Sunteți pe pagina 1din 55

prof.dr.ing.

Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

1. PREZENTARE GENERALĂ

1.1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE


1.1.1. OBIECTUL PROTECŢIEI MUNCII
Activitatea umană, indiferent de scopul ei, este în esenţă un proces dinamic, cu
consum de energie, implicând, pe lângă rezultatele pozitive, şi un impact negativ
asupra executantului, manifestându-se prin uzura fizică şi psihică a acestuia.
În cazul muncii individuale, având drept obiectiv satisfacerea unor necesităţi
personale, şi care este organizată, condusă şi desfăşurată de individ, acesta va fi
răspunzător şi va suporta consecinţele producerii accidentului sau îmbolnăvirii
datorate activităţii sale.
Socializarea producţiei a generat o nouă situaţie: beneficiarul, conducătorul,
organizatorul şi executantul muncii sunt distincţi. În consecinţă, primii vor constitui o
sursă suplimentară directă sau indirectă de pericol potenţial, devenind în mare măsură
răspunzători de depăşirea limitelor normale de consum al forţei de muncă a
executantului. La aceasta se adaugă capacitatea proprie a mijloacelor cu care se
efectuează munca, a mediului în care are loc procesul, precum şi a executantului
propriu-zis, de a perturba desfăşurarea normală a activităţii.
Actuala " eră industrială " este însoţită, printre alte consecinţe directe, de două
fenomene deosebit de importante.
În primul rând, s-a amplificat potenţialul de risc de accidentare şi îmbolnăvire
în muncă. Automatizarea ( cu monotonia şi ritmul impus de lucru ), noile tehnologii
( care utilizează energii foarte înalte şi necesită o precizie deosebită în execuţie ),
materiile prime utilizate etc, pot afecta mult mai grav integritatea anatomo-
funcţională a executantului.
Cel de-al doilea fenomen constă în creşterea valorii omului conştientizându-se
tot mai mult rolul său de principală resursă a existenţei progresului societăţii (ca toate
resursele naturale şi aceasta este epuizabilă iar pentru un interval de timp dat este
limitată cantitativ şi calitativ).
Cele două fenomene, prin combinare, au generat apariţia unor noi raporturi
interumane între colectivităţi şi membrii săi. Societatea îşi asumă din ce în ce mai
mult sarcina şi răspunderea pentru calitatea vieţii fiecărui om, pentru prezervarea
acesteia, căutând mijloacele prin care să intervină pentru a proteja individul în faţa
riscurilor la care este expus.
Unul din pericolele majore îl constituie procesele de muncă, ca urmare s-au
conturat treptat diverse direcţii de activitate care în timp au condus la formarea de noi
discipline şi ramuri ştiinţifice: medicina muncii, psihologia şi ergonomia muncii,
protecţia muncii, ecologia etc. Unele studiază posibilităţile de prevenire a
fenomenelor negative generate de activitatea productivă asupra lucrătorilor, altele se
ocupă de dimensionarea efectelor suportate de aceştia şi de recuperarea indivizilor
afectaţi etc.
Indiferent de obiectivul propus, toate disciplinele, respectiv activităţile practice
aferente, pot fi grupate sub denumirea generică de mijloace de prezervare a vieţii şi
sănătăţii populaţiei.
5
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

Printre relativ nou apărutele domenii de activitate se înscrie şi PROTECŢIA


MUNCII, înţeleasă ca ansamblul de acţiuni şi măsuri întreprinse în scopul asigurării
integrităţii anatomo - funcţionale şi sănătăţii oamenilor în procesul muncii.

În accepţia cea mai generală, protecţia muncii are ca obiectiv


cunoaşterea şi înlăturarea tuturor perturbaţiilor ce pot apărea în procesul de
muncă, susceptibile să provoace accidente şi îmbolnăviri profesionale.
Prin urmare, ea se integrează în ansamblul activităţilor prin care, în orice
stat, se asigură protecţia socială, ca o componentă esenţială pentru garantarea
unui anumit nivel al calităţii vieţii.
Pentru a-şi putea atinge scopul - securitatea omului în procesul de muncă -
protecţia muncii implică existenţa şi funcţionarea unui sistem multidisciplinar
fundamentat, de concepte teoretice, acte legislative, măsuri şi mijloace tehnice, social
- economice, organizatorice, de igiena şi medicina muncii etc.

În ţara noastră opinia specialiştilor concordă în necesitatea admiterii unei


discipline autonome, pentru care a fost adoptată denumirea de protecţia muncii..
Principalele probleme ce se încadrează în obiectul protecţiei muncii şi care o
delimitează de alte discipline aparţinând sistemului ştiinţelor muncii sunt:
- identificarea şi descrierea fenomenelor negative care apar în sistemele de
muncă şi care pot genera accidente şi boli profesionale, în vederea formulării
de concepte proprii;
- cercetarea premiselor fenomenelor studiate, tratarea lor pe baza legăturilor tip
cauză - efect şi stabilirea normelor cu caracter de lege pentru realizarea
securităţii muncii;
- elaborarea măsurilor, metodelor şi mijloacelor de protecţie pe baza legităţilor
identificate.
Tratarea acestor probleme într-un concept unitar constituie, în fapt, bazele
teoretice ale Protecţiei Muncii şi nu îşi găsesc corespondent sau suprapuneri în
cadrul altor discipline.
Studierea premiselor, consecinţelor şi legităţilor procesului de realizare a
securităţii muncii implică utilizarea unor metode proprii, dar şi a unor date oferite de
numeroase discipline ştiinţifice limitrofe, cum ar fi: medicina şi igiena muncii,
ergonomia, psihologia muncii, sociologia, cibernetica, toxicologia, matematicile
superioare ş.a., ceea ce denotă caracterul multidisciplinar al metodelor şi
instrumentelor utilizate în scopul protejării lucrătorului.

1.1.1.1. SCURT ISTORIC

Din momentul în care omul a început să muncească - deci să desfăşoare


conştient o activitate de transformare a elementelor de mediu pentru a-şi asigura
existenţa - datează şi primele preocupări de îmbunătăţire a condiţiilor de muncă.
În secolele "preindustriale", cercetările şi măsurile pentru ameliorarea
condiţiilor de muncă, diminuarea eforturilor şi mărirea randamentelor, au avut un
caracter sporadic şi local.
6
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

Scrierile antice relatează despre astfel de acţiuni şi despre unele măsuri exprese
de protecţie a lucrătorilor, despre existenţa unor medici pe şantierele faraonice,
despre măsurile pentru combaterea saturnismului şi a intoxicaţiei cu mercur în
Grecia, la Roma, Alexandria (apărători ale mâinii la unelte, măşti din băşici de peşte
pentru şlefuitorii cu minium, mănuşi, jambiere, tuburi de ventilaţie în mine ş.a.).
Atâta timp cât efortul muscular caracteriza participarea omului în procesul de
producţie, cercetările au fost orientate spre studierea acestuia. Treptat, concepţia s-a
lărgit, renunţându-se la abordarea strict mecanicistă. Tot mai multe ştiinţe au început
să se preocupe de relaţia om - maşină - mediu ambiant ( la locul de muncă ):
- medicina;
- antropologia;
- sociologia;
- psihologia;
- ştiinţele economice, etc.
Fiecare a analizat impactul dintre om şi elementele procesului de muncă din
propriul său punct de vedere, căutând soluţii pentru protejarea lucrătorului
concomitent cu creşterea productivităţii sale.
Relativ la evoluţia de la empirism la ştiinţă, în domeniul studiului muncii,
câteva exemple ilustrative de-a lungul secolelor sunt edificatoare.
La mijlocul secolului al XIII-lea, medicul francez Arnaud de Villeneuve
( 1235 - 1313) a dedicat bolilor profesionale mai multe capitole din tratatul său de
igienă, subliniind rolul factorilor de ambianţă (căldura, umiditate, pulberi toxice) la
diferite locuri de muncă.
Leonardo da Vinci (1452 - 1519) s-a preocupat, printre altele, şi de măsurarea
timpilor de muncă, a conceput reprezentări vizuale ale diferitelor faze ale muncii
( precursoare pentru tablourile moderne de planificare ), a proiectat unelte şi maşini
pentru uşurarea efortului de muncă în construcţii şi a făcut cercetări sistematice
privind operaţiile de săpat în carierele de marmură, împărţindu-le pe faze şi timpi
parţiali.
În 1546, Agricola ( în lucrarea “de Re Metallica“ ) studiază ventilaţia, pauzele
de muncă şi securitatea în mine;
Galileo Galilei (1564 - 1642) compară fenomenele fizice legate de gravitaţie
cu semnele de oboseală muşculară.
Sanctorius (1561 - 1636) notează parametrii fiziologici observabili la om în
procesul muncii sau în repaus (greutate, temperatură, schimburi digestive, volumul
transpiraţiei, frecvenţa pulsului).
În secolul al XVII-lea, Borelli (1608 - 1679) evaluează matematic forţele
musculare transmise prin pârghiile osoase.
Inginerul militar Sebastien le Pestre (1633 - 1707) s-a preocupat de
determinarea activităţii maxime pe care o puteau presta muncitorii, într-o zi, la
lucrările de fortificaţii (a efectuat măsurători privind sarcinile suportabile pentru
lucrătorii terasieri, în plan orizontal sau oblic, evaluând traseele maximale în funcţie
de particularităţile terenului, prevăzând locuri de schimbare, orare şi pauze).
Împreună cu colaboratorul său B.F.Belidor a studiat relaţiile hrană -
performanţă şi oboseală - scăderea productivităţii.

7
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

Ramassini scrie "Tratatul maladiilor meşteşugarilor", în care ia în considerare


factorii de ambianţă (zgomot, pulberi), posturile de lucru şi nocivităţile pur toxice.
La începutul Secolului al XVIII-lea, Stephen Hales realizează primele
instalaţii mari de ventilaţie modernă şi evaluează viteza de confort a aerului pompat,
care se poate susţine în deplină siguranţă la un sfert de milă pe oră, ceea ce
corespunde normei moderne de 0,1 m/s.
Cr. A. Coulomb a scris în 1775 lucrarea Sur la force des hommes, în care a
propus o metodă de evaluare a cantităţii de muncă necesară în diferite profesiuni
(considerate cele mai grele), stabilind totodată şi care este efortul maxim cerut unui
muncitor.
Lavoisier (1743 - 1794) instituie, pe baza numeroaselor sale experienţe,
consumul de oxigen ca indicator al efortului.
În 1816, Davy imaginează o lampă detectoare şi proiectoare pentru mineri,
bazată pe proprietăţile pânzei metalice, pe care Jean Aldini o va aplica (spre anul
1820), împreună cu proprietăţile azbestului, la protecţia împotriva căldurii şi focuIui.
Spre mijlocul secolului al XIX-lea, Villermé insista asupra accidentelor
datorate maşinilor şi propune mijloace pentru evitarea lor; aceleaşi preocupări
manifestă şi Pénot Engel Dollfus, în cadrul Societăţii industriale din Mulhouse.
În 1871, medicul suedez Holgren a examinat deficienţele perceperii culorilor
de către mecanicii de la căile ferate şi a propus să se ţină seama de ele la încadrarea
personalului feroviar.
În 1890, F. Kraepelin şi-a dezvoltat teoria sa despre curba de lucru şi
oboseală. În acelaşi an A. Bine şi T. Simon au pus bazele sistemului lor de teste
pentru examinarea inteligenţei.
Spre finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea iau naştere şi
încep să se dezvolte, ca ramuri distincte:
- fiziologia muncii;
- psihologia muncii;
- sociologia muncii;
- ergonomia;
- protecţia muncii.
În ţara noastră, I. Atanasiu, profesor de fiziologie (Bucureşti), poate fi
considerat fondatorul şcolii româneşti de fiziologie experimentală, datorită studiilor
sale (de la începutul secolului), privind optimizarea performanţelor neuromotorii în
sport şi în muncă. Profesorul I. Niţescu (Cluj) s-a orientat spre investigaţii
preponderent biochimice asupra efortului muscular.
Cercetările românului N. Vaschide (la Paris), în domeniul fundamentării
biologice a psihologiei prin măsurarea fenomenelor psihice, au constituit remarcabile
contribuţii în progresul investigaţiilor asupra comportării organismului uman la
efort fizic şi psihic.
Se pot cita, de asemenea, cercetările mai recente ale profesorilor Gr. Benetato,
A. Ardeleanu, I. Gonţea, N.Mărgineanu, P. Groza, R. Vrânceanu G.. Arsenescu ş.a.,
privind diferitele aspecte ale comportării organismului uman în efortul de muncă şi
faţă de diferiţi factori externi. Relativ la psihologia muncii, primele contribuţii aparţin
lui Fl. Ştefănescu Goangă şi C. Rădulescu Motru.

8
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

2. PROTECŢIA MUNCII
Actualmente, tendinţele cele mai avansate în domeniul legislaţiei de protecţia
muncii pot fi sintetizate, după cum urmează:
- considerarea şi tratarea protecţiei muncii ca o problemă de stat;
- constituirea unor organisme statale de control şi îndrumare a activităţii
preventive;
- instituirea obligaţiei patronilor de a asigura securitatea şi sănătatea
executanţilor proceselor de muncă, prin măsuri care să respecte anumite
principii generale de prevenire;
- dezvoltarea unei politici de prevenire cuprinzătoare şi coerente, care să
aibă în vedere tehnologiile, organizarea muncii, condiţiile de muncă;
- prioritatea măsurilor de protecţie intrinsecă şi colectivă faţă de cele
individuale;
- instruirea şi formarea corespunzătoare a lucrătorilor;
- instituirea responsabilităţii muncitorilor pentru propria sănătate şi
securitate, precum şi ale altor persoane pe care le pot afecta acţiunile sau
atribuţiile lor.
În unele ţări europene se consideră ca subiect al legislaţiei de protecţia muncii
şi categorii sociale de genul liber profesioniştilor şi personalului casnic.
Un aspect important care trebuie semnalat în evoluţia protecţiei muncii, ca
practică şi legislaţie, îl constituie tendinţa tot mai accentuată de tratare unitară a
problemei prevenirii accidentelor de muncă şi bolilor profesionale, pornindu-se de la
premisa imposibilităţii separării tranşante a factorilor care le generează.

2.1. ACCIDENTE DE MUNCĂ ŞI BOLI PROFESIONALE

Întrucât obiectivul protecţiei muncii este " cunoaşterea şi înlăturarea tuturor


perturbaţiilor ce pot apărea în procesul de muncă, susceptibile să provoace accidente
şi îmbolnăviri profesionale " este imperios necesar definirea clară a noţiunilor de
accident de muncă şi boală profesională.
În general, prin accident de muncă respectiv boală profesională se înţelege
lezarea componentei biologice a factorului uman - în timpul desfăşurării unei
activităţi lucrative / de muncă.
Realizarea oricărui proces de muncă, indiferent de natura activităţii, nu poate
avea loc în absenţa unuia din următorii factori:
- executantul;
- sarcina de muncă (activitatea pe care trebuie să o desfăşoare executantul
pentru atingerea obiectivului propus);
- mijloacele de producţie (clădiri, maşini, instalaţii, materii prime etc);
- mediul de muncă.
Aceşti factori trebuie să constituie un sistem - SISTEMUL DE MUNCĂ - ale
cărui elemente să interacţioneze şi să se influenţeze reciproc. Când interacţiunile sunt
perfecte - deci sistemul conduce la obţinerea produsului sau serviciului dorit, fără ca
să provoace distrugerea sau deteriorarea elementelor neconsumabile - posibilitatea
9
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

apariţiei incidentelor, inclusiv a accidentelor de muncă, precum şi a îmbolnăvirilor


profesionale, este teoretic nulă.
Prin urmare, accidentele de munca şi bolile profesionale sunt consecinţe ale
disfuncţiilor din interiorul acelui sistem de muncă în care omul este executant.

2.1.1. ACCIDENTUL DE MUNCĂ

În limbajul curent, prin termenul de "accident" se desemnează un eveniment


neaşteptat, care apare brusc, este imprevizibil şi întrerupe desfăşurarea normală a unei
acţiuni.
Noţiunea de " accident de muncă " trebuie circumscrisă unui proces de
muncă şi implică în mod obligatoriu prezenţa omului, în calitate de executant şi el
constă în lezarea violentă şi bruscă a integrităţii componentei biologice a factorului
uman, având drept urmare pierderea sau micşorarea capacităţii de muncă.
În România, accidentul de muncă este definit ca fiind: "vătămarea violentă a
organismului, precum şi intoxicaţia acută profesională, care au loc în timpul
procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, indiferent de natura
juridică a contractului în baza căruia se desfăşoară activitatea şi care provoacă
incapacitate temporară de muncă de cel puţin trei zile, invaliditate sau deces".
Accidentul, pentru a putea fi calificat ca accident de muncă, trebuie deci să se
producă într-un moment şi într-un loc în care activitatea persoanei încadrate în muncă
să se înscrie printre raporturile ce se stabilesc în exercitarea atribuţiilor - îndeplinirea
obligaţiei principale sau a unora secundare ( pregătirea uneltelor pentru lucru,
curăţarea maşinilor şi a locului de muncă etc ) - prevăzute în contractul de muncă.
Se consideră accidente de muncă şi cele produse în următoarele împrejurări:
- accidentul suferit de elevi, studenţi şi ucenici în timpul efectuării practicii
profesionale;
- accidentul suferit de cei care îndeplinesc sarcini de stat sau de interes
public, în timpul şi cauza îndeplinirii acestor sarcini;
- accidentul suferit de orice persoană, ca urmare a unei acţiuni întreprinse
din proprie iniţiativă, pentru prevenirea ori înlăturarea unui pericol ce
ameninţă avuţia publică sau pentru salvarea de vieţi omeneşti;
- accidentul suferit de către persoanele încadrate în muncă în timpul şi pe
traseul normal deplasării de la locul de muncă la domiciliu şi invers;
- accidentul cauzat de activităţi ce nu au legătură cu procesul muncii, dacă se
produce la sediul persoanei juridice sau în orice alt loc de muncă organizat
de acesta, în timpul programului de lucru şi nu este rezultatul culpei
exclusive a persoanei accidentate.

