ŞCOALA POSTLICEALA FEG

BRAȘOV
SPECIALIZAREA: ASISTENT
MEDICAL GENERALIST

LUCRARE DE PRACTICA

Nume și prenume:Bejenaru Ana-Maria

Clasa:AMG III E
ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL
IN INGRIJIREA BOLNAVULUI
VÂRSTNIC CU OSTEOPOROZĂ
CAPITOLUL I- ANATOMIA Și FIZIOLOGIA CAVITATII BUCALE
1.1.Anatomia cavitati bucale...............................................................................
1.2.Fiziologia ......................................................................................................
CAPITOLUL II – STOMATITA........................................................................
2.1. Definiție……………………….
2.2. Simptomatologie...........................................................................................
2.3. Clasificare.....................................................................................................
2.4. Investigații………………..
2.5. Diagnostic.....................................................................................................
2.5.1. Diagnostic pozitiv....................................................................................
2.5.2. Diagnostic diferențial…………
2.6. Tratament......................................................................................................
2.6.1. Tratament profilactic...............................................................................
2.6.2.Tratament igeno-dietetic...........................................................................
2.6.3. Tratament medicamentos.........................................................................
2.6.4. Tratament chirugical................................................................................
2.7. Evoluție.Prognostic.Complicații…
CAPITOLUL III- ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL ÎN ÎNGRIJIREA
PACIENTULUI CU STOMATITA

3.1.ROLUL PROPRIU...........................................................................................
3.1.1. Asigurarea condițiilor de spitalizare.........................................................
3.1.2. Rolul asistentei medicale in examinarea clinica a pacientului
3.1.3. Supravegherea pacientului........................................................................
3.1.4. Rolul asistententului medical în alimentatia pacientului........................
3.1.5. Rolul asistententului medical în educația sanitară a pacientului cu
STOMATITA.........................................................................................................
3.2. ROLUL DELEGAT.......................................................................................
3.2.1. Rolul asistentului medical în examinarea paraclinica.............................
3.2.2. Rolul asistentului medical în administrarea medicamentelor...................
3.3. DESCRIEREA A DOUĂ TEHNICI.........................................................
3.3.1. ..............................................
3.3.2. ............................................................................................................
CAPITOLUL IV- STUDIU DE CAZ..................................................................
Caz nr.I................................................................................................................
Caz nr.II...............................................................................................................
Caz nr.III..............................................................................................................
CONCLUZII.........................................................................................................
BIBLIOGRAFIE...................................................................................................
ANEXE..................................................................................................................
CAPITOLUL I- ANATOMIA SI FIZIOLOGIA SISTEMULUI OSOS
I.1 Anatomia sistemului osos
Osteologia este parte a anatomiei care se ocupa cu studiul oaselor, care
constituie
scheletul dur, alcătuit din 200 – 220 oase. Din ele 33 – 34 sunt oase impare –
vertebrele,
sacru, coccisul, unele oase ale craniului şi sternul. Celelalte oase sunt pare.
Scheletul este
divizat în axial – craniul (29 oase), coloana vertebrală (26 oase) şi cutia toracică
(25 oase), şi complementar – oasele membrelor
superioare (64 oase) şi inferioare (62 oase). Masa totală a oaselor omului viu
constituie 14 –
20% din masa corpului.

I.2 Fiziologia sistemului osos

În timpul copilăriei, mai ales în primii 2-3 ani si apoi din nou la pubertate, are
loc mai
mult o construcţie decât o distrugere a oaselor. Această tendinţă scade treptat în
perioada
adultă timpurie,iar între 25-35 de ani cele două proceseseaflă în echilibru: nu se
câştigă dar
nici nu se pierde masă osoasă. În jurul vârstei de 35 de ani este un moment
hotărâtor în viaţa
oaselor, balanţa înclinând în mod decisiv în favoarea resorbţiei. Se pierde treptat
ţesut osos şi
împreună cu el substanţă minerală sau calciu. Părţile cele mai afectate sunt
zonele
trabeculare, fiecare ciclu însemnând o pierdere in plus. Se instaleaza acum
osteoporoza.
Când acest proces este accelerat, oasele devin tot mai fragile (chiar dacă la
exterior pot
părea solide) şi structura lor se aseamana tot mai mult cu a unui burete cu găuri
mari în
interior.
Fiecare ciclu din activitatea osului lasă un deficit care se va mări mult când va
exista o
creştere a ritmului general al ciclului osos. Acest lucru se intâmplă la
menopauză,tulburarea
hormonilor feminini la mijlocul vieţii. De asemenea, sedentarismul,alte
modificări hormonale,
unele medicamente, sau chiar imbatrânirea accelerează metabolismul osului şi
duc la
osteoporoză. Pe termen scurt există in mod evident un efect benefic al resorbţiei
osului şi al
înnoirii lui – în cazul refacerii vătămărilor de orice fel – dar pe termen lung,
preţul este o
crestere a pierderii de masă osoasă .
La menţinerea echilibrului remodelării osoase partcipă factori sistemici şi factori
locali:
Factorii sistemici (hormonali) Sunt reprezentaţi de hormonul paratiroidian,
vitamina D şi
derivaţii săi activi. Hormonul paratiroidian stimulează atât osteoblastele cât şi
osteoclastele. În
cazul unei secreţii mari de hormoni paratiroidiani resorbţia osoasă depăşeşte
formarea de ţesut
osos. Hormonul paratiroidian menţine calcemia constantă.
Prin stimularea sintezei formei active a vitaminei D, hormonul paratiroidian
măreşte
indirect absorbţia intestinală a calciului. Vitamina D, în forma sa activă măreşte
absorbţia
intestinală a calciului şi favorizează creşterea osului şi formarea de os.Vitamina
D stimulează
producţia de osteocalcină şi fosfataza alcalină de către osteoblaste, precul şi
diferenţierea
osteoclastelor şi înmulţirea nucleilor lor; prin acest unltim efect, vitamina
Ddetermină
resorbţia calciului şi fosfatatului din schelet. Calcitonina este secretată de
celulele C din
glanda tiroidă. Secreţia sa este stimulată de concentraţia crescută a Ca din sânge.
Calcitonina
reducecalcemia acţionând direct pe osteoclaste, prin inhibarea acestora,
calcitonina
micşorează resorbţia osoasă. Hormonul tiroidian este necesar pentru creşetrea
osului şi pentru
remodelarea sa; în exces, tiroxina stimulează resorbţia osoasă, determinând o
creştererapidă a
unităţilor multicelularede bază cu pierdere de ţesut osos. Hormonii sexuali au
unele acţiuni
asupra ţesutului osos, mai ales estrogenii; declinul secreţiei de estrogeni în
perioada
menopauzei se însoţeşte de o rapidă pierdere de os, mai accentuată în osul
trabecular.
Estrogenii acţionează asupra osteoblastelor, stimulare care se constituie într-un
semnal
pentru osteoclaste care îşi reduc activitatea astfel încât estrogenii reduc resorbţia
osoasă.
Hormonii glucocorticoizi, în concentraţii fiziologice contribuie la menţinerea
unui echilibru
între formarea şi resorbţia osului. Factorii locali au de asemenea un rol
important în
remodelarea osoasă, ei intervenind în două momente cheie: în faza de activare
carecorespunde
diferenţierii osteoclastice şi în cuplajul resorbţie formarecare necesită un semnal
în urma
căreai resorbţia încetează şi începe procesul de recrutare a osteoblastelor care
voe iniţia
osteogeneza: tot ei intermediază şi acţiunea locală a unor hormoni asupra
ţesutului osos. În
16
general sunt factori de creştere sintetizaţi de celule osoase sau de măduva
hematogenă.
Cercetările pentru identificare şi cunoasterea rolului factorilor locali în
patogenia osteoporozei
sunt abia la început. Ţesutul osos conţine probabil stimulatori şi inhibitori ai
formării şi
resorbţiei de os care interacţionează nu numai intre ei ci şi cu hormonii
sistemici. Histologia
osului poate fi apreciată prin biopsii.
Masa osoasă a corpului uman creşte continuu de la naştere până la vârsta adultă
atingând
în jurul vârstei de 30-35 de ani un maximum denumit vârf al masei osoase. Masa
osoasă a
persoanelor de sex feminin este la toate vârstele mai mică, conţinând în total
circa 1 kg calciu
decât a celor de sex masculin cu 30-50 la sută, conţinând în total 1.5 kg calciu.
După ce masa osoasă atinge acest maxim, ea începe să scadă cu o rată de 0.3-0.5
% pe
an, diminuând semnificativ la vârstnici şi mai ales la persoane de sex feminin

MASA OSOASĂ MAXIMĂ

Reprezintă suma totală a ţesutului osos atunci când acesta atinge nivelul maxim
în jurul
vârstei de 20 de ani . Desi oasele incetează să mai crească in jurul vârstei de 16-
18 ani,
densitatea şi tăria lor continuă să sporească incă un număr de ani. Bărbaţii au
oase mult mai
mari şi ca atare o masă de substanţă osoasă iniţială mai maredecât femeile. La
fel si
persoanele de culoare de ambele sexe, au o masă osoasă mai mare decât albii.
Osteoporoza
nu este o problemă a osului anormal ci a unei deficienţe la nivelul ţesutului osos
normal,
datorată faptului că pierderea depăşeşte formarea osului nou. Alimentaţia
deficitară si lipsa
calciului si vitaminei D pot contribui la o deteriorare a procesului de formare a
ţesutului osos.
Oasele rezultate sunt fragile şi casante .
17
Utilitatea cunoaşterii densităţii masei osoase:
 se constată dacă există osteoporoză
 se urmăreste evoluţia de-a lungul anilor
 se apreciază necesitatea terapiei hormonale de substituţie
 se verifică efectul steroizilor şi al unor tratamente medicamentoase de durată
 se evaluează pericolul producerii unei fracturi-reprezintă un etalon pentru
orice
vârstă, sex şi masă osoasă.
Cauzele pierderii osoase la adult:
 Fiziologice :
o după ce vârful densitaţii osoase este atins, densitatea osoasă ramâne stabilă
câţiva ani, apoi descreşte. La femei pierderea osoasa începe înaintea
menopauzei şi intre 20 - 40 ani la barbaţi. După instalarea menopauzei rata
pierderii osoase este accelerată de cateva ori la femei mai ales la osul
trabecular (vertebre, oase late, epifize);
o rata pierderii osoase variază considerabil între femei. O categorie la care
osteopenia este mai severă decât ar fi normal pentru vârsta pe care o au este
considerată a avea osteoporoză postmenopauză sau tip I. Clinic acest tip se
manifestă prin fracturi prin "strivire vertebrală";
o osteopenia rezultată prin procesul normal de îmbatranire care apare atât la
bărbaţi cât şi la femei a fost denumită osteoporoză senilă sau tipul II. Apar
frecvent fracturi ale şoldului, bazinului, articulaţiei pumnului, humerusului
proximal, tibiei proximale, corpilor vertebrali.
 Secundare :
o boli endocrine : hipogonadism feminin (hiperprolactinemie, amenoree
hipotalamică, anorexie nervoasă, insuficienţă ovariană, hipogonadism masculin
(insuficienţă gonadică primară / secundară, pubertate întarziată), hipertiroidie;
hiperparatiroidie; hipercorticism; deficit al hormonului de creştere.
o boli gastointestinale : gastrectomie subtotală; sindroame de malabsorbţie, icter
obstructiv cronic, ciroză hepatică.
o afectiuni ale măduvei hematogene : mielom multiplu, limfom, leucemie,
anemii hemolitice, carcinom diseminat
o medicamente : heparina, glucocorticoizi, tiroxina, anticonvulsivante,
chimioterapie.
o alcool
o imobiliza

CAPITOLUL II-OSTEOPOROZA
2.1. DEFINITIE
Scăderea masei osoase, ceea ce la nivel structural se manifestă ca subţiere şi
rarefiere a
lamelor osoase care alcătuiesc osul, uneori cu dispariţia lor totală. Numele boli
osteoporoza
provine din limba latina şi se traduce ca „os poros”. Osul este un ţesut complex,
organizat sa
ofere organismului 2 funcţii principale, cea metabolica de rezerva umorala
pentru calciu,
fosfor si magneziu si cea structurala de formare a scheletului, care participa in
locomoţie si
protecţia organelor vitale.
Osul este format din material anorganic 70%, matrice organica, celule 25% si
apa 5 %.
Mai mult de 99% din calciu total din organism este stocat la nivelul scheletului
si orice
anormalitate in structura lui duce la afectări severe ale fenotipului scheletului.
Formarea
matricei osoase are drept rezultat lamele osoase orientate după anumite direcţii
si caracterizate
de o anumita densitate osoasa. Re-modelarea osoasa înseamnă formarea si
resorbţia osoasa,
care au loc in permanenta la un moment dat, la nivelul scheletului. Suma acestor
procese este
in permanenta controlata si din balanţa lor se formează un schelet sănătos. Orice
dezechilibru
conduce la instalarea diverselor patologii, inclusiv a osteoporozei.

