Introducere

Sportivul de înaltă performanţă constituie o categorie recent apărută în galeria

tipologiei sociale, un produs al mutaţiilor culturale survenite în a doua jumătate a
secolului XX. Superlativ al calităţii fizice umane, recognoscibil prin situarea în primele
1-6 poziţii ale clasamentelor în competiţiile sportive internaţionale, acesta fascinează
sau indispune prin omniprezenţa pe ecranele televizoarelor şi expunerea în vitrinele
naţionale. Însă, pe cât este de vizibil social, pe atât este de inabordabil pentru studiul
biomedical. Mai mult, pregătirea sa este învăluită în secret(e) şi atât de strict
programată încât accesul observatorului din afară, indispensabil cercetării ştiinţifice,
este limitat până la interzis.
Astfel se face că, deşi este monitorizat periodic, biologic este prea puţin înţeles,
investigaţiile medico-sportive relevând continuu paradoxuri. Ceea ce nu-l împiedică să
prolifereze o dată cu numărul probelor sportive, din ce în ce mai diversificate. Definiţia
sa generică este: câştig competiţia, deci exist.
Definiţia operaţională scoate însă în evidenţă faptul că rezultatul sportiv, situat în
zona superioară a clasamentelor în concursuri, stabilit pe seama unor criterii riguroase,
de regulă cuantificabile, este obţinut printr-un lung şi sistematic proces de antrenament
care dezvoltă potenţialul motric. Izvorul activităţilor şi performanţelor sportive nu este
excesul de motricitate al speciei noastre care, comparativ cu alte mamifere antrenate
pentru sport, posedă o capacitate biologic redusă de efort muscular, ci, probabil, tocmai
nevoia de a compensa acest deficit.
O documentare bibliografică în SportDiscus (ediţia 2000), banca electronică de
date conţinând studiile şi articolele publicate în toate revistele de circulaţie
internaţională în perioada 1975-2000, este convingătoare în ceea ce priveşte
diseminarea cunoştinţelor cu privire la excelenţa sportivă: din 20567 de fişe pentru
termenul „sportiv”, doar 836 se referă direct la aspecte legate de sportivul de înaltă
performanţă. Se pune atunci întrebarea prin ce se susţine afirmaţia, unanim acceptată,
conform căreia puzderia de recorduri sportive se datorează, printre altele, scientizării
sportului.
Răspunsul este cât se poate de la îndemână: pe sute de mii de cercetări
experimentale punctuale pe neantrenaţi şi sportivi de mai mică valoare, ale căror
rezultate au fost transferate treptat spre tehnologia sportului de înaltă performanţă,
angajând importante resurse umane şi financiare. Dacă despre cercetările de biochimie
se poate spune că sunt printre cele cu mare consistenţă aplicativă, despre antropologia
fizică trebuie adăugat că posedă o lungă tradiţie în studiul sportivului, fiind prima dintre
disciplinele care l-au abordat.
Hans Lenk, care a făcut deopotrivă cercetare şi sport de performanţă, deţinând o
medalie olimpică în canotaj, afirma că „sportul este un fenomen cultural cu o bază
biologică naturală”. Dacă acceptăm că antropologia este (şi) o metodă de studiu a
interferenţelor naturale şi culturale, atunci sportivul de înaltă performanţă ar trebui să
fie obiectul său de cercetare predilect, paradigma bioculturală în forma cea mai
distinctă. Avem în vedere aici rolul pe care îl joacă sportul în construcţia socială a
masculinităţii şi feminităţii, dar mai ales rolul determinant al diferenţelor de vârstă şi gen
în construcţia performanţei sportive şi în funcţionarea întregii instituţii care este
competiţia sportivă. Într-un dublu context metodologic, biochimic şi antropologic, ne-am
propus cercetarea variabilităţii unor însuşiri metabolice relevante ale sportivilor de înaltă
performanţă pe care am avut prilejul să-i asistăm în pregătirea la loturile naţionale şi
olimpice. Justificarea acestui demers ţine de mai multe considerente.