2.1.1.1. Elementele accidentului de muncă

Din definiţia dată prin lege, rezultă că, pentru ca un accident oarecare să poată
fi calificat ca un accident de muncă, trebuie să fie întrunite mai multe condiţii,
referitoare la:
- vătămarea violentă a organismului,

10
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

- timpul şi locul producerii accidentului


- calitatea celui accidentat.

Vătămarea organismului presupune o lezare a integrităţii anatomice,


conducând la anularea sau diminuarea uneia sau a mai multor funcţii fiziologice,
fără să se ţină seama de latura psihică a personalităţii umane.
În cazul accidentului de muncă, vătămarea organismului trebuie să aibă o
cauză exterioară, să fie violentă şi involuntară.
De exemplu, un atac de cord, chiar dacă survine în timpul lucrului, nu
constituie accident de muncă, dar, în cazul unei congestii cerebrale datorată căldurii
excesive de la locul de muncă este considerat un accident de muncă.
Vătămarea violentă a organismului trebuie să aibă loc independent de voinţa
victimei; orice autovătămare, efectuată în mod deliberat (automutilare, sinucidere etc)
indiferent de locul şi timpul în care a avut loc, nu se consideră accident dc muncă.
În funcţie de natura factorilor provocatori, vătămările organismului pot fi:
- mecanice;
- termice;
- electrice;
- chimice;
- prin iradiere;
- combinate;

Timpul este al doilea element caracteristic accidentului de muncă. Este


considerat drept accident de muncă acea vătămare care are loc:
- în timpul procesului de muncă;
- în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu ( inclusiv în afara
programului obişnuit de lucru);
- în timpul pauzelor ce au loc în desfăşurarea procesului de muncă;
- în timpul deplasării de la serviciu la domiciliu şi invers;
- în timpul programului oficial de lucru, la un loc de muncă, chiar dacă
evenimentul nu are legătură cu procesul muncii;
- în timpul îndeplinirii practicii profesionale pentru studenţi, elevi şi ucenici
sau a vizitelor cu caracter didactic.

Locul este al treilea element determinant al accidentului de muncă.


Pentru ca un eveniment să fie considerat accident de muncă, acesta trebuie să
se producă la locul de muncă.
Prin loc de muncă ( din punct de vedere juridic ) se înţelege incinta unităţii
respective şi punctele de lucru ce aparţin aceleaşi societăţi, dar sunt dispersate pe alte
amplasamente.
Pentru conducătorii mijloacelor de transport, locul de muncă se referă şi la
mijlocul de transport pe care lucrează, indiferent de locul în care se află.
Prin extensie, legea acceptă ca accident de muncă şi evenimentele produse pe
traseul de deplasare de la locul de muncă la domiciliu şi invers, dacă se încadrează în
timpul considerat suficient parcurgerii acestuia.

11
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

Calitatea victimei constituie cel de-al patrulea element caracteristic


accidentului de muncă. În principiu, se consideră accident de muncă numai acea
situaţie în care victima a fost vătămată prin participarea la procesul de muncă.
Legislaţia din România precizează următoarele categorii de persoane:
- persoane angajate cu contract de muncă, convenţie civilă sau orice altă
formă legală;
- membrii cooperatori;
- elevii, studenţii şi ucenicii, în timpul efectuării practicii în producţie sau a
vizitelor cu caracter didactic.

2.1.1.2. Efectele accidentului de muncă asupra victimei

Accidentul de muncă poate provoca victimei:


- incapacitate temporară de muncă - de cel puţin trei zile calendaristice -
atestată de medic prin certificat medical şi care pot fi:
- accidente cu consecinţe mici, când durata incapacităţii de muncă este
de 3 - 45 de zile şi victima necesită tratament medical;
- accidente cu consecinţe medii, când durata incapacităţii este de 45 -
180 zile, iar victima necesită tratament şi spitalizare.
- invaliditate - ce are drept urmare pierderea unui simţ, a unui organ,
încetarea funcţiunii acestuia sau o infirmitate permanentă, fizică sau
psihică, dacă acestea au dus la pierderea totală sau parţială a capacităţii de
muncă (confirmată prin decizie de încadrare temporară sau permanentă
într-un grad de invaliditate de organele medicale în drept). Se clasifică, în
funcţie de gradul de afectare a capacităţii de muncă, în:
- gradul I, când persoana afectată şi-a pierdut total capacitatea de
muncă şi nu are posibilitatea autoservirii;
- gradul II, când persoana afectată şi-a pierdut total capacitatea de
muncă, dar se poate autoservi;
- gradul III, când persoana afectată şi-a pierdut parţial capacitatea de
muncă, dar îşi poate continua activitatea la acelaşi loc de muncă, însă
în condiţiile unui program redus.
- deces, datorat unui accident mortal care cauzează decesul imediat sau după
un interval de timp, dacă acesta a fost confirmat în baza unui act medico-
legal, ca urmare a accidentului de muncă suferit.
Criteriile de clasificare a accidentelor de muncă sunt:

A. după numărul persoanelor afectate:


- individuale;
- colective;

B. după urmările asupra victimei:


- incapacitate temporară;
- invaliditate;
- deces;

12
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

C. după natura cauzelor directe:


- mecanice;
- electrice;
- chimice;
- termice;
- iradiere;
- complexe;

D. după efectele asupra corpului omenesc:


- contuzii, plăgi;
- arsuri;
- entorse;
- luxaţii;
- fracturi;
- amputări;
- leziuni ale organelor interne;
- intoxicaţii acute;
- asfixii;
- electrocutări;
- insolaţii;
- leziuni multiple;
- alte efecte;

E. după locul leziunii:


- cap;
- gât;
- trunchi;
- membre superioare;
- membre inferioare;
- localizări multiple;
- diverse localizări;

F. după momentul în care se resimt efectele:


- imediat;
- ulterior.

Elementele accidentului de muncă sunt prezentate în fig. 2.1.

13
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

Mecanică

Termică
de pregătire
Vătămarea încheiere a
Electrică procesului
organismului
muncii

Chimică
Productiv operativ

Iradiere
de servire a
locului de
muncă
Complexă

de întreruperi
în timpul de muncă reglementate
Momentul
în care se
produce în timpul de întreruperi
îndeplinirii Neproductiv nereglementate
Elementele sarcinilor obşteşti
accidentului
de muncă de muncă
neproductivă

în intreprindere

Locul
unde se în afara
produce intreprinderii

persoană încadrată în muncă

Calitatea elevi, studenţi, ucenici


victimei
persoane care îndeplinesc
sarcini obşteşti

Fig.2.1.

14
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

2.2. BOLILE PROFESIONALE

2.2.1. NOŢIUNEA DE BOALĂ PROFESIONALĂ.

Bolile profesionale sunt afecţiuni ale organismului, dobândite ca urmare a


participării la realizarea unui proces de muncă.
Conform definiţiei date de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, "bolile
profesionale constituie afecţiuni ai căror agenţi etiologici specifici sunt prezenţi la
locul de muncă, asociaţi cu anumite procese industriale sau cu exercitarea unor
profesiuni".
La noi în ţară, prin boală profesională se înţelege afecţiunea ce se produce ca
urmare a exercitării unei meserii sau profesii, cauzată de factori nocivi (fizici,
chimici sau biologici ), caracteristici locului de muncă, de suprasolicitarea diferitelor
organe sau sisteme ale organismului în procesul de muncă.
Pentru a putea stabilii că o afecţiune este o boală profesională trebuie
îndeplinite următoarele condiţii:
- să decurgă din exercitarea unei meserii sau profesii;
- să fie provocată de factorii de risc caracteristici locului de muncă sau de
suprasolicitare;
- acţiunea factorilor de risc să fie de lungă durată.
În funcţie de natura factorilor de risc, clasificarea bolilor profesionale este
redată în fig. 2.2.

2.3. ELEMENTELE IMPLICATE ÎN REALIZAREA PROCESULUI


DE MUNCĂ ŞI INTERACŢIUNEA LOR

Implicând existenţa unui raport între evenimentul care constituie accidentul sau
boala profesională şi executarea unei sarcini de muncă, cele două noţiuni presupun o
legătură intrinsecă cu structura şi evoluţia muncii.
Astfel, evenimentele respective se pot manifesta numai în cadrul unui proces
de muncă, în care omul apare ca executant al unei sarcini de muncă.
Indiferent de natura sa, la realizarea oricărei activităţi productive este necesar
să existe şi să intre în relaţie patru elemente: executantul - sarcina de muncă -
mijloacele de producţie - mediul de muncă.

Executantul - omul implicat nemijlocit în realizarea sarcinii de muncă.


Prin definiţie, el este victima potenţială a oricărui accident sau boală
profesională. Fără prezenţa sa, nici un incident sau accident nu constituie, conform
legii, accident de muncă.

Sarcina de muncă - totalitatea acţiunilor pe care trebuie să le efectueze


executantul, prin intermediul mijloacelor de producţie pentru realizarea scopului
sistemului de muncă, şi a condiţiilor impuse de realizare a acestora.

15
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

CLASIFICAREA BOLILOR PROFESIONALE

Intoxicaţii

Pneumoconioze

Iradiere

Expunere la temperaturi înalte sau scăzute

Expunere la presiune ridicată sau scăzută


Natura
afecţiunii Expunere la zgomot şi vibraţii

Alergii

Dermatoze

Cancer

Infecţioase şi parazite

BOALĂ Suprasolicitare
PROFESIONALĂ
Alte boli

Cronice
Modul de
manifestare
Acute

Aria de afectare Generale


a organismului

Locale

Fizici

Factori Chimici
nocivi
Cauza
apariţiei Biologici

Suprasolicitare
a organismului

Fig. 2.2.
16
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

Mijloacele de producţie - totalitatea mijloacelor de muncă (unelte de muncă,


mijloacele de transport şi comunicaţie, clădirile destinate producţiei, recipientele şi
depozitele pentru păstrarea produselor etc.) şi a obiectelor muncii (materiile prime)
pe care oamenii le folosesc în procesul de producţie.

Mediul de muncă - totalitatea condiţiilor fizice, chimice, biologice şi


psihosociale în care executantul îşi desfăşoară activitatea, şi el cuprinde: mediul fizic
ambiant şi mediul social (ambianţa socială, definită de relaţiile de grup, motivaţia
muncii etc).

Procesul de muncă - poate fi definit ca unitate, celulă elementară a procesului


de producţie, reprezentând succesiunea în timp şi în spaţiu a activităţilor conjugate
ale executantului şi mijloacelor de producţie în sistemul de muncă.
Procesul de producţie - proces social în cadrul căruia oamenii intră în relaţii
reciproce determinate şi acţionează cu ajutorul mijloacelor de muncă, asupra
obiectului muncii, pentru a crea bunuri materiale şi servicii.
Pentru ca un proces de muncă să aibă loc este necesar ca cele patru elemente
prezentate anterior să coexiste în spaţiu şi în timp şi să intre în relaţie între ele.
În cadrul sistemului de muncă, executantul şi elementele materiale intră în
relaţie funcţională prin intermediul sarcinii de muncă. În raport cu executantul,
sarcina şi mediul de muncă acţionează direct asupra acestuia, în timp ce mijloacele de
producţie numai indirect, prin intermediul sarcinii.
Din punctul de vedere al protecţiei muncii, procesul de muncă manifestă două
caracteristici esenţiale: prezenţa omului în calitate de executant şi capacitatea
elementelor implicate în realizarea lui de a constitui un sistem - sistemul de muncă.
Prima trăsătură defineşte procesul de muncă drept spaţiu de producere a
accidentelor de muncă şi bolilor profesionale.
Cea de a doua caracteristică permite apariţia celor două evenimente negative.

Sistemul de muncă se poate defini ca un ansamblu constituit de unul sau mai


mulţi executanţi şi mijloace de producţie care, având un scop comun de realizat
(procesul de muncă), interacţionează pe baza unui circuit informaţional, în anumite
condiţii fizice şi psiho - sociale ale mediului de muncă.
Prin urmare, existenţa generică a celor patru elemente nu este suficientă pentru
constituirea unui sistem de muncă şi desfăşurarea unui proces de muncă. Cele patru
componente trebuie să coexiste în spaţiu şi timp şi să interacţioneze în virtutea unui
scop comun. Modul în care se produc interacţiunile este esenţial pentru realizarea
scopului propus.
Pentru a ajunge la cauzele care au produs un accident sau o boală profesională
trebuie să se stabilească şi să se analizeze ce se întâmplă în interiorul sistemului de
muncă.
În condiţiile în care elementele implicate în realizarea procesului de muncă
funcţionează şi interacţionează corect, ele vor realiza scopul pentru care a fost creat
sistemul, respectiv cel de a produce bunuri sau servicii şi nu de a se autodistruge.

17
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

Orice deficienţă la nivelul unuia sau a mai multor elemente, reprezentând o


abatere în funcţionarea prestabilită a sistemului, conduce la creşterea tendinţei sale de
autodistrugere, inclusiv prin vătămarea omului. La fel, în cazul perturbării relaţiilor.
Accidentele de muncă şi bolile profesionale sunt rezultatul unor disfuncţii ale
sistemului de muncă, generate de dereglările elementelor sale constituente şi / sau ale
relaţiilor dintre ele.
Posibilitatea apariţiei unor astfel de abateri rezidă din chiar natura sistemului
de muncă, definită de următoarele caracteristici:
A. Sistemul de muncă este deschis - prin componenta "om".
Omul este capabil de schimburi informaţionale, energetice şi de substanţă cu
exteriorul, ceea ce îi permite să acţioneze atât în sensul conservării sale, cât şi al
autodistrugerii.
Prima tendinţă justifică posibilitatea adoptării de măsuri de intervenţie, de
prevenire a accidentelor şi bolilor profesionale. Cea de a doua dovedeşte capacitatea
executantului de a fi el însuşi sursa generatoare a acestor evenimente.

B. Sistemul de muncă este semideschis prin componenta "tehnică"


(mijloacele de producţie şi mediul fizic de muncă).
Componenta "tehnică" are posibilităţi foarte limitate de astfel de schimburi cu
exteriorul şi ele au loc numai prin intervenţia omului.

C. Sistemul de muncă este dinamic, schimbându-şi stările sub acţiunea legii


timpului; se evidenţiază trei profiluri de stare, semnificativ distincte după
probabilitatea producerii unor abateri de la funcţionarea normală:
- profilul de stare cu tendinţa optimizatoare, caracterizat prin variaţii
adaptive pozitive, respectiv prin faptul că posibilitatea de apariţie a
disfuncţiilor are valoare mai ridicată la început când se face pentru prima
dată conectarea componentelor în sistem şi când încă nu este rodat
programul interacţiunilor dintre operatorul uman şi maşini; pe măsura
realizării coadaptării reciproce se reduce probabilitatea abaterilor;
- profilul de stare optimă, caracterizat prin funcţionarea cea mai bună şi
eficientă a sistemului în condiţiile date şi prin cea mai mică probabilitate a
disfuncţiilor;
- profilul de stare involutiv, în cadrul căruia parametrii funcţionali şi
eficienţa sistemului scad continuu, tinzând spre limita critică de
admisibilitate (toleranţa); pe ansamblu scade gradul de organizare, deci se
măreşte probabilitatea producerii abaterilor.

D. Sistemul este integrat înţelegând prin aceasta că modul său de manifestare


nu este reductibil la stările şi trăsăturile componentelor luate separat sau la suma
simplă (aritmetică). Rezultă că în aprecierea posibilităţii de abatere de la funcţionarea
sa normală trebuie avute în vedere nu numai particularităţile componentelor luate
izolat, ci şi gradul de structurare şi consolidare a comportamentului supraordonat al
sistemului ca "întreg".

18
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

E. Sistemul este autoreglabil, adică posedă capacitatea de a folosi informaţia


despre efectele acţiunilor dereglatorii anterioare pentru corectarea eventualelor
abateri sau erori şi pentru perfecţionarea acţiunilor viitoare. De regulă, orice sistem
de muncă este proiectat pentru îndeplinirea unui anumit gen de sarcini, în
concordanţă cu anumiţi parametrii de ordin cantitativ şi calitativ. În cursul
funcţionării, ei trebuie să se menţină cât mai mult timp în limitele parametrilor
stabiliţi, orice deviaţie devenind o sursă de autodistrugere.

F. Sistemul de muncă este determinist prin construcţie şi relativ aleator


prin modul concret de funcţionare. El se caracterizează prin legături "precis"
determinate între componente, pe de o parte, şi între "intrare" şi "ieşire", pe de altă
parte. Pe baza lor se stabilesc parametri optimi de funcţionare, considerându-se că
obiectiv nu ar exista motive ca lucrările să nu se desfăşoare aşa cum au fost
proiectate.
În realitate, există o diferenţă semnificativă între "etalon" şi dinamica reală a
sistemului. În primul rând, rezultatul ce se obţine în cursul funcţionării sistemului se
abate adesea de la indicatorii cantitativi şi calitativi preconizaţi; în al doilea rând,
stările care înlocuiesc dinamica sistemului diferă unele de altele nu numai în limitele
unui interval mai lung de timp, dar chiar şi pe durata unei singure zile de muncă.
Caracterul aleator al sistemului se evidenţiază şi în imprevizibilitatea apariţiei
disfuncţiilor.
Abaterile de la funcţionarea optimă a sistemului nu conduc întotdeauna,
obligatoriu, la vătămarea organismului uman. Pentru ca să se producă un astfel de
efect este necesar ca ele să se constituie într-un lanţ cauzal, a cărui ultimă verigă este
întâlnirea dintre victimă şi agentul material care o lezează.
Disfuncţiile sistemului de muncă ce se pot finaliza printr-un accident de muncă
sau o îmbolnăvire profesională se produc numai în condiţiile existenţei şi manifestării
factorilor de risc de accidentare şi / sau îmbolnăvire profesională.

