Ecologia&Protectia

PREFAŢĂ
Cartea este un răspuns concret la cerinţele imperative ale legislaţiei în domeniul

protecţiei mediului. Acestea trebuie introduse în programele de învăţământ la toate
nivelurile, în scopul însuşirii noţiunilor şi a principiilor de protecţie a mediului,
pentru conştientizarea, instruirea şi educaţia în acest domeniu. Astfel, promovarea
tematicilor de studii şi programelor de cercetare care răspund priorităţilor stabilite
de autoritatea publică trebuie să se oglindească în elaborarea programelor
educaţionale, în scopul formării şi susţinerii unui comportament responsabil faţă de
mediu.
În acest context devine oportună, chiar obligatorie, introducerea unor discipline
specifice protecţiei mediului în curicula specializărilor universitare, cu precădere a
celor inginereşti.
Acest lucru devine cu atât mai necesar cu cât viitorii absolvenţi ai
învăţământului tehnic vor avea un dublu rol - de manageri, respectiv de executanţi ai
sarcinilor de muncă. Ca urmare, ei trebuie să posede toate cunoştinţele de bază
necesare înţelegerii, aplicării şi promovării protejării naturii şi a mediului pentru a
susţine dezvoltarea durabilă a societăţii. Rolul fiecărui inginer este dublu: civic şi de
specialist. Manualul de faţă se constituie astfel într-o introducere în noţiunile de bază
ale ecologiei, oferind marele avantaj că reuneşte o serie de noţiuni fundamentale,
acoperitoare pentru acest domeniu vast, dar atât de necesar în contextul actual al
schimbărilor climatice, al modificărilor ireversibile în procesul de industrializare şi
valorificare a materiilor prime şi a resurselor energetice, fosile şi nefosile.
Practica de zi cu zi dovedeşte că tinerii absolvenţi ajung, de multe ori, în micile
întreprinderi care îi solicită nu numai specific pregătirii lor de specialitate directă, să se
ocupe direct de problematica protecţiei mediului. Cu atât mai mult, la societăţile cu un
număr mic de angajaţi, unde se număra printre puţinele cadre cu pregătire superioară,
este de la sine înţeles că patronii respectiv conducătorii acestor firme să-i investească
cu responsabilităţi în problematica protecţia mediului şi, uneori cu cele de sănătate şi
securitatea muncii. Astfel, ei vor trebui - concomitent cu îndeplinirea principalelor
sarcini de coordonare şi conducere tehnică - să instruiască personalul angajat, să
întocmească plane de măsuri imediate şi/sau anuale, să participe la activităţi de audit
intern de mediu etc., fiind direct răspunzători de cunoaşterea şi înlăturarea tuturor
perturbaţiilor ce pot apare în procesul de munca, susceptibile să provoace accidente
ecologice.
Pentru a putea răspunde acestor cerinţelor specifice noilor locuri de muncă, este
imperios necesar ca absolvenţii să cunoască problemele specifice ecologiei/protecţiei
mediului la terminarea procesului de învăţământ. Prin urmare, ei trebuie sa fie instruiţi
pe parcursul anilor de studii universitare, parcurgând direct fie discipline specifice de
ecologiei/protecţia mediului, fie o serie de module care să le pună la dispoziţie
concepte teoretice şi mai ales practice de Protecţie a Mediului, EcoDesign, Legislaţia
Mediului, Managementul Mediului, etc.
6 PREFAŢĂ
Lucrarea se adresează celor care se iniţiază în domeniul protecţiei mediului,

deoarece parcurge, în mod succint, principalele aspecte ale acestei tematici, începând
cu necesitatea protejării ecosistemelor până la modalităţi concrete de soluţionare a
problemelor legate de sol, apă, aer. Se introduc şi noţiuni de management al deşeurilor,
dar şi necesitatea protecţiei împotriva zgomotelor nocive. Problematica este atacata în
contextul cadrului internaţional şi european al managementului de mediu, nu în ultimul
rând indicându-se şi noţiuni de iniţiere în domeniul Îmbunătăţirii performanţei de
mediu a produselor şi tehnologiilor. Evaluarea impactului ecologic şi bazele auditului
care sunt tratate în finalul lucrării, completează noţiunile introduse ca fiind absolut
necesare unui inginer bun, capabil să rezolve şi să contribuie la aplicarea şi
implementarea legislaţiei de mediu, spre beneficiul dezvoltării armonioase a societăţii,
în deplin acord cu principiile protecţiei mediului.
Consider că lucrarea acoperă o tematică bogată şi poate fi cu succes folosită ca
suport de curs de iniţiere în domeniul specific ecologiei şi protecţiei mediului.
Timişoara, 02.02.2009 Prof. dr. ing. habil. Ioana IONEL

