice sunt însuşite temeinic numai în condiţiile
în care tehnica inclusă în ele este executată la nivel corespunzător. Altfel,
dificultăţile ivite în execuţiile tehnice vor frâna sau vor face imposibilă
însuşirea tacticii.
Pregătirea tactică a juniorilor are o pondere treptat mai mare. Acest
lucru este necesar, întrucât ei trebuie să-şi însuşească şi să-şi perfecţioneze
întreaga sferă a tacticii jocului, sfera deosebit de largă dacă avem în vedere
multitudinea formelor de desfăşurare a fazelor de joc şi a numeroaselor
sisteme de atac şi de apărare. Jocurile şcoală, jocurile de antrenament,
competiţiile amicale şi chiar cele oficiale formează categoria de mijloace
preponderente folosite în perfecţionarea componentei tactice la echipele de
juniori.
Instruirea tehnică şi cea tactică nu se realizează separat, ci
concomitent, în cea mai mare parte a procesului de pregătire a copiilor şi
juniorilor, fapt care a impus termenul de instruire tehnico-tactică, în teoria
şi metodica handbalului.
De altfel, analizând activitatea jucătorilor în timpul meciurilor se
observă că cele două componente sunt inseparabile, că ele constituie de fapt,
o unitate. De aceea, potrivit cerinţei metodice de modelare a instruirii după
structura jocului, pregătirea tehnică, cât şi cea tactică vor fi perfecţionate în
forma unitară în care se găsesc în joc. Nu trebuie ignorat, însă, caracterul
diversificat al acestei unităţi. Acţiunile tehnico-tactice sunt foarte diferite de
la o fază la alta şi chiar de la o situaţie de joc la alta. Toate aceste realităţi,
impun ca instruirea tehnico-tactică a handbaliştilor cuprinşi în baza de masă
a handbalului de performanţă să se realizeze pe cale globală, mai ales la
nivelul grupelor de copii. Desigur, calea analitică este prezentă în pregătirea
copiilor, dar cu o pondere foarte mică, în comparaţie cu instruirea globală.
Raportul dintre cele două căi de instruire nu se menţine acelaşi la toate
palierele bazei de masă a handbalului de performanţă. Dacă la grupele de
copii începători calea analitică este folosită într-o proporţie nesemnificativă,
la fiecare nivel formativ valoric superior, ponderea ei va creşte treptat,
ajungând să depăşească ponderea căii globale la nivelul juniorilor de
performanţă, care trebuie să-şi desăvârşească execuţiile tehnico-tactice
individuale.
Sfera instruirii tehnico-tactice cuprinde şi problema specializării pe
posturi care trebuie rezolvată după cum urmează:
■ copiii începători trebuie să-şi însuşească o universalizare de bază,
adică să fie capabili să joace pe orice post (cu excepţia celui de portar),
bineînţeles potrivit modelului minimal de joc care cuprinde numai elemente
fundamentale din tehnica şi tactica jocului.

28
 ■ copiii avansaţi îşi vor perfecţiona universalizarea de bază şi vor
începe specializarea pe linii de posturi (semicerc şi 9 m), care va fi
perfecţionată la nivelul copiilor de performanţă. Specializarea pe linii de
posturi, care constituie o bună premisă pentru specializarea ulterioară pe
posturi se va face în funcţie de tipul constituţional al copiilor şi de
disponibilităţile de randament ale acestora. Chiar dacă se realizează această
specializare pe linii de posturi, perfecţionarea tehnicii şi tacticii de bază
trebuie să rămână un obiectiv prioritar în instruirea copiilor.
■ în cadrul grupelor de juniori II se realizează specializarea pe
posturi, obiectiv al cărui suport a fost asigurat prin specializarea pe linii de
posturi.
■ pe parcursul instruirii juniorilor I se aprofundează specializarea pe
posturi până la un înalt nivel de virtuozitate şi se urmăreşte însuşirea treptată
de noi subspecializări pe posturi.
După cum se observă, copiii începători îşi însuşesc o universalizare
de bază şi, potrivit legii dezvoltării în spirală, trecând prin mai multe trepte
de instruire, la vârsta juniorilor mari, se reia problema tendinţei spre
universalizare, dar pe plan superior şi în concordanţă cu cerinţele
handbalului de performanţă.
Tabelul următor prezintă unele caracteristici ale modelelor de
pregătire a diferitelor niveluri formative ale copiilor şi juniorilor, privind
orientarea metodică generală în pregătirea fizică, pregătirea tehnico-tactică şi
specializarea pe posturi.

29
 NIVELUL PREGĂTIREA PREGĂTIREA SPECIALIZAREA
FORMATIV FIZICĂ TEHNICO-TACTICĂ PE POSTURI
- Pregătire fizică - Învăţarea corectă a - Universalizarea de
generală; elementelor tehnico- bază (fiecare copil să
- Acţionarea tactice fundamentale poată juca pe orice post,
individualizată pentru cuprinse într-un model mai puţin pe cel de
Copii
crearea suportului fizic de joc minimal – portar – pe baza unui
începători
necesar însuşirii simplificat. fond tehnico-tactic
corecte a elementelor elementar, dar corect
tehnico-tactice însuşit).
fundamentale.
- Întărirea deprinderilor - Începerea specializării
din tehnica de bază şi pe linii de posturi;
Copii
formarea priceperilor de - Consolidarea
avansaţi
aplicare în joc; pregătirii universale de
JUNIORI
- Însuşirea noţiunilor de bază.
IV
bază din tactica
individuală şi colectivă.
- Pregătire fizică - Consolidarea - Însuşirea specializării
generală cu orientarea deprinderilor tehnice de pe linii de posturi
treptată şi progresivă bază şi creşterea (portar, linia posturilor
Copii de spre pregătirea fizică capacităţii de aplicare a de la semicerc şi linia
performanţă specială; acestora în joc, cu posturilor de la 9
JUNIORI - Se va acţiona cu eficienţă; metri).
III precădere asupra - Însuşirea temeinică a
perfecţionării vitezei şi noţiunilor elementare
îndemânării. din tactica individuală şi
colectivă.
- Pregătire fizică - Însuşirea modelului de - Învăţarea corectă şi
generală şi specială joc prevăzut pentru temeinică a conţinutului
într-un raport de juniori II, ultima treaptă tehnico-tactic specific
aproximativă paritate; înainte de modelul de postului pe care se
- În cazuri particulare performanţă; specializează
JUNIORI II pot să apară ponderi - Perfecţionarea (specializarea pe
mai mari la una sau elementelor tehnico- posturi).
alta din formele tactice fundamentale, în
pregătirii fizice. condiţii de joc cât mai
diversificate şi cu
eficienţă maximă.
- Pregătirea fizică - Însuşirea modelului de - Aprofundarea
specială; joc prevăzut pentru specializării pe posturi
perfecţionarea handbalul de şi însuşirea de noi
calităţilor motrice în performanţă; subspecializări
JUNIORI I forma specifică de - Atingerea înaltei (tendinţă spre
manifestare în joc; măiestrii în executarea universalizare).
- Continuarea elementelor tehnico-
îmbunătăţirii pregătirii tactice fundamentale.
fizice generale.

Modelul de pregătire a nivelelor formative de copii şi juniori

(după I. K. Ghermănescu şi colab., 1983)

30