2.4. FACTORII DE RISC DE ACCIDENTARE ŞI ÎMBOLNĂVIRE


PROFESIONALĂ. RELAŢIA FACTOR DE RISC - CAUZĂ

Factorii de risc de accidentare şi îmbolnăvire profesională sunt factori (însuşiri,


stări, procese, fenomene, comportamente) proprii elementelor sistemului de muncă,
care pot provoca, în anumite condiţii, accidente de muncă sau boli profesionale.
În consecinţă, problema prevenirii accidentelor şi bolilor profesionale se
reduce la depistarea şi eliminarea sau anihilarea acţiunii acestora. Deoarece factorii
de risc se regăsesc la nivelul fiecărui element al sistemului de muncă, măsurile de
prevenire vor corespunde la cel puţin unul dintre aceste elemente.
De exemplu, măsurile de prevenire referitoare la executant ( examen medical,
psihologic, instruire ) au ca scop eliminarea factorilor de risc proprii acestora,
generaţi de lipsa unor aptitudini fizice sau psihice corespunzătoare, lipsa
cunoştinţelor profesionale şi de protecţia muncii, atitudinea necorespunzătoare faţă de
risc, etc.

19
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

Un tablou sintetic al clasificării factorilor de risc va cuprinde următoarele


criterii şi categorii:

A. Elementul generator din sistemul de muncă:


- factori de risc proprii executantului;
- factori de risc proprii sarcinii de muncă;
- factori de risc proprii mijloacelor de producţie;
- factori de risc proprii mediului de muncă;

B. Modul de acţiune asupra organismului:


- factori de risc de accidentare;
- factori de risc de îmbolnăvire;

C. Modul de manifestare:
- variaţii;
- stări;

D. Natura lor:
- factori de risc obiectivi - care nu depind de factorul uman, şi sunt
proprii numai mijloacelor de producţie şi mediului (fizic) de muncă;
- factori de risc subiectivi - dependenţi de factorul uman, proprii
executantului şi sarcinii de muncă;
E. Contribuţia la producerea vătămării (importanţa acţiunii lor pentru
producerea vătămării):
- factori de risc principali - prin a căror suprimare se elimină în mod cert
posibilitatea producerii vătămării organismului;
- factori de risc secundari - care favorizează efectele acţiunii factorilor
principali, şi a căror eliminare nu constituie o garanţie a evitării
accidentării sau îmbolnăvirii.

F. Situarea în timp în raport cu momentul producerii vătămării:


- factori de risc iniţiali - a căror acţiune se manifestă cel mai departe în
timp de momentul producerii vătămării;
- factori de risc intermediari - a căror acţiune se manifestă în intervalul
dintre momentul iniţial şi vătămarea efectivă sau posibilă;
- factori de risc finali - prin a căror acţiune se finalizează factorul sau
factorii de risc iniţiali într-un accident sau o îmbolnăvire.

G. Modul în care participă la producerea vătămării:


- factori de risc direcţi - a căror manifestare provoacă sau ar provoca
nemijlocit accidentul sau boala profesională sau concură direct la
producerea acestora;
- factori de risc indirecţi - a căror acţiune generează factorii de risc
direcţi, nemijlociţi.

20
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

Primul şi cel mai important criteriu de clasificare a factorilor de risc este cel al
elementului generator. Pentru a permite încadrarea mulţimii de factori în categoriile
de mai sus, trebuie să cunoaştem şi formele lor concrete de manifestare.

a. Factori de risc proprii executantului


Eroarea este definită drept o abatere posibilă a executantului de la conduita
ideală pe care ar trebuie s-o urmeze în îndeplinirea sarcinii de muncă, la nivelul uneia
sau a mai multora dintre verigile de bază ale activităţii de muncă, manifestându-se
prin:
- erori de recepţie, prelucrare şi interpretare a informaţiei;
- erori de decizie;
- erori de execuţie;
- erori de autoreglaj.
Eroarea executantului - din punctul de vedere al securităţii muncii - se
concretizează sub forma unei acţiuni greşite sau omisiuni ( întârziere în execuţie,
execuţie greşită etc ).

b. Factori de risc proprii sarcinii de muncă


Aceşti factori se manifestă sub două forme:
- conţinut sau structură necorespunzătoare a sarcinii de muncă în raport cu
scopul sistemului de muncă sau cu cerinţele impuse de situaţiile de risc
(operaţii, reguli, procedee greşite, absenţa unor operaţii, metode de muncă
necorespunzătoare);
- sub / supradimensionarea cerinţelor impuse executantului, respectiv
necorespunzătoare posibilităţilor acestuia.

c. Factori de risc proprii mijloacelor de producţie


Funcţie de natura acţiunii lor, factorii de risc proprii mijloacelor de producţie
se pot manifesta sub următoarele forme:
- factori de risc fizici, respectiv:
- factori de risc mecanic, a căror acţiune constă în eliberarea bruscă,
necontrolată şi contraindicată, a energiei cinetice încorporate în
mijloacele de producţie sau în părţi ale acestora;
- factori de risc termic, ce se poate manifesta la contactul sau
manipularea mijloacelor de producţie aflate sub acţiunea energiei
termice de către executant;
- factori de risc electric, respectiv curentul electric, la care riscul este
generat de posibilitatea contactului direct sau indirect al
executantului cu energia electrică vehiculată de mijloacele de
producţie;
- factori de risc chimic, a căror acţiune este determinată de proprietăţile
chimice ale substanţelor utilizate în procesul de muncă;
- factori de risc biologic, cu acţiune de natură biologică, posibil generatoare
de boli sau accidente, în funcţie de caracteristicile microorganismelor
utilizate în procesul de muncă;

21
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

- factori de risc de sub / suprasolicitare a executantului datorită condiţiilor de


îndeplinire a sarcinii de muncă impuse de caracteristicile mijloacelor de
producţie.

d. Factori de risc proprii mediului de muncă


Mediul fizic ambiant poate prezenta factori de risc sub forma de depăşiri ale
nivelului sau intensităţii funcţionale a parametrilor specifici, precum şi de apariţii ale
unor condiţii de muncă inadecvate:
- factori de risc chimic;
- factori de risc fizic (mecanic, termic, electric);
- factori de risc biologic;
- factori de risc de sub / suprasolicitare psihofiziologică a executantului.
Mediul social (ambianţa socială imediată) se caracterizează prin factori de risc
de natură psihică, al căror efect este suprasolicitarea executantului:
- neconcordanţe între statusuri şi roluri;
- relaţii primare necorespunzătoare;
- competenţe necorespunzătoare nivelului de responsabilitate;
- întreruperi sau relaţionări greşite în structura comunicaţională;
- neconcordanţa relaţiilor informale cu cele formale.

Corespondenţa biunivocă între factorul de risc şi măsura de prevenire adecvată


nu este posibilă în toate cazurile, deoarece de cele mai multe ori acelaşi factor se
elimină prin mai multe măsuri.
Totuşi, analiza relaţiei biunivoce factor de risc - măsură de prevenire în
interiorul sistemului de muncă, prezentată în fig.2.3, oferă posibilitatea unei abordări
sistematice a problematicii protecţiei muncii, respectiv a etiologiei şi profilaxiei
accidentelor de muncă şi bolilor profesionale.
Din punct de vedere al modului în care pot acţiona asupra organismului factorii
de risc se împart în:
- factori de risc de accidentare în muncă;
- factori de risc de îmbolnăvire profesională;
însă nu este posibilă o delimitare foarte riguroasă a celor două categorii. În anumite
condiţii, diferenţa specifică este dată numai de nivelul şi durata de expunere a
organismului uman, astfel încât un factor de îmbolnăvire poate deveni factor de
accidentare şi invers.
De exemplu, până la un anumit nivel zgomotul este factor de îmbolnăvire,
producând afecţiuni ale organului auditiv; apariţia lui bruscă şi la o intensitate
foarte mare poate conduce însă la accident de muncă, fie sub forma traumatizării
organului auditiv, fie prin acoperirea unui semnal tehnologic important, determinând
implicit o reacţie accidentogenă a executantului. Reciproc, un factor de accidentare
cum ar fisurarea unei conducte poate determina şi o îmbolnăvire profesională, în
funcţie de agentul transportat care este emanat în mediul de muncă prin fisură.

22
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

Factorii de risc se diferenţiază în funcţie de modul de manifestare a acţiunii lor


în sistemul de muncă în: variaţii sau stări.

Variaţiile sunt mişcările ce se abat de la mersul normal, respectiv disfuncţiile


bruşte ale elementelor implicate în realizarea procesului de muncă. Prin definiţie, ele
sunt specifice accidentelor de muncă. Variaţiile sunt proprii tuturor elementelor
sistemului de muncă: se rostogolesc obiecte, o maşină porneşte necomandată sau nu
răspunde la comanda de oprire, executantul se împiedică şi cade etc.

Stările sunt însuşiri, proprietăţi, deficienţe umane, defecte ale mijloacelor de


producţie cu caracter relativ permanent, motiv pentru care le întâlnim mai ales în
etiologia bolilor profesionale. Nu numai elementele statice enumerate mai sus
reprezintă stări: prin caracterul ei permanent, şi mişcarea funcţională a unei roţi
dinţate constituie o stare, care poate conduce însă la apariţia unui accident de muncă
şi nu a unei boli profesionale.
Producerea accidentelor presupune interacţiunea variaţiilor sau a variaţiilor cu
stările. Fără cel puţin o variaţie, care să confere caracterul brusc, imprevizibil,
interacţiunea stărilor nu poate duce la accidentare.
Spre deosebire de accidente, îmbolnăvirile profesionale constituie, de regulă,
efectul unei interacţiuni a stărilor.
În anumite cazuri, stările se pot transforma în variaţii: prin creşterea bruscă a
intensităţii, stările pot deveni variaţii accidentogene. În ultima instantă, însă, această
transformare este ea însăşi o variaţie. Astfel, un nivel prea ridicat de iluminare a
locului de muncă reprezintă, în mod normal, un factor de îmbolnăvire, deoarece
afectează analizatorul vizual (prin oboseală accentuată). Creşterea bruscă a
aceluiaşi nivel de iluminare poate provoca însă un accident, prin orbirea directă a
executantului.
În ceea ce priveşte geneza unora de către altele, nu este exclusă nici o
posibilitate: ca în anumite condiţii o stare să genereze o variaţie sau ca o variaţie să
determine o stare.
De exemplu, prezenţa gazelor explozive rezultate în mod permanent din
procesul tehnologic în atmosfera locului de muncă reprezintă o stare; acumularea
lor peste un anumit nivel (limita de explozie) determină declanşarea unei variaţii -
explozia. Invers, fisurarea unei conducte reprezintă o variaţie; în condiţiile în care
prin conductă circulă un agent nociv, care se răspândeşte şi se mentine în atmosferă
continuu, înseamnă că variaţia a generat o stare.
Factorii de risc de accidentare şi îmbolnăvire profesională se caracterizează cu
ajutorul nivelului de risc. Acesta reprezintă un indicator convenţional, ce exprimă
sintetic şi cumulativ dimensiunea riscurilor de accidentare şi îmbolnăvire
profesională existente într-un sistem. El se determină în cadrul activităţii de evaluare
a riscurilor, pe baza combinaţiei dintre gravitatea şi probabilitatea consecinţelor
maxim previzibile ale factorilor de risc existenţi în sistemul respectiv asupra
personalului. Cu cât nivelul de risc este mai mic, cu atât securitatea sistemului este
mai mare (mărimi invers proporţionale).

23
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

Până la vătămarea efectivă a executantului, prezenţa şi acţiunea factorilor de


risc pot fi oricând anihilaţi prin măsuri corespunzătoare, evitându-se accidentarea sau
îmbolnăvirea. Din acest motiv, în fazele anterioare producerii vătămării, factorii de
risc reprezintă cauze potenţiale de accidentare sau îmbolnăvire profesională. După
accident / îmbolnăvire, factorii, care potenţial puteau conduce la un asemenea
rezultat, devin cauze reale, efective, ale accidentului de muncă sau boli profesionale.
Prin urmare, cauzele reale de accidentare şi îmbolnăvire nu sunt altceva decât
acei factori de risc a căror prezenţă şi manifestare s-a finalizat prin producerea
efectivă a vătămării. În terminologia uzuală, pentru a delimita şi a sublinia relaţia cu
accidentul sau boala profesională, se folosesc noţiunile de " factori de risc " (cauzele
potenţiale) şi "cauza de accidentare în muncă şi îmbolnăvire profesională (cauzele
reale).
Cauzele de accidentare şi de îmbolnăvire profesională - nefind diferite ca
esenţă de factorii de risc - se pot clasifica ca şi factorii de risc după aceleaşi criterii
enumerate mai jos.

Factorii de risc de accidentare şi îmbolnăvire Profesională în sistemul de muncă sunt:


A. EXECUTANT
1. ACŢIUNI GREŞITE
1.1. Executarea defectuoasă de operaţii:
- comenzi;
- manevre;
- poziţionări;
- fîxări;
- asamblări;
- reglaje;
- utilizarea greşită a mijloacelor de protecţie etc.
1.2. Nesincronizări de operaţii:
- întârzieri;
- devansări.
1.3. Efectuarea de operaţii neprevăzute prin sarcina de muncă:
- pornirea echipamentelor tehnice;
- întreruperea funcţionării echipamentelor tehnice;
- alimentarea sau oprirea alimentării cu energie (curent electric,
fluide energetice etc.);
- deplasări, staţionări în zone periculoase;
- deplasări cu pericol de cădere:
- de la acelaşi nivel:
- prin dezechilibrare;
- alunecare;
- împiedicare;
- de la înălţime:
- prin păşire în gol;
- prin dezechilibrare;
- prin alunecare.
24
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

1.4. Comunicări accidentogene.


2. OMISIUNI
2.1. Omiterea unei operaţii
2.2. Neutilizarea mijloacelor de protecţie
B. SARCINA DE MUNCĂ
1. CONŢINUT NECORESPUNZĂTOR AL SARCINII DE MUNCĂ ÎN
RAPORT CU CERINŢELE DE SECURITATE:
1.1. Operaţii, reguli, procedee greşite
1.2. Absenţa unor operaţii
1.3. Metode de muncă necorespunzătoare (succesiunea greşită a
operaţiilor)
2. SARCINA SUB / SUPRADIMENSIONATĂ ÎN RAPORT CU
CAPACITATEA EXECUTANTULUI:
2.1. Solicitare fizică
- efort static;
- efort dinamic;
- poziţii de lucru forţate sau vicioase.
2.2. Solicitare psihică
- ritm de muncă mare;
- decizii dificile în timp scurt;
- operaţii repetitive de ciclu scurt sau extrem de complex etc;
- monotonia muncii.

C. MIJLOACE DE PRODUCŢIE
1. FACTORI DE RISC MECANIC
1.1. Mişcări periculoase
1.1.1. Mişcările funcţionale ale echipamentelor tehnice sau curgeri
de fluide
- organe de maşini în mişcare;
- curgeri de fluide;
- deplasări ale mijloacelor de transport etc.
1.1.2. Autodeclanşări sau autoblocări contraindicate ale mişcărilor
funcţionale ale echipamentelor tehnice sau ale fluidelor
1.1.3. Deplasări sub efectul gravitaţiei:
- alunecare;
- rostogolire;
- rulare pe roţi;
- răsturnare;
- cădere liberă;
- scurgere liberă;
- deversare;
- surpare, prăbuşire;
- scufundare.
1.1.4. Deplasări sub efectul propulsiei:
- proiectare de corpuri sau particule;
25
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

- deviere de la traiectoria normală;


- balans;
- recul;
- şocuri excesive;
- jet, erupţie.
1.2. Suprafeţe sau contururi periculoase
- înţepătoare;
- tăioase;
- alunecoase;
- abrazive;
- adezive;
1.3. Recipienţi sub presiune
1.4. Vibraţii excesive ale echipamentelor tehnice
2. FACTORI DE RISC TERMIC
2.1. Temperatura ridicată a obiectelor sau suprafeţelor
2.2. Temperatura coborâtă a obiectelor sau suprafeţelor
2.3. Flăcări, flame
3. FACTORI DE RISC ELECTRIC
3.1. Curentul electric
- atingere directă;
- atingere indirectă;
- tensiune de pas.
4. FACTORI DE RISC CHIMIC
4.1. Substanţe toxice
4.2. Substanţe caustice
4.3. Substanţe inflamabile
4.4. Substanţe explozive
4.5. Substanţe cancerigene
5. FACTORI DE RISC BIOLOGIC
5.1. Culturi sau preparate cu microorganisme:
- Bacterii;
- Virusuri;
- Richeţi;
- Spirochete;
- Ciuperci;
- Protozoare.
5.2. Plante periculoase (exemplu ciuperci otrăvitoare)
5.3. Animale periculoase (exemplu şerpi veninoşi)
D. MEDIU DE MUNCĂ
1. FACTORI DE RISC FIZIC
1.1. Temperatura aerului:
- ridicată;
- scăzută.
1.2. Umiditatea aerului:
- ridicată;
26
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

- scăzută.
1.3. Curenţi de aer
1.4. Presiunea aerului;
- ridicată;
- scăzută.
1.5. Aeroionizarea aerului
1.6. Suprapresiunea în adâncimea apelor
1.7. Zgomot
1.8. Ultrasunete
1.9. Vibraţii
1.10. Iluminat;
- nivel de iluminare scăzut;
- strălucire;
- pâlpâire.
1.11. Radiaţii
1.11.1. Electromagnetice:
- infraroşii;
- ultraviolet;
- microunde;
- de frecvenţă înaltă;
- de frecvenţă medie;
- de frecvenţă joasă;
- laser.
1.11.2. Ionizante:
- alfa;
- beta;
- gamma.
1.12. Potenţial electrostatic
1.13. Calamităţi naturale (trăsnet, inundaţii, vânt, grindină, viscol,
alunecări, surpări, prăbuşiri de teren sau copaci, avalanşe,
seisme etc.)
1.14. Pulberi pneumoconiogene.
2. FACTORI DE RISC CHIMIC
2.1. Gaze, vapori, aerosoli toxici sau caustici
2.2. Pulberi în suspensie în aer, gaze sau vapori inflamabili sau explozivi
3. FACTORI DE RISC BIOLOGIC
3.1. Microorganisme în suspensie în aer:
- bacterii;
- virusuri;
- richeţi;
- spirochete;
- ciuperci;
- protozoare etc.
4. CARACTERUL SPECIAL AL MEDIULUI
- subteran;

27
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

- acvatic;
- subacvatic;
- mlăştinos;
- aerian;
- cosmic etc.