CUPRINS
PREFAŢĂ...........................................................................................................5
CUPRINS............................................................................................................7
NOŢIUNI INTRODUCTIVE ...........................................................................9
1. OBIECTUL PROTECŢIEI MEDIULUI ................................................11
2. SCURT ISTORIC ......................................................................................13
3. PROTECŢIA MEDIULUI........................................................................15
3.1. GENERALITĂŢI ............................................................................................ 15
3.1.1. Principiile şi elemente strategice .............................................................. 17
3.2. PROTECŢIA SOLULUI.................................................................................. 23
3.2.1. Efecte directe şi indirecte ale poluării solului........................................... 26
3.3. GESTIONAREA DEŞEURILOR.................................................................... 30
3.3.1. Clasificarea deşeurilor.............................................................................. 30
3.3.2. Problematica colectării, transportului şi depozitării
deşeurilor menajere................................................................................... 32
3.3.3. Problematica depozitării deşeurilor menajere.......................................... 32
3.3.4. Problematica neutralizării deşeurilor menajere ....................................... 35
3.4. PROTECŢIA APEI.......................................................................................... 39
3.4.1. Apa în natură............................................................................................. 39
3.4.2. Poluarea apei ............................................................................................ 41
3.4.3. Autopurificarea apei.................................................................................. 44
3.4.4. Ape uzate menajere.................................................................................... 45
3.4.5. Metode de reducere a poluării apelor uzate ............................................. 49
3.5. PROTECŢIA AERULUI ................................................................................. 51
3.5.1. Compoziţia normală a aerului................................................................... 51
3.5.2. Poluarea aerului........................................................................................ 54
3.5.3. Fenomenele de poluare şi autopurificare.................................................. 58
3.5.4. Metode de reducere a poluării aerului...................................................... 59
3.6. PROTECŢIA ÎMPOTRIVA ZGOMOTELOR ................................................ 61
4. CADRUL INTERNAŢIONAL ŞI EUROPEAN AL
MANAGEMENTULUI DE MEDIU ........................................................64
4.1. SCOPUL MANAGEMENTUL DE MEDIU................................................... 64
4.2. COMISIA EUROPEANĂ ECO - MANAGEMENT ŞI SCHEMA
DE AUDIT EMAS.......................................................................................... 66
8 CUPRINS
4.3. STANDARDUL INTERNAŢIONAL IS0 14001............................................ 69