2.2.SIMPTOMATOLOGIE
2.3.CLASIFICARE
Prin forma şi dimensiunile lor, oasele determină forma, dimensiunile şi proporţiile
organismului uman şi ale diferitor segmente. Conform formei, structurii şi dimensiunilor
oasele se împart în 5 grupe. Oasele tubulare, care constituie scheletul membrelor şi execută
funcţii de pârghii. La ele deosebim: corpul sau diafiză în interiorul cărora se află canalul
medular; două epifize - proximală şi distală, înzestrate cu feţe articulare, tapetate cu cartilaj
articular; între diafiză şi epifize până la vârsta de 22 – 25 ani deosebim o porţiune a osului
numită metafiză ce corespunde zonei de creştere a osului în lungime. Distingem oase tubulare
lungi, ce formează scheletul braţului, antebraţului, coapsei şi gambei, şi oase tubulare scurte –
falangele degetelor, oasele metacarpiene şi metatarsiene. Oasele spongioase în structura
cărora predomină ţesutul osos spongios, acoperit cu o lamelă subţire de ţesut osos compact.
Distingem oase spongioase lungi (coastele şi sternul) şi oase spongioase scurte (vertebrele,
oasele carpiene, tarsiene şi cele sesamoide). Oasele plate participă la formarea cavităţilor
corpului şi a centurilor (oasele bolţii craniene, coxalul şi omoplatul). Oasele mixte au o
structură complicată. Ele constau din părţi ce diferă după formă şi structură (oasele bazei
craniului, vertebrele). Oasele aerofore sau pneumatice au în corpul lor cavităţi tapetate cu
mucoasă şi pline cu aer (oasele craniului: frontalul, sfenoidul, etmoidul, maxila, temporalul).
Structura osului Aspectul atât de variat al oaselor este legat de necesităţile funcţionale, fiind o
reflectare a proprietăţilor ţesutului osos de a se arhitectura conform solicitărilor mecanice
specifice. Ţesutul osos alcătuieşte scheletul dur şi constă din celule osoase şi substanţă
intercelulară, raportul dintre care este de 1:2, 1:3. În substanţa intercelulară se conţin 1/3
substanţe organice şi 2/3 substanţe minerale. Osul viu conţine 12,5% de substanţe organice de
natură proteică şi 21,8% substanţe minerale, 50% apă, 15,7% lipide. Substanţa fundamentală a
ţesutului osos este oseina, o scleroproteină impregnată cu săruri minerale, care-i oferă o
duritate specifică şi rezistenţă faţă de anumite solicitări mecanice. O calitate specifică o
ţesutului osos este capacitatea de mineralizare, datorită căreia osul dobândeşte trăsături
mecanice specifice numai pentru el. Mineralizarea se datorează interacţiunii dintre substanţele
organice şi minerale. Colagenul, împreună cu substanţele minerale, determină calităţile
mecanice ale oaselor. 9 Scheletul prezintă şi depoul principal de Ca şi P în organism. Oasele
sunt şi locul de depozitare a acidului citric. În oase se află aproape 70% din toată cantitatea
acestuia din corpul uman. Acest acid contribuie active la procesul de reorganizare a structurii
osului, de mineralizare cu formarea de compuşi diferiţi cu participarea sărurilor de Ca şi P.
Ţesutul osos se compune din trei tipuri de celule osoase: osteoblaste – celule osoase tinere,
osteocite – celule osoase mature şi osteoclaste – sincitii celulare policariotice. Din punct de
vedere al genezei, ţesutul osos apare sub două forme: ţesut osos primar fibros, prezent la om
numai în perioadele de osteogeneză. La omul adult se conţine numai în locurile de sutură ale
oaselor craniului, iar la nou-născuţi şi la copiii mici persistă până la vârsta de un an, un an şi
jumătate, când este înlocuit treptat prin ţesut osos lamelar. Ţesutul osos lamelar se află sub
două forme: - ţesut osos compact prezent în diafizele oaselor lungi şi scurte, la suprafaţa
epifizelor, precum şi în cele două lame osoase ale oaselor craniului; - ţesut osos spongios,
întâlnit în acele locuri unde osul înfruntă forţe de tensionare de diferite direcţii şi unde este
necesară asamblarea unei structuri trainice şi rezistente cu o greutate redusă la un volum
considerabil (epifizele oaselor tubulare lungi, vertebre, carp, tars şi în diploia oaselor
craniene). Aranjamentul trabeculelor osoase în epifizele oaselor şi în oasele spongioase
corespunde forţelor de presiune şi tracţiune variabile ca mărime şi direcţie în regiunile
respective. Ţesutul osos spongios are forma unui burete cu cavităţi de formă şi mărimi
diferite, umplute cu măduvă osoasă, fiind înconjurate de ţesut osos compact. La oasele bolţii
craniene, care în special execută funcţia de protecţie, substanţa spongioasă are un caracter
deosebit şi poartă numele de diploё (dublu). Ea se află între două plăci osoase – externă şi
internă. Ultima este numită şi lamelă sticloasă, lamina vitrea, deoarece este cu mult mai
fragilă şi în caz de traume cerebrale se fracturează mai uşor ca cea externă, în fragmente mici
asemenea sticlei din spate a automobilului. Ţesutul osos lamelar compact este format din
lamele osoase dispuse spiralat în jurul canalului Havers, care constituie unitatea
morfofuncţională a osului – osteonul. Canalul Havers conţine vase sangvine şi nervi. În
secţiune longitudinală canalele Havers sunt lungi şi anastomozează între ele prin intermediul
canalelor Volkmann, deschizându-se atât în cavitatea medulară a osului, cât şi la suprafaţa lui,
subperiostal. Între osteonii din compacta unui os se găsesc şi sisteme lamelare interhaversiene
sau intermediare, care reprezintă fostele sisteme haversiene, modificate în urma activităţii
osteoclastelor. Osteonii sunt într-o continuă remaniere, lamelele interne înnoinduse, iar cele
externe resorbindu-se. În structura osului pot fi evidenţiate trei tipuri de osteoni: osteoni în
dezvoltare, 10 osteoni maturizaţi şi osteoni în stare de resorbţie. Osteonul se reînnoieşte
histologic în maximum 6 luni. Osul este unicul organ în care modificarea structurii este
însoţită de o devastare aproape totală a ţesutului deja existent cu formarea unuia nou. Graţie
acestui fenomen, osul se reînnoieşte permanent şi îşi modifică atât structura, cât şi compoziţia
chimică. De exemplu, femurul se reînnoieşte pe deplin timp de 50 de zile. Atât substanţa
compactă, cât şi cea spongioasă sunt compuse din osteoni. Deosebirea constă în faptul că în
osul compact, osteonii sunt strânşi legaţi între ei prin lamele osoase intermediare, constituind
o structură cu o duritate remarcabilă, în timp ce osul spongios este alcătuit din sisteme
haversiene lărgite, transformate în areole, cu pereţi subţiri, formaţi din lamele osoase unice
sau foarte puţine. Stratul de osteoni este acoperit de lamele osoase mari, întinse, concentrice,
ce formează sistemul fundamental lamelar extern, învelit de periost. Periostul este o
membrană fibroasă, rezultată în procesul ontogenezei din pericondru, de grosime diferită în
funcţie de vârstă, sex şi dimensiunile oaselor. În structura periostului se deosebesc trei
straturi: extern sau adventicial, bogat în vase sangvine, nervi şi receptori; intermediar
fibroelastic şi intern – cambial, osteogen sau “stratul proliferativ”. Aderenţa osteoperiostică
are loc prin aşa-numitele fibrele lui Sharpey, care se diferenţiază din stratul fibroelastic. În
perioada osteogenezei periostul participă la formarea de ţesut osos, iar la adult are rol în
nutriţia osului şi creşterea lui în grosime. Periostul, prin conţinutul său vasculonervos, asigură
nutriţia şi inervaţia osului-organ, iar prin bogăţia de osteoblaste şi osteoclaste contribuie la
osteogeneză, osteocicatrizare şi osteoremaniere. Substanţa compactă dinspre canalul medular,
areolele ţesutului spongios şi în interior canalele Havers sunt tapetate cu endost, ce reprezintă
o membrană cu proprietăţi asemănătoare cu cele ale periostului. Endostul are o importanţă
deosebită şi în realizarea funcţiilor de transport şi metabolice la nivelul pat vascular - matrice
osoasă. Celulele endostului reprezintă o verigă a barierei hemato-osoase, ce joacă un rol
important în menţinerea homeostazei minerale. În interiorul oaselor tubulare deosebim canalul
medular central, ce reprezintă o construcţie funcţională, ce anulează forţele de forfecare şi fac
osul mai uşor şi mai rezistent. În canal se conţine componenta principală a osului-organ,
măduva osoasă, şi ramurile terminale ale vaselor şi nervilor, ce pătrund în os prin canalele
Volkmann.

Măduva osoasă apare în procesul evoluţiei ca un dispozitiv de adaptare la acţiunea gravitaţiei

în legătură cu trecerea de la mediul de viaţă acvatic la cel terestru. Ea se dezvoltă din celulele
ţesutului osteogen, căptuşind cavitatea canalului medular şi cavităţile substanţei osoase
spongioase. Măduva osoasă apare în luna a doua a vieţii embrionare în claviculă, în a treia
lună în oasele plate şi puţin mai târziu în oasele tubulare. Ea începe să funcţioneze din luna a
patra de viaţă intrauterină, iar din luna a şasea devine organul central al hematopoiezei. Prin
structurarea evolutivă se distinge măduvă hematogenă sau roşie, măduvă osteogenă, măduvă
galbenă, şi măduvă gelatinoasă. Măduva osteogenă şi cea hematogenă participă la
osteogeneză şi hematopoieză. La făt şi la nou-născut toate oasele sunt căptuşite cu măduvă
roşie.
Măduva galbenă apare în diafizele oaselor la sfârşitul primei luni de viaţă extrauterină. În
oasele plate, coaste, stern ia apare după 30 ani. Măduva galbenă, în care predomină celulele
lipidice, joacă rolul unui depozit de energie. În anemii cauzate de reducerea numărului de
globule roşii, măduva galbenă poate redeveni hematogenă. Măduva gelatinoasă sau cenuşie,
bogată în ţesut conjunctiv, este specifică bătrânilor. 12 Funcţiile măduvei osoase: participă la
edificarea ţesutului osos în perioada osteogenezei; organ hematopoietic; asigură procesele de
reparare osoasă la adult; unicul izvor de celule imunocompetente; rezervor de grăsime al
organismului. La exteriorul fiecărui os se observă rigozităţi ce reprezintă locul de origine sau
inserţie a tendoanelor muşchilor, fasciilor sau ligamentelor. Proeminenţele pe suprafaţa
oaselor se numesc apofize (apophysis), din care fac parte: tuberozitatea (tuber), tuberculul
(tuberculum), creasta (crista), apofiza (processus). Suprafeţele oaselor sunt delimitate de
margini (margo). Pe oase se mai observă depresiuni, numite fose (fossa, fovea) sau fosete
(fossula). La adiacenţa unui vas sangvin sau nerv pe os se formează un şanţ (sulcus). La
nivelul penetrării osului printr-un vas se formează un canal (canalis), un canalicul
(canaliculus), o fisură (fissura) şi o incizură (incisurae). Pe faţa fiecărui os şi în regiunea
epifizelor se observă nişte orificii, numite orificii nutritive (foramina nutricia). Epifizele
oaselor sunt înzestrate cu feţe articulare (facies articularis), care pot fi concave sau convexe.
Dezvoltarea oaselor Procesul de formare a ţesutului osos şi definitivarea formei, structurii şi
dimensiunilor oaselor poartă numele de osteogeneză. Fenomenul de osteogeneză, alături de
organogeneză, are ca rezultat formarea osului ca organ. Formarea fiecărui os are loc pe contul
osteoblaştilor, celulelor tinere care produc substanţa fundamentală osoasă. În dezvoltarea
oaselor deosebim trei etape: desmală sau fibroasă, cartilaginoasă şi osoasă. Ţesutul osos
provine ca origine embrionară din mezenchim. La început, după etapa membranoasă, toate
oasele, în afară de oasele bolţii craniene şi clavicule, sunt formate din ţesut cartilaginos.
Urmează osteogeneza care poate fi conjunctivală sau desmală, şi cartilaginoasă. Osteogeneza,
atât în membranele conjunctive, cât şi în piesele cartilaginoase, începe cu apariţia centrilor de
osificare – conglomerări de osteoblaşti şi vase sangvine. Centrii de osificare apar după o
anumită topografie şi într-o anumită cronologie. În funcţie de perioada şi ordinea apariţiei, şi
în raport cu distribuirea lor se descriu trei grupe de centri de osificare: a) centrii primari, care
apar în prima jumătate a dezvoltării intrauterine şi sunt localizaţi în corpurile şi diafizele
oaselor; b) centrii secundari, care se formează în a doua jumătate a perioadei intrauterine şi la
nounăscuţi, fiind localizaţi în epifizele oaselor; c) centrii auxiliari care apar, de obicei, la 8 – 9
ani în apofize, creste şi tuberculi. Ordinea de apariţie a centrilor de osificare este ereditară, dar
data apariţiei şi rapiditatea dezvoltării lor este condiţionată de o serie de factori, printre care:
factorul de rasă (la negri 13 mai timpuriu decât la albi), factorul alimentar (concentraţia de
săruri minerale şi vitamine) şi factorul sexual (la fete centrii de osificare apar mai devreme
decât la băieţi). Osteogeneza desmală începe în săptămâna a 6-a de viaţă intrauterină, punctul
de plecare fiind un nucleu central de osificare, care se extinde progresiv până la formarea
osului în totalitate. Prin osificare desmală se formează oasele neurocraniului şi claviculele, de
unde şi denumirea lor de oase desmale. În dezvoltarea lor se disting două stadii. Primul este
cel de blastem mezenchimal, în care se produce condensarea mezenchimului, cu formarea
schiţei conjunctive a viitorului os, bine vascularizat. În al doilea stadiu, prin apariţia centrului
de osificare, începe formarea ţesutului osos. La oasele neurocraniului, zonele de creştere sunt
reprezentate de fontanele şi regiunile suturilor. Oasele bazei craniului, oasele trunchiului şi ale
membrelor se osifică în baza formării ţesutului osos prin osteogeneză encondrală.
Osteogeneza acestor oase se desfăşoară în două etape: prin osificare pericondrală sau
periostală, realizată la nivelul pericondrului, devenit periost; osificare encondrală, în care
cartilajul este distrus atât în diafiză, cât şi în centrul epifizelor sau în oasele scurte, apărând în
locul lui osul. Osteogeneza encondrală începe în săptămânile a 7-a a 9-a de viaţă intrauterină,
cu variabilitate de la un os la altul şi în funcţie de sex. La sexul feminin, osificarea începe mai
timpuriu decât la cel masculin şi se încheie mai devreme. Formarea osului începe în prima
jumătate a perioadei de dezvoltare intrauterine, în centrii primari de osificare din diafize,
continuând în a doua jumătate a vieţii intrauterine şi după naştere în centrii secundari din
epifize. Treptat cartilajul este înlocuit cu os, în afară de o pătură subţire de cartilaj de pe
suprafeţele articulare, precum şi discul cartilaginos la limita dintre diafiză şi epifize, numit şi
cartilaj de creştere, ce constituie metafiza oaselor tubulare. Oasele tubulare lungi se osifică din
trei centri de osificare – câte un centru în epifize şi unul în diafiză; oasele tubulare scurte din
doi centri de osificare – unul în diafiză şi al doilea în epifiză. O epifiză a oaselor tubulare
scurte se osifică din acelaşi centru din care are loc şi osificarea diafizei. Aceste oase se mai
numesc monoepifizare. La copii şi chiar şi în perioada prepubertară apar centrii auxiliar de
osificare, care ulterior se unesc cu cei primari şi secundari realizând modelarea individuală a
oaselor. Centrii auxiliari se împart în două grupe – stabili şi instabili. La cei instabili se referă
aşa-numitele pseudoepifize, delimitate în extremităţile articulare ale oaselor tubulare scurte
din contul diafizei. Pseudoepifizele apar relativ des, de regulă, sporadic, şi sunt localizate mai
cu seamă în regiunea primului os metacarpian şi a primului os metatarsian, consolidându-se în
scurt timp cu metafiza corespunzătoare. Creşterea în lungime a oaselor are loc datorită
cartilajului diafizoepifizar până la vârsta de 23 – 25 ani la bărbat şi 20 – 21 ani la femeie. 14
Tulburările în evoluţia acestui cartilaj determină o sudare osoasă precoce a epifizelor
respective cu diafiza şi încetarea creşterii osului. Procesul de osificare este deosebit de activ în
perioada maturaţiei sexuale. După structura şi dimensiunile fisurii epifizare se poate
determina ritmul de creştere şi dezvoltare a organismului în perioada respectivă a
ontogenezei. La o creştere accelerată, fisurile epifizare sunt largi, iar la un ritm încetinit ele
dispar, în primul rând în oasele metacarpiene şi falange. Caracterul osificării depinde şi de
structura osului. De exemplu, oasele şi porţiunile lor constituite din substanţă spongioasă se
osifică endocondral, iar oasele şi porţiunile lor constituite din substanţă osoasă compactă şi
spongioasă (diafizele oaselor, oasele centurilor ş.) endocondral şi pericondral. Încetarea
procesului de creştere a oaselor se caracterizează prin apariţia sinostozelor. Termenul de
sinostoză înseamnă consolidarea într-un singur os a tuturor elementelor dezvoltate din diferiţi
centri de osificare. Prima sinostoză apare în primul os metacarpian şi epifiza distală a
humerusului, racordată la intensificarea activităţii glandelor sexuale.