2.4.1. DINAMICA FENOMENELOR DE ACCIDENTARE


ŞI ÎMBOLNĂVIRE PROFESIONALĂ

Pentru ca să aibă loc un accident de muncă sau o îmbolnăvire profesională este


necesară acţiunea simultană a doi factori de risc, unul obiectiv şi celălalt subiectiv,
deoarece numai astfel se poate produce impactul dintre victimă şi agentul material
care îi afectează organismul. Factorul subiectiv, la rândul său, propriu executantului
constă cel puţin în simpla prezenţă a acestuia într-o zonă periculoasă.
De regulă însă, acţiunea celor doi factori de risc, aceste cauze potenţiale "
minime ", reprezintă ultima verigă a unor adevărate înlănţuiri de manifestări ale
diverşilor factori de risc prezenţi într-un sistem de muncă.
Cunoaşterea înlănţuirilor de factori de risc - prezenţă / acţiune / efecte - care
pot conduce la accident sau la boală profesională este necesară deoarece oferă
posibilităţi de intervenţie şi stopare la timp a factorilor de risc proprii unui sistem de
muncă sau care pot apărea pe parcursul funcţionării acestuia şi simularea tuturor
implicaţiilor posibile ale prezenţei şi acţiunii lor. Această modalitate de analiză "
preaccident " este cea mai eficientă din punctul de vedere al protecţiei muncii
deoarece permite realizarea securităţii muncii cu cele mai mici eforturi.
Măsurile de prevenire pot fi orientate corect, în sensul evitării tuturor riscurilor
reale, eventual în ordinea gravităţii lor. Totodată, se pot evita integral pierderile ce le-
ar putea provoca accidentele şi bolile.
Atunci când este vorba de o boală profesională datorită complexităţii
fenomenelor şi limitelor în investigare, nu pot fi evidenţiate operaţional dinamica şi
interacţiunea factorilor de risc; ele nu pot şi nu sunt privite în înlănţuirea lor, ci ca şi
cum desfăşurarea lor ar avea loc într-o singură fază.
Pentru fiecare gen de îmbolnăvire se alege un set relativ larg de cauze
potenţiale. Se procedează apoi la identificarea acestor factori de risc în situaţia
investigată, la determinarea variaţiei lor, la estimarea şi determinarea efectelor în
funcţie de modificările setului de cauze investigate. Pe baza rezultatelor obţinute se
deduc apoi legăturile cauzale (modelul epidemiologic).

2.4.2. FACTORII DE RISC DE ACCIDENT DE MUNCĂ ŞI


ÎMBOLNĂVIRE PROFESIONALĂ

Pentru identificarea factorilor de risc ce trebuie eliminaţi / diminuaţi


respectiv găsirea măsurilor de prevenire a apariţiei acestora, acesţia vor fi uşor
identificaţi prin prezentarea succintă în funcţie de elementul generator din
cadrul sistemului de muncă, cu accent pe factorii de risc proprii executantului şi
proprii mijloacelor de muncă.

28
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

A. FACTORI DE RISC PROPRII EXECUTANTULUI

Studiile şi analizele efectuate privind fenomenele de accidentare şi îmbolnăvire


profesională au relevat incidenţa majoră a factorilor de risc proprii executantului.
În raport cu factorii de risc obiectivi, cu excepţia unor cazuri reduse ca număr
(calamităţi naturale, de exemplu), factorii subiectivi - proprii executantului - se
situează şi la originea acestora, deoarece omul este elaboratorul şi totodată cel care
verifîcă şi poate interveni asupra celorlalte elemente ale sistemului de muncă -
mijloacelor de producţie, mediului şi sarcinii de muncă.
Indiferent de repartiţia sarcinilor între om şi maşină, activitatea de muncă pe
care o desfăşoară executantul cuprinde 4 secvenţe principale:
- recepţionarea şi constituirea informaţiei;
- elaborarea şi adoptarea deciziilor;
- execuţia;
- autoreglarea.
Ponderea acestor secvenţe în structura diferitelor posturi de muncă sau a unuia
şi aceluiaşi post, în perioade de timp diferite, poate varia, dar prezenţa tuturor e
obligatorie.
Modul cum executantul realizează aceste secvenţe defîneşte comportamentul
său de muncă - totalitatea faptelor, actelor, reacţiilor (motorii, verbale, afective) prin
care o persoană răspunde solicitărilor sarcinii de muncă.
Din punct de vedere al securităţii muncii distingem:
- un comportament normal, care nu conduce la periclitarea sănătăţii sau
integrităţii anatomofuncţionale a executantului şi presupune două
componente:
- evitarea riscurilor, prin respectarea prescripţiilor tehnice şi a
reglementărilor de protecţia muncii referitoare la modul în care trebuie
îndeplinită sarcina;
- neutralizarea situaţiilor de risc create, ceea ce implică sesizarea rapidă a
acestora (chiar anticiparea lor), a elementelor critice, prelucrarea rapidă
a informaţiilor, decizie şi execuţie promptă şi rapidă.
- un comportament inadecvat, care poate favoriza sau declanşa un accident sau
o îmbolnăvire profesională - se manifestă prin conduite nesigure sau
necorespunzătoare situaţiilor obişnuite sau neobişnuite de muncă şi reprezintă
abaterea executantului de la modul ideal de îndeplinire a celor patru secvenţe
ale activităţii prin care se realizează sarcina de muncă, abatere care poate
consta într-o omisiune sau acţiune greşită.
În consecinţă, factorii de risc de accidentare şi îmbolnăvire profesională proprii
executantului se pot subsuma unei erori la nivelul verigilor de bază ale activităţii de
muncă:
1. Erori de recepţie, prelucrare - interpretare a informaţiei:
- omisiuni în detectarea semnalelor;
- nediferenţierea şi neidentificarea semnalelor;
- false identificări;
- iluzii senzoriale;
29
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

- nesesizarea datelor esenţiale;


- combinări şi transformări neadecvate;
- substituirea unor date cu altele etc.
2. Erori de decizie:
- stabilirea neadecvată a obiectivelor;
- alegerea necorespunzătoare a mijloacelor şi variantelor de acţiune;
- aprecierea eronată a condiţiilor de desfăşurare a acţiunii etc.
3. Erori de execuţie:
- efectuarea unor operaţii greşite;
- omisiuni de operaţii;
- întârzieri în efectuarea unor operaţii;
- nesincronizarea şi discoordonarea operaţiilor etc.
4. Erori de autoreglaj:
- minimalizarea şi neglijarea perturbaţiilor apărute în procesul de muncă;
- amânarea intervenţiei corectoare;
- înlocuirea unor informaţii, decizii sau acţiuni greşite cu altele, tot
greşite etc.
Deosebit de importantă pentru stabilirea măsurilor de prevenire este
cunoaşterea substratului cauzal al comportamentului inadecvat din punctul de vedere
al securităţii muncii. La modul general, comportamentul în muncă reprezintă
concretizarea capacităţii de muncă a individului şi reflectă relaţia dintre nivelul
exigenţelor adresate executantului (sub forma sarcinii de muncă) şi capacitatea sa de
a le răspunde.
Substraturile cauzale al factorilor de risc de accidentare şi îmbolnăvire
profesională proprii executantului sunt:

A. Deficienţe ale pregătirii profesionale:


- cunoştiinţe profesionale insuficiente;
- deprinderi de muncă insuficient consolidate;
- cunoştiinţe şi deprinderi de securitate în muncă insuficiente;
B. Însuşiri şi capacităţi individuale necorespunzătoare:
- însuşiri temperamentale necorespunzătoare cerinţelor şi riscurilor
activităţii;
- aptitudini profesionale insuficient dezvoltate:
- aptitudini fizice;
- aptitudini senzorial perceptive;
- aptitudini mentale;
- aptitudini psihomotorii;
- plasticitate funcţională;
- trăsături negative de caracter:
- lipsa simţului de responsabilitate;
- inconsecvenţă;
- lipsă de perseverenţă;
30
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

- lipsă de punctualitate;
- lipsă de hotărâre;
- sub / supraestimarea capacităţilor proprii;
- lipsa spiritului de iniţiativă;
- indisciplină;
- aptitudine negative faţă de muncă şi colectiv;
- aptitudine necorespunzătoare faţă de securitatea muncii;
- lipsa curajului sau tendinţa spre risc;
- capacităţi individuale reduse în funcţie de vârstă şi experienţă
profesională;
- stare de sănătate deficitară;
D. Variabile individuale care influenţează capacitatea de muncă actuală
(de moment):
- stare de oboseală;
- boală acută;
- emoţii puternice;
- interese de moment;
- stări depresive;
- conflicte familiale sau profesionale;
- influenţa alcoolului;
- factori alimentari;
- incapacitatea unui efort voluntar de moment.

A.1. Capacitatea de muncă

Reprezintă o rezervă potenţială de muncă mobilizată la un nivel mai scăzut sau


mai ridicat, în funcţie de cerinţele îndeplinirii sarcinii de muncă, prin intermediul
anumitor mijloace de producţie şi în anumite condiţii de mediu. Ea are un caracter
dinamic, variază de la un executant la altul şi chiar la acelaşi individ la momente
diferite. Pe parcursul desfăşurării activităţii, principalele faze ale dinamicii capacităţii
de muncă sunt:
- faza de încălzire, caracterizată printr-o capacitate crescândă de muncă, valori
relativ scăzute ale rapidităţii şi preciziei operaţiilor şi atenţia instabilă (deci
fază prielnică producerii accidentelor);
- faza capacităţii optime de muncă - nivel maxim şi relativ constant al
performanţei; probabilitatea comiterii unei erori este minimă;
- faza scăderii treptate a capacităţii de muncă, caracterizată prin apariţia
oboselii, ceea ce favorizează producerea accidentelor.
Aceleaşi faze se înregistrează pe parcursul săptămânii şi al lunii.
Diferenţele individuale prezentate la nivelul capacităţii de muncă depind de
factori ca:
- nivelul cunoştinţelor şi deprinderilor profesionale;
- însuşiri şi capacităţi individuale;
- temperament;
- aptitudini;

31
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

- caracter;
- vârstă, experienţă profesională;
- stare de sănătate etc.

A.1.1. Capacitatea de muncă individuală

Această capacitate nu este constantă, depinzând de factori de moment, cu


acţiune temporară, respectiv:
- oboseala;
- boala;
- emoţiile;
- interesele de moment;
- stările de depresiune;
- conflicte familiale sau profesionale;
- influenţa alcoolului;
- factorii alimentari;
- efortul voluntar de moment.
Deci se poate face o distincţie între capacitatea de muncă potenţială
(permanentă) şi cea actuală (de moment) Prima este dependentă de variabile
individuale cvasistatice (cum sunt aptitudinile, experienţa), dar şi de variabilele de
moment, ca oboseala.

A.1.2. Cunoştiinţele şi deprinderile profesionale

În cursul perioadei de pregătire profesională, viitorii excutanţi şi conducători


îşi însuşesc cunoştiinţele profesionale necesare executării meseriei şi îşi formează
deprinderile de muncă pe baza cărora vor putea realiza totalitatea operaţiilor care
alcătuiesc sarcina de muncă. În acelaşi interval, ei trebuie să-şi însuşească
cunoştiinţele privind riscurile specifice activităţii respective şi să-şi formeze
deprinderi de securitate în raport cu situaţiile de risc specifice.
În contextul actual este necesar, atât la formarea executanţilor cât şi la cea a
conducătorilor, să se realizeze în cadrul pregătiriii profesionale:
- dezvoltarea capacităţii de a înţelege interacţiunea elementelor sistemului,
locul propriu în cadrul acestei interacţiuni, efectele propriilor acţiuni asupra
diferitelor părţi ale sistemului, interrelaţiile umane etc, bazate pe însuşirea
dependenţelor logice / funcţionale ale procesului tehnologic;
- dezvoltarea flexibilităţii, a capacităţii de adaptare la situaţii noi, neaşteptate.
A.1.3. Însuşiri şi capacităţi individuale
În afara unor însuşiri, capacităţi, general umane şi a unor posibilităţi / limite
fizice şi psihofîziologice caracteristice fiinţei umane, există şi însuşiri / capacităţi
particulare, prin care oamenii se deosebesc unul de altul.
Ansamblul tuturor trăsăturilor psihice şi fiziologice particulare, caracteristice
pentru un anumit idivid, formează personalitatea acestuia. Trăsăturile care alcătuiesc
personalitatea se pot clasifîca în trei categorii mari:
32
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

- temperamentul;
- aptitudinile;
- caracterul.
A.1.3.1. Temperamentul - deşi nu este o capacitate, intervine prin
caracteristicile sale dinamice în orice activitate, influenţând, condiţionând uneori, atât
cantitatea, cât şi calitatea rezultatelor activităţii.
Temperamentul reprezintă latura formală, dinamică, energetică a personalităţii.
El are o bază fiziologică înnăscută, deci trăsăturile temperamentale sunt printre cele
mai stabile trăsături de personalitate, putând fi doar mascate prin educaţie şi
autoeducaţie. Trăsăturile de temperament evoluează independent de aptitudini, dar le
găsim în formele de manifestare ale acestora, "colorând’’ întreaga conduită a omului,
şi chiar condiţionând uneori formarea şi manifestarea aptitudinilor.
Variabilele temperamentale se referă la forţă ( fondul energetic al persoanei ),
mobilitate (aspectul general de mobilitate), echilibrul dintre procesele nervoase de
excitaţie şi inhibiţie, precum şi la maturitatea temperamentală. La rândul lor, aceste
variabile se raportează la activitatea fizică, la cea intelectuală şi la afectivitate.
Trăsăturile temperamentale se reflectă în; viteza şi rapiditatea reacţiilor
motorii; gradul de activism, de vivacitate şi vioiciune, intensitatea şi stabilitatea ( sau
labilitatea) stărilor emoţionale; uşurinţa sau dificultatea formării unor deprinderi;
posibilitatea trecerii de la o activitate la alta, rapiditatea adaptării la situaţii noi;
rezistenţa la solicitări intense şi de lungă durată: rezistenţa la acţiunea factorilor de
stres; gradul de impulsivitate sau de reţinere (echilibrul psihomotor).
Trăsăturile temperamentale pot influenţa riscul de accidentare, în funcţie de
natura locului de muncă.
Folosind termenii tipologiei clasice, se pot stabili următoarele categorii de
dependenţe:
- în locurile care reclamă rapiditate şi mobilitate, o persoană cu temperament
flegmatic este mai predispusă la accident decât una cu temperament sanguin
sau coleric;
- în activităţile cu caracter monoton, un individ coleric este mai predispus la
accidentare decât un individ flegmatic sau chiar sanguin;
- în locurile cu solicitări fizice sau neuropsihice de mare intensitate şi
permanente, un individ cu temperament melancolic va fi mai predispus la
comiterea accidentelor (datorită rezistenţei sale mici la oboseală) decât unul
cu temperament flegmatic sau sanguin;
- în locurile de muncă care reclamă un bun echilibru psihomotor şi un bun
autocontrol şi stăpânire de sine, un individ cu temperament coleric este mai
predispus la accidente decât unul flegmatic sau sanguin.
În activităţile cu risc crescut de apariţie a unor incidente şi accidente sunt
contraindicate persoanele care prezintă lipsă de maturizare sau instabilitate în
planul emoţional. Manifestările emotive cu caracter astenic, sensibilizator sau
dezorganizator nu sunt indicate. Dintre formele reacţiilor emoţionale faţă de pericol,
următoarele au caracter astenic: frica, reacţie ce se bazează pe mecanismul
reflexului de apărare pasiv şi care se manifestă în perioada de aşteptare a unui
pericol; neliniştea, care este de asemenea o reacţie la aşteptarea pericolului. Panica,
33
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

spaima şi groaza constituie forme paroxistice ale reacţiei de frică. Manifestări cu


caracter stenic sunt: îndrăzneala, curajul, care potenţează resursele psihice ale
individului în vederea învingerii pericolului. Echilibrul emoţional este absolut
necesar pentru păstrarea autocontrolului şi a calmului în faţa situaţiilor grele.
A.1.3.2. Aptitudinile - reprezintă însuşirile fizice şi psihice cu ajutorul cărora
omul realizează cu succes o anumită activitate. Au la bază structuri funcţionale şi se
reflectă în calitatea activităţii, indicând posibilităţile omului.
Aptitudinile sunt rezultatul unui proces de specializare şi perfecţionare, prin
contactul activ al omului cu realităţile specifice activităţii desfăşurate.
Este influenţată şi de ceilalţi factori de personalitate: înclinaţiile, interesele,
temperamentul şi caracterul, favorizând capacitatea generală de efort, perseverenţa şi
munca disciplinată.
Din punct de vedere al nivelului activităţii psihice la care se situează
respectivele însuşiri şi capacităţi avem:
- aptitudinile fizice - forţă fizică, integritate anatomo - funcţională, constituţie
fizică şi conformaţie etc;
- aptitudinile senzorial - perceptive - reflectate de particularităţile funcţionale
ale aparatelor senzoriale şi a procesului de percepţie;
- aptitudinile mentale, esenţiale pentru calitatea deciziei şi autoreglării,
referindu-se preponderent la gândire, memorie, atenţie şi spirit de observaţie
Gândirea stă la baza procesului de adaptare a conduitei omului în raport cu
situaţiile concrete, actuale, corelând informaţiile stocate cu cele actuale.
Memoria reprezintă capacitatea de fixare, păstrare şi reproducere a
informaţiilor, evenimentelor etc.
Spiritul de observaţie este o aptitudine care se bazează pe calităţile percepţiei
şi atenţiei, fiind o formă superioară a percepţiei premeditate, dirijate, planificate şi
selective.
A.1.3.3. Caracterul se referă, pe de o parte, la motivele şi scopurile acţiunilor
omului ( tendinţe, trebuinţe, motivaţii ) şi, pe de altă parte, la orientarea omului ca
fiinţă socială faţă de muncă, societate şi faţă de sine ( atitudini ). Actul de caracter
este un act de voinţă, fiind rezultatul unui efort individual. Trăsături de caracter
pozitive sunt: perseverenţa, consecvenţa, hotărârea, curajul, spiritul de iniţiativă,
disciplina şi independenţa de acţiune.
În raport cu atitudinea faţă de muncă, respectiv faţă de securitatea în muncă,
vârsta, experienţa profesională şi starea de sănătate au un rol deosebit de important.