4.4. COMPARAŢIE ÎNTRE EMAS ŞI STANDARDUL INTERNAŢIONAL
ISO 14001 ........................................................................................................ 72
4.5. SISTEMUL MANAGEMENTULUI DE MEDIU (EMS) .............................. 74
4.6. ÎMBUNĂTĂŢIREA PERFORMANŢEI DE MEDIU .................................... 79
4.6.1. Revizuirea practicilor de management...................................................... 80
4.6.2. Instalaţii „fără pierderi”........................................................................... 80
4.6.3. „Cumpărare prietenoasă” ........................................................................ 80
4.6.4. Conservarea energiei ................................................................................ 81
4.6.5. Reducerea deşeurilor periculoase ............................................................. 82
4.6.6. Proiectarea produselor pentru atingerea performanţelor de mediu -
ECODESING............................................................................................. 83
4.6.7. Analiza ciclului de viaţă ............................................................................ 91
4.6.8. Ambalarea ................................................................................................. 93
4.6.9. Etichetarea de mediu................................................................................. 93
5. EVALUAREA IMPACTULUI ECOLOGIC .........................................94
6. BAZELE AUDITURILOR .....................................................................100
6.1. SCOPUL AUDITULUI ................................................................................. 100
6.2. TIPURI DE AUDIT ....................................................................................... 101
6.3. ROLUL AUDITURILOR .............................................................................. 102
BIBLIOGRAFIE............................................................................................103
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Mediul, pentru o fiinţă vie este constituit din elementele înconjurătoare mai
apropiate sau mai îndepărtate, care exercită o influenţă directă sau indirectă asupra
fiinţei sau a condiţiilor sale de viaţă. În ceea ce îi priveşte pe oameni vorbim şi despre
mediu social, mediu cultural etc.
Mediul – obiectiv al acţiunilor ecologiste este evident mediul natural. Evident,
definirea mediului constituie un element de o deosebită importanţă pentru rezultatul
acţiunilor de protejare a vieţii.
În accepţiunea actuală atributul ecologic se foloseşte cu precădere cu
semnificaţia de protecţie a mediului, mai ales în contextul preocupărilor privind
dezvoltarea durabilă.
Dezvoltarea durabilă a produselor şi proceselor presupune atingerea cerinţelor
prezentului fără a compromite abilităţile generaţiilor viitoare de a-şi întâlni propriile lor
cerinţe (World Commission on Environment and Development, 1987).
Mediul locuit de oameni este spaţiul constituit dintr-un mozaic de medii naturale
şi artificiale, create de către aceştia şi care face parte din mediul înconjurător sau
ambient.
Mediul înconjurător sau ambiantul reprezintă totalitatea formelor de materie,
energie şi informaţie, care înconjoară sistemul biologic considerat organism sau
comunitate de organisme.
Ecologia este ştiinţa care studiază „interacţiunile dintre fiinţele vii între ele şi
interacţiunile acestora cu mediul lor” ocupându-se cu studiul totalităţii relaţiilor dintre
organismele vii şi dintre acestea şi mediul înconjurător, conţinând în sens larg toate
condiţiile de existenţă ale lumii vii.
Termenul „Ecologie” a apărut în anul 1886, când biologul german Ernst
Heinrich Haeckel a utilizat pentru prima dată această denumire (are la bază cuvintele
greceşti: oikos - casă, loc de trai, mediu respectiv logos - ştiinţă) pentru a defini studiul
interrelaţiilor dintre organismele vii.
Ecologia industrială se ocupă cu studiul ciclurilor de viaţă ale produselor şi
serviciilor în relaţie cu o largă varietate de direcţii, incluzând analiza sistemelor de
fabricaţie, analiza fluxurilor materialelor, prevenirea poluării, proiectarea ecologică,
administrarea produselor, evaluarea tehnologiilor. Ea oferă perspective pe termen lung,
încurajând produsele, tehnologiile şi politicile pentru utilizarea resurselor durabile şi
protecţia mediului înconjurător pentru viitor.
Ecologia este astăzi şi o stare de spirit a societăţii, neliniştită de epuizarea
resurselor naturale, de degradarea mediului în care trăieşte, de însăşi existenţa sa viitoare.
Ecologismul defineşte „un curent de gândire, o mişcare, care promovează
respectul faţă de echilibrele naturale şi protecţia mediului faţă de vătămările (o jenă, un
prejudiciu, un pericol pentru sănătate sau mediu ) societăţii industriale”.
10 NOŢIUNI INTRODUCTIVE
În acest sens, Clubul de la Roma (1973-1983) a pregătit o reacţie politică