2.4. INVESTIGAŢII
Diagnosticul de osteoporoză, bănuit clinic, este confirmat de prin urmatoarele
explorări
paraclinice :
 examenul radiologic
- radiografia clasică a coloanei vertebrale reprezintă examenul cel mai accesibil,
chiar
dacă ea nu permite un diagnostic precoce al osteoporozei.
- puţin sensibil deoarece este necesară o reducere substanţială a masei osoase
pentru a fi
vizibilă pe radiografii;
- evidenţiază fracturile.
Osteoporoza se recunoaşte radiologic printr-o hipertransparenţă difuză a
rahisului,
însoţită detaşări vertebrale.
Transparenţa vertebrelor este mărită fiind vizibile numai traseele osoase
verticale ale
corpilor vertebrali care au un aspect striat vertical (aspect mai evident pe
radiografia de
profil). La unii bolnavi, prin dispariţia desenului tramei osoase a corpilor
vertebrali, vertebrele
par goale, ca fiind destclă. Liniile opace corespunzătoare platourilor vertebrale,
deşi subţiate
apar mai evidente decât la subiectul normal, subliniind ca un lizeru de doliu,
imaginea
corpilor vertebrali hipertransparenţi. Marginea anterioară a vertebrelor se
distinge greu de
opacitatea părţilor moi.
Tasările vertebrale, uneori multiple sunt localizate mai ales la nivelul coloanei dorsale
inferioare şi coloanei lombare superioare. Tasările vertebrale sunt de mai multe feluri; uneori
tasarea este predominant anterioară, corpul vertebral dobândind un aspect trapezoid sau
cuneiform; vertebrele cuneiforme, situate în regiunea dorsală determină apariţia cifozei în
respectivul segmant al coloanei; alteori tasarea este uniformă, corpul vertebral având din
profil un aspect dreptunghiular. Alteori, mai ales în regiunea lombară, osteoporoza se traduce
prin deformarea cupuliformă a platourilor vertebrale care se deprimă sub presiunea transmisă
de discuri; se realizează aspectul de vertebră concavă sau biconcavă. Cum fracturile de corp
vertebral nu sunt totdeauna recunoscute de bolnav, în fiecarecaz este indispensabil examenul
radiologic al coloanei dorso-lombare. Osteoporoza poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul
radiografiei clasice şi în alte zone ale scheletului. Astfel, la nivelul colului femural se constată
o hipertransparenţă, şi un aspect mai lax al trabeculelor osoase decât cel normal, datorită
dispariţiei unor sisteme trabeculare. La nivelul toracelui pot fi puse în evidenţă fracturi costale
vechi sau recente. Înaintea apariţiei tasărilor vertebrale sau a altor fracturi, examenu
radiologic nu are utilitate pentru diagnosticul osteoporozei; cu alte cuvinte, diagnosticul
radiologic al osteoporozei este un diagnostic tardiv. Radiografiile recunosc pierderea de os
numai când s-a produs o scădere cu 25-30% a densităţii osoase, deci destul de târziu. 
Tomografia computerizată cantitativă a coloanei vertebrale - cea mai sensibilă metodă pentru
diagnosticul iniţial; nu este pentru masuratori repetate datorită costului ridicat şi dozei mari de
radiaţii. Este extrem de utilă pentru determinarea densităţii osoase. De poate 31 studia zona
centrală a corpilor vertebrelor lombare 2-4, exprimând densitatea osoasă în grame pe cm3.
examinarea durează 5-10 minute, si poate fi aplicată şi la nivelul colului femura. Avantajele
principale sunt: distinge foarte bine osul trabecular de osul cortical; distinge foarte bine
structura intraosoasă decalciul extraosos care poate creşte în mod artificial densitatea osoasă,
determinată de celelalte tehnici ( DPA;DEXA). Un progres recent- Scanning QCT 3D-
realizează o ameliorare a imaginii şi o mai precisă cuantificare a densităţii osoase. 
Absorbţiometria unifotonică la nivelul antebraţului proximal - puţin sensibilă în stadiile
precoce. Se fac măsurătorile necesare la nivelul radiusului. Iradierea este mică. Întrucât este o
diferenţă în absorbţia fotonilor decătre os şi de către păţile moi, este posibilă determinarea
conţinutului mineral total al osului, care poate fi exprimat în grame pe cm. Metoda nu permite
o diferenţiere între osul cortical şi cel trabecular. Absorţiometria monofotonică este bine
tolerată de bolnav, are o bună acurateţe si prcizie şi necesită puţin timp (10 minute). I se
reproşează faptul că nu permite determinarea densităţii osoase la nivelul colului femural şi al
coloanei vertebrale.  Absorbţiometria bifotonică la nivelul coloanei vertebrale şi şoldului -
limitată de numeroasele artefacte. Permite determinarea conţinutului mineral al coloanei
vertebrale, al şoldului şi al corpului întreg. Determinarea se face de obicei la nivelul coloanei
vertebrale lombare. Conţinutul osos mineral se exprmă în grame pe cm2. iradierea este mică.
Absorbţiometria bifotonică se poate aplica şi la nivelul colului femural constituind astfel un
mijloc de previziune a fracturilor la acest nivel, absorbţiometria bifotonică permite şi
determinarea conţinutului mineral al corpului întreg. În mod curent DPA este practicată la
nivelul coloanei vertebrale lombare şi colului femural, ea nu poate diferenţia osul cortical
decel trabecular.  DEXA - dubla absorbţiometrie cu raze X - la nivelul coloanei lombare sau
a şoldului – este asemănătoare absorbţiometriei bifotonice, darse folosesc raze X şi nu iyotopi
radioactivi. Precizia ddensităţii osoase la nivelul coloanei vertebrale lombare şi la nivelul
colului femural este superioară tehnicii anterioare, se face în timp mai scurt (aproximativ 5
minute pentru fiecare zonă), iar iradierea este foarte mică. DEXA permite şi determinarea
densităţii osoase a corpului întreg. Timpul de efectuare al unui examen DEXA este mai scurt
înreucât razele X produc un fluxde protoni mai înalt decât izotopii radioactivi .

 Analiza activităţii neutronice - permite măsurarea cantităţii totale de calciu din organismul
uman prin iradierea corpului cu neutroni şi examinarea calciului. Timpul de iradiere totală
este de1 minut, după care subiectul rămâne timp de 20 de minute într-un monitor
caredetermină radioactivitatea întregului corp. Cu ajutorul analizei activităţii neutronice nu se
pot face măsurători specifice în anumite zone ceea ce reprezintă un inconvenient al metodei,
alături de iradierea destul de mare; din aceste motive, tehnica nu este de utilizare curentă.
 Echografia a început să fie folosită şi pentru studiul densităţii osoase. Atenuarea semnalului
ultrasunetelor în timpul trecerii lor prin os, poate fi măsurată determinând reducerea
amplitudinii acestui semnal. Atenuarea benzii largi de ultrasunete poate fi utilizată pentru
aprecierea densităţii osoase a calcaneului (călcâi). În funcţie deaparatul utilizat, realizarea
acestei măsurători poate necesita între 1 şi 10 minute. Utilizarea tehnicilor de măsurare a
tehnicilor densităţii osoase: Cu ajutorul tehnicilor prezentate mai sus, se pot face aprecieri ale
densităţii osoase şi ale conţinutului mineral al osului incomparabil mai exacte decâtcele
realizate cu ajutorul examenului radiologic. Aceste tehnici permit identificarea unor scăderi
moderate ale densităţii osoase contribuind la diagnosticul precoce al osteoporozei, înaintea
apariţiei fracturilor. Pe baza datelor precise pe care le oferă osteodensiometria, OMS a
recomandat pentru a face definiţia bolii mai utilă, ca osteoporozasă fie diagnosticată când
densitatea minerală a osului este cu cel puţin 2.5 SDs sub media adultului tânăr. O valoareci
+/- 1.0 SD este definită ca normală şi una între 1.0 SD şi -2.5 SD este definită ca masă osoasă
scăzută, sau osteopenie. 33 Aceste definiţii au fost elaborate pe baze epidemiologice, relatând
frecvenţa fracturilor la masa osoasă. Examene biologice: Markerii biochimici ai formării
osoase sunt: - fosfataza alcalină (crescută în osteoporoza idiopatică) - osteocalcine - unele
peptide ale procolagenului Puncţia biopsie osoasă - este efectuată cu un trocarspecial din
creasta iliacă, are o utilitate limitată pentru diagnosticul pozitiv al osteoporozei. Ea constituie
un mijloc util pentru diagnosticul diferenţial cu alte osteopatii rarefiate. Analizele de laborator
furnizează informaţii de bază despre starea generală de sănătate şi despre unele boli.
Îndeosebi două boli pot fi înşelătoare: hipertiroidia (tireotoxicoza) şi mielomul. Fără analize
ambele pot trece neobservate şi să provoace osteoporoza. O simplă analiză de sânge
evidenţiază orice exces de tiroxină in sânge care se poate datora tireotoxicozei. Mielomul
poate fi depistat printr-o analiză de sânge carearată anemie şi un examen de urină care arată o
nejustificată pierdere de proteine. Testele biochimice în identificarea osteoporozei
Osteoporoza instalată poate fi de două tipuri: Activă – la care timpul de îndepărtare şi
reînnoire a osului este rapid, cu o pierdere a mineralelor din os, in principal a calciului.
Inactivă –în care ciclul osos este lent.resorbţia osului se reflectă în urină
(hipercalciurie).pentru masurarea calciului se va face un sumarde urină. Aceasta metoda nu
este prea eficientă, nivelul calciului schimându-se de la o zi la alta, sau chiarde la o ora la alta.

2.5. DIAGNOSTIC
În trecut, diagnosticul osteoporozei se făcea cu ochiul liber. Tabloul caracteristic
era cel
al unei femei de talie mică, slabă, foarte redusă de spate şi cu aşa numitul
„ghebul bătrânei
doamne”. Se făcea un control privind pierderea masei osoase : se măsura
deschiderea braţelor
pe orizontală de la vârful degetelor unei mâini până la vârful degetelor celeilalte
mâini. Dacă
această lungime măsurată reprezintă mai mult decât înălţimea acelei persoane
este probabil ca
vertebrele să fi cedat deoarece oasele devin mai slabe din cauza osteoporozei şi
se tasează.
Întotdeauna masa osoasă scăzută şi densitatea minerală scăzută se iau în
considerare
impreună. Acestea sunt semnele particulare ale osteoporozei şi prezic
posibilitatea producerii
unei fracturi şi toate implicaţiile acesteia. Valori săzute pot apărea şi în
osteopenie şi
osteomalacie, dar acestea sunt de fapt etape în dezvoltarea osteoporozei.

2.5.1.DIAGNOSTICUL POZITIV
Diagnosticul pozitiv al osteoporozei se referă în principal la diagnosticul
osteoporozei
comune tip I (postmenopauză) şi tip II (senilă).
Diagnosticul tardiv
Este in primul rând clinic şi are loc la o femeie care se găseşte la un interval de
aproximativ 15 ani de la instalarea menopauzei sau la o persoană cu vârsta decal
puţin 70 de
ani de ambele sexe, care prezintă o fractură după un traumatism minim sau chiar
în lipsa unui
traumatism, alături de care mai există şi o scădere în înălţime, accentuarea
cifozei dorsale, sau
dureri osoase.
În cazul bolnavilor cu osteoporoză senilă, cele mai frecvente fracturi sunt cele
de col femural.
În cazul bolnavilor cu osteoporoză postmenopauză, fracturile vertebrale, costale
sau de radius
se întâlnesc mai frecvent. Examenul radiologic confirmă fractura şi osteoporoza.
Examenuele cu ajutorul cărora se apreciază densitatea osoasă confirmă , o
importantă
scădere a masei osoase. Examenele biochimice, şi anume: dozarea în sânge a
calciului,
fosfatului, fosfatazei alcaline, hormonului paratiroidian, vitaminei D,, dozarea în
urină a
calciului şi hidroxipolinei, sunt de regulă normale. Principalele modificări în
această direcţie
sunt cele realizate de markerii biochimici ai formării osoase cum ar fi creşterea
în ser a
fosfatazei alcaline, osteocalcinei, etc, şi de markerii biochimici ai resorbţiei
osoase (creşterea
excreţiei urinare de calciu, hidroxiprolină, etc ).Pentru indicarea turnover-ului
osos al unui
bolnav cu osteoporoză poate fi indicată puncţia biopsie osoasă din creasta iliacă.
36
Diagnosticul pozitiv precoce
Diagnosticul pozitiv precoce al osteoporozei comune se realizează prin
efectuarea
densimetriei osoase cu diferite tehnici. Cu ajutorul acestora se poate realiza un
diagnostic
precoce al osteoporozei la persoanele cu risc, permiţând efectuarea unui
tratament profilactic,
care să împiedice apariţia fracturilor.

2.5.2. DIAGNOSTICUL DIFERENŢIAL

Diagnosticul diferenţial al osteoporozei comune se face:
 Cu celelalte forme de osteoporoză idiopatică
 Cu celelalte forme de osteoporoză
 Cu celelalte osteopatii rarefiante
Diagnosticul diferenţial al osteoporozei comune cu celelalte forme de
osteoporoza
idiopatică (cea a adultului şi cea juvenilă) este relativ usor, datorită diferenţelor
mari în vârsta
pacienţilor. Diagnosticul diferenţial cu diverse tipuri etiologice de osteoporoză
secundară
trebuie facut în faţa oricărui bolnav cu osteoporoză, mai ales dacă vârsta
acestuia (sub 60 de
ani) şi sexul (masculin) nu reprezintă un argument suficient de puternic în
favoarea afirmării
unei osteoporoze comune.În unele cazuri diagnosticul de osteoporoza secundara
si tipul
acesteia este evident, cum astecazul atletelor amenoreice.
Ostoporoza cortizonică poete fi determinată de corticoterapie ( anamneză) sau se
poate
datora Sindromului Cushing ce poate fi demonstrat prin valorile crescute ale
cortizonului în
sânge şi prin simptomele şi semnele clinice caracteristice acestui
sindrom.Osteoporoza din
hipertiroidie, care nu este rară, trebuie identificată, chiar la bolnavii la care
clinica nu este
suficient de sugestivă pentru o hiperfuncţie tiroidiană (mai ales la vârstnici).
Diagnosticul diferenţial cu alte osteopatii rarefiante:
 primă problemă o pot pune bolnavii cu mielom multiplu sau cu metastaze
osoase ale unor cancere viscerale care consultă pentru o fractură vertebrală.
În favoarea unei afecţiuni maligne, pledează:
 stare generală alterată cu ianpetenţă
 pierdere în greutate
 tulburări neurologice determinate de fractura vertebrală
 anemie
 VSH accelerat
 hipercalcemie
 proteinurie
 identificare clinică şi radiologică a tumorii primare
37
 identificarea unei componente monoclonale prin electroforeze în gel de agar
a
proteinelor serice
 biopsia măduvei osoase, ce poate identifica elementele tipice mielonului
(prezenţa în măduva hematopoetică a unui număr mare de plasmocite cu aspect
atipic)sau, mai rar, celulele maligne corespunzătoare unei metastaze osoase.
Diagnosticul de mielom sau metastaze osoase trebuie luat în considerare mai
ales la bolnavii
la care anamneza şi vârsta nu constituie argumente solide în favoare
diagnosticului de
osteoporoză postmenopauză sau senilă.
Osteoporoza trebiue diferenţiată şi de celelalte osteopatii rarefiante:
 Osteomalacia
 Hiperparatiroidismul primar
 Osteodistrofia renală
Osteomalacia .Uneori poate mima osteoporoza sau coexistă cu ea.
Prezintă următoarele modificări paraclinice:
 scăderea în ser a concentraţiei calciului şi fosfatului, creşterea in ser a
fosfatazei
alcaline, creşterea moderată a concentraţiei serice a hormonului paratiroidian;
 în urină, calciul este scăzut sau normal, fosfatul este normal iar
hidroxiprolina este
crescută;
 puncţia biopsie osoasă din creasta iliacă care poate fi esenţială pentru
diagnostic pune
în evidenţă aspectul caracteristic: borduri osteoide abundente, nemineralizate;
Hiperparatiroidismul primar
În sânge, calciul şi fosforul sunt scăzute, fosfataza alcalină crescută sau normală,
hormonul paratiroidian mult crescut. În urină, calciul este crescut sau normal,
fosfatul este
normal, hidroxiprolina crescută.
Osteodistrofia renală
În sânge, calciul este scăzut sau normal, fosforul crescut, fosfataza alcalină
crescută,
hormonul paratiroidian moderatcrescut, creatinina şi ureea mult crescute.În
urină, calciul este
crescut sau normal, fosfatul scăzut, hidroxiprolina scăzută.