B. Factorii de risc proprii sarcinii de muncă


Prin sarcină de muncă se defineşte orice activitate de muncă: funcţii, sarcini,
activităţi, operaţii, procese, comportamente, cerinţe etc. Un executant poate îndeplini
o funcţie fie singur fie împreună cu o maşină. Una şi aceiaşi funcţie poate fi realizată
de executanţi aflaţi în posturi diferite sau pe linii tehnologice distincte.
Sarcina este reprezentată de un grup de acţiuni legate temporar şi realizate cu
aceleaşi elemente informaţionale şi mijloace de muncă - este subordonată funcţiei,

34
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

are o anumită frecvenţă, un scop subordonat funcţiei, necesită anumite cunoştiinţe şi


deprinderi şi trebuie să se încadreze unor cerinţe restrictive: viteză, precizie etc.

C. Factorii de risc proprii mijloacelor de producţie


Au fost clasificaţi şi definiţi succint în cadrul . 2.4.
Substraturile cauzale ale factorilor de risc legate de mijloacele de producţie
sunt:
A. Deficienţe şi limite ale concepţiei şi proiectării mijloacelor de muncă:
- nealegerea tehnologiei cu cele mai mici pericole de accidentare şi
îmbolnăvire
profesională;
- riscuri intrinseci datorită limitelor progresului tehnic;
- conceperea unor mijloace de muncă cu grad mare de risc prin acţiunea greşită
asupra formei, aşezării, modului de montaj, principiului de construcţie şi
funcţionare;
- omisiuni în prevederea mijloacelor de protecţie a muncii;
B. Deficienţe de execuţie a mijloacelor de muncă şi de calitate a obiectelor
muncii:
- defecte vizibile identificabile ale materialelor folosite, construcţiei, finisajului
etc, mijloacelor de muncă şi ale obiectelor muncii;
- vicii ascunse ale materialelor şi construcţiei mijloacelor de muncă şi ale
obiectelor muncii;
În anexa.2.1 sunt prezentate zonele de pericol mecanic datorate mişcării
elementelor mobile.

D. Factorii de risc proprii mediul de muncă


Mediul de muncă cuprinde, pe de o parte, mediul fizic ambiant, iar pe de altă
parte mediul social - definite succint în cadrul . 2.4.
Substraturile cauzale ale factorilor de risc legate de mediul de muncă sunt:
A. Natura specială a mediului de muncă:
- mediu subteran;
- mediu aerian;
- mediu acvatic;
- mediu subacvatic, etc;
B. Deficienţe de concepţie şi proiectare a mediului fizic de muncă:
- nealegerea elementelor de mediu cu cele mai mici pericole de
accidentare şi îmbolnăvire profesională;
- riscuri intrinseci datorită limitelor progresului tehnic;
- proiectarea necorespunzătoare a elementelor mediului de muncă
( microclimat, iluminat, puritate aer etc );
- omisiuni în prevederea mijloacelor de protecţie a muncii;
C. Deficienţe de realizare a mediului fizic de muncă:
- deficienţe vizibile sau ascunse de material sau construcţie ale
instalaţiilor etc, care generează condiţiile de mediu fizic;
35
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

- amplasarea necorespunzătoare a instalaţiilor etc, care generează


condiţiile mediului fizic.

2.5. MĂSURI DE PREVENIRE A ACCIDENTELOR DE MUNCĂ ŞI


BOLILOR PROFESIONALE
Măsurile de prevenire reprezintă modalităţi tehnice, organizatorice, igienico-
sanitare etc, prin care se realizează securitatea muncii respectiv se elimină, evită sau
diminuează acţiunea factorilor de risc asupra organismului uman. În mod uzual, în
prima situaţie, se utilizează noţiunea de " prevenire ", iar în celelalte două, de
" măsuri de protecţie ".
Deoarece factorii de risc sunt specifici în raport cu fiecare dintre elementele
sistemului de muncă (executant - sarcină de muncă - mijloc de producţie - mediu de
muncă), măsurile de prevenire se referă, de asemenea, la cel puţin unul din aceste
elemente. De exemplu, măsurile care-l vizează pe executant (examenul medical,
examenul psihologic, instruirea personalului etc.) au ca scop eliminarea factorilor de
risc proprii acestuia.
Corespondenţa biunivocă între cauză şi măsură de prevenire nu este totdeauna
posibilă. De multe ori, acelaşi factor se poate elimina prin mai multe măsuri şi invers
- o singură măsură combate mai mulţi factori de risc.
Măsurile de prevenire pot fi împărţite în două mari categorii:
- măsuri organizatorice, care vizează în special executantul şi sarcina de
muncă;
- măsuri tehnice, referitoare în special la mijloacele de producţie şi
mediul de muncă.
Principalele măsuri organizatorice de prevenire a accidentelor de muncă şi
bolilor profesionale sunt:
- examenul medical;
- examenul psihologic;
- instruirea personalului;
- propaganda în domeniul securităţii muncii;
- organizarea activităţii şi a locului de muncă.
Măsurile tehnice de prevenire a accidentelor de muncă şi bolilor profesionale
se împart la rândul lor, în trei categorii:
- protecţia intrinsecă;
- protecţia colectivă;
- protecţia individuală.

2.5.1. MĂSURI ORGANIZATORICE

2.5.1.1. Examenul medical


Examenul medical contribuie la eliminarea acelor cauze ale accidentelor de
muncă şi bolilor profesionale care au ca substrat lipsa, insuficienţa sau deficienţele
unor însuşiri fizice şi psihice ale executantului, respectiv starea anormală a sănătăţii
acestuia.
36
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

În condiţiile muncii industriale, examenul medical are un important rol


profilactic. Pe de o parte, el contribuie la micşorarea incidenţei bolilor profesionale şi
a accidentelor de muncă, prin orientarea subiecţilor cu probleme medicale către
profesiuni sau locuri de muncă care nu prezintă riscuri profesionale raportate la
deficienţele medicale constatate. Pe de altă parte, depistarea bolilor profesionale
într-un stadiu incipient previne agravarea îmbolnăvirii şi posibilitatea instalării
invalidităţii.
Sub aspect organizatoric, examenul medical cuprinde trei etape: la încadrarea
în muncă, periodic şi special.

Examenul medical la încadrarea în muncă


Are ca scop identificarea oricărei afecţiuni care ar putea împiedica exercitarea
unei anumite profesii,impunându-se:
- să furnizeze date complete asupra stării de sănătate a personalului în
momentul repartizării acestuia la locurile de muncă;
- să prezinte aspectele cărora trebuie să li se acorde o atenţie deosebită în
cadrul examenelor medicale periodice.
În cursul examenului medical este imperios necesar de a se indica acele
afecţiuni respectiv deficienţe, de ordin fizic sau psihic, care ar putea favoriza boli
profesionale sau accidente de muncă respectiv care s-ar putea agrava în condiţiile
oferite de mediul de muncă.
Examenul medical la angajare constituie termen de referinţă în interpretarea
rezultatelor controalelor periodice şi de specialitate ulterioare. Pentru a-şi atinge
scopul, examenul medical ce se efectuează la angajare trebuie să cuprindă:
- Anamneza completă (fiziologică, patologică, profesională)
- Examenul clinic: aspect general, măsurători antropometrice, temperatură,
tensiune arterială, puls, frecvenţa respiraţiei etc.
- Investigaţii de specialitate ale sistemelor, aparatelor sau organelor care
prezintă leziuni anterioare sau/şi care se pot agrava datorită condiţiilor
specifice locului de muncă.
Din datele furnizate de examenul medical de încadrare trebuie să rezulte un
tablou complet al stării de sănătate a celui angajat, cu definirea aptitudinilor sale
fizice şi psihice şi cu identificarea tipului şi gradului eventualelor afecţiuni. Acestea
se compară cu caracteristicile profesiei şi ale viitorului loc de muncă, apreciindu-se
dacă viitorul angajat este:
- apt pentru orice muncă;
- apt numai pentru anumite munci, efectuate în condiţii obişnuite;
- apt numai pentru o anumită muncă, efectuată în condiţii speciale;
- inapt temporar pentru orice muncă.

Examenul medical periodic


Are drept scop:
- determinarea stării de sănătate la un anumit moment, prin comparaţie cu
rezultatele examenului la încadrare în muncă;
- verificarea concluziilor examenului la încadrare în ceea ce priveşte
37
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

aptitudinile executantului;
- depistarea în fază incipientă a efectelor noxelor de la locul de muncă,
înainte de declanşarea unor boli profesionale;
- descoperirea afecţiunilor neprofesionale care constituie contraindicaţii
pentru o anumită muncă;
- formularea unor propuneri de măsuri pentru înlăturarea cauzelor care au
dus la apariţia unor boli profesionale.
În cazul depistării unei afecţiuni profesionale sau a unei boli care poate
împiedica desfăşurarea în bune condiţii a muncii, cazul va fi analizat în mod
amănunţit pentru a se stabili:
- dacă este posibilă continuarea activităţii la acelaşi loc de muncă, sau se
impune recalificarea în altă profesie;
- dacă este necesară schimbarea temporară sau definitivă a locului de muncă,
în cadrul aceleiaşi profesii, dar cu expunere minimă sau nulă la noxa
respectivă;
- dacă se impune instituirea unui tratament;
- dacă se impune pensionarea.
Tehnica efectuării examenului periodic este identică celei a examenului la
angajare. Periodicitatea examenului se stabileşte de către medicul întreprinderii în
cadrul limitelor maxime şi minime fixate prin instrucţiuni pentru fiecare ramură de
activitate.
Examenul special
Pe lângă examenele medicale de la angajare şi periodice, personalul expus la
noxe profesionale trebuie examinat, după metodologia şi tehnica de la angajare, în
următoarele situaţii:
- înainte de reluarea lucrului după o boală profesională curabilă;
- înainte de reluarea lucrului după orice boală sau accident cu inca-
pacitate temporară de muncă de cel puţin 15 zile;
- în cazul transferării în altă muncă sau la alt loc de muncă;
- în cazul modificării procesului tehnologic, dacă aceasta implică noi
riscuri de accidentare sau îmbolnăvire;
- la părăsirea definitivă a unităţii, pentru personalul expus la noxe.

2.5.1.2. Examenul psihologic

Acesta urmăreşte două obiective esenţiale şi anume:


- asigurarea unei concordanţe cât mai depline între sarcinile şi cerinţele
obiective ale profesiei, în general, ale locului de muncă, în special, şi
capacităţile reale ale individului;
- detectarea şi prevenirea cauzelor de ordin psihologic ale disfuncţiilor şi
accidentelor în cadrul sistemului om - sarcină de muncă - mijloace de
producţie - mediu de muncă.
În atingerea acestor obiective examenul psihologic este implicat la mai multe
niveluri:
- în orientarea şcolară şi profesională;
38
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

- în selecţia profesională;
- în repartiţia la locurile de muncă în cadrul aceleiaşi profesii / meserii;
- în avizarea periodică a menţinerii în funcţie (la locul de muncă dat);
- în promovarea pe un loc de muncă de nivel mai înalt de competenţă sau
cu indice ridicat de risc;
- în expertiza şi recuperarea capacităţii de muncă.

2.5.1.3. Instruirea personalului

Instruirea în domeniul protecţiei muncii reprezintă ansamblul de activităţi


organizate prin care se urmăreşte însuşirea cunoştinţelor şi formarea deprinderilor de
securitatea muncii.
Considerată una din cele mai importante măsuri de prevenire, instruirea are ca
scop eliminarea sau micşorarea numărului erorilor umane care decurg din lipsa sau
insuficienţa cunoştinţelor de protecţia muncii.
Procesul de instruire este un proces de transmitere a informaţiei de protecţia
muncii şi este format din totalitatea informaţiilor aferente sferei protecţiei muncii
care, prin asimilare şi repetare, conduc la formarea comportamentului normal, optim,
în muncă, dezvoltă orientarea corectă faţă de riscuri şi stimulează capacitatea de
mobilizare în raport cu ea.
Instruirea în domeniul protecţiei muncii face parte din pregătirea profesională
şi se realizează prin:
- învăţământul tehnic profesional (liceal şi superior), care urmăreşte asigurarea
unei pregătiri generale privind protecţia muncii a populaţiei potenţial active;
- învăţământul superior de specialitate, prin care sunt pregătiţi specialiştii în
protecţia muncii;
- instructajul de protecţia muncii, prin care se constituie pregătirea specifică
activităţii desfăşurate a populaţiei active.
Primele două forme de instruire se realizează în baza unor cursuri de
specialitate incluse în programa analitică în învăţământul tehnic de toate gradele,
Instructajul de protecţia muncii se realizează în trei faze:
- instructajul introductiv general;
- instructajul la locul de muncă;
- instructajul periodic;
Instructajul general se face timp de minimum 8 ore:
- noilor angajaţi;
- celor transferaţi;
- celor aflaţi în practică temporară;
- persoanelor aflate în perioada de probă în vederea angajării.
Instructajul la locul de muncă se face după instructajul general şi prezintă
riscurile şi măsurile de prevenire a accidentelor specifice locului de muncă. El se
efectuează pe durata a minimum 8 ore.

39
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

Instructajul periodic se va face la interval de maxim şase luni şi are rolul de a


completa şi aprofunda cunoştinţelor specifice tuturor angajaţilor.
Instructajul periodic se mai face şi în următoarele situaţii:
- la revenirea în producţie după o absenţă mai mare de 30 de zile;
- când se modifică procesul tehnologic, condiţiile de muncă, mijloacele
de producţie sau când apar riscuri noi.
Efectuarea instructajelor de protecţia muncii se evidenţiază prin " Fişa de
instructaj " care se întocmeşte pentru personalul permanent, angajat cu convenţii
civile sau detaşat, pentru lucrătorii sezonieri, temporari sau zilieri şi se păstrează de
către conducătorul procesului de muncă, respectiv de cel care are sarcina efectuării
instructajului la locul de muncă.
În principal, metodele folosite pentru instruirea în procesul muncii sunt
următoarele:
- Metode de asimilare - au drept scopt să ajute subiecţii instruirii să-şi
însuşească, să fixeze, să înţeleagă, să-şi formeze priceperi şi deprinderi, să prelucreze
şi să aplice în practică cunoştinţele de protecţia muncii, în raport cu cerinţele de
securitatea muncii.
Metodele de asimilare pot fi:
- active (cursantul este mobilizat să participe direct la actul de instruire -
instructorul doar asistă, dirijând activitatea);
- intuitive ( în care funcţia de recepţie se realizează direct, nemijlocit,
între cursant şi mesajul dat);
- verbale (care utilizează cuvântul vorbit şi/sau scris);

- Metode de verificare - au drept scop stabilirea performanţei în instruire a


individului la un moment dat, realizându-se prin: interviu, lucrări de control, teste.
- Metode de urmărire - au drept scop constatarea nivelului şi calităţii
stocajului informaţional al cursantului.
Metodele, mijloacele şi materialele de instruire în sine nu au valoare, dacă nu
sunt alese corespunzător scopului urmărit şi capacităţii de învăţare a subiecţilor.
În general, calitatea instruirii ( în domeniul protecţiei muncii ) depinde de
următorii factori:
- nivelul pregătirii profesionale a instructorului;
- nivelul pregătirii profesionale ( şi în domeniul protecţiei muncii ) a
persoanei instruite;
- capacităţile intelectuale şi aptitudinile persoanei instruite;
- motivaţia instructorului;
- motivaţia persoanei instruite.