internaţională, prin răspândirea a două idei fundamentale ale ecologiei:
1. Pământul este un sistem închis, cu dimensiuni şi resurse materiale limitate.
Fiecare ţară sau regiune de pe glob depinde de toate celelalte, într-un sistem integrator
de acţiuni, iar orice problemă, aparent izolată sau mică, poate deveni o problemă de
ordin global;
2. Cu toată emanciparea sa, de ordin material şi spiritual, omul rămâne, din
punct de vedere biologic, un component al biosferei şi nu un stăpân al acesteia.
Existenţa sa este condiţionată de stabilitatea relaţiilor dintre elementele componente ale
biosferei.
Odată cu dezvoltarea explozivă a industriilor producătoare, au apărut efecte cu
implicaţii negative chiar catastrofale asupra mediului înconjurător.
Ca urmare a apărut necesitatea introducerii unor măsuri ecologice de protejare şi
conservare a mediului. Aceste măsuri se manifestă prin "presiuni" asupra mediului
economico-industrial pe mai multe căi: taxele şi amenzile de mediu, bonificaţii pentru
iniţiativele de prevenire directive şi legi de responsabilizare a producătorilor, în scopul
îmbunătăţirii mediului prezent dar mai ales viitor.
Rezolvarea problemele legate de mediu sunt dificile întrucât:
− degradarea mediului progresează foarte încet, există o perioadă de timp;
− foarte mare între evenimentele cu implicaţii asupra mediului şi efectele;
− produse de acestea;
− numărul mare de factori care au implicaţii simultan;
− mulţi factori au implicaţii multiple;
− mecanismele de afaceri şi de piaţă frânează găsirea soluţiei;
− modelare matematică riguroasă dificilă.
În conştiinţa oamenilor există convingerea că tot răul, în plan ecologic, vine de
la tehnică, de la industrie, de la inginerie. Această situaţie este explicabilă prin faptul
că inginerul este cel care pune în operă noile cunoştinţe ştiinţifice - pe de o parte, dar şi
voinţa şi deciziile factorilor economici şi politici - pe de altă parte.
Nu se poate contesta că maşinile, utilajele, instalaţiile, în general toate sistemele
tehnice care aduc prejudicii mediului sunt rodul creaţiei inginerului mecanic, chiar
dacă procesele din aceste nu sunt întotdeauna pur mecanice.
Tot atât de adevărat este că aceleaşi activităţi tehnice stau la baza progreselor
spectaculoase în îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, de confort, a milioane şi milioane
de oameni. De exemplu reducerea drastică a emisiilor poluante ale noilor centrale
termice, ale vehiculele din transporturi este doar un exemplu care dovedeşte că
rezolvarea problemelor este tot în putinţa celor care creează problemele deci - a
tehnicii, a ingineriei.
1. OBIECTUL PROTECŢIEI MEDIULUI
Poluarea şi protecţia mediului sunt considerate printre cele mai importante
probleme cu care se confruntă umanitatea. Transformările care au loc la nivel global în
ceea ce priveşte mediul impun găsirea unor soluţii fundamentate teoretic şi conceptual
pentru a asigura menţinerea echilibrului ecologic al planetei în condiţiile unei
dezvoltări durabile a societăţii.
Termenul de mediu a fost folosit începând din secolul al XIX-lea în sens
biologic, ca ambianţă naturală a vieţuitoarelor.
O altă definiţie dată (1972 - Consiliul Internaţional de limba franceză al
colocviului „Enseignement et Environnement”) defineşte mediul drept „ansamblul,
existent la un moment dat, al aspectelor fizice, chimice, biologice şi sociale, succesibile
de a crea un efect direct sau indirect, imediat sau ulterior, asupra vieţuitoarelor, omului
şi activităţilor umane”.
Cu prilejul aceluiaşi eveniment, dar în Consiliul de limbă engleză, mediul este
considerat a fi „ansamblul tuturor fiinţelor vii şi lucrurilor care compun spaţiul apropiat
şi îndepărtat al omului, care îi poate determina sau schimba existenţa şi poate influenţa
total sau parţial modul său de viaţă”.
Legea mediului, nr. 137/96 republicată în anul 2000, defineşte mediul drept
„ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi subsolul,
toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele
vii, sistemele naturale în interacţiune cuprinzând elementele enumerate anterior
inclusiv valorile materiale şi spirituale”.
Echilibrul ecologic este un raport relativ stabil, creat în timp între diferite specii
de plante, animale şi microorganisme în interacţiunea lor cu condiţiile de mediu în care
trăiesc. Alterarea calităţii factorilor de mediu, prin schimbarea în sens negativ a
caracteristicilor acestuia (calitatea factorilor naturali sau creaţi prin activităţi umane),
consecinţă a influenţei directe sau indirecte a activităţii umane sau a factorilor naturali,
respectiv poluarea mediului, capabilă să afecteze calitatea vieţii - să dăuneze sănătăţii,
liniştii şi stării de confort a oamenilor ori să provoace pagube economiei - se manifestă
prin apariţia unor dezechilibre ecologice mai mult sau mai puţin grave.
PROTECŢIA MEDIULUI are drept scop păstrarea echilibrului ecologic prin

evitarea poluării, în vederea menţinerii şi ameliorării calităţii factorilor naturali, a
valorilor naturale ale planetei, asigurarea unor condiţii de viaţă şi de muncă tot mai
bune generaţiilor actuale şi viitoare.
Protecţia mediului se realizează prin instituirea unor obligaţii, stabilirea unor
condiţii speciale şi stipularea unor interdicţii privind utilizarea raţională a resurselor
naturale, prevenirea şi combaterea poluării mediului şi a efectelor dăunătoare ale
fenomenelor naturale asupra elementelor sale componente.
12 OBIECTUL PROTECŢIEI MEDIULUI - 1
Protecţia mediului se materializează prin folosirea optimă a resurselor naturale,