2.6. TRATAMENT
În cele ce urmează se va prezenta tratamentul osteoporozei în general, insistându-se asupra
tratamentului osteoporozei comune (osteoporoza idiopatică postmenopauză şi senilă).
Tratamentul profilactic include prevenirea căderilor, respectiv prevenirea poticnirilor,
luminarea suficientă a locuinţei, supravegherea medicamentelor (neuroleptice, miorelaxante,
somnifere, tranchilizante), folosirea unui baston pentru sprijin, evitarea unei flexiuni mari a
trunchiului şi a purtării de greutăţi ş.a şi mai ales prevenirea fragilităţii osoase prin: obţinerea
unei solidităţi şi a unui titru mineral maximal al scheletului în cursul anilor creşterii;
menţinerea masei osoase la nivel maxim cât mai mult timp posibil; încetinirea ritmului de
pierdere osoasă, ce apare odată cu înaintarea în vârstă; reducerea sau prevenirea pierderii
osoase rapide din perioada postmenopauză. Obiectivele prevenirii osteoporozei pot fi în mare
măsură cuantificate: mărirea taliei medii a scheletului cu 10-20 mm în cursul anilor de
creştere, creşterea masei osoase maxime cu 5%, diminuarea cu 50% a vitezei pierderii osoase
cu vârsta, reducerea cu 50% (în medie), a accelerării post-menopauză a acestei pierderi. Cum
97% din subsţanta osoasă se constituie înaintea vârstei de 20 ani, tinerii au nevoie de suficient
calciu. Un grup cu risc potenţial de osteoporoză îl constituie fetele tinere a căror asigurare este
deficitară în toată Europa şi al căror calciu este scăzut, datorită printre altele şi regimurilor de
slăbire pentru siluetă; aceste regimuri scad conţinutul în estrogeni al corpului, reduc aportul
de calciu şi pot duce la osteoporoză. O atenţie deosebită trebuie deci acordată acestei categori
în asigurarea cu suficient calciu. Pentru vârsta de 11-18 ani acesta trebuie să fie de 800-1200
mg/zi.

2.6.1.Tratamentul profilactic
Tratamentul profilactic al osteoporozei ar trebui efectuat de întreaga populaţie, dar
cum acest lucru nu este posibil, el va fi aplicat cu prioritate subiecţilor la care sunt identificaţi
anumiţi factori de risc. După Riggs şi Melton principalii factorii de risc ai osteoporozei sunt:
femeie caucaziană sau asiatică, menopauză precoce sau amenoree prelungită, antecedente
eredocolaterale prezente, statură joasă şi greutate corporală mică, scădere a aportului de calciu
sau a absobţiei sale, inactivitate, consum exagerat de alcool. O altă metodă de a selecţiona
subiecţii, în vederea unui tratament profilactic, este aceea de a măsura prin osteodensiometrie
masa osoasă în diferite zone, pentru a identifica subiecţii cu masă osoasă şi deci cu risc
crescut de fracturi, metoda este puţin fiabilă prentru screening, datorită costului său ridicat.
Christiansen a propus următoarele criterii pentru selecţionarea femeilor după
menopauză, la care este necesar tratamentul profilactic (inclusiv tratamentul hormonal de
substituţie); greutatea corporală, dozarea fosfatazei alcaline serice şi a calciului şi
hidroxiprolinei într-un eşantion de urină raportate la creatină; pe baza acestor criterii, femeile
pot fi împărţite în 3 grupuri: cu pierdere osoasă rapidă, medie sau mică. În tratamentul
preventiv al osteoporozei trebuie luat în considerare faptul că la o anumită vârstă (deci riscul
de fractură) este determinat de masa osoasă maximă, vârsta la care masa osoasă începe să
scadă şi ritmul în care se produce această scădere. Dacă unii factori de care depinde masa
osoasă maximă nu pot fi modificaţi, cum sunt rasa, sexul, unii factori ereditari, există şi
factori ce pot accentua depunerea de os în timpul creşterii şi consolidarii, astfel încât să
contribuie la crearea unei mase osoase cât mai mari.
Principalii factori sunt : exerciţiul fizic, alimentaţia cu un conţinut adecvat de calciu şi
factorii hormonali; de asemenea pot fi avute în vedere şi alte mijloace: vitamina D,
calcitonina şi disfonaţii. Exerciţiul fizic are o mare importanţă, lucru dovedit de faptul că
atleţii au o masă osoasă mai mare decât subiecţii sedentari; creşterea masei musculare
stimulează formarea osului. Adolescenţii şi adulţii trebuie încurajaţi să facă exerciţii fizice, să
practice diferite sporturi: alergări, ciclism, înot; în cazul persoanelor de gen feminin exerciţiile
fizice nu trebuie să ducă la amenoree, ceea ce ar putea avea consecinţe negative. Pentru
vârstele mai mari se recomandă gimnastica adaptată vârstei şi mersul pe jos; plimbările de 30-
60 de minute, efectuate de 3-4 ori pe săptămână, pot contribui la menţinerea masei osoase la
persoanele cu vârstă între 50 şi 70 de ani, mai ales cele de sex feminin.
Aportul adecvat de calciu în alimentaţie este necesar în timpul copilăriei în vederea
depozitării acestuia în schelet în timpul creşterii şi consolidării.
În timpul adolescenţei, aportul alimentar zilnic trebuie să fie de 1100 – 1200 mg calciu.
În cazul adultului matur şi al femeii înaintea menopauzei aportul alimentar zilnic de
calciu trebuie să fie de 800 – 1000 mg. Barbaţii de peste 55 de ani şi femeile postmenopauză
au nevoie de 1500 mg calciu /zi. Având în vedere că este relativ greu să se realizeze un aport
alimentar zilnic de 1500 mg de calciu şi ţinând seama de faptul că absobţia intestinală a
calciului este deficitară la vârstnici, la femeile postmenopauză este justificat un supliment
zilnic de calciu de 1000 mg/zi. Odata instalata osteoporoza nu este posibilă refacerea masei
osoase. Totuşi intervenţia precoce poate preveni osteoporoza iar cea tardivă poate opri
progresia bolii. Dacă este prezentă o cauză secundară tratamentul specific are scopul
îndepartarii cauzei.

2.6.2. TRATAMENTUL IGIENO-DIETETIC

Aportul de calciu
Acesta este foarte important pentru prevenirea şi stoparea osteoporozei. Osul
pierdut nu
mai poate fi recuperat oricât s-ar creşte aportul de calciu. Pentru persoanele
adulte se
recomandă un aport de cca. 1000 mg calciu/zi, iar pentru barbaţii trecuţi de 65
de ani şi pentru
femeile în postmenopauza 1500 mg/zi. Laptele degresat, pasteurizat sau fiert
este o sursă bună
de calciu, dar exista şi produse vegetale bogate în calciu - de exemplu cerealele
integrale,
seminţele, legumele de culoare verde închis (brocoli). Dacă dieta este saracă în
calciu, se
poate folosi un supliment. Expunerea la soare este necesară pentru formarea
vitaminei D la
nivelul pielii. Aceasta vitamina creşte absorbţia calciului din intestin. În
intervalul martie -
noiembrie, o expunere de 15 minute a pielii feţei şi mainilor de 3-4
ori/saptamana este
suficienta pentru a obţine întregul necesar de vitamina D. În schimb, în perioada
noiembrie -
martie, în ţara noastră lumina solară este prea slabă pentru a acoperi necesarul.
Având în
vedere că vitamina D se gaseşte numai în alimente de origine animală, în acest
interval
aportul din această vitamină va fi asigurat fie din produse lactate (un pahar de
lapte degresat
asigura 50% din necesarul zilnic), fie din suplimente vitaminice.
Pentru a preveni efectele devastatoare ale acestei boli, se recomandă o dieta
echilibrată,
cu multe produse lactate şi vegetale, care asigură necesarul de calciu, vitamine şi
proteine în
funcţie de vârstă. Suplimentul de calciu este recomandat de fiecare dată când
necesarul zilnic
nu este asigurat prin alimenaţie. O atenţie deosebita se acordă perioadei de
postmenopauza,
când necesarul de 13oo mg este rar asigurat prin aportul alimentar.
În afară de calciu şi vitamina D, se consideră că vitamina K, vitamina C şi
vitamina B6
deţin un rol semnificativ în stimularea formării osoase calitative şi în menţinerea
capitalului
osos.
Cantitatea necesară de calciu pe zi în diferite perioade ale vieţii:
41
copii=800-900mg/zi;
pubertate=1.000-1.200mg/zi;
femei, vârsta 20-45 de ani: 1.000 - 1.100 mg/zi;
femei gravide şi care alapteaza copii: 1.200 - 1.500 mg/zi;
femei peste 45 de ani: 1.500 mg/zi;
bărbaţi până la 60 de ani: 1.000 - 1.200 mg/zi;
bărbaţi peste 60 de ani: 1.400 - 1.500 mg/zi.
În ceea ce priveşte copiii, cercetarea unui eşantion de peste 4.000 de elevi arata
(in
2000) faptul că 70% dintre ei nu au asigurată cantitatea zilnică necesară de
calciu, 18% din
categoria de vârsta15-19 ani fumează, iar pentru 20% din aceeaşi categorie de
vârstă alcoolul
reprezintă o obişnuinta - ştiut fiind faptul că fumatul şi consumul de alcool sunt
factori de risc
în osteoporoza...
EXERCIŢIUL FIZIC
Exercitiul fizic este o componenta importanta a profilaxiei si tratamentului.
Marele
adevar este ca, pentru a fi mentinut, osul trebuie sa fie solicitat. Exista
numeroase studii care
arata ca nivelul de incarcare a osului influenteaza pozitiv cresterea si
remodelarea osoasa.
Pentru persoanele care inca nu sufera de osteoporoza, sunt indicate sporturile de
impact si
exercitiile cu purtare de greutate. Astfel, alergarea, baschetul, tenisul, voleiul,
gimnastica
aerobica, badmintonul, schiatul sunt foarte indicate. Mai puteti lua in
considerare urcatul
scarilor, urcatul
pe munte, exercitiile cu greutati. Eficienta exercitiilor este mai buna atunci cand
sunt repetate
cu regularitate (zilnic!), de durata scurta si suficient de intense pentru a produce
tensiune la
nivelul osului. Pentru pacientii deja afectati de osteoporoza, exercitiile „de
impact” sunt
contraindicate datorita cresterii riscului de fractura si tasare. Totusi exercitiile
supravegheate,
usor rezistive, progresive, pot creste densitatea minerala chiar si la pacientii
osteoporotici.
Mersul pe jos timp de 45 de minute de trei ori pe saptamana sau 30 de minute
zilnic este
foarte indicat pentru mentinerea densitatii minerale a membrelor inferioare si
bazinului. Desi
nu sunt osteogenetice, inotul si ciclismul pot fi indicate pentru mentinerea in
forma si
dezvoltarea fortei musculare. Un loc special trebuie oferit evitarii pozitiilor care
accentueaza
cifoza si acelor exercitii care pot preveni deformarea coloanei vertebrale,
precum si celor care
pot dezvolta echilibrul si coordonarea.
In afara relaxării pe care o induce, bunei circulaţii a sângelui în organism,
reprezintă şi
baza dezvoltării unui sistem osos puternic. De aceea exerciţiile fizice trebuie
integrate în

programul nostru de zi cu zi, fiind în special necesare acelor persoane

predispuse la
sedentarism din cauza naturii serviciului.La persoanele în vârsta, chiar şi
exerciţiile moderate,
cum ar fi plimbarea şi gimnastica, ajută la menţinerea tonusului muscular, a
posturii, a
echilibrului şi astfel se reduce riscul de fracturi.
O oră de mers pe teren plat, o jumătate de oră de dans lent, clasic, sunt activitaţi
care menţin o
masă osoasă normală, fiind recomandate în special persoanelor vârstnice, cu
patologii
asociate.
Exerciţiile care implică susţinerea propriei greutăţi corporale sunt singurul tip
care
stimulează partea de formare a osului din ciclul continuu de înlăturare a
vechiului ţesut, de
reînnoire şi remodelare a acestuia.Nici o doză de calciu, de vitamina D sau de
THS nu poate
compensa lipsa exerciţiului de susţinere a greutăţii corporale. Efectele benefice
adiacente sunt
la fel de importante: tonus crescut, menţinerea "stimei de sine", relaxare.