11
Introducere

Mai întâi este vorba despre interesul teoretic, de aprofundare a cunoaşterii

organismului uman în condiţii extreme de activitate, apropiate de limitele biologice ale
speciei. În egală măsură, ne interesează posibilitatea de a găsi soluţii de creştere a
capacităţii de performanţă sportivă. Trebuie spus că în câmpul cercetării antropologice
se conturează deja un nou domeniu ştiinţific, antropomaximologia, care studiază tocmai
posibilităţile de atingere a performanţelor umane maxime.
În ultimii ani, dinamica lentă a recordurilor masculine comparativ cu cele feminine,
în unele probe din atletism, ar putea sugera faptul că, pentru populaţia masculină,
distanţa faţă de limitele biologice reale de performanţă sportivă s-a micşorat mult. De
unde şi urgenţa găsirii unor noi tehnologii, fie de dezvoltare a capacităţii fizice, fie de
perfecţionare a echipamentelor şi tehnicii de execuţie a gestului motric. Nu în ultimul
rând, este vorba despre o motivaţie de natură morală, impusă de nivelul înalt de
performanţă al sportivilor români ale căror trăsături metabolice, surprinse în
antrenament, se cuvine a fi tezaurizate. În plus, credem că, din perspectivă
antropologică, acestea pot fi evidenţiate şi înţelese mai bine.
Primul pas al cercetării noastre, firesc pentru însuşirea metodologiei de lucru cu
privire la grupurile umane, a fost reprezentat de studiul bibliografic al cercetărilor de
antropologie pe criterii biochimice întreprinse în România în ultimii 30 de ani, soldat cu
o analiză interzonală a datelor biochimice cu privire la profilul metabolic al unor populaţii
cu fond genetic comun.
Cu această ocazie, am găsit că populaţiile din Delta Dunării, care, în perioada
1956-2000, au dat un procent impresionant de medaliaţi olimpici (54,5%) într-un sport
nautic precum kaiac-canoe, deţin un tablou metabolic avantajos pentru practicarea
activităţilor fizice, având cele mai mari valori medii de hemoglobină şi cele mai coborâte
de colesterol. Este foarte posibil ca, alături de trăsături culturale interesând alimentaţia
şi activităţile ocupaţionale specifice, acestea să fi contribuit la rezultatele sportivilor
originari de aici.
În continuare, am procedat la analiza cantitativă a populaţiei sportivilor de
performanţă în anul 2000, formată din 212.925 de persoane de ambele sexe, legitimate
în cadrul federaţiilor din sporturile olimpice şi neolimpice, reprezentând 0,95% din
populaţia totală a ţării, de 22.430.000 de locuitori. Dintre aceştia, efectivul sportivilor de
nivel continental este de 857 (0,004%), cel de nivel olimpic fiind 142 de sportivi (0,6 0/00).
La baza acestei piramide, raportul dintre sexe, M:F, este 4:1, pentru ca la vârf să devină 1:4.
Lucrarea de faţă este însă focalizată pe cercetarea calitativă, de interpretare, a
particularităţilor metabolice, reflectate în tulburările de echilibru acidobazic, ale
sportivilor de înaltă performanţă care se antrenează în cadrul loturilor naţionale şi
olimpice, în sporturi îndeosebi ciclice cu dominantă aerobă.
Abordarea antropologică a constat dintr-o analiză comparatistă, propunând câteva
antiteze: repaus/efort, masculin/feminin, organism sedentar/organism antrenat,
organism sănătos/organism în stare de boală, desprinse mai ales din profilul metabolic
al canotorilor. Facem precizarea că sportivii de înaltă performanţă din canotaj reprezintă
subiecţi aproape ideali pentru cercetări de antropologia şi biologia sportului, deoarece
se antrenează pentru o probă unică de concurs - 2000 m – având condiţii identice de
pregătire, alimentaţie şi medicaţie de susţinere.
În relaţie cu efortul fizic intens, stimularea catabolizării anaerobe a glucozei,
cu formare de acid lactic şi dereglare consecutivă a echilibrelor interne, reprezintă
evenimentul metabolic major. Balanţa acidobazică, reflectând homeostazia ionilor
de hidrogen în mediul intern, este definită de numeroşi parametri care exprimă
componenta metabolică şi respiratorie a reglării concentraţiei ionilor de hidrogen