în condiţiile unei eficienţe maxime, cu respectarea strictă a pretabilităţii, capacităţii de
suportare şi plasticităţii sistemului teritorial respectiv.
CONSERVAREA MEDIULUI ambiant urmăreşte reproducerea şi întreţinerea

dimensiunilor naturale ale mediului ambiant, natural. Acesta este un sistem alcătuit din
subsisteme (naturale şi umane) cu funcţionare echilibrată. Resursele mediului ambiant
sunt însă finite, cu capacitate limitată de absorbţie şi neutralizare a acţiunilor nocive -
deci într-un echilibru fragil.
Conservarea mediului, noţiune indisolubilă protecţiei mediului, se defineşte ca
"gestiunea utilizării biosferei pentru fiinţa umană, astfel încât să producă un mai mare
şi durabil beneficiu pentru generaţiile actuale, dar cu menţinerea potenţialului său
pentru a satisface şi necesităţile generaţiilor viitoare" (ONU - Strategia Mondială a
Conservării , 1980).
AMELIORAREA CALITĂŢII MEDIULUI este o altă noţiune strâns legată

de protecţia mediului. Are drept obiectiv îmbunătăţirea stării şi calităţii factorilor
naturali şi ai celor creaţi prin activităţi umane în vederea unei optime interacţiuni
socio - economico - ecologice, dintre om (societate) şi natură.
Protecţia "naturii" nu mai este restrânsă la obiectivul conservării stării sălbatice -
supravieţuirea impune gospodărirea şi amenajarea naturii pentru a-i menţine ori
restabili ciclurile sale, regenerându-i forţele vii.
CARTA Mondială a Naturii (ONU 1982), prin principiul nr. 4, enunţă:

"ecosistemele şi organismele, la fel ca şi resursele marine şi atmosferice utilizate de om
să fie gestionate aşa încât să se asigure şi să se menţină productivitatea lor optimă şi
continuă".
Principiul nr.10 se referă la gestionarea resurselor naturale nefiind permisă
jefuirea acestora ci folosire lor cu măsură:
- resursele biologice - să nu fie utilizate peste capacitatea lor naturală de
regenerare,
- productivitatea solurilor trebuie menţinută sau ameliorată;
- resursele care nu se consumă prin utilizare (incluşi apa) trebuie reutilizată
sau reciclată;
- resursele consumabile trebuie exploatate cu măsură ţinând seama de
abundenţa lor, posibilităţile raţionale de transformare pentru consum şi
compatibilitatea exploatării lor cu funcţionarea sistemelor naturale.
2. SCURT ISTORIC
Interacţiunea om - mediu natural a existat din cele mai vechi timpuri, chiar
înaintea apariţiei sclavagismului. Este de presupus că primele norme s-au referit la
vânat, pescuit, protecţia focului şi apărarea colectivităţilor împotriva fenomenelor
naturale.
În Roma antică dar şi în Atena, poluatorii râurilor (tăbăcarii, fabricanţii de
brânzeturi, etc.) erau urmăriţi şi consemnaţi în locuri speciale. După anul 1000
e.n. îngrijorarea faţă de natură a luat în seamă doar pădurea şi fauna sălbatică
(specifică vânătorii). În Franţa secolului al XIII-lea a luat fiinţă o administraţie a
apelor şi pădurilor.
Creşterea populaţiei precum şi urbanizarea acesteia a condus la apariţia
problemelor legate de depozitarea deşeurilor şi a dejecţiilor umane şi ale
animalelor. Insalubritatea comunităţilor umane a stat la baza marilor epidemii
devastatoare din secolele XV - XVIII. Prima normă referitoare la gestionarea
deşeurilor a apărut în Franţa, la data de 1 martie 1884, şi se referea la colectarea
gunoaielor în pubele (iniţiată de prefectul de Sena - Eugene-Rene Poubelle).
Principalul neajuns din această epocă - legată de protecţia mediului - deriva
din conceptul de proprietate (proprietarul avea drepturi depline asupra proprietăţii,
putând otrăvi sau polua lacul sau terenul din incinta proprietăţi). Astfel,
incovenienţele aduse prin revoluţia industrială au fost considerate drept un
însoţitor inevitabil al progresului. Dezvoltarea intensivă a industriei, în secolele
XIX - XX - a condus la neglijarea problemelor cauzate de poluarea mediului. Dar,
tot din secolul al XIX-lea apar şi primele reglementări privind protejarea naturii
(animale şi plante pe cale de dispariţie) respectiv conservarea unor areale sau
monumente naturale.
Consumarea intensivă a resurselor naturale precum şi dezvoltarea fără
precedent a industriei au cauzat o serie de probleme care au condus la necesitatea
prevenirii dezechilibrelor ecologice, luându-se măsuri în ceea ce priveşte aerul,
apa şi solul (reducerea poluării acestor factori ai mediului).
În deceniul şase al secolului XX a apărut "criza ecologică" care a condus la
o reacţie fără precedent, de apărare a mediului natural, statele şi comunităţile de
state (Uniunea Europeană) luând măsuri deosebit de dure - printr-o legislaţie
adecvată, cu interdicţii şi penalizări - pentru realizarea unui sistem de gestiune a
resurselor naturale în concordanţă şi în beneficiul ecosistemelor umane.
În România, "Vechiul drept românesc" cuprindea o serie de reguli
privind, indirect, ocrotirea (pentru regenerare) a pădurilor, apelor, solului etc. De
exemplu, în secolul al XIV-lea, instituţia braniştei (numite şi "oprelişti de
stricare a naturii" de actele domneşti ale lui Vlad Vintilă - 1533, Matei Basarab -
1646) desemna, printre altele, o rezervaţie unde erau interzise, pentru conservare,
14 SCURT ISTORIC - 2
doborârea arborilor, păscutul vitelor, vânătoarea şi pescuitul, fără aprobarea

expresă a proprietarului.
În 1739 s-a instituit, în Banat, serviciul silvic regulat iar primul cod silvic -
"Orânduiala de pădure" a fost instituit în anul 1786 în Bucovina.
Codul penal introdus de Cuza Vodă - 1865 - prevedea restricţii privind
vânătoarea în parcuri închise şi otrăvirea peştilor în bălţi, heleştee ori havuzuri,
fiind sancţionată şi incendierea pădurilor şi fâneţelor, etc.
"Legea asupra serviciului sanitar" din 1874 stabilea norme pentru
proprietarii stabilimentelor industriale astfel încât, activitatea acestora să nu
afecteze mediul ambiant ori să producă zgomote dăunătoare sănătăţii oamenilor şi
animalelor. Dar prima măsură legislativă pentru protecţia naturii este considerată
"Legea agrară" din anul 1919, care prevedea: "Toate locurile care prezintă un
deosebit interes ştiinţific să fie expropriate, în întregime, pentru ştiinţă".
În 1930 apare prima lege pentru protecţia monumentelor naturii care a
permis ocrotirea, prin lege, a 36 de rezervaţii cu o suprafaţă de 15.000 ha, 15
specii de plante şi 16 specii de animale.
Prima lege legată direct de protecţia mediului - în accepţiunea actuală a
noţiunii - este "Legea privind protecţia mediului înconjurător" din anul 1973.
3. PROTECŢIA MEDIULUI
3.1. GENERALITĂŢI
În societatea contemporană, creşterea economică se bazează în cea mai
mare parte pe resurse energetice neregenerabile şi pe relaţii care au ca scop
profitul imediat. Din activităţile industriale rezultă reziduuri care se acumulează
în cantităţi din ce în ce mai mari, astfel încât nu se mai reintegrează în natură şi
provoacă alterarea factorilor de mediu. Dincolo de un anumit prag, aceste
fenomene nu mai pot fi compensate de procesele care au loc în natură,
transformările devenind ireversibile.
Încărcarea sistemelor naturale datorită efectelor activităţii umane pot fi
sintetizate în:
- suprapopulaţie;
- exploatarea excesivă a resurselor naturale;
- poluarea.
Trăsăturile specifice ale schimbului permanent de materiale, energie şi
informaţie între ecosferă şi societatea umană sunt:
− exploatarea excesivă a resurselor;
− introducerea în circuitele biochimice a unor substanţe care nu sunt
circulate în mod natural;
− crearea de ecosisteme artificiale care produc cantităţi mari de bunuri
materiale, fără a cunoaşte limitele optime sau maxime ale acestor exploatări;
− intensificarea fluxului de energie, folosind resurse noi, inclusiv
transformarea unor ecosisteme, fără a cunoaşte efectele globale posibile;
− producerea de deşeuri greu reciclabile sau nereciclabile;
− încărcarea circuitelor biochimice prin poluare cu substanţe recirculabile;
− lipsa de control a societăţii umane în ansamblu şi a funcţiilor sale în
transferul material şi energetic.
Deteriorarea, prin poluare, a ecosistemelor are loc prin:
- poluarea cu pesticide;
- poluarea cu metale grele;
- eutrofizarea;
- poluarea termică.
Pentru a putea preveni poluarea este necesar să cunoaştem:
a. care sunt efectele imediate şi pe termen lung ale poluări?
b. cum putem preveni şi combate poluarea?
16 PROTECŢIA MEDIULUI - 3
c. ce costuri au măsurile antipoluante şi cine le va suporta?