Anumite amenajari in casa sunt utile: montati balustrade la scari si manere de

care sa va puteti
prinde la baie, etajere care sa nu fie prea inalte, acoperiti podeaua alunecoasa cu
mocheta,
mascati cablurile electrice sau de telefon.
Studiile au aratat ca femeile care in copilarie au consumat multe fructe (1-4 ori
pe zi) au
densitatea osoasa mai buna la nivelul colului femural decat celelalte. Practicarea
exercitiilor
fizice in mod regulat, de la mersul pe jos pana la sportul controlat, cu personal
calificat ajuta
la mentinerea densitatii osoase, prin cresterea tonifierii musculare, ceea ce
previne riscul
fracturilor.
Un program riguros de gimnastica medicala efectuat in sala de kinetoterapie de
catre
personal avizat, face ca si consecintele bolii sa se reduca semnificativ.
Exercitiile fizice
aplicate in osteoporoza urmaresc tonifierea musculaturii paravertebrale si
abdominale
determinand astfel cresterea densitatii coloanei vertebrale osteoporozate,
stimularea
periostului oaselor prin exercitii fizice ce constituie un factor ajutator pentru
formarea de os.
Varsta nu este un impediment pentru a face exercitiile recomandate.
Adresabilitatea
persoanelor de varsta a treia este in continua crestere ceea ce reprezinta un mod
sigur de a
reduce riscurile bolii.
Exercitii recomandat

2.6.3.TRATAMENTUL MEDICAMENTOS
Tratamentul medicamentos al osteoporozei îşî propune să influenţeze în mod
favorabil
procesul de formare şi remodelare osoasă, oprind pierderea osoasă şi stimulând
creşterea
masei osoase cu mineralizarea osteoidului.
Medicamentele folosite în tratarea osteoporozei se împart în două clase, în
funcţie de
mecanismul lor de acţiune:
1. Medicamente antiresorbtive care inhibă resorbţia osoasă: estrogenii,
calcitonina,
bifosfonaţii;
2. Medicamente care stimulează formarea osoasă: fluorura de sodiu şi
androgenii
anabolozanţi
În tratamentul osteoporozei se ma folosesc în afară de cele prezentate mai sus,
calciul,
diureticele tiazidice, vitamina D.
Calciu 1000 - 1500 mg / zi la femeile postmenopauza 1500 mg / zi la
adolescenţi şi adulţii
tineri pentru prevenţie
Estrogeni- pe cale orală sau transdermică la femeile cu uter intact se asociază
obligatoriu cu o
progestina la femeile cu histerectomie se administrează zilnic fără asocieri
Calcitonina pare să reducă pierderile numai la nivelul coloanei vertebrale / are şi
efect
împotriva durerii deci se foloseşte predominant la cei cu dureri cronice legate de
fracturi sau
deformări scheletice seadministrează în doze de 100 U.I. în injecţii s.c.sau i.m.
iniţial zilnic,
ca tratament de atac timp de 4-6 săptămâni, după care se poatetrece la
tratamentul cronic de
întreţinere efectuat timp îndelungat cu dora de 50-100 U.I., zilnic sau la două
zile.
Bifosfonaţii: (etidronat,alenronat) Etidronatul se administrează în doză de 400
mg/zi timp de
două săptămâni apoi pauză de două luni şi jumătate, interval în care se
administrează un
supliment de calciu, după care se continuă ciclul.
Alendronatul a câştigat în ultimul timp teren în profilaxia osteoporozei.
Tratamentul
recomandat este de 10 mg/zi timp de trei ani, alături de calciu. Este util femeilor
la
44
postmenopauză cu osteopenie stabilă care nu pot sau nu acceptă estrogenii.
Bifosfonaţii pe
cale orală fiind puţin absorbiţi, trebuie luaţi mult înainte sau după alimente şi
medicamente.
mijloc terapeutic important pentru ca pot creşte densitatea osoasă şi scad riscul
producerii
fracturilor
Vitamina D şi metaboliţii săi Vitamina D, deficitară la vârsnici, contribuie la
balanţa negativă
a calciului, prin scăderea absorbţiei intestinale a acestuia; pentru corectarea
acestui deficit
vârstnicii trebuie încurajaţi să se expună razelor solare şi să li se suplimenteze
aportul zilnic
de vitamina D, 800 UI / zi asociate cu calciu scad semnificativ riscul apariţiei
fracturilor de
şold.
Terapii de viitor antiestrogeni (tamoxifen, raloxifen) florura de sodiu cu
eliberare lentă
parathormonul in doză mică
Terapia de Substituţie Hormonală Mai multe studii au arătat că THS reduce
riscul tuturor
fracturilor osteoporotice cu 30 - 50 la sută, la o expunere de 3-10ani. Din păcate,
oprirea THS
este urmată de revenirea pierderii osoase la nivelul dinaintea începerii
tratamentului. Întrucât
imensa majoritate a fracturilor se produce după vârsta de 70 de ani, se pare că
tratamentul
continuu după menopauză este mai adecvat. TSH (HRT) substituie carenţa
estrogenică ce
apare în postmenopauză şi contribuie astfel la menţinerea metabolismului osos
adecvat, şi
previne pierderea de ţesut osos în toate regiunile corpului şi scade riscul
dezvoltării unei
osteoporoze cu fracturi consecutive. Reduce pierderea osoasa, în cadrul unui
complex deefecte protectoare. SERM (Modulatori selectivi ai receptorilor de
estrogen) /Raloxifenul, nu
este un hormon, dar are efecte similare estrogenilor, la nivelul receptorilor osoşi
şi
cardiovasculari. Acţionează în schimb antagonist la nivelul sânului şi uterului, şi
astfelelimină
efectele nedorite ale estrogenilor şi chiar reduce incidenţa cancerului
mamar.Sunt indicaţi în
tratamentul şi profilaxia osteoporozei postmenopauză. Cresc densitatea minerală
osoasă
(DMO) şi reduc incidenţa fracturilor vertebrale.Estrogenii inhibă resorbţia
osoasă şi previn
astfel pierderea de os sau cresc chiar osul la femeile în postmenopauză.
Estrogenii şi doze
mici de progesteron şi de androgeni micşorează ritmul pierderii osoase la femeia
în perioada
de perimenopauză. Contraindicaţiile tratamentului cu estrogeni sunt reprezentaţi
de : cancerul
de sân, sângerării genitale anormale fără un diagnostic precis, tromboflebita
activă etc
Tratamentul hormonal considerat de mulţi cel mai eficient, este însă grevat şi de
unele
dezavantaje : repugnanţa unor femei pentru continuarea menstrelor după
menopauză, costul
ridicat, durata sa lungă etc.
45
Bifosfonaţii
Aceştia inhibă puternic resorbţia osoasă la nivelul osteoclastelor, prin urmare
cresc DMO.
Etidronatul, prima generaţie a acestei grupe, subclasată de urmatoarele generaţii
cu eficacitate
superioară.
Alendronatul, bifosfonat de generaţia a doua, reduce frecvenţa fracturilor de şold
şi a celor
vertebrale. Este recomandat în tratamentul osteoporozei postmenopauză şi a
celei senile, a
osteoporozei la bărbaţi şi a celei induse de corticosteroizi.
Risedronatul, cea de-a treia generatie. Este indicat în prevenţia şi tratamentul
osteoporozei
postmenopauză şi a osteoporozei corticoid induse.
Calcitonina
Este avută în vedere în ultimii ani ca alternativă a tratamentului cu estrogeni. Se
administrează
s.c sau i.m 50 -100 U.I de calcitonină de somon sau de calcitononă umană, de
trei ori pe
săptămână sau sub formă de spray nazal.Reduce incidenţa fracturilor in
condiţiile unei
administrări susţinute. Popularitatea sa se datorează în special efectului său
antialgic, datorită
stimulării betaendorfinelor şi mai puţin efectului de creştere a DMO.
Alfacalcidolul
Acţionează ca un reglator al metabolismului calcic şi fosfatic. Este indicat în
osteoporoza
senilă, postmenopauză şi în cea indusă de corticosteroizi. Scade resorbţia osoasă
şi, printr-un
efect asupra forţei de contracţie musculară, reduce riscul de căderi.
Medicamente formatoare de os
rh PTH, injectabil, creşte turnoverul osos, stimulând preponderent celulele
formatoare de os.
Este recomandat persoanelor cu risc crescut de fracturi. Se administreaza zilnic,
injectabil,
subcutanat, pe o durata limitata de timp (18 luni).
46
Stronţium ranelate cel mai nou produs antiosteoporotic inregistrat în România.
Are efect de
stimulare asupra formării de os şi de scădere a resorbţiei osoase. Creşte
semnificativ
densitatea osoasă şi scade fracturile vertebrale şi non-vertebrale.Cu speranţa
descoperirii unor
tratamente care să poată reface masa osoasă este foarte important de amintit că
pentru a trata o
afecţiune, ea trebuie să fie în primul rand diagnosticată
Se recomandă mersul pe jos, pe distanţe iniţial mici, cu o creştere progresivă a
lor şi cu
o intensificare a ritmului. Alimentaţia va fi bogată în lapte şi derivaţi, adesea
asociată şi cu un
supliment de calciu. Alimentaţia trebuiesă fie echilibrată, evitându-se excesul de
proteine care
poate include o creştere a excreţiei de calciu.Malnutriţia care poate accentua
osteoporoza
trebuie evitată. Adoptarea unor măsuri speciale pentru a evitacăderile trebuie
evută în vedere,
începând cu îndreptarea factorilor de mediu.
Tratamentul medicamentos
Tratamentul medicamentos al osteoporozei îşî propune să influenţeze în mod
favorabil
procesul de formare şi remodelare osoasă, oprind pierderea osoasă şi stimulând
creşterea
masei osoase cu mineralizarea osteoidului.La acest tratament se adaugă frecvent
şi un
tratament simptomatic.
Medicamentele folosite în tratarea osteoporozei se împart în două clase, în
funcţie de
mecanismul lor de acţiune:
 Medicamente antiresorbtive care inhibă resorbţia osoasă: estrogenii,
calcitonina,
bifosfonaţii;
 Medicamente care stimulează formarea osoasă: fluorura de sodiu şi
androgenii
anabolozanţi
În tratamentul osteoporozei se ma folosesc în afară de cele prezentate mai sus,
calciul,
diureticele tiazidice, vitamina D.
Tratamentul durerii
Include diverse mijloace:
 masajul, care ameliorează starea musculară şi stimulează circulaţia prin
hiperemizarea
musculaturii şi activareaconcomitentă a circulaţiei limfatice şi venoasede
întoarcere;
 electroterapia- acţionează analgezic şi este indicată de preferinţă în
suferinţele
segmentale ale coloanei;
 termoterapia- împachetări cu parafină sau nămol
 hidroterapia- băi calde, cu sare 3%, băi hidroelectricecare au acţiune
analgezică şi de
reglare a tonusului muscular
 mijloace stabilizante ale trunchiului(corsete)

2.7. Prognostic, Evolutie, Complicatii

Complicatii posibile - fracturi vertebrale ale colului femural, osului radial.
Prognostic evolutiv
- osteoporoza netratata sporeste riscul fracturilor si poate deveni cauza unor
probleme de
sanatate. Factori de varsta: - pediatrici: alimentatia incorecta si modul de viata
insanogen sunt
conditii ce favorizeaza dezvoltarea ulterioara a osteoporozei. Sarcina - toate
femeile gravide
au necesitate sporita de calciu si necesita corectia alimentatiei cu folosirea
suplimentelor de
calciu.
Prognostic
Evolutia osteoporozei este de lunga durata.Fracturile de col femural sunt cele
mai grave
complicatii ale osteoporozei care pot evolua la formarea unei pseudartroze sau la
nevroza
capului femural. Artrozele au evolutie lenta, cu accentuarea leziunilor de uzura,
cu perioade
de intensificare a durerilor si a impotentei functionale, alterand cu perioade lungi
de alcamie,
remisiunile fiind spontane sau terapeutice. Prognosticul osteoporozei este
variabil in functie
de rata fracturilor pe os osteoporotic, raspunzatoare de morbiditatea si
mortalitatea prin boala.
Complicații
Complicatiile osteoporozei sunt fracturile de fragilitate adica fracturi ce apar de
obicei la
caderi de la propria inaltime. Fractura de şold este cea mai serioasă complicaţie
a osteoporozei
şi reprezintă o cauză majoră de deces la persoanele vârstnice. Incidenţa acestei
fracturi începe
să crească după 65 de ani, la femei, şi 5-10 ani mai târziu, la bărbaţi. În afara
vârstei, riscul
este crescut de către factori care favorizează căderile la pacientul osteoporotic.
Complicaţiile osteoporozei
 Fracturi vertebrale
 Fracturi ale oaselor tubulare – radius, tibia, humerus
 Fractura colului femural
 Scolioza
 Deformaţii ale cutiei toracice
 Deficit funcţional sever în urma fracturi

CAPITOLUL III ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL IN INGRIJIREA

PACIENTULUI CU OSTEOPOROZA

3.1.ROLUL PROPRIU
3.1.1.ASIGURAREA CONDITIILOR DE SPITALIZARE

Scopul spitalizării îl reprezintă vindecarea bolnavilor, de aceea trebuie create

condiţii care cresc capacitatea de vindecare a organismului, forţa de apărare şi
scoaterea
bolnavului de sub eventualele influenţe nocive ale mediului în care trăieşte.
Activitatea asistentei medicale trebuie să acopere totalitatea nevoilor
fundamentale
ale pacientului (cu ajutorul echipei de îngrijire sau singură), ghidându-se după
un plan de
îngrijire care este alcătuit în funcţie de starea pacientului, investigaţiile necesare
diagnosticării, intervenţiile chirurgicale şi tratamentul prescris de medic.
Acest plan de îngrijire a pacientului poate necesită o revizuire zilnică sau
săptămânală în funcţie de evoluţia stării pacientului.
Asistenta medicală trebuie să caute să liniştească pacientul explicându-i
necesitatea
supravegherii permanente, importanţa acesteia pentru evoluţia bolii, pentru
stabilirea
conduitei medicale.
Responsabilitatea sarcinilor de supraveghere şi îngrijire, de importanţă vitală
pentru
evoluţia bolnavului şi pentru durata însănătoşirii, revine cadrelor medicale
medii, atât intracât şi postoperator.
Asistenta medicală are un rol foarte important în asigurarea confortului – care
este
unul din factorii care ajută bolnavul să-şi menţină un tonus psihic optim. Astfel
saloanele vor
fi bine aerisite, cu sisteme de iluminare artificială şi naturală, cu temperatură de
18º-22°C.
Aerul trebuie să fie umidificat.
În funcţie de posibilităţi, bolnavul va fi spitalizat în saloane mici, cu maximum
2-3
paturi. Camera bolnavului trebuie să aibă jaluzele pentru a se putea crea în
cameră semiobscuritate, pentru a-l obişnui cu situaţia în care se va afla imediat
după operaţie, de altfel şi
dupa scoaterea pansamentelor oculare bolnavul trebuie să stea mai întâi în semi-
obscuritate
camera fiind luminată treptat în zilele următoare. Patul bolnavului va fi aşezat
astfel încât
lumina să vină din lateral, trebuie să aibă margini laterale care se pot ridica
pentru a evita
riscul căderii din pat.
Bolnavul trebuie să aibă o lampă cu sticla mată la capătul patului.
De asemenea, la internare şi la plasarea în cadrul secţiei se va ţine cont şi de
terenul
bolnavului (vârsta, starea biologică, tare asociate), de gravitatea bolii şi
complexitatea
operaţiei care va trebui practicată.
Igiena bolnavului trebuie avută în vedere încă de la internare: pacientul face baie
generală, apoi acesta va îmbrăca pijamale şi halat cu rat. De la această regulă fac
excepţie doar
urgenţele majore a căror igienă va fi făcută de asistenta medicală pe porţiunea de
interes
chirugical.
Asistenta medicală asigură toaleta zilnică a bolnavului şi lenjerie de pat şi de
corp
curată şi uscată ori de câte ori situaţia o impune.
Asistenta medicală va ţine cont de starea psihică a bolnavului, având o
comportare
plină de blândeţe, calm, să fie preocupată de programul zilnic, să-l scoată la aer
având grijă să
nu iasă fără ochelari protectori (cu lentile fumuriie) – atenţia cu care este
înconjurat
contribuind la întărirea încrederii în personalul sanitar precum şi la suportarea cu
uşurinţă a
perioadei de spitalizare.
Paturile trebuie să fie înconjurate de spaţiu pentru aparate şi pentru a permite
personalului de îngrijire să efectueze manoperele. Pot avea roţi pentru deplasare,
somieră
mobilă, dispozitive mecanice pentru schimbarea poziţiei pacientului şi anexe
pentru perfuzii,
transfuzii. În limita posibilităţilor, paturile vor fi prevăzute cu saltea antiescară.