2.5.1.4. Propaganda în domeniul protecţiei muncii

Principalul obiectiv al propagandei este de a influenţa comportamentul uman în


raport cu cerinţele de securitate a muncii, urmărind eliminarea factorilor de risc care

40
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

decurg din atitudini necorespunzătoare faţă de pericole şi sarcina de muncă şi, în


general, din comportamente riscante.
Propaganda constituie principala cale de diseminare a unor idei şi informaţii
menite să consolideze opinii, atitudini şi comportamente corespunzătoare în ceea ce
priveşte cunoaşterea, respectarea şi aplicarea legislaţiei de protecţia muncii.

2.5.1.5. Organizarea activităţii şi a locului de muncă

Are drept scop realizarea unor corelaţii între progresul tehnic şi capacitatea
organismului omenesc de a reacţiona prompt la primirea informaţiilor pe diferite căi,
în limitele sale fiziologice, psihologice, profesionale şi culturale, astfel încât
productivitatea muncii să fie maximă, simultan cu reducerea eforturilor executanţilor
în procesele de muncă.
Prin studiului muncii se înţelege ansamblul integrat de tehnici şi metode
folosite pentru cercetarea analitică, sistematică şi critică a proceselor de muncă
potenţiale sau existente, în vederea obţinerii unei eficienţe economice sporite şi
stabilirii cantităţii de muncă necesare pentru îndeplinirea sarcinilor.
În prezent, studiul muncii face apel la ergonomie, în scopul adaptării reciproce
a elementelor sistemului de muncă‚ astfel încât realizarea procesului de muncă să
permită reproducţia zilnică a forţei de muncă.
Studiul muncii devine esenţial pentru optimizarea proceselor de muncă, mai
ales în accepţia ergonomică a organizării acestora.
Din punctul de vedere al securităţii muncii organizarea postului de muncă
poate constitui o sursă de erori, prin insuficienta pregătire a lucrătorului (lipsă de
utilaje, unelte de lucru, de timp, formare insuficientă etc.), timp insuficient pentru
îndeplinirea sarcinilor auxiliare, norme de producţie prea mari ş.a.
Constrângerile temporare datorită unor metode greşite de muncă, a atribuirii
unor sarcini de muncă excesive etc. pot conduce la grabă, anxietate, dezorganizare,
favorizând apariţia situaţiilor periculoase. Acelaşi efect îl are deservirea defectuoasă a
locului de muncă, amenajarea necorespunzătoare a acestuia etc.
La modul cel mai general, organizarea muncii poate fi definită ca modalitate de
concepere a sarcinilor dc muncă şi de repartizare a acestora între execuţanţi.
Etapele cu impact asupra protecţiei muncii dintre cele necesar a fi parcurse
pentru organizarea muncii sunt:

A. Raţionalizarea circulaţiei obiectelor muncii - prin găsirea unor soluţii


care să asigure reducerea lungimii traseelor, eliminarea întoarcerilor în flux şi a
încrucişărilor, reducerea numărului şi duratei transporturilor, evitarea
supraaglomerărilor unor locuri de muncă şi a perioadelor de aşteptare, în vederea
prelucrării (aşa-numitele locuri înguste ale procesului de producţie), a coliziunii
dintre sau între obiecte şi diferiţi executanţi, înlocuirea transportului manua1 cu cel
mecanizat etc.

B. Amplasarea optimă a locurilor de muncă - astfel încât să se realizeze un


circuit raţional în prelucrarea diferitelor repere, evitarea acţiunii factorilor de risc

41
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

proprii mijloacelor de producţie şi mediului de muncă de la un anumit loc de muncă


asupra executanţilor de la locurile de muncă învecinate etc.

C. Raţionalizarea activităţii executantului - prin reducerea duratei ciclului


de muncă şi ocuparea optimă, a executantului.
Spre exemplificare, în anexa 2.2, este prezentată schema generală a
dimensiunilor antropometrice detaliate iar în anexa 2.3 sunt date principalele
dimensiuni ale locurilor de muncă.

2.5.2. MĂSURI TEHNICE

În cadrul măsurilor tehnice de prevenire a accidentelor şi bolilor profesionale


se disting trei direcţii principale de acţiune: protecţia intrinsecă, colectivă şi
individuală.
Protecţia intrinsecă şi cea colectivă sunt prioritare în acţiunile de prevenire a
accidentelor. Nivelul actual al progresului tehnic şi ştiinţific nu permite însă
renunţarea totală la protecţia individuală, deoarece există încă numeroase locuri de
muncă unde nu se pot elimina complet riscurile şi unde aparatele şi dispozitivele de
protecţie nu au o eficienţă absolută.

2.5.2.1. Protecţia intrinsecă

Protecţia intrinsecă este o modalitate de prevenire a accidentelor şi boIilor


profesionale prin principiul de funcţionare, forma sau modul de dispunere
a componentelor unei instalaţii, maşini, aparat, dispozitiv etc., fără a se adăuga
elemente concepute special pentru realizarea securităţii muncii.
Ea face inutilă elaborarea unor reglementări speciale de protecţie a muncii
paralel cu prescripţiile tehnologice şi cu instrucţiunile de utilizare a maşinilor,
instalaţiilor etc., ca şi folosirea de mijloace de protecţie în timpul exploatării.
Modalitatea optimă de eliminare a factorilor de risc de accidentare şi
îmbolnăvire profesională proprii mijloacelor de muncă constă în integrarea
principiilor de securitate cu cele de productivitate şi fiabilitate în faza de concepere a
sistemelor tehnice. Fiecare element component al acestora trebuie astfel gândit încât
să se asigure satisfacerea simultană a funcţiei de producţie şi a criteriilor de
securitate, pe toată durata de viaţă preconizată a produsului, indiferent de condiţiile
de exploatare.
Deşi cea mai eficientă, sub raport economic şi social, realizarea securităţii
intrinsece este un deziderat a cărei îndeplinire este strict condiţionată de nivelul
progresului tehnic şi al ştiinţei în general. Ea implică în primul rând existenţa unor
metode şi mai ales mijloace de proiectare care să permită simularea tuturor
variantelor posibile de comportament ale fiecărui element al unui sistem tehnic,
pentru a se putea alege soluţia principială şi constructivă care corespunde riscului
intrinsec zero. De asemenea, trebuie să existe şi posibilitatea materializării unor
asemenea soluţii, cu costuri care să corespundă criteriilor de rentabilitate.

42
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

Pornind de la faptul că numai datorită prezenţei omului în calitate de executant


într-un sistem de muncă se poate pune problema accidentelor de muncă şi a bolilor
profesionale, că există anumite limite obiective în perfecţionarea maşinilor,
aparatelor, tehnologiilor, precum şi că marja de improbabilitate a comportamentului
uman nu poate fi eliminată, varianta din ce în ce mai acceptată de realizare a
securităţii intrinsece constă în înlocuirea executanţilor umani prin mecanizare şi
automatizare.
Transferarea funcţiei de execuţie a proceselor de prelucrare propriu-zisă, de
transport, aprovizionare a maşinilor etc. către sisteme mecanice, iar ulterior chiar şi a
funcţiei de comandă şi decizie, permite obţinerea nu numai a unor randamente mult
superioare, ci şi a imposibilităţii fizice de interacţiune dintre om şi pericol.
Roboţii industriali ( RI ), procesele automatizate şi mai ales întreprinderile
automatizate integral ( CIM ) constituie soluţii principiale de sustragere a omului de
sub posibila acţiune a unor factori de risc specifici prin definiţie unor locuri de
muncă, nefiind posibilă sau fiind mult mai costisitoare eliminarea riscurilor
respective.
Deoarece la nivelul actual nu este posibilă şi atribuirea funcţiei de
supraveghere generală în totalitate sistemelor artificiale, chiar şi automatizarea
completă a unităţilor productive nu exclude persistenţa unui risc rezidual, chiar dacă
minim sub aspectul gravităţii.
Dintre variantele menţionate, riscul rezidual cel mai mare apare în cazul
coabitării om - robot sau om - maşină automată.
Maşinile automate şi ansamblurile automatizate constituite dintr-un număr
mare de automate care lucrează împreună fără intervenţie umană directă, după un
program reglat, comportă anumite riscuri particulare.
Majoritatea accidentelor în astfel de situaţii au o caracteristică specifică:
cel care porneşte ansamblul (fiind izolat de locul de muncă pe care-l conduce) nu
poate percepe viitoarea victimă sau nu-şi poate da seama că intervenţia sa poate
provoca un accident a cărui victimă poate fi chiar el, deoarece organismele mecanice
intră în funcţiune succesiv şi ireversibil fără interveţie umană.
În ceea ce priveşte riscurile particulare introduse de robotică, ele pot fi
încadrate în două grupe: riscurile de ‘contact’, în particular de coliziune om -robot, şi
proiectarea de piese, metal topit etc. Ele dobândesc nuanţe specifice datorită faptului
că roboţii se caracterizează printr-un mod de acţiune imprevizibil, posibilităţi de
evoluţie într-un spaţiu nedelimitabil fizic şi aptitudinea de a fi reprogramat.
În consecinţă, soluţia optimă de viitor o reprezintă automatizarea completă a
întreprinderilor, unde omul este exclus complet din desfăşurarea propriu-zisă a
procesului de producţie, atât fizic, cât şi la nivelul funcţiilor de comandă şi
supraveghere locală.

2.5.2.2. Protecţia colectivă

Protecţia colectivă cuprinde ansamblul metodelor şi mijloacelor tehnice prin


care se previne sau diminuează acţiunea factorilor de risc asupra a doi sau mai mulţi
executanţi. În practică, protecţia colectivă se materializează, în principal, prin dotarea

43
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

instalaţiilor, maşinilor etc., cu dispozitive şi aparate concepute cu scopul unic de a


proteja lucrătorii în timpul desfăşurării procesului de muncă. Prin această modalitate
de prevenire se corectează deficienţele maşinilor, utilajelor etc, precum şi parametrii
mediului de muncă, în sensul aducerii lor în limitele de securitate.
Necesitatea acestui tip de protecţie este determinată de nivelul progresului
tehnic, care generează imperfecţiunile tehnologiilor actuale.
În funcţie de riscurile pe care le previn, distingem:
- metode şi mijloace de detecţie şi analiză a noxelor chimice;
- metode şi mijloace de combatere a noxelor chimice şi îmbunătăţire a
microclimei (ventilare industrială);
- metode şi mijloace de prevenire a electrocutării (electrosecuritate);
- metode şi mijloace de combatere a zgomotului şi vibraţiilor;
- metode şi mijloace de combatere a electricităţii statice;
- metode şi mijloace de prevenire a iradierii (radioprotecţie);
- metode şi mijloace de combatere a riscurilor mecanice;
- metode şi mijloace de îmbunătăţire a iluminatului (iluminat industrial).
Aceste direcţii de acţiune au stat - dar stau şi vor sta - în centrul atenţiei celor
care s-au ocupat de studii şi cercetări privind protejarea factorului uman în timpul
desfăşurării unei activităţi productive, dezvoltăndu-se variante şi soluţii din ce în ce
mai performante, dar a căror prezentare detaliată nu face obiectul prezentei lucrări.

2.5.2.3. Protecţia individuală

În cadrul măsurilor tehnice de prevenire a accidentelor de muncă, un loc


important îl ocupă protecţia individuală, respectiv dotarea personalului cu mijloace
individuale de protecţie (MIP). Totalitatea mijloacelor individuale de protecţie cu
care este dotat muncitorul în timpul lucrului alcătuieşte echipamentul său de protecţie
individuală (EIP).
Protecţia individuală este o măsură complementară măsurilor de protecţie
intrinsecă şi colectivă. Prin protecţia individuală nu se înlătură noxele existente dar
mijloacele individuale de protecţie se interpun între noxă şi organism diminuând sau
eliminând complet acţiunea cauzelor potenţiale accidentogene.
Necesitatea protecţiei individuale este determinată de:
- deficienţele tehnologiilor sub aspectul protecţiei muncii (lipsa
protecţiei intrinseci);
- deficienţele sau imposibilitatea aplicării protecţiei colective;
- uzura fizică a utilajelor în timpul procesului de producţie.
Pentru a-şi atinge scopul şi a nu fi factor perturbant în procesul de producţie,
mijloacele de protecţie trebuie să răspundă la două imperative majore:
- asigurarea eficacităţii protecţiei;
- asigurarea confortului.
Caracteristicile de protecţie ale unui MIP sunt determinate în principal de
materialele din care este realizat, iar caracteristicile de confort, de model. Atât
caracteristicile de protecţie, cât şi cele de confort, sunt stabilite prin norme şi alte
reglementări pentru fiecare categorie de MIP în parte.

44
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

În funcţie de partea organismului pe care o protejează (criteriul anatomic),


mijloacele individuale de protecţie se pot împărţi schematic, astfel:
Protecţia capului: - căşti
- glugi
- cagule
- capişoane
- bonete
Protecţia ochilor şi feţei: - ochelari
- vizere
Protecţia urechii: - antifoane
Protecţia căilor respiratorii: - măşti
Protecţia corpului: - costume
- combinezoane
- mantale
- pelerine
- şorţuri
- veste etc.
Protecţia mâinilor: - mănuşi
- palmare
- cotiere
- degetare
Protecţia picioarelor: - bocanci
- cizme
- galoşi
- jambiere
- genunchiere
Protecţia pielii: - creme şi unguente
Protecţia întregului organism: - costume etanşe
- centuri de siguranţă
- centuri de salvare etc.
După natura riscului de expunere a omului la diferiţi factori nocivi, deosebim
MIP împotriva:
- căldurii;
- frigului;
- substanţelor chimice;
- zgomotului; vibraţiilor;
- curentului electric;
- radiaţiilor ionizante;
- riscurilor mecanice.
După principiul de protecţie care stă la baza realizării şi utilizării lor, se pot
clasifica astfel:
- izolante;
- reflectante;
- filtrante.
După natura operaţiilor pe care le execută purtătorul, deosebim:

45
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

- MIP pentru operaţii curente;


- MIP pentru intervenţii.

ECHIPAMENTE INDIVIDUALE DE PROTECŢIE ŞI DE LUCRU


Exemple de utilizare
Personalul muncitor care lucrează în condiţii dăunătoare vieţii şi sănătăţii lui
va fi dotată cu echipament individual de protecţie în vederea înlăturării
posibilităţilor de accidentare sau îmbolnăvire profesională. Personalul muncitor
care lucrează în condiţii în care are loc o uzură prematură sau murdărirea excesivă
a îmbrăcămintei personale va fi dotat cu echipament individual de lucru.
Unităţile au obligaţia să asigure echipament individual de protecţie şi de lucru
corespunzător condiţiilor în care urmează să lucreze şi elevilor şi studenţilor în
perioada de practică în producţie, pe timpul activităţii în atelierele şcoală, precum şi
personalul delegat sau detaşat în vederea efectuării unor lucrări temporare. Unităţile
au, de asemenea, obligaţia de a pune la dispoziţia persoanelor cărora prin
reglementările legale în vigoare li se permite accesul la locurile de muncă,
echipamentul individual strict necesar în vederea prevenirii posibilităţilor de
accidentare sau îmbolnăvire profesională. Dotarea, în ambele cazuri, se face
temporar, echipamentul urmând să fie înapoiat la terminarea lucrărilor respective.
Dotarea personalului cu echipament individual de protecţie constituie o
măsură suplimentară de protecţie a muncii; ea nu înlocuieşte celelalte măsuri de
protecţie a muncii.
Acordarea echipamentului individual de protecţie şi de lucru se va face
conform Normativului republican pentru acordarea echipamentului de protecţie şi a
echipamentului de lucru, elaborat de Ministerul Muncii.
Unităţile sunt obligate să pună la dispoziţia personalului echipamentul
individual de protecţie şi de lucru din prima zi de activitate la locurile de muncă
unde au fost repartizaţi sau li s-a permis accesul.
Conducătorii locurilor de muncă nu vor accepta prezenţa la lucru şi nu vor
încredinţa sarcini de serviciu persoanelor care nu poartă echipamentul individual
corespunzător condiţiilor în care lucrează.
Persoanele care au în dotare echipament individual sunt obligate să-l utilizeze
numai la efectuarea lucrărilor pentru care a fost acordat şi să-l întreţină
corespunzător. Echipamentul individual de protecţie şi de lucru va fi utilizat exclusiv
în timpul programului de lucru.
În cazul când echipamentul individual de protecţie a devenit inutilizabil înainte
de expirarea termenului de folosinţă prevăzut în normativ, datorită unor cauze de
care nu poate fi făcută răspunzătoare persoana respectivă, unitatea îi va pune la
dispoziţie un alt echipament. Dacă degradarea echipamentului s-a produs din vina
persoanei care beneficiază de el, unitatea îi va acorda imediat alt echipament,
impunându-i contravaloarea, după scăderea uzurii până în momentul înlocuirii.
Reţinerea contravalorii se va face în rate.
La lucrul cu substanţe nocive, în medii infecţioase, la locurile de muncă cu
mult praf sau unde există posibilitatea prinderii părului de către elemente de maşini
în mişcare, se vor utiliza bonete (căşti) sau basmale, executate din materiale