12
Introducere

– în efort, produşi în exces – respectiv a pH-ului sanguin, esenţial pentru buna

funcţionare a activităţii celulare a organismului.
La populaţia sănătoasă, dar neantrenată, în condiţii de repaus, profilul acidobazic
este asemănător pentru ambele sexe, singura deosebire fiind dată de concentraţiile mai
mici de dioxid de carbon în sângele femeilor. În aceleaşi condiţii, sportivii de înaltă
performanţă aflaţi în perioada de pregătire fizică, prezintă un dimorfism sexual
pronunţat pentru majoritatea parametrilor acidobazici, caracterizabil, în esenţă, prin
valori mai mari ale concentraţiilor ionilor de hidrogen la sportive. Originea acestei
diferenţe se află în accentuarea procesului de compensare respiratorie a diminuării pH-
ului în urma exerciţiilor fizice din antrenament, compensare care, cu totul excepţional,
poate merge până la alcaloză respiratorie.
În raport cu nivelul activităţii fizice zilnice, putem remarca existenţa a două
categorii umane extreme. Prima este cea a sedentarilor care în societăţile cu standard
de viaţă ridicat reprezintă cca. 60% din populaţie, a cărei unică activitate fizică este
mersul, din care cauză este expusă bolilor aşa-zise de hipochinezie, respectiv bolilor
cardiovasculare şi diabetes mellitus.
Organismul sedentar este reglat fiziologic pentru obţinerea energiei pe căi aerobe,
în special din acizi graşi. Reacţiile sale metabolice se desfăşoară lent, la temperatură
normală, fără riscul perturbărilor metabolice şi fără acumulare de ioni de hidrogen,
echilibrul acidobazic având valori constante la omul sănătos. La acesta, doar anumite
comportamente alimentare sau nişte solicitări emoţionale intense pot produce tulburări
de felul acidozei metabolice de tip cetonic.
Spre deosebire de omul sedentar, sportivul de înaltă performanţă, în funcţie de
sex, vârstă, probă de concurs, are un consum energetic sporit de 3-10 ori faţă de
repaus, realizat pe seama energiei furnizate atât anaerob, cât şi aerob, mai cu seamă
din glucide, cu variaţii acidobazice mari în cursul aceleiaşi zile de antrenament.
Cu aptitudini motrice peste medie (talent) şi cu o capacitate metabolică şi
psihofiziologică mult îmbunătăţită prin antrenament, organismul atletic este
hiperspecializat în travaliul muscular intens, modificările tranzitorii, cum sunt creşteri
de 30 de ori ale ratei glicolizei anaerobe, de 25 de ori ale lactatemiei, de 4 ori ale
concentraţiei ionilor de hidrogen, de 2 ori ale concentraţiei ionilor de potasiu şi ale
glucozei, de 3-4 ori ale ritmului cardiac etc., neavând consecinţe patologice. La acesta,
perturbarea acidobazică specifică este de tipul acidozei metabolice lactice, de diverse grade, de
la incipientă până la extremă, în funcţie de durata şi intensitatea probei de concurs.
În cadrul unei sesiuni de antrenament, tulburările balanţei acidobazice încep chiar
din faza de încălzire, preliminară antrenamentului propriu-zis, care se caracterizează
prin acidoze lactice de nivel incipient, cu hiperlactatemie, hiperacidemie, hipobazemie şi
hipocapnie, ce pot influenţa direct mărimea acidozei lactice din efortul propriu-zis.
Prin contrast cu afectarea componentei metabolice, caracteristică travaliului
muscular intens, exerciţiul submaximal, de intensitate inferioară intensităţii de prag
anaerob, dar de durată mare, modifică mai mult componenta respiratorie, inducând o
stare de hiperlactatemie incipientă, normoacidemie, hipocapnie acută, hipobazemie de
nivel minim şi o hiperoxemie considerabilă. La canotoare de înaltă performanţă,
hipobazemia se poate amplifica cu vârsta. De asemenea, la acestea, prin intricarea
mecanismelor metabolice cu cele respiratorii, hiperlactatemia poate fi însoţită de hiperbazemie.
În efortul supramaximal, acidoza lactică este de nivel considerabil, deseori chia r extrem.
Valoarea mare a concentraţiei ionilor de lactat şi hidrogen, înregistrată în probe de
control, exprimă capacitatea de efort a sportivilor, dar şi dorinţa lor de a se situa pe
primele locuri în clasamentul din cadrul lotului, fiind influenţată de hipersecreţia de
catecolamine, în strânsă legătură cu nivelul motivaţional.