3.1.2.ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL IN EXAMINAREA CLINICA A

PACIENTULUI
3.1.3.SUPRAVEGHIEREA PACIENTULUI
3.1.4.PREGATIREA PREOPERATORIE SI I NGRIJIREA
POSTOPERATORIE

3.1.5.ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL IN ALIMENTATIA

PACIENTULUI
Alimentaţia activă se face în sala de mese sau în salon pe o masă sau la pat.
Alimentaţia pasivă se face persoanelor imobilizate la pat (prima zi după
operaţie), când
trebuie să fie asigurată semiobscuritatea, în poziţie şezând, sprijinit. În acest caz
se foloseşte o
măsuţă specială care se fixează deasupra patului.
La servirea mesei bolnavul va fi încurajat şi i se explică importanţa nutriţiei în
procesul de vindecare.
Regimurile dietetice sunt foarte variate, alcătuirea şi prescrierea lor se face de
către
medic, iar asistenta medicală trebuie să cunoască bazele alimentaţiei dietetice, să
se orienteze
printre variatele şi multiplele regimuri de alimentaţie şi să ştie să aplice în mod
just
cunoştinţele sale, distribuind corect alimentele bolnavilor pe care îi îngrijeşte.
După
stabilirea necesităţilor cantitative şi calitative ale organismului pacientului,
asistenta
alcătuieşte lista alimentelor şi stabileşte programul de alimentaţie.
Pentru aceasta se ia în considerare: compoziţia chimică a alimentelor,valoarea
lor
calorică, preferinţele bolnavului, posibilităţile de prelucrare a materiilor, precum
şi scopul
pentru care a fost prescris regimul dietetic. În vederea acordării unei alimentaţii
dietetice cât
mai variate în funcţie de posibilităţile de adaptare momentane ale bucătăriei,
asistenta
medicală trebuie să cunoască echivalente calitative şi cantitative ale diferitelor
principii
alimentare pentru a putea înlocui în anumite cazuri unele alimente cu altele.
În cursul fiecărei boli se pot aplica regimuri dietetice speciale şi chiar la aceeaşi
boală alimentaţia poate să difere în funcţie de stadiul şi gravitatea bolii, de
posibilităţile locale
şi preferinţele pacientului.
Asistenta medicală trebuie să explice şi să imprime pacientului necesitatea
menţinerii prescripţiilor medicale relative la alimentaţia terapeutică, pentru ca
acesta să nu
servească alimente interzise. De asemenea, asistenta va controla toate alimentele
pe care
vizitatorii doresc să le aducă pacientului.

3.1.6.ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL IN EDUCATIA SANITARA A

PACIENTILOR CU OSTEOPOROZA

3.2.ROLUL DELEGAT

3.2.1. ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL IN EXAMINAREA

PARACLINICA
Asistenta medicală va recolta toate produsele de laborator indicate de medic şi
se va
îngriji să i se facă pacientului toate investigaţiile necesare şi să introducă în foaia
de
observaţie a acestuia buletinele obţinute prin examenele efectuate.
Examenele paraclinice completează examenul clinic şi permite o apreciere
exactă a
stării pacientului. Rezultatele examenelor paraclinice depind de profesionalismul
şi
corectitudinea cu care asistentele medicale au făcut recoltarea produselor
biologice şi
patologice .
Toate aceste tehnici trebuie bine stăpânite de către asistenta medicală deoarece
de
corectitudinea realizării lor depind rezultatele corecte ale acestor investigaţii.
Pe baza probelor prelevate se vor evidenţia: glicemia, uree, TS, TC (în vederea
pregătirii preoperatorii), transaminaze TGO, TGP, hemoleucograma completă,
VSH .
Toate acţiunile pe care le execută asistenta medicală în rolul delegat sunt
efectuate
numai la indicaţia medicului.
Asistenta medicală va explica bolnavului planul de examinare, natura
examinărilor,
mediul în care se execută şi rezultatul care se aşteaptă pentru a preveni stresurile
inutile şi a
câştiga colaborarea lui la examinare.
La explorări morfofuncţionale, bolnavul va fi însoţit de asistentă, eventual o să
fie
transportat cu fotoliu rulant sau targa.

3.2.2.ROLUL ASISTENTULUI MEDICAL IN ADMINISTRAREA

MEDICAMENTELOR

Asistenta medicală trebuie să aibă cunoştinţele necesare pentru administrarea

tratamentului prescris de medic. Ea trebuie să fie capabilă să execute tehnicile în
mod eficient,
corect astfel încât medicaţia prescrisă să aibă efectul dorit. Între asistentă şi
medic trebuie să
existe o strânsă colaborare în stabilirea priorităţilor şi tratamentului.
Medicamentele sunt substanţe extrase sau sintetizate din produse de origine
minerală, vegetală sau animală, administrate cu scop: profilaxia îmbolnăvirilor,
ameliorarea
bolilor, vindecarea bolilor .
În funcţie de doza administrată acelaşi produs poate acţiona ca aliment,
medicament
sau toxic, de aceea asistenta medicală trebuie să cunoască noţiuni precum:
- doza terapeutică – doza administrată în scop terapeutic fără efect toxic ;
- doza maximă – doza administrată în cantitatea cea mai mare fără acţiune toxică
asupra
organismului ;
- doza toxică – doza administrată care provoacă fenomene toxice grave pentru
organism ;
- doza letală – doza care duce la decesul pacientului .
Medicamentele sunt prescrise de medic şi notate în foaia de observaţie a
pacientului.
Asistenta medicală trebuie să cunoască şi să controleze, înainte de începerea
oricărei
proceduri :
- medicamentul prescris de medic să fie administrat pacientului respectiv ;
- doza corectă de administrare ;
- timpii de execuţie ;
- acţiunea farmacologică a medicamentelor ;
- frecvenţa de administrare şi intervalul de dozare ;
- efectul ce trebuie obţinut ;
- contraindicaţiile şi efectele secundare ;
- interacţiunea între medicamente .
- calitatea medicamentelor ;
- integritatea medicamentelor;
- culoarea, decolorarea sau supracolorarea medicamentelor;
- sedimentarea , precipitarea sau existenţa flacoanelor în soluţii ;
- lichefierea medicamentelor solide ;
- opalescenţa soluţiilor .
La administrarea medicamentelor trebuie respectat :
- calea de administrare prescrisă de medic ;
- dozajul prescris, orarul de administrare şi somnul pacientului ;
- incompatibilitatea de medicamente ;
- administrarea rapidă a medicamentelor deschise ;
- ordinea de administrare a medicamentelor (tablete, soluţii, picături, injecţii,
supozitoare,
ovule vaginale);
Asistenta efectuează administrarea medicamentelor în condiţii de igienă,
asepsie,
dezinfecţie, sterilizare şi menţinere a măsurilor de supraveghere şi control a
infecţiilor
nozocomiale sau intraspitaliceşti.
3.3.DESCRIEREA A DOUA TEHNICI
3.3.1. TEHNICA INJECŢIEI INTRAVENOASE
Injecţiile intravenoase se utilizează pentru introducerea unor substanţe direct în
circulaţia sangvină. Avantajele acestei căi constau în aceea că nu se mai folosesc
staţii
intermediare (grăsimea, spaţiul intercelular, muşchii), soluţiile injectate
ajungând rapid, pe
calea sângelui, din vene în inimă şi apoi în artere, deci la locul de acţiune. Dintre
toate căile
de introducere parenterală a medicamentelor, calea intravenoasă este mai puţin
dureroasă
pentru pacient, cea mai puţin traumatizantă.
Pe această cale, se pot introduce cantităţi mari de medicamente – 5 sau 6 litri de
soluţie sau chiar mai mult, în 24 de ore, în ritm lent - perfuzie – fără ca, practic,
regiunea
anatomică (vena) să se resimtă. Pot fi introduse, de asemenea, o serie de
substanţe care nu
sunt tolerate de celelalte ţesuturi, mai ales dacă soluţiile nu sunt iritante şi pentru
vene.
Este, deci, după calea digestivă, modalitatea cea mai bună de introducere a
medicamentelor. La ea trebuie apelat ori de câte ori felul medicamentelor care
urmează a fi
introduse o cere şi starea clinică a pacientului o permite. Însă, nu toate
medicamentele pot fi
introduse pe cale intravenoasă. Unele dintre ele: cele care trebuie suspendate
într-o soluţie
uleioasă, anumite produse biologice sau cele care trebuie absorbite încetul cu
încetul trebuie
să treacă neapărat printr-un filtru ţesutul pericelular, şi în consecinţă nu pot fi
administrate
intravenos.
Scopul injecţiei intravenoase poate fi:
explorator: recoltarea sângelui pentru examene de laborator;
terapeutic:
- administrarea medicamentelor sub forma injecţiei şi perfuziei intravenoase;
- recoltarea sângelui în vederea transfuzării sale;
- executarea transfuziei de sânge sau derivate ale sângelui;
- sângerare 300 – 500 ml în edemul pulmonar acut, H.T.A.
Locul puncţiei:
62
 venele de la plica cotului (bazilică şi cefalică);
 venele antebraţului;
 venele de pe faţa dorsală a mâinii;
 venele subclaviculare;
 venele femurale;
 venele maleolare interne;
 venele jugulare şi epicraniene (mai ales la sugar şi copilul mic).
Materialele necesare:
 de protecţie: pernă elastică pentru sprijinirea braţului, muşama, aleză;
 pentru dezinfecţia tegumentului: tampon de vată îmbibat în alcool sanitar;
 sterile: ace de 25 – 30 mm, diametru 6/10, 7/10, 10/10 mm (în funcţie de
scop:
cantităţi mici de soluţie, recoltare, perfuzii, transfuzii), seringi, mănuşi sterile,
tampoane;
 alte materiale: garou, eprubete sterile, fiole cu soluţii medicamentoase, soluţii
perfuzabile, tăviţă renală.
Acele pentru puncţia venoasă trebuie să aibă un bizou alungit (nu tăiat scurt),
pentru
că numai astfel de bizouri pot să fie bine ascuţite şi să ofere o înţepare fină,
făcând puncţia
mai sigură şi totodată fără traumatizarea importantă a venei. Pentru puncţia
venei nu trebuie
utilizate ace mai lungi de 5 – 6 cm, deoarece manevrarea acelor lungi este
nesigură.
Tehnica de lucru:
După ce s-au făcut manevrele pregătitoare – explicarea pacientului asupra
necesităţii
tehnicii, aşezarea pacientului în poziţie confortabilă (decubit dorsal), evaluarea
calităţii şi
stării venelor, aşezarea braţului pe perniţă şi muşama, încărcarea seringii,
dezinfectarea pielii
– se aplică garoul la 8 – 10 cm deasupra locului unde se face injecţia. Garoul
trebuie strâns
astfel încât să facă o bună stază venoasă, să scoată în relief vena, dar să nu
oprească şi
circulaţia arterială. Cu ajutorul garoului moderat strâns se opreşte întoarcerea
sângelui venos
către cord şi se lasă şi vină prin arteră sânge în segmentul respectiv de corp. În
cazul în care se
puncţionează o venă de pe faţa posterioară a mâinii sau de pe cea anterioară a
antebraţului sau
a cotului, pentru a crea o turgescenţă mai mare a ei, se cere pacientului să facă
mişcări de
închidere şi deschidere a pumnului, mişcări prin care musculatura pompează
sângele către
vene.
După ce vena s-a evidenţiat suficient, se face puncţia venoasă astfel:
- cu degetul mare de la mâna stângă se imobilizează pielea la 2 – 4 cm sub locul
unde
se va face puncţia şi se ţine imobilizat membrul respectiv;
63
- seringa la care este adaptat acul sau acul adaptat la perfuzor, se ţine în mâna
dreaptă
şi se înţeapă pielea şi vena astfel: în primul rând se înţeapă pielea deasupra
locului care este
fixat de policele stâng, se introduce acul uşor de-a lungul peretelui anterior al
venei – câţiva
milimetri, oblic, către venă, până când se simte că a fost înţepată vena; se
pătrunde în lumenul
venei, se "încarcă" vena pe ac şi se continuă înaintarea în lumenul ei încă 2 – 3
cm, având
grijă ca acul să nu iasă prin peretele opus.
Controlul prezenţei acului în lumenul vasului se face trăgând uşor pistonul
seringii.
Dacă acul este în lumen, în seringă vine sânge. În cazul în care pacientul are o
presiune
venoasă mare, sângele poate intra singur în seringă sau în perfuzor.
După ce este sigur faptul că acul este introdus perfect în venă, se desface garoul,
se
apasă pe piston şi se introduce încet soluţia. Asistenta medicală urmăreşte ca în
tot timpul
injecţiei sau perfuziei acul să stea corect în venă. După ce se termină de introdus
soluţia, se
retrage acul cu un gest scurt şi rapid şi se aplică pe locul puncţiei un tampon de
vată îmbibat
cu alcool, care se ţine presat pe locul puncţiei un timp cu o bandă de leucoplast.
Pentru cazurile în care se introduc soluţii iritante pentru ţesuturi (seruri clorurate
hipertonice, clorură de calciu), introducerea lor trebuie să se facă lent, iar la
sfârşitul injecţiei
trebuie să se aspire în seringă puţin sânge, pentru a spăla acul de soluţia
respectivă şi în felul
acesta să nu existe riscul de a rămâne sub piele în timpul extragerii acului, vreo
picătură din
substanţa iritantă.
Dacă pacientul se perfuzează, se desface clema care compresează tubul de
perfuzie şi se lasă
să curgă lichidul în ritmul necesar (de regulă, 60 de picături pe minut).
Incidente şi accidente:
 Defecţiuni tehnice, determinate de un ac neascuţit care sparge vena, sau
pentru că
acul a fost greşit manevrat şi a perforat vena, nepătrunzând în lumenul acesteia.
 Introducerea de lichid iritant paravenos, care poate determina necroze locale,
cu
complicaţii mai mult sau mai puţin grave.
 Introducerea de aer intravenos, care poate avea ca urmare o embolie gazoasă.
Acest
incident apare brutal în timpul transfuziei de sânge sau perfuziei de seruri, dacă
aerul nu a
fost scos din tubul de perfuzie sau transfuzie, înainte de a se introduce sângele
sau serurile.
 Neridicarea garoului. Introducerea lichidului face să se mărească orificiul
prin care a
intrat acul, iar lichidul se împrăştie paravenos.
64
Unele substanţe dau senzaţia de căldură sau dau o înroşire a tegumentelor. De
aceea,
este bine ca toate soluţiile intravenoase să fie introduse lent şi, în felul acesta, se
evită senzaţii
neplăcute.
Lipotimiile care pot apărea în timpul injecţiilor intravenoase se previn prin
efectuarea injecţiilor numai după ce pacientul a fost aşezat în decubit dorsal.
După injectarea unor substanţe iritante, poate apărea o flebită, al cărei tratament
este
dificil şi de lungă durată.
Un alt incident, de obicei rar, este înţeparea arterei omonime în locul venei. În
seringă pătrunde sânge roşu – deschis, sub presiune mare. În acest caz, se scoate
acul
definitiv, se presează bine locul timp de 1 – 2 minute cu un tampon de vată cu
alcool şi se
puncţionează în alt loc.
Un incident neplăcut, datorită durerilor pe care le provoacă, este înţeparea unui
nerv.
În acest caz, acul trebuie retras sub piele şi căutată cu blândeţe şi atenţie vena.
Dacă nu a fost ţinut presat un timp suficient, prin orificiul de puncţionare al
venei se
poate scurge sânge, ceea ce creează un hematom local care multă vreme dă un
aspect neplăcut
tegumentului.