46
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

adecvate naturii riscului. La folosirea basmalelor se va strânge tot părul sub basma
şi nu se vor lăsa şuviţe în exterior.
La locurile de muncă unde există pericolul accidentării la ochi, datorită
proiectării de particule solide sau lichide (metal, lemn, piatră, acizi, baze, solvenţi
etc) se vor utiliza ochelari de protecţie sau viziere. Tipurile de ochelari sau viziere se
vor alege în funcţie de natura riscului.
La locurile de muncă unde intensitatea zgomotului depăşeşte limita maximă
admisibilă, se vor utiliza mijloace individuale pentru protecţia auzului (antifoane de
tip extern sau intern).
La locurile de muncă unde concentraţia pulberilor depăşeşte limita maximă
admisibilă, se vor utiliza măşti contra prafului.
La locurile de muncă unde concentraţia de gaze sau vapori depăşeşte sau
poate depăşi limita maximă admisibilă, se vor utiliza măşti de gaze filtrante
corespunzătoare noxei respective. Măştile de gaze filtrante se vor folosi numai în
cazul în care se cunosc substanţele nocive iar concentraţia lor nu depăşeşte 1% (în
volume) şi, concomitent, concentraţia în oxigen a aerului nu poate scădea sub 17%
(în volume). Măştile de gaze filtrante se vor purta permanent asupra angajaţilor de
la intrarea până la ieşirea din schimb, pentru a putea fi utilizate imediat în caz de
nevoie.
La locurile de muncă unde natura gazelor sau vaporilor nocivi nu este
cunoscută, concentraţia acestora poate depăşi 1% (în volume) sau concentraţia în
oxigen a aerului poate scădea sub 17% (în volume), se vor folosi măşti de gaze
izolante, după cum urmează:
a). măşti izolante neautonome cu aspirare liberă a aerului curat (cu furtun),
atunci când locul de muncă se află la o distanţă de maximum 15 m de o
zonă cu aer curat - fără posibilităţi de a fi viciat zona în care se fixează
capătul liber al furtunului;
b). măşti izolante neautonome cu aducţie forţată a aerului curat (adus prin
intermediul unui ventilator, compresor, foale, butelii de aer comprimat),
atunci când distanţa de la locul de muncă până la zona cu aer curat
depăşeşte 15 m;
c). aparate izolante autonome (cu butelii de oxigen, butelii de aer
comprimat sau cartuşe ce dezvoltă oxigenul necesar respiraţiei), în
cazurile de remediere a unor avarii, când este necesară independenţa
purtătorului faţă de mediul ambiant.
Este interzisă utilizarea măştilor izolante neautonome la locurile de muncă cu
aglomeraţii de utilaje sau de materiale.
În timpul lucrului cu măşti izolante, purtătorul va fi supravegheat în mod
obligatoriu de o persoană care va sta în afara mediului nociv. Purtătorul va fi
prevăzut în mod obligatoriu cu un mijloc de comunicare cu persoana care-l
supraveghează (semnalizator acustic, frânghie cu care poate semnaliza etc). La
lucrul în spaţii închise (canale, cisterne, rezervoare etc), purtătorul măştii va fi
prevăzut cu centură şi frânghie de siguranţă, cu ajutorul căreia să poată fi scos afară
în caz de nevoie. Persoana sau persoanele ce intră în spaţiile menţionate mai sus

47
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

pentru a scoate afară un accidentat sau în alt scop, vor purta obligatoriu măşti
izolante. Este interzisă utilizarea în acest scop a măştilor filtrante.
Este obligatorie verificarea vizuală zilnică, înainte de începerea lucrului, a
măştilor de gaze filtrante şi a măştilor de praf în ceea ce priveşte etanşeitatea, starea
filtrelor etc. potrivit instrucţiunilor fabricilor producătoare. Măştile găsite
necorespunzătoare se vor înlocui imediat.
Măştile izolante neautonome se vor verifica obligatoriu înainte de fiecare
utilizare, în ceea ce priveşte etanşeitatea, starea pieselor componente etc, potrivit
instrucţiunilor fabricilor producătoare.
Aparatele izolante autonome se vor verifica periodic în ceea ce priveşte
etanşeitatea, starea pieselor componente, funcţionarea buteliilor etc, potrivit
instrucţiunilor fabricilor producătoare. În secţii ele se vor păstra în locuri dinainte
stabilite şi cunoscute de către toţi cei cărora le revine sarcina de a efectua
intervenţii. Este interzisă păstrarea lor în camere sau dulapuri încuiate şi care nu au
uşă prevăzută cu un geam de sticlă, care să poată fi uşor spart la nevoie. Este
interzisă depozitarea sau păstrarea aparatelor izolante autonome în locuri în care
există sau pot să existe noxe în atmosferă. Aparatele izolante defecte se vor păstra în
alte încăperi, astfel încât să nu existe posibilitatea utilizării lor în scopul protecţiei în
caz de nevoie.
În unităţile unde se utilizează măşti contra prafului sau măşti de gaze, se vor
înfiinţa puncte de verificare şi întreţinere a acestora.
Este interzisă utilizarea măştilor de gaze şi a măştilor contra prafului care nu
sunt în perfectă stare de integritate sau de funcţionare.
La manipulările de substanţe toxice sau caustice (acizi, baze, solvenţi etc), a
materialelor care pot provoca tăieturi, arsuri, eroziuni, precum şi la efectuarea de
lucrări în medii infecţioase, se vor utiliza, după necesităţi, mănuşi de protecţie,
palmare, mânecuţe sau cotiere corespunzătoare naturii riscului.
La toate locurile de muncă unde există pericol de accidentare se va utiliza
îmbrăcămintea de protecţie sau de lucru (costume-salopetă, combinezoane, halate)
după necesităţi, corespunzătoare naturii riscului (antiacide, ignifugate, impermeabile
etc).
La locurile de muncă unde există pericolul accidentării la picioare, se va
utiliza încălţăminte de protecţie (bocanci, cizme, sandale), după necesităţi,
corespunzătoare naturii riscului.
La locurile de muncă unde există pericolul lovirii părţii de joc a piciorului
prin căderea unor greutăţi, se va utiliza încălţăminte cu bombeu metalic.
La locurile de muncă unde există pericolul arsurilor la picioare, datorită unor
materiale incandescente, se va purta încălţăminte din piele, de confecţie specială,
care să uşureze scoaterea ei rapidă de pe picior şi totodată să nu permită
pătrunderea materialului incandescent în interiorul ei.
La lucrările unde este necesară o stabilitate deosebită a piciorului (montaje la
înălţimi, lucrul pe stâlpi etc) se vor folosi bocanci sau ghete din piele.
La lucrările unde există posibilitatea lezării genunchiului se vor utiliza
genunchiere.

48
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

La lucrările unde există posibilitatea rănirii piciorului cu materiale tăioase, a


arsurilor provocate de materiale incandescente sau stropi de substanţe nocive etc, se
vor utiliza ghete sau jambiere de protecţie.
La lucrările unde există pericol de accidentare prin cădere de la înălţime, se
vor utiliza obligatoriu centuri de siguranţă corespunzătoare specificului activităţii.
- este obligatorie verificarea vizuală înainte de utilizare a centurii şi
frânghiei (sau lanţuri) prin examinarea cu atenţie a cusăturilor
cordonului, părţilor metalice, frânghiei (sau lanţului) şi cârligelor
de siguranţă.
- este interzisă utilizarea centurilor care prezintă următoarele
defecţiuni:
a). la cordonul centurii: cusături desfăcute, rosături, tăieturi, rupturi
de fire, pete de mucegai, porţiuni putrezite;
b). la părţile metalice: fisuri, rupturi, defecţiuni în funcţionarea
cârligului de siguranţă;
c). la frânghiile de siguranţă: părţi mucegăite, putrezite, rupte, arse,
destrămate, fire rupte, capete dezlipite, lipsă de ocheţi, rosături la
ocheţi.
La lucrările unde există pericol de stropire cu acizi baze, solvenţi, stropi de
metal incandescent etc, se vor utiliza şorţuri de protecţie corespunzătoare naturii
riscului.
La transportarea pe umăr a materialelor se vor utiliza umerare.
La lucrările efectuate în ambarcaţiuni se vor utiliza centuri de salvare.
La lucrările unde există pericolul accidentării prin arsuri, datorită unor
materiale incandescente, se vor utiliza mijloace individuale de protecţie
( îmbrăcăminte, glugi, şorţuri, mănuşi, ghete) din azbest sau alte materiale
necombustibile, în funcţie de specificul lucrării.
La lucrările unde există pericolul de accidentare datorită unor degajări
masive de noxe chimice care pătrund în organism şi prin piele, se vor utiliza
echipamente speciale pentru intervenţii (costume etanşe, prevăzute cu aparate
izolante autonome pentru respiraţie).
La lucrările unde personalul este expus precipitaţiilor atmosferice şi
infiltraţiilor de apă, se vor utiliza mijloace individuale de protecţie impermeabile,
adecvate specificului lucrării.
În perioadele reci ale anului, la lucrul în exterior, în spaţii neîncălzite sau în
instalaţii frigorifice, se vor utiliza mijloace individuale de protecţie împotriva
temperaturii scăzute, corespunzătoare specificului lucrării.
La locurile de muncă unde există pericol de explozie, este interzisă utilizarea
mijloacelor individuale de protecţie din materiale sintetice şi a celor cu accesorii
metalice.
La lucrările unde există pericol de electrocutare se vor utiliza, pe lângă
celelalte mijloace de protecţie (covoare, scule electroizolante etc) mănuşi
electroizolante şi încălţăminte electroizolantă, după cum urmează:
- la lucrările în instalaţii de joasă tensiune, mănuşi electroizolante
pentru joasă tensiune şi galoşi electrizolanţi;

49
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

- la lucrările în instalaţii de înaltă tensiune, mănuşi electroizolante


pentru înaltă tensiune şi şoşoni sau cizme electroizolante.
Este interzisă utilizarea mănuşilor şi încălţămintelor electroizolante în alt scop
decât pentru protecţia împotriva electrocutării.
Este interzisă utilizarea mănuşilor şi încălţămintelor electroizolante care nu
poartă marcajul obligatoriu, data fabricaţiei (luna, anul), tensiunea de încercare etc.
În cursul exploatării este interzisă utilizarea mănuşilor şi încălţămintelor
electroizolante care nu au procesul verbal de încercare periodică la proba electrică,
prin care se confirmă că acestea au corespuns încercării.
Este obligatorie examinarea vizuală cu atenţie, înainte de utilizare, a
,mănuşilor şi încălţămintei electroizolante. Este interzisă utilizarea acestor mijloace
în cazul când prezintă tăieturi, găuri, fisuri, ruperea unor băşici în cauciuc, apariţia
unor corpuri străine care răzbat prin suprafaţă.
La locurile de muncă unde există pericolul prinderii echipamentului de
protecţie sau de lucru de către organe de maşini în mişcare, este interzisă purtarea
halatelor, a şorţurilor, a îmbrăcămintei cu poale libere, manşetă largă şi
neîncheiată.
Echipamentul de protecţie îmbibat sau stropit în timpul lucrului cu substanţe
nocive sau inflamabile, va fi dezbrăcat, curăţat, denocivizat (dacă este cazul) şi uscat
imediat după terminarea lucrului. Până la dezbrăcarea echipamentului îmbibat cu
substanţe inflamabile este interzisă apropierea de flăcări, piese încălzite, scântei,
precum şi fumatul.
Conducătorii proceselor de muncă sunt obligaţi să instruiască periodic
personalul muncitor asupra modului corect de utilizare a echipamentului de protecţie
şi de lucru şi să verifice însuşirea acestor cunoştinţe.

2.6. LEGISLAŢIA PRIVIND PROTECŢIA MUNCII ÎN ROMÂNIA

În cadrul activităţii de prevenire a accidentelor de muncă şi bolilor


profesionale se pot distinge, în funcţie de natura măsurilor şi acţiunilor, trei
componente: teoretică, juridică şi metodologico - aplicativă.
Componenta juridică cuprinde activitatea de legiferare, precum şi sistemul
propriu-zis de reglementări legale, prin care se stabilesc regulile şi răspunderile
pentru asigurarea măsurilor de protecţie a muncii.
În ţara noastră, necesitatea şi obligativitatea existenţei unui sistem legislativ în
acest domeniu sunt recunoscute prin legea fundamentală a României - Constituţia,
care specifică faptul că:
“Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritatea fizică şi psihică ale
persoanelor sunt garantate” (Art. 22 (1)) şi:
“Salariaţii au dreptul la protecţia socială a muncii. Măsurile de protecţie
privesc securitatea şi igiena muncii, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor,
instituirea unui salariu minim pe economie, repausul săptămânal, concediul de odihnă
plătit, prestarea muncii în condiţii grele, precum şi alte situaţii specifice”(Art. 38 (2)).
Ultimul articol relevă clar locul şi rolul legislaţiei privind protecţia muncii în
sistemul legislativ naţional.

50
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

CONSTITUŢIA ROMÂNIEI

Legea Legea Legea Alte legi cuprinzând


Protecţiei Sănătăţii Substanţelor reglementări
Muncii Explozive referitoare la
nr. 90 / 1996 Protecţia Muncii

Ordine ale Hotărâri


Ministrului Guvernamentale
Muncii

Norme Normativ Cadru de Norme Generale de


Metodologice acordare a Echipamentului Protecţia Muncii
de protecţie

Norme Specifice de Standarde Române


Securitatea Muncii de Securitate a
Muncii

INSTRUCŢIUNI SPECIFICE, STANDARDE PROFESIONALE ŞI DE


FIRMĂ, REGULAMENTE, ETC

Fig. 2.4

Ea este o componentă a sistemului de reglementări prin care se urmăreşte


asigurarea protecţiei cetăţenilor pentru segmentul activ al populaţiei, împotriva
riscurilor de accidentare şi îmbolnăvire profesională generate de prestarea oricărui
proces de muncă.
Paternitatea integrării noţiunii de protecţie a muncii în conceptul de protecţie
socială s-a arătat că aparţine societăţii moderne, care a conştientizat că resursa sa cea
mai importantă este omul, resursă care trebuie protejată şi prezervată pentru a se
asigura continuitatea dezvoltării.

Sistemul de reglementări legislative, specific României, în domeniul protecţiei


muncii este prezentat în fig. 2.4.

51
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

2.7. ORGANIZAREA PROTECŢIEI MUNCII LA NIVELUL


ÎNTREPRINDERILOR

2.7.1. ELEMENTELE STRUCTURII ORGANIZATORICE

Fiecare unitate îşi stabileşte structura activităţii de protecţia muncii în funcţie


de următoarele criterii:
- dimensiunea întreprinderii / societăţii;
- nivelul de risc al condiţiilor de muncă (dependent de complexitatea şi
dotarea tehnică a activităţilor desfăşurate);
- modul de organizare teritorială a activităţii.
Această sarcină revine de drept patronului, preşedintelui, directorului general
sau directorului, care are şi răspunderea pentru realizarea securităţii muncii.
Din acest motiv, la întreprinderile / societăţile cu un efectiv de până la 50 de
lucrători, inclusiv cu contract temporar de muncă, se poate desemna o persoană cu
funcţia de responsabil cu protecţia muncii, care să îndeplinească atribuţiile
compartimentului de protecţia muncii.
Societăţile care au peste 50 de lucrători trebuie să-şi înfiinţeze un
compartiment de protecţia muncii.
De asemenea, în cazul agenţilor economici cu structură complexă, cu un mare
număr de angajaţi şi rază teritorială de acţiune cuprinzând mai multe judeţe, se pot
înfiinţa compartimente de protecţia muncii şi servicii medicale, astfel:
- la nivelul subunităţilor complexe, care îşi desfăşoară activitatea pe raza a
mai mult de 3 judeţe;
- la nivelul unor unităţi specializate.
Compartimentele din teritoriu se completează, la nivel central, cu un serviciu
(colectiv) coordonator.
În toate cazurile, dacă situaţia impune acest lucru, se pot utiliza şi serviciile
altor persoane sau instituţii specializate în probleme de securitatea muncii, care nu
aparţin agentului economic. Serviciile medicale trebuie să cuprindă cel puţin un
medic specialist în medicina muncii.
Componentele principale ale structurii sistemului de protecţia muncii la
nivelul întreprinderilor sunt însă elementele structurii de producţie, lor
revenindu-le sarcina realizării măsurilor preventive: conducătorul unităţii,
conducătorii locurilor de muncă, executanţi.