d. până la ce nivel de creştere economică, mediul nu se va degrada?
În urma analizei mecanismelor poluării, a efectelor şi implicaţiilor rezultă

următoarele elemente esenţiale:
− poluarea unui factor al mediului fizic are, într-un fel sau altul efecte
asupra celorlalţi factori ai mediului;
− atmosfera, înveliş foarte mobil al pământului, permite transportul
poluanţilor la distanţă, acţionând şi în sensul dispersării lor;
− spre deosebire, apa are un rol de concentrare a poluanţilor;
− dirijarea poluanţilor de către ape se face fie direct în mări sau oceane,
care constituie rezervorul ultim al tuturor deşeurilor, fie se reciclează prin
intermediul factorului uman;
− tot prin intermediul apei, poluanţii invadează ciclul alimentar al omului
fie prin consum direct, fie prin intermediul alimentelor de natură animală sau
vegetală, care concentrează asemenea substanţe în cursul dezvoltării.
În urma unor studii la nivel continental s-au identificat 12 probleme

majore ale mediului înconjurător care influenţează ansamblul componentelor
mediului sau fluxurile de energie şi materiale din natură. Acestea sunt:
- schimbările climatice;
- reducerea stratului de ozon;
- pierderi ale biodiversităţii;
- accidente majore;
- acidifierea; ozonul troposferic şi alţi fotooxidanţi;
- managementul apelor dulci;
- degradarea forestieră;
- tratarea şi managementul zonelor de coastă;
- reducerea şi managementul deşeurilor;
- stresul urban;
- riscul chimic.
Amploarea planetară a problemelor de mediu pune în faţa specialiştilor şi
factorilor de decizie un model de evoluţie pentru viitor, din cele posibile,
enumerate mai jos:
− CONTINUAREA, în acelaşi ritm, sens şi stil a activităţilor umane, poate
fi justificată de capacitatea (verificată în decursul istoriei) că omenirea va găsi
soluţiile de ieşire din criză la momentul potrivit. Acest model nu poate fi susţinut
întrucât, în materie de mediu, efectele nu sunt imediate manifestându-se deja
efecte ireversibile cauzate de activităţile anterioare;
3.1 – Generalităţi 17
− STOPAREA ritmului de dezvoltare economică la nivelul minim al

asigurării materiale şi al creşterii populaţiei. Şi acest model este nerealist întrucât
controlul populaţiei este respins atât de religie cât şi de tradiţie iar accesul tuturor
la un nivel de trai ridicat este un drept logic, normal şi legal;
− IMPUNEREA tuturor membrilor societăţii a unei atitudini ecologice
prin metode dictatoriale nu este posibilă întrucât soluţiile nedemocratice nu sunt
viabile;
− DEZVOLTAREA DURABILĂ - este singura soluţie unanim acceptată,
care conduce la promovarea elementelor economiei de piaţă într-un cadru
democratic, prin respectarea exigenţelor şi criteriilor ecologice.
3.1.1. Principiile şi elemente strategice