3.3.2. TEHNICA INJECŢIEI INTRAMUSCULARE

INJECŢIA INTRAMUSCULARĂ constituie introducerea unor soluţii izotonice,
uleioase sau
substanţe coloidale în stratul muscular prin intermediul unui ac ataţat la seringă.
SCOP - introducerea în organism a unor substanţe medicamentoase.
LOCURI DE ELECŢIE:
- regiunea superoexternă fesieră, deasupra marelui trohanter;
- faţa externă a coapsei in treimea mijlocie;
- faţa externă a braţului în muşchiul deltoid.
MATERIALE NECESARE:
- tăviţă medicală;
- ace intramusculare (lungime 40 - 70 mm., diametrul 7/10 - 10/10 mm., bizou
lung);
- seringa tip Record cu capacitate corespunzătoare;
- medicamentul de injectat.
ETAPELE DE EXECUTIE:
- pregătirea instrumentelor şi materialelor necesare;
65
- pregătirea psihică şi fizică a bolnavului;
- stabilirea locului injecţiei;
- se anunţă bolnavul şi i se explica necesitatea tehnicii;
- se aşează bolnavul în decubit ventral, lateral, în poziţie şezândă sau în picioare;
- se descoperă regiunea aleasă pentru injecţie (locurile de elecţie);
Pentru injecţie în regiunea fesieră se reperează următoarele puncte:
- punctul Smamov la un o lungime de deget deasupra marelui trohanter şi
înapoia lui;
- punctul Barthelemy, la unirea treimii externe cu cele două treimi interne ale
liniei care
uneşte spina iliaca antero-superioară cu extremitatea superioară a şantului
interfesier;
- zona situată deasupra liniei care uneşte spina iliaca posterioară cu marele
trohanter;
- pentru poziţia şezând injecţia se situează în toată regiunea fesieră deasupra
punctului de
sprijin;
Efectuarea injecţiei:
- spălarea mâinilor cu apă curentă şi săpun;
- dezinfectarea mâinilor cu alcool;
- se montează seringa în condiţii de asepsie corectă;
- se încarcă seringa cu substanţa de injectat; după verificarea fişei, se elimină
bulele de aer;
- se schimbă acul îndepărtându-l pe cel cu care a fost aspirată substanţa şi se
ataşează un ac
potrivit pentru injecţie;
- se degresează locul injecţiei cu eter şi se dezinfectează cu alcool;
- se invită bolnavul să-si relaxeze musculatura şi să stea liniştit; se intinde pielea
între policele
şi indexul sau medianul mâinii stângi; se inţeapă perpendicular pielea (4 - 7 cm.)
cu rapiditate
şi siguranţă cu acul montat la seringă;
- se verifică poziţia acului prin aspirare;
- se injectează lent lichidul;
- după injectare se scoate acul rapid numai pe direcţia de introducere;
- se masează locul cu un tampon cu alcool pentru a disocia planurile ţesuturilor
străpunse
activând circulaţia pentru a favoriza absorbţia;
- se aşează bolnavul în poziţie comodă unde va sta în repaus fizic timp de 5 - 10
minute;
- spălarea pe mâini cu apă curentâ şi săpun.
Reorganizarea locului de muncă:
- se aruncă la coţ deşeurile de la injecţii (fiole golite, tampoane de vată, seringa
cu acul)
Incidente şi accidente:
1. Durere vie prin atingerea nervului sciatic sau a unei ramuri a acestuia; se
impune retragerea
acului şi efectuarea injecţiei în altă regiune.
66
2. Paralizie prin lezarea nervului sciatic.
3. Hematom prin înţeparea unui vas sanguin.
4. Supuraţie aseptică datorită unor substanţe care nu se resorb.
5. Ruperea acului - se va extrage pe cale chirurgicală.
6. Embolie - introducerea accidentală într-un vas de sânge a unei substanţe
uleioase sau în
suspensie.
7. Abcese sau injectite – deficienţe grave de sterilizare.

CAPITOLUL IV
Cazuri clinice – Cazul 1
Perioada de îngrijire 05.-12.03.2018
Culegerea datelor:
Prezentarea medicală.
Nume și prenume: P.C
Vârstă: 70 ani
Diagnostic de internare: 05.03.2018 osteoporoza tip II,HTA,ulcer gastric
D-na P.C,în vârstă de 70 de ani ,cu domiciliul în București,pensionară,de
naționalitate
română,se prezintă pe data de 05.03.2018 la Institutul de Endocrinologie C.I
Parhon,cu
diagnosticul :osteoporoză tip II ,HTA,ulcer gastric.
Motivele internării:
 astenie fizică,
 înțepături precordiale
 process degenerativ osteoporotic
 greață
 inapetență
Antecedente fiziologice:
 prima menstruație la 12 ani;
 nașterii:1.
Antecedente patologice :
 HTA de circa 2 an;
 sechele TBC pulmonar
 fractura de col femural drept operata în urmă cu 1 an.
Profilul pacientului:
 pensionată pe caz de boală;
 locuiește cu soțul pensionar și el într-un apartament cu 2 camere.
Istoric
68
Pacienta,în vârstă de 70 de ani,cu TBC în urmă cu 37 de ani,cu ulcer gastric
diagnosticat în
urmă cu 2 luni,cicatrizat dupa o lună cu tratament antisecretor,cu aspect
histologic de
metaplazie intesțială infiltrată cronic,se internează pentru astenie
fizică,înțepaturi
precordiale,dureri epigastrice,greață,inapetență.
Examen clinic general:
La examenul clinic pe aparate și sisteme effectuate de medic s-au constatat
urmatoarele aspect
patologice:
stare generala buna
sensibilitate la palpare în epigastru
ganglion limfatici nepalpabili
paloare discretă
T.A și A.V în limite normale ,murmur vesicular present,fără tratament
antihipertensiv.
Aparat respirator:torace normal conformat,sonoritate pulmonară normal,murmur
vesicular
present,rare raluri subcrepitate bazal bilateral.
Aparat cardio-vascular:soc apexian în spațiul V intercostals pe linia medio-
claviculară
stângă,zgomote cardiac ritmice,fără
sufluri,T.A=150/85mmHg,A.V=75b/min,artere periferice
pulsatile.
Aparat digestive:abdomen suplu,cu durere în epigastru la palpare,ficat cu
dimensiuni
normale,structură omogenă.fără procese înlocuitoare de spațiu,colecistcu perete
ușor
îngroșat ,devolum normal,fără calculi vezicali;căi biliare și splină în limite
normale.
Aparat urogenital:micțiuni fiziologice;semnul Giordano negativ bilateral.
Sistemul nervos:R.O.T prezente;
DATE VARIABILE:
T.A. : 150/85 mm Hg.
Puls: 75b/min.
Temperatura: 36,70 C.
Respiraţie: 18 r/min.
Greutate: 95kg.
ANALIZE DE LABORATOR ŞI EXAMINĂRI PARACLINICE
Numele probei Valori normale Valorile pacientului
Hemoleucograma
RBC 4,5 – 5 mil/mm³ 4,6 mil / mm³
WBC 4000 – 10000 /mm³ 10500 / mm³
Granulocite:
- Neutrofile Segmentate 2.500-5.500/mm³ 2000 / mm³
- Neutrofile 50-250/mm³ 50 / mm³
Nesegmentate 100-200/mm³ 105 / mm³
- Euzinofile 20-40/mm³ 38 / mm³
- Bazofile 1.200-2.400/mm³ 1970 mm³
Limfocite 300-640/mm 580 / mm³
Monocite
PLT 150000 – 450000 / mm³ 380000 / mm³
Hb 13 – 18 g /dl 9 g /dl
Ht 40 – 52% 42%
Glicemie 80 – 110 g/dl 100 g/dl
Colesterolemie 1,80 – 2,00 g 0 /00 1,90 g 0 /00
VSH 1 – 10 mm/ora 15 mm/1 ora
7 – 13 mm/2 ore 17 mm / 2 ore
Ionograma serica Na = 135-152 m Eq/l Na=147,3 m Eq/l
K + = 3,5-5,4 m Eq/l K + = 3,9 m Eq/l
Cl - = 94-111 m Eq/l Cl = 101 m Eq/l
Ca 2+ = 4,5-5,5 m Eq/l Ca 2+ = 3,28 m Eq/l
 Fe 3+ = 80-120 % Fe 3+ = 98 m Eq/l
Trigliceride < 160mg/l 128 mg/l
Transaminaze TGO= 15 – 45 U.I./ l 20,8 U.I. / l
TGP = 10 – 40 U.I. / l 19,60 U.I. / l
Creatinina 0,5 – 1,2 mg/dl 0,9 mg/dl
Acid uric 2,4 – 7,5 mg/dl 5,7 mg /dl
Uree 0,2 – 0,5 g/l 0,28 g/l
Bilirubina totală 0,2 – 1,5 mg/dl 0,98 mg/dl
Bilirubina indireactă < 0,7 mg/dl 0,53 mg/dl

EKG: ritm sinusal, unde P de aspect normal, urmate de complexe QRS normale
la intervale
PQ regulate. FC=72 bpm
Examen radiologic (faţă şi profil): : multiple calcificări nodulare lob stâng
superior
,opacitate nodulară de 1,2 cu hipertransparența centrală paratraheală stâng,hil
drept
mărit,difuz.

Proces de îngrijire –perioada de îngrijire 05-12.03.2018

Am preluat spre îngrijire pe d-na P.C în data de 05.03.2018,cu diagnosticul de
osteoporoză tip II,ulcer gastric ,HTA,fractura completă T10,metaplazie
intestinală.
Din datele obținute de la pacientă ,pot să apreciez că aceasta prezintă o stare de
disconfort ca urmare a durerilor epigastrice ,inapetență și astenie fizică.
Pacienta povestește că nu poate să-și asigure necesarul hidric și nutrițional de
care are
nevoie,nu se poate odihni,având ăn permanență stare de anxietate.
Prezintă o paloare discretă a tegumentelor.Este o persoană comunicativă,plăcută.
Evaluând aceste date,corelate cu observațiile obiective existente în FO,pot sa
apreciez
următoarele probleme,manifestări și diagnostic de îngrijire:
 Dificultate de a se alimenta și hidrata datorită restricției în mișcare cu:
-aport insuficient
-inapetență
-dificultate în autoservire
-durere la mobilizare
 Modificarea stării de confort prin durere și poziție impusă:
-insomnie
-odihnă insuficientă
-anxietate
 Anticiparea evenimentelor negative prin dezechilibru motor:
-risc de accident
-preoces degenerativ osteoporotic
 Intolerantă la activitate prin lipsa de cunoaștere a dozării efortului
-teamă
-risc de alterare a integrității tegumentelor
-frica de mișcare
-anxietate prin postura impusă
Obiective generale de îngrijire
- Asigurarea unui regim alimentar cu valori nutritive pentru consolidarea
fracturii și prevenirea
procesului degenerativ osteoporotic,
- Ameliorarea durerii,
71
- Să aibă un somn odihnitor din punct de vedere calitativ și cantitativ,
- Menținerea echilibrului hidro-electrolitic,
- Promovarea unei igiene corespunzătoare
- Asigurarea confortului
- Redarea autonomiei pentru autoîngrijire și mobilizare
Relaxare fizică și psihică.

GRILA DE STABILIRE A GRADULUI DE DEPENDENTA

Plan de îngrijire(05.03.2018-12.03.2018)

Cazuri clinice – Cazul 2

Perioada de îngrijire 19-24.05.2018
Culegerea datelor:
Prezentarea medicală
D-na I.V în vârstă de 74 de ani,cu domiciliul în București,pensionară ,de
naționalitate
 română,stare civil căsătorită,se prezintă pe data de 19.05.2018 prin
transfer de la Spitalul
Universitar de Urgență București la Institutul de Endocrinologie
,,C.I.Parhon,, cu diagnosticul
:paralegie spastică post-tumorala medulară operată și osteoporoză tip I.
Motivele internării:
 abolirea mobilitații,
 proces degenerativ osteoporotic
 dureri lombare si abdominal
 tulburări de memorie
 halucinații vizuale.
Antecedente fiziologice:
 prima menstruație la 13 ani;
 nașterii:2
Antecedente patologice:
 paraplegie spastică după cordotomie (2018)
 tumora medulară benignă operata(2007-2008).
Profilul pacientului:
 pensionară;
 locuiește împreună cu una din fiicele sale într-un apartament cu 3
camere,
soțul decedat.
Istoricul bolii:
 Pacientă în vârstă de 74 de ani , adusă prin transfer de la Spitalul
Universitar
București,cu tumoră medulară operată și cordotomie intervenție în urma
căreia s-a instalat
paraplegia spastic și imobolizarea la pat.
Se internează pentru dureri generalizate înregiunea inferioară a corpului
,spasme muscular și
tulburări de personalitate.
De menționat că pacienta este imobilizată la pat de aproximativ 6 ani.
Examen clinic general:
Stare generală satisfăcătoare,afebrilă,
79
Tegumente integere și normal umede,
Tesut celular subcutanat normal reprezentat,
Aparat osteoarticular:hipertonie spastic a mușchilor membrelor
inferioare;copase și
genunchi în flexie;atrofie a mușchilor membrelor inferioare,predominând
la gambe.
Aparat respirator:torace enfizematos cu baze largite;sonoritate toraco-
pulmonară fără raluri
 supraadăugate.
Aparat cardiovascular:zgomote cardiac
ritmice;A.V=58b/min,regulat,suflu systolic
mitral,iradiere pe toată suprafața de auscultație a
cordului,T.A=130/70mmHg;
Aparat digestiv:abdomen suplu,mobil cu respirația ,nedureros ,spontan;la
palpare ficat cu
marginea inferioară în rebordul costal;splină nepalpabilă.
Aparat urogenital:loje renale nedureroase;rinichi nepalpabili,sonda urinară
permanent de 6
ani.
Sistemul nervos central:anestezie la nivelul membrelor inferioare,deficit
motor cu rigiditate a
musculaturii.
ANALIZE DE LABORATOR ŞI EXAMINĂRI PARACLINICE

Numele probei Valori normale Valorile pacientului

Hemoleucograma
RBC 4,5 – 5 mil/mm³ 4,3 mil / mm³
WBC 4000 – 10000 /mm³ 800 / mm³
Granulocite:
- Neutrofile Segmentate 2.500-5.500/mm³ 4300 / mm³
- Neutrofile 50-250/mm³ 50 / mm³
Nesegmentate 100-200/mm³ 105 / mm³
- Euzinofile 20-40/mm³ 38 / mm³
- Bazofile 1.200-2.400/mm³ 2275 mm³
Limfocite 300-640/mm 580 / mm³
Monocite
PLT 150000 – 450000 / mm³ 210000 / mm³
Hb 13 – 18 g /dl 2,6 g /dl
Ht 40 – 52% 39%
Glicemie 80 – 110 g/dl 100 g/dl
Colesterolemie 1,80 – 2,80 g 0 /00 2,25 g 0 /00
VSH 1 – 10 mm/ora 12 mm/1 ora
7 – 13 mm/2 ore 17 mm / 2 ore
Ionograma serica Na = 135-152 m Eq/l Na=147,3 m Eq/l
K + = 3,5-5,4 m Eq/l K + = 3,9 m Eq/l
Cl - = 94-111 m Eq/l Cl = 101 m Eq/l
Ca 2+ = 4,5-5,5 m Eq/l Ca 2+ = 3,28 m Eq/l
Fe 3+ = 80-120 % Fe 3+ = 98 m Eq/l
Trigliceride < 160mg/l 103 mg/l
Transaminaze TGO= 15 – 45 U.I./ l 33 U.I. / l
TGP = 10 – 40 U.I. / l 19,60 U.I. / l
 Creatinina 0,5 – 1,5 mg/dl 6 mg/dl
Acid uric 2,4 – 7,5 mg/dl 1,9 mg /dl
Uree 0,2 – 0,5 g/l 21,5 g/l
Bilirubina totală 0,2 – 1,2 mg/dl 0,98 mg/dl
Bilirubina indireactă < 0,7 mg/dl 0,53 mg/dl

Examen sumar urină

- pH-ul urinei : acid
Albumina : absentă
- sediment urinar : rare epitelii plate,leucocite rare

Proces de îngrijire –în perioada 19-24.05.2018

Am preluat spre îngrijire pe doamna I.V în data de 19.05.2018,pentru o pareză
spastică
post-tumorală medulară și osteoporoză de tip I.
Pacienta în vârstă de 74 de ani a fost adusă prin transfer de la Spitalul
Universitar de
Urgenta București de către familie la Institutul de Endocrinologie ,,C.I.Parhon,,.
Pacienta a suferit o intervenție chirurgicală de cordotomie în urma căreia a
rămas cu o
paraplegie spastică șiimobilizare totală la pat de aproximativ 6 ani.
Pacienta acuză dureri generalizate intense la nivelul regiunii inferioare a
corpului.
Bolnava prezintă tulburări de memorie și de personalitate ,precum si halucinații
vizuale.