13
Introducere

În efortul supramaximal nu se mai observă diferenţe de gen pentru lactat şi

echilibrul acidobazic, cu excepţia presiunii parţiale a dioxidului de carbon şi
concentraţiei bicarbonaţilor plasmatici care au valori mai mari la bărbaţi. În ciuda
deosebirilor de viteză şi putere musculară care, în dependenţă directă de masa
musculară, sunt mai mari la canotori decât la canotoare, în răspunsul metabolic al
acestora nu se disting diferenţe cu semnificaţie statistică, astfel încât am putea spune
că, împinsă la limita superioară, glicoliza anaerobă nu ţine cont de dimorfismul sexual.
După un ciclu anual de pregătire, efectul antrenamentului dirijat asupra reactivităţii
acidobazice a canotoarelor de elită se manifestă doar asupra componentei respiratorii,
prin intensificarea hiperventilaţiei şi scăderea mai pronunţată a concentraţiei dioxidului
de carbon în sânge, imediat după efortul în regim de cursă pe simulator.
La canotoare de înaltă performanţă, parametrii echilibrului acidobazic care
corelează direct cu puterea medie sunt concentraţia ionilor de hidrogen şi a
bicarbonaţilor plasmatici. Această observaţie este deosebit de importantă în
monitorizarea biochimică a antrenamentului sportiv, sugerând că, dacă în exerciţiul
submaximal lactatul este cel mai bun predictor al capacităţii fizice de efort, în exerciţiul
supramaximal acest rol îl deţine pH-ul.
Spre deosebire de organismul bolnav, la care întâlnim o multitudine de tipuri de
acidoze respiratorii şi/sau metabolice, printre care, foarte frecvent, acidoza lactică
asociată altor tulburări acute, dar la care reciclarea lactatului nu se mai produce de la
sine, fiind blocată, la sportivii de înaltă performanţă, restabilirea balanţei acidobazice se
realizează în câteva ore, facilitată fiind de tehnici de revenire activă cu exerciţii fizice
exclusiv aerobe. După probe de control care se desfăşoară la o intensitate cel puţin
egală cu cea din concurs, refacerea acidobazică poate dura mai mult de 24 h.
Comparativ cu populaţia activă, dar sedentară, care are un metabolism apropiat de
cel bazal, din punct de vedere fizic putând fi considerată odihnită la sfârşitul orelor de
somn, sportivul de performanţă, deşi, în medie, doarme mai mult, este doar recuperat,
odihna nefiind decât un mijloc de relativă refacere între două antrenamente. Construcţia
performanţei sportive necesită un anume nivel de permanentă oboseală restantă care,
dacă nu se instalează sau nu este supracompensată, conduce la scăderea capacităţii
de performanţă.
Mecanismele de menţinere a echilibrelor interne exercită un efect restrictiv asupra
capacităţii fizice a organismului. Din perspectiva tehnologiei excelenţei sportive,
homeostazia ionilor de hidrogen poate fi considerată ca reprezentând un program
extrem de limitativ pentru performanţa motrică.
Concluzionând, putem spune că prin asigurarea unei relative autonomii faţă de
condiţiile variabile ale mediului extern, la nivel de specie, homeostazia reprezintă o
achiziţie de mare valoare evolutivă. Pentru individul care practică sportul de înaltă
performanţă, confruntându-se cu propriile sale limite biologice şi psihologice,
semnificaţia este însă diferită, fiind conferită de evidenţa că perfecţionarea calităţilor
motrice reclamă o condiţie de bază, şi anume o solicitare psihosomatică superioară
pragurilor homeostazice.

14