2.7.2. FUNCŢIILE ELEMENTELOR STRUCTURII


ORGANIZATORICE A PROTECŢIEI MUNCII

Sunt următoarele:
A. Patron, preşedinte, director general, director
Răspunderea principală pentru realizarea securităţii muncii revine, conform
legii, conducătorului unitătii, respectiv patronului, preşedintelui, directorului general
sau directorului. În consecinţă, funcţiile acestora vor fi de decizie şi control, respectiv
de îndeplinire a următoarelor atribuţii:
52
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

- stabilirea structurii organizatorice a protecţiei muncii;


- stabilirea funcţiilor şi atribuţiilor celorlalte elemente ale structurii
organizatorice a protecţiei muncii;
- stabilirea politicii generale de prevenire a accidentelor şi îmbolnăvirilor
profesionale;
- aprobarea programului anual de protecţia muncii;
- urmărirea îndeplinirii programului de protecţia muncii;
- asigurarea condiţiilor de informare a angajaţilor asupra problemelor,
măsurilor şi rezultatelor ce ţin de domeniul protecţiei muncii, şi de
consultare a acestora în toate situaţiile care privesc sănătatea şi securitatea
lor;
- medierea, alături de sindicate, a tuturor conflictelor din domeniul protecţiei
muncii, contorm legii;
- raportarea situaţiei accidentelor şi îmbolnăvirilor profesionale factorilor
stabiliţi prin lege.
B. Conducătorul direct al locului de muncă (şef de echipă, de formaţie,
atelier, secţie sau alt tip de compartiment organizatoric, inginer şef)
La acest nivel ierarhic, funcţia principală de protecţia muncii este cea de
realizare a deciziei în domeniu, şi numai prin delegare de autoritate poate fi cea de
decizie. Acest lucru este valabil şi pentru şefii de secţie şi inginerii şef, chiar în cazul
în care fac parte din consiliul de administraţie sau din alt organ de conducere
colectivă. Principiul unităţii de decizie nu exclude dubla competenţă.
Ca urmare, atribuţiile ce revin conducătorului direct al locului de muncă sunt
următoarele:
- aplică secţiunea din programul de protecţia muncii aferentă locului de
muncă coordonat;
- urmăreşte permanent respectarea cerinţelor de securitate de către
personalul din subordine şi ia măsuri conform actelor normative în vigoare
în caz de abatere;
- urmăreşte permanent şi ia măsuri pentru menţinerea mijloacelor de
producţie şi a mediului de muncă (fizic) într-o stare corespunzătoare
cerinţelor de securitatea muncii;
- stabileşte sarcini de muncă şi organizează procesul de muncă în
conformitate cu cerinţele de securitatea muncii;
- anunţă nivelul ierarhic superior de producerea oricărui accident de muncă
şi ia măsuri pentru a nu se schimba starea de fapt, dacă aceasta nu conduce
la agravarea situaţiei sau la menţinerea potenţialului de periculozitate;
- ia măsuri pentru acordarea primului ajutor şi stabilizarea situaţiei în cazul
producerii unui accident de muncă;
- raportează organului ierarhic superior cazurile de îmbolnăviri profesionale.
Prin delegare de autoritate, conducătorul direct are, de regulă, şi competenţe
din domeniul funcţiei de decizie pe linie de prevenire:
- să identifice factorii de risc şi să ia măsurile corespunzătoare în cazul
apariţiei unui pericol latent pentru siguranţa sau sănătatea lucrătorilor;
- să-şi dea avizul la modificarea metodelor şi procedeelor de lucru;
53
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

- să-şi dea avizul la recepţia utilajelor, aparatelor, instalaţiilor etc,


achiziţionate, precum şi a lucrărilor de construcţie a clădirilor în care se va
desfăşura procesul de muncă pe care-l conduce;
- să oprească procesul de muncă în cazul apariţiei unui pericol iminent
pentru siguranţa şi sănătatea lucrătorilor.
În ce priveşte funcţia de fundamentare a deciziei de protecţia muncii,
conducătorul direct poate avea următoarele obligaţii şi drepturi:
- să furnizeze toate informaţiile necesare comisiei care cercetează cazurile
de accidentare şi îmbolnăvire profesională;
- să furnizeze compartimentului de protecţia muncii şi serviciului medical,
precum şi nivelului ierarhic superior, toate datele necesare evaluării
nivelului de risc al activităţii şi stabilirii măsurilor preventive adecvate;
- să facă propuneri privind politica generală şi programul de prevenire;
- să solicite modificări ale programului de protecţia muncii, în funcţie de
priorităţile şi situaţiile nou survenite la locul de muncă;
- să informeze salariaţii din subordine şi să-i consulte în legătură cu toate
aspectele activităţii de prevenire care îi afectează.
Conducătorii locurilor de muncă răspund, cel puţin administrativ, pentru felul
în care se realizează activitatea de prevenire în sectorul subordonat, implicit pentru
orice abatere de la legile, normele şi celelalte reglementări legale în vigoare, fără
excepţie, relativ la toate elementele sistemului de muncă pe care îl organizează şi
conduc.
C. Executant
Fiecare executant are obligaţia şi responsabilitatea de a se proteja pe sine şi pe
cei din jurul său împotriva posibilităţii producerii accidentelor şi îmbolnăvirilor.
În consecinţă, fiecărui muncitor îi revin următoarele atribuţii, corespunzătoare
funcţiei de realizare a deciziei:
- să respecte cerinţele de securitatea muncii în timpul executării sarcinii de
muncă;
- să nu permită ridicarea, deplasarea, distrugerea unui dispozitiv de
securitate sau să nu o facă el însuşi şi să nu împiedice aplicarea metodelor
şi procedurilor adoptate în vederea reducerii / eliminării factorilor de risc
de accidentare şi îmbolnăvire profesională;
- să menţină locul său de muncă, din punct de vedere al mediului, într-o
stare corespunzătoare cerinţelor de securitate (inclusiv de igienă);
- să semnaleze imediat conducătorului direct al locului de muncă orice
defecţiune sau altă situaţie care poate constitui un factor de risc de
accidentare şi îmbolnăvire profesională;
- să anunţe imediat conducătorul său direct în cazul producerii unui accident
de muncă şi să ia măsuri pentru acordarea primului ajutor şi stabilizarea
situaţiei, astfel încât pericolul să nu se extindă;
- să întrerupă activitatea şi să refuze să o continue dacă nu sunt respectate
cerinţele de securitate, fără să fie sancţionat pentru aceasta, cu condiţia ca
astfel să nu dea naştere unui pericol iminent de accidentare sau îmbolnăvire
profesională şi să-şi anunţe conducătorul direct.
54
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

În afara obligaţiilor, executantul are şi anumite drepturi, corespunzătoare


funcţiei de fundamentare a deciziei:
- să facă propuneri pentru măsurile înscrise în programul de protecţia muncii;
- să solicite modificarea politicii generale de prevenire şi să facă propuneri
în acest sens, pentru obţinerea unui grad mai mare de securitate.

D. Compartimentul de protecţia muncii


Prin “compartiment" de protecţia muncii se desemnează un compartiment
funcţional care deserveşte întreprinderea şi care are drept rol să ajute şi să consilieze
conducerea în problemele de elaborare şi aplicare a politicii de prevenire a
accidentelor şi bolilor profesionale. Funcţia sa principală este cea de fundamentare a
deciziei privind securitatea muncii, urmărind în general ca obiective:
- prevenirea, eliminarea sau reducerea acţiunii factorilor de risc de
accidentare şi îmbolnăvire profesională ce pot apare în desfăşurarea
proceselor de muncă;
- ameliorarea metodelor şi a mediului de muncă, prin adaptarea lor la
capacităţile fizice şi mentale ale lucrătorilor;
- contribuţia la cunoaşterea problemelor fundamentale (teoretice) ale
protecţiei muncii şi la dezvoltarea posibilităţilor de investigare a acestora.
Funcţiile compartimentului de protecţia muncii sunt îndeplinite de personal
specializat în domeniu, respectiv ingineri, subingineri şi tehnicieni care au absolvit
cursuri de protecţia muncii. Indiferent că sunt organizaţi în “serviciu” sau nu,
acestora le revin în principiu atribuţiile:

1. Prin care se realizează funcţia de fundamentare a deciziei de protecţia


muncii:
- să propună liniile directoare ale politicii generale de prevenire a accidentelor
şi bolilor profesionale;
- să propună măsurile de prevenire ce vor alcătui programul de protecţia
muncii.

2. Prin care se îndeplineşte funcţia de realizare a deciziei:


- să urmărească şi să propună sancţiuni şi recompense pentru modul în care
se realizează programul de protecţia muncii;
- să urmărească şi să propună sancţiuni şi recompense pentru modul în care
se realizează securitatea muncii în organizarea şi desfăşurarea proceselor
de muncă la toate locurile de muncă;
- să verifice şi să propună măsuri tehnice privind reducerea gradului de
nocivitate al mediului de muncă; măsurile medicale, dacă nu există
serviciu medical, le va stabili cu concursul unor specialişti în medicina
muncii din exterior;
- să participe şi să-şi dea avizul la angajarea personalului, relativ la felul în
care răspunde cerinţelor de securitate;
- să asigure instruirea şi informarea personalului în probleme de protecţia
muncii, inclusiv materialele necesare;

55
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

- să asigure formarea (sau angajarea după criterii corespunzătoare)


personalului ce va fi însărcinat cu probleme de protecţia muncii;
- să coordoneze, să urmărească şi să participe‚ la realizarea propagandei
de protecţia muncii la nivelul întreprinderii;
- să elaboreze normativul intern de echipament individual de protecţie în
baza Normativului - cadru al Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale şi al
regulamentului de ordine interioară al agentului economic; să participe la
fundamentarea necesarului, să avizeze şi să urmărească asigurarea şi
dotarea personalului cu ehipament de protecţie; să controleze şi să
recepţioneze lucrările în cazul mijloacelor de protecţie colectivă;
- să ţină evidenţa şi să efectueze sau să participe la cercetarea cazurilor de
accidente de muncă; de asemenea, să pună la dispoziţia comisiilor de
anchetă datele necesare, conforrn normelor metodologice ale Ministerului
Muncii şi Protecţiei Sociale.
În cazul în care agentul economic nu dispune de serviciu medical sau de medic
specialist în medicina muncii, deşi procesul de muncă generează factori de risc de
îmbolnăvire, personalul serviciului de protecţia muncii preia unele atribuţii specifice,
respectiv:
- evidenţa cazurilor de îmbolnăviri profesionale;
- organizarea controalelor medicale la angajare şi periodice (inclusiv a
testării psihologice unde este cazul);
- asigurarea propagandei şi instruirii în domeniu etc.
Dacă la nivelul întreprinderii se consideră că nu este oportună crearea unui
serviciu medical, dar este angajat un medic specialist în medicina muncii acesta poate
fi încadrat în compartimentul de protecţia muncii, realizând funcţiile şi atribuţiile
specificate în cadrul " Serviciul medical ".
Pentru desfăşurarea activitălilor specifice, compartirnentul de protecţia muncii
poate dispune de cabinet de protecţia muncii, ca centru metodologic de instruire şi
propagandă în domeniu.
De asemenea, acolo unde condiţiile de mediu impun un control dinamic,
compartimentul de protecţia muncii poate avea în subordine un laborator sau colectiv
de toxicologie industrială, format din personal cu studii superioare sau medii şi
laboranţi. Lucrările executate, necesare pentru urmărirea gradului de nocivitate al
condiţiilor de muncă, vor consta, conform atribuţiilor specifice, în:
- studii pentru stabilirea profilului nociv (monografie toxicologică) al
diverselor instalaţii, secţii etc;
- stabilirea de toxiprofesiograme pe locuri de muncă etc.;
- determinări dinamice de noxe la locurile de muncă pentru urmărirea
evoluţiei concentraţiilor de noxe;
- determinări de noxe fizice, de microclimat şi pentru stabilirea sau
urmărirea instalaţiilor de ventilare, absorbţie - reţinere - neutralizare a
noxelor;
- determinări de produşi toxici sau produşi de metabolism în produsele
biologice ale persoanelor expuse la anumite noxe (dacă nu există serviciu
medical sau nu le poate efectua);

56
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

- verificarea eficienţei denocivizării echipamentului de protecţie, verificarea


operativă a concentraţiilor substanţelor explozive în mediul de muncă,
verifîcări operative ale nivelului de noxe etc.;
- efectuarea de analize şi determinări ocazionale;
- determinări şi studii de poluare a mediului;
- verificarea şi adaptarea la condiţiile specifice a metodelor de analiză
toxicologică.
În cazul întreprinderilor cu activitate complexă şi număr mare de salariaţi,
prezentând locuri de muncă deosebit de periculoase sau de importanţă vitală pentru
securitatea instalaţiilor şi a personalului, se recomandă organizarea, în subordinea
compartimentelor de protecţia muncii, a unor cabinete de psihologie, care vor avea ca
atribuţii principale selecţia, repartizarea, orientarea şi testarea angajaţilor.
Prin delegare de autoritate, compartimentul de protecţia muncii poate lua direct
măsuri de sancţionare pentru nerespectarea cerinţelor de securitate şi igienă a muncii
(funcţie de control); de asemenea, poate decide întreruperea lucrului, anunţând
concomitent conducerea unităţii, în cazul constatării unui pericol iminent pentru
sănătatea sau siguranţa angajaţilor (funcţie de decizie).

E. Serviciul medical
Prin ‘serviciu medical” se desemnează un compartiment funcţional ce
deserveşte întreprinderea, şi care are rolul de a consilia conducerea în problemele ce
vizează prevenirea îmbolnăvirilor profesionale.
Obiectivele sale constau în:
- prevenirea, eliminarea sau reducerea acţiunii factorilor de risc de
îmbolnăvire profesională ce pot apare în desfăşurarea proceselor de muncă;
- ameliorarea metodelor şi a mediului de muncă, prin adaptarea lor la
capacităţile fizice şi mentale ale lucrătorilor;
- contribuţia la dezvoltarea igienei şi medicinei muncii în general.
Funcţia principală a serviciului medical este cea de fundamentare a deciziei
privind menţinerea stării de sănătate a lucrătorilor la un nivel optim; ea trebuie
realizată de personal sanitar, din care cel puţin un medic specialist în medicina
muncii.
Spre exemplificare, în cele ce urmează sunt prezentate:
A. OBLIGAŢIILE CONDUCERII PERSOANEI JURIDICE SAU A
PERSOANEI FIZICE (extras din Legea nr. 90 /23 iulie 1996)
1. Să adopte, din faza de cercetare, proiectare şi execuţie a construcţiilor, a
echipamentelor tehnice, precum şi la elaborarea de soluţii conforme normelor de
protecţie a muncii, prin a căror aplicare să fie eliminate riscurile de accidentare şi
de îmbolnăvire profesională a salariaţilor şi a altor persoane participante la
procesul de muncă.
2. Să solicite Inspectoratului de Stat Teritorial pentru Protecţia Muncii
autorizarea funcţionării unităţii din punct de vedere al protecţiei muncii, să menţină
condiţiile de lucru pentru care s-a obţinut autorizaţia şi să ceară revizuirea acesteia
în cazul modificărilor condiţiilor iniţiale în care a fost emisă.

57
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

3. Să stabilească măsurile tehnice, sanitare şi organizatorice de protecţie a


muncii, corespunzător condiţiilor de muncă şi factorilor de mediu specifici unităţii.
4. Să stabilească pentru salariaţi şi pentru ceilalţi participanţi la procesul de
muncă atribuţiile şi răspunderile ce le revin în domeniul protecţiei muncii,
corespunzător funcţiilor exercitate.
5. Să elaboreze reguli proprii pentru aplicarea normelor de protecţie a
muncii, corespunzător condiţiilor în care se desfăşoară activitatea la locurile de
muncă.
6. Să asigure şi să controleze, prin compartimente specializate sau prin
personalul propriu, cunoaşterea şi aplicarea, de către toţi salariaţii şi participanţii la
procesul de muncă, a măsurilor tehnice, sanitare şi organizatorice stabilite, precum
şi a prevederilor legale în domeniul protecţiei muncii.
7. Să ia măsuri pentru asigurarea de materiale necesare informării şi educării
salariaţilor şi participanţilor la procesul de muncă: afişe, pliante, filme, diafilme şi
altele asemenea materiale cu privire la protecţia muncii.
8. Să asigure informarea fiecărei persoane, anterior angajării în muncă,
asupra riscurilor la care aceasta este expusă la locul de muncă, precum şi asupra
măsurilor de prevenire necesare.
9. Să asigure, pe cheltuiala unităţii, instruirea, testarea şi perfecţionarea
profesională a persoanelor cu atribuţii în domeniul protecţiei muncii.
10. Să ia măsuri pentru autorizarea exercitării meseriilor şi a profesiilor-
prevăzute în normele de protecţie a muncii.
11. Să angajeze numai persoane care, în urma controlului medical şi a
verificării aptitudinilor psihoprofesionale, corespund sarcinii de muncă pe care
urmează să o execute.
12. Să ţină evidenţa locurilor de muncă cu condiţii deosebite: vătămătoare,
grele, periculoase, precum şi a accidentelor de muncă, bolilor profesionale,
accidentelor tehnice şi avariilor.
13. Să asigure funcţionarea permanentă şi corectă a sistemelor şi
dispozitivelor de protecţie, a aparaturii de măsură şi control, precum şi a
instalaţiilor de captare, reţinere şi neutralizare a substanţelor nocive degajate.
14. Să prezinte documentele şi să dea relaţiile solicitate de inspectorii de
protecţie a muncii în timpul controlului sau al efectuării cercetării accidentelor de
muncă.
15. Să asigure realizarea măsurilor stabilite de inspectorii de protecţie a
muncii, cu prilejul controalelor şi al cercetării accidentelor de muncă.
16. Să desemneze, la solicitarea inspectorului de protecţie a muncii, pe
salariaţii care să participe la efectuarea controlului sau la cercetarea accidentelor
de muncă.
17. Să nu modifice starea de fapt rezultată din producerea unui accident
mortal sau colectiv, în afară de cazurile în care menţinerea acestei stări ar genera
alte accidente ori ar periclita viaţa accidentaţilor şi a altor persoane participante la
procesul de muncă.

58
prof.dr.ing. Iosif KAPOSTA - PROTECŢIA MUNCII

B. OBLIGAŢIILE SALARIAŢILOR ŞI PERSOANELOR ANGAJATE

1. Să-şi însuşească şi să respecte normele de protecţie a muncii şi măsurile de


aplicarea a acestora.
2. Să desfăşoare activitatea în aşa fel, încât să nu expună la pericol de
accidentare sau îmbolnăvire profesională atât persoana proprie, cât şi pe celelalte
persoane participante la procesul de muncă.
3. Să aducă la cunoştinţa conducătorului locului de muncă orice defecţiune
tehnică sau altă situaţie care constituie un pericol de accidentare sau îmbolnăvire
profesională.
4. Să aducă la cunoştinţa conducătorului locului de muncă accidentele de
muncă suferite de persoana proprie şi de alte persoane participante la procesul de
muncă.
5. Să oprească lucrul la apariţia unui pericol iminent de producere a unui
accident şi să informeze de îndată pe conducătorul locului de muncă.
6. Să utilizeze echipamentul individual de protecţie din dotare, corespunzător
scopului pentru care a fost acordat.
7. Să dea relaţiile solicitate de organele de control şi de cercetare în domeniul
protecţiei muncii.

59