Doamna I.V are montată o sondă urinară permanentă care este schimbată
lunar.Din
punct de vedere respirator nu sunt probleme.
Sistemul osteoarticular cu o hipertonie spastică a musculaturii membrelor
inferioare,coapsele și genunchii în flexie și o atrofie a musculaturii membrelor
inferioare
predominând la gambe.
Evaluând datele pe care le-am obtinut prin interviu și din F.O pot să apreciez ca
probleme de îngrijire:
-imposibilitatea de a se mobiliza cu un risc crescut pentru producerea
accidentelor,
-risc crescut de infecție urinară prin prezența sondei urinare permanenta (de 6
ani),cu
reducerea peristaltismului intestinal.
-stare de disconfort general prin spasme musculare ,atrofie musculară.
Doamna I.V este irascibilă,cu un grad avansat de anxietate,neîncredere față de
îngrijirile
acordate,cu fenomene de arterioscleroză și dificultate de comunicare.Toate
aceste probleme
au la bază afectarea tumoralî la nevelul măduvei cu esecul intervenției
chirurgicale efectuate
în urmă cu 6 ani,motiv pentru care și –a pierdut încrederea în personalul medical
și în propria
persoană.
Aspectul fizic pe care îl prezintă o demoralizează,refuzând în repetate ori
alimentația
,medicația și colaborarea.
Diagnostice de îngrijire:
Dezechilibrul stării de nutriție legat de refuzul de a mânca,nutriție și hidratare.
Alterarea stării generale prin fenomene de osteoporoză,hipertonie
musculară,imobilizare,rarefierea masei osoase și atrofie osteo-articulară.
Diminuarea confortului datorită poziției de flexie a gambelor pe coapse
Risc de alterare tegumentară
Imposibilitatea de a-si asigura autoîngrijirea
Lipsa reflexului de micțiune.
Diminuarea peristaltismului intestinal.
Obiective generale de îngrijire:
Starea de nutriție și hidratare adecvată pacientei,
Să beneficieze de o stare de confort,mobilitate atât cât permite starea pacientei
Pacienta sa prezinte tegumente și mucoase protejate,îngrijite și curate
Să aiba un somn odihnitor din punct de vedere calitativ și cantitativ
Să nu prezinte risc de deshidratare hidroelectrolitica prin pierderile de urina

GRILA DE STABILIRE A GRADULUI DE DEPENDENTA

Plan de îngrijire 19-24.05.2018

Cazuri clinice – Cazul 3

Perioada de îngrijire 02-06.06.2018
Culegerea datelor
Prezentarea medicală:
Doamna U.F în vârstă de 55 de ani,domiciliată în Bucuresti se prezintă la
Institutul de
Endocrinologie ,,C.I PARHON,, cu bilet de trimitere de la medicul de familia
,cu diagnosticul
la internare:osteoporoza tip I.
Diagnostic de internare:
- osteoporoză tip I
- mixedem post-tiroidectomie subtotal
- climax precoce
- boala hodkin
Motivele internării:
- tulburări de memorie
- dureri intene la nivelul coloanei dorso-lombare și abdominal
- insomnia
- somn neodihnitor.
Antecedente fiziologice și patologice
• prima menstruație la 12 ani;
• nașterii:2(cezariană)
• avorturi 0.
• gusa nodular operată în anul 2000
• boala Hodqkin operata si tratata cu chimioterapie si cobaltoterapie
• tasare T7
Istoricul bolii:
Pacienta în vârstă de 55 ani,de 5 ani la menopauză se internează pentru
reevaluare.
Din aceste antecedente retinem:cobaltoterapie și chimioterapie pentru boala
Hodqkin
în urma cu 15 ani;tiroidectomie subtotala nodular.
Examenul clinic general:
 stare generală bună,afebrilă
90
 tegumente și mucosa infiltrate,tendința la descoamare a tegumentelor
 Sistemul osteo-articular-articulații mobile dureroase;dureri atroce la nivelul
coloanei vertebrale dorso-lombare iradiate la nivelul peretelui abdominal.
 Sistemul muscular:normokinetic.
 Aparatul respirator:murmur vesicular present bilateral,fară raluri
supraadaugate;sonoritate toraco-pulmonară în limite normale
- torace normal conformat.
 Aparatul cardio-vascular:
-A.V=74 b/min
-T.A=115/75 mmHg
 Aparat digestiv: abdomen suplu,nedureros la palpare, ficat în limite normale;
tranzit intestinal normal
 Aparat urogenital:mictiuni fiziologice,semnul Giordano negative bilateral.
 Sistemul nervos:R.O.T prezente
 Examen endocrin:
-Hipofiza-talie normal,dezvoltare armonioasa,fara galactoree.
-Tiroida:tegumente uscate cu tendinta de descoamare,tegumente
infiltrate,raguseala,bradipnee.Local :tiroida greu palpabila ,mica.
-Obezitate usoara cu contributie normal a tesutului adipos.
-Gonade :menopauza la 40 de ani

ANALIZE DE LABORATOR ŞI EXAMINĂRI PARACLINICE

Numele probei Valori normale Valorile pacientului

Hemoleucograma
RBC 4,5 – 5 mil/mm³ 4,3 mil / mm³
WBC 4000 – 10000 /mm³ 15000 / mm³
Granulocite:
- Neutrofile Segmentate 2.500-5.500/mm³ 6300 / mm³
- Neutrofile 50-250/mm³ 250 / mm³
Nesegmentate 100-200/mm³ 205 / mm³
- Euzinofile 20-40/mm³ 48 / mm³
- Bazofile 1.200-2.400/mm³ 3275 mm³
Limfocite 300-640/mm 580 / mm³
Monocite 0-1000/mm3 1200 / mm³
PLT 150000 – 450000 / mm³ 400000 / mm³
Hb 13 – 18 g /dl 11,6 g /dl
Ht 40 – 52% 29%
Glicemie 80 – 110 g/dl 80 g/dl
Colesterolemie 1,80 – 2,80 g 0 /00 2,65 g 0 /00
VSH 1 – 10 mm/ora 17 mm/1 ora
7 – 13 mm/2 ore 23 mm / 2 ore
Ionograma serica Na = 135-152 m Eq/l Na=121,3 m Eq/l
K + = 3,5-5,4 m Eq/l K + = 2,9 m Eq/l
Cl - = 94-111 m Eq/l Cl = 86 m Eq/l
Ca 2+ = 4,5-5,5 m Eq/l Ca 2+ = 3,28 m Eq/l
Fe 3+ = 80-120 % Fe 3+ = 68 m Eq/l
Trigliceride < 160mg/l 98 mg/l
Transaminaze TGO= 15 – 45 U.I./ l 20,8 U.I. / l
TGP = 10 – 40 U.I. / l 19,60 U.I. / l
Creatinina 0,5 – 1,5 mg/dl 0,9 mg/dl
Acid uric 2,4 – 7,5 mg/dl 5,7 mg /dl
Uree 0,2 – 0,5 g/l 0,28 g/l
Bilirubina totală 0,2 – 1,2 mg/dl 0,98 mg/dl
Bilirubina indireactă < 0,7 mg/dl 0,53 mg/dl

Examen sumar urină

- pH-ul urinei : acid
Albumina : absentă
- sediment urinar : rare epitelii plate,leucocite rare

Plan de ingrijire (02-06.06.2018)

Am preluat spre îngrijire pe doamna U.F în data de 02.06.2018 pentru a-i acorda
îngrijirile necesare pe perioada spitalizarii pentru osteoporoză tip I cu fractura
T7 prin
tasare.Pacienta în vârsta de 55 de ani se internează datprită durerilor intense la
nivelul
coloanei dorso-lombare cu iradiere la nivelul abdomenului,tulburari de memorie
și insomnia.
Pacienta prezinta o respiratie normal ,sonoritate toraco-pulmonara în limite
normale.
Evaluând starea prezentă a pacientei se pot aprecia urmatoarele problem cu
manifestari de dependență:
-dificultate în a se îmbraca și dezbraca datorita tulburarilor de coordonare a
miscarilor
și dezinteres față de ținută.
-risc actual sau potential de accidente-caderi
-dificultate în a se odihni manifestata prin insomnia,somn neodihnitor
-dificultate în a se alimenta datorita necoordonării miscarilor tiroidectomie
subtotala.
Diagnostic de îngrijire:
-dificultate în efectuarea miscarilor datorita durerilor de la nivelul coloanei
dorsolombare
-alterarea modului de a elimina datorita durerii
92
-alterarea confortului psihic datorita tulburarilor de memorie.
Obiective generale de îngrijire:
-pacienta sa nu mai prezinte
-să-și exprime interesul pentru tinuta
-să înteleaga masurile de securitate
-sa aiba un somn odihnitor
-să comunice cu personalul medical

GRILA DE STABILIRE A GRADULUI DE DEPENDENTA

Plan de îngrijire (02-06.06.2018)

 CONCLUZII
Osteoporoza este o boală ce slabește rezistenta osului.Boalaevoluează rapid,mai ales la
vârstnici,pe un organism tratat și în special la femei după menopauză. Osteoporoza nu este o
boală cu un symptom propriu de aceea a fost denumită epidemia silențioasă.Ea este
diagnosticată tardiv în urma traumatismelor minore. Am avut în îngrijire trei paciente,de
vârste diferite,cu simptomatologie apropiată. Doamna P.C în vârstă de 70 de ani este internată
pe data de 05.03.2018 în Institutul de Endocrinologie C.I Parhon cu diagnosticul de
osteoporoză tip II,HTA,ulcer gastric.Urmând tratamentul medicamentos și alimentar starea
acesteia s-a îmbunătățit. A doua doamnă pe care am îngrijit-o este doamna I.V în vârsta de 74
de ani,internată pe data de 15.03.2018 cu diagnosticul de tumora post-medulară operată și
osteoporoză tip I.Pacienta se externează cu următoarele recomandari:diazepam,tramadol și
schimbarea sondei urinare la o lună.Starea pacientei este staționară. A treia pacientă pe care
am avut-o în îngrijire este doamna U.F în vârstă de 55 ani ,ce se internează pe data de
07.02.2018 cu diagnosticul de osteoporoză tip I,boală Hodqkin și următoarele
probleme:durere intensă la nivelul coloanei vertebrale tulburări de memorie,somn
neodihnitor,insomnia.Pacienta a refuzat la început regimul alimentar.În timpul spitalizării I
sau acordat îngrijiri medicale și efectuat educație pentru sănătate. La externare pacienta
prezinta o stare generală bună ,i se recomandă medicația:Euthyrox,Ca si piafen. Ca o
concluzie a îngrijirilor celor trei paciente pot să subliniez faptul că acestea au răspuns diferit
atât la tratament cât si în evoluții.Aceste rezultate diferite se pot pune pe seama echilibrului
fizic și psihic al fiecăruia,gradul de întelegere,respectarea drepturilor si indeplinirea
obligațiilor.

BIBLIOGRAFIE
1. Borundel Corneliu, „Manual de Medicină Internă”, Editura All, București, 1995;
2. Lucreția Titircă, ,,Îngrijri speciale acordate pacienților de către asistenți medicali”– Editura
Viața Medicală Românească;
3. Lucreția Titircă, „Breviar de explorări funcționale și îngrijiri speciale acordate bolnavului“
- Editura Viața Medicală Românească;
4. Crin Marcian „Ghid de nursing”, Editura All, 2012; 5. Udma Florica, Stanciu Maria,
Ruxanda Matilda, Gulie Ecaterina, Iancu Elena, Fercală Elena, „Proceduri de nursing” vol I,
vol II, Editura EX PRONTO, Constanța;
6.Prof.Dr.C.Dumitrache,Dr.Ranetti,Dr.B.Ionescu ,,Endocrinologie-Elemente de diagnostic și
tratament,,2000;
7.Dr.Grigorie Daniel și Dr.Cătălina Poiană ,,Osteoporoza-Aspecte endocrine și
metabolice,,,Editura Medicală Amaltea București 1999.
8. Ciornei Cătălina; Niculescu Cezar Th.; Cârmaciu Radu , „Anatomia şi fiziologia aparatului
omului”, Editura Vorint , 1999.
9.Ionica Elena-Cursul de Biochimie Medicala
10. Dragan I.-Osteoporoza ed. Bogdana;
11. Gomez I.-Totul despre osteoporoza, ed. Polimark ;
12. Radulescu E.-Osteoporoza: cauze si prevenire
13. http://www.emedonline.ro/afectiuni/view.article.php?category=15&article=62&pa g
0http://www.terapiinaturiste.com/remedii_naturiste/osteoporoza.htm
 14. http://www.doctor.info.ro/in_lupta_cu_osteoporoza.html
15.http://www.diperia.ro/articole/osteoporoza/
16.://www.mariestopes.ro/servicii_pentru_femei/osteoporoza-103-3003-ro.html
17.http://www.sanatate.org/boli/osteoporoza.php12.http://ro.wikipedia.org/wiki/Osteo poroz
%C4%8313

ANEXE

Figura 1. Scheletul uman. A – aspect anterior; B - aspect posterior:

Figura 2. Periostul
Figura 3 .Măduva osoasa
Figura 4.Osteoporoza secundară
Figura 5.Factori de risc osteoporoză
Figura 6.Fractura sold
Figura 7.Aparat Dexa
Figura 8. Stadiile osteoporozei
Figura 9.Exercitii pentru osteoporoză