Asigură şi garantează dezvoltarea durabilă a unui teritoriu sau regiune
prin:
a) principiul precauţiei în luarea deciziei;
b) principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor;
risc ecologic potenţial = probabilitatea producerii unor efecte negative
asupra mediului1 care pot fi prevenite pe baza unui studiu de evaluare;
c) principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice
cadrului biogeografic natural;
biodiversitate = diversitatea dintre organisme vii provenite din
ecosistemele acvatice şi terestre, precum şi dintre complexele ecologice din care
acestea fac parte; Cuprinde diversitatea din interiorul speciilor, dintre specii şi
între diversitatea din interiorul speciilor, dintre specii şi ecosistemele;
ecosistem = complex dinamic de comunităţi de plante şi animale şi
microorganisme şi mediul lor lipsit de viaţă, care interacţionează într-o unitate
funcţională;
d) principiul “poluatorul plăteşte”;
e) înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi
grav sănătatea oamenilor;
poluant = orice substanţă solidă, lichidă, sub formă gazoasă sau de vapori
sau formă de energie (radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau
vibraţii) care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituienţilor acestuia şi
al organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale;
f) crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a mediului;
monitorizarea mediului = sistem de supraveghere, prognoză, avertizare şi
intervenţie, care are în vedere evaluarea sistematică a dinamicii caracteristicilor
calitative ale factorilor de mediu, în scopul cunoaşterii stării de calitate şi
semnificaţiei ecologice a acestora, evoluţiei şi implicaţiilor sociale ale
schimbărilor produse, urmate de măsuri care se impun;
g) utilizarea durabilă;
utilizarea durabilă = folosirea resurselor regenerabile într-un mod şi o
rată care să nu conducă la declinul pe termen lung al acestora menţinând
potenţialul lor în acord cu necesităţile şi aspiraţiile generaţiilor prezente şi
viitoare;
h) menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor
deteriorate;
l) crearea unui cadru de participare a organizaţiilor neguvernamentale şi a
populaţiei la elaborarea şi aplicarea deciziilor;
i) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii
mediului.
Modalităţile de implementare a acestor principii, cât şi elementele lor

strategice se realizează în principal prin:
1) adoptarea celor mai eficiente politici de mediu, care necesită a fi
armonizate cu programele de dezvoltare a zonei respective;
2) obligativitatea respectării procedurii de evaluare a impactului asupra
mediului în faza iniţială a proiectelor, a programelor sau a
activităţilor;
evaluarea impactului asupra mediului cuantificarea efectelor activităţii
umane şi a proceselor naturale asupra mediului, a sănătăţii şi securităţii omului,
precum şi a bunurilor de orice fel;
3) corelarea planificării de mediu cu cea de amenajare a teritoriului şi de
urbanism;
4) introducerea şi dezvoltarea pârghiilor economice stimulative sau
coercitive;
5) rezolvarea pe diferite niveluri de competenţă, a problemelor de
mediu, în funcţie de amploarea acestora;
6) elaborarea de norme şi standarde, armonizarea acestora cu
reglementările internaţionale şi introducerea programelor pentru
conformare;
program pentru conformare = plan de măsuri cuprinzând etape care
trebuie parcurse în intervale de timp precizate prin prevederile autorizaţiei de
mediu, de către autoritatea competentă, în scopul respectării reglementărilor
privind protecţia mediului;
7) promovarea cercetării fundamentale şi aplicative în domeniul
protecţiei mediului;
8) instruirea şi educarea populaţiei, precum şi participarea organizaţiilor
neguvernamentale la elaborarea şi aplicarea deciziilor;
Toate aceste elemente se regăsesc în prevederile Constituţiei României prin

care statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos, garantând
în acest scop:
a) accesul la informaţiile privind calitatea mediului;
b) dreptul de a se asocia în organizaţii de apărare a calităţii mediului;
c) dreptul de consultare în vederea luării deciziilor privind dezvoltarea
politicilor, legislaţiei şi a normelor de mediu, eliberarea acordurilor şi
a autorizaţiilor de mediu, inclusiv pentru planurile de amenajare a
teritoriului şi de urbanism;
acord de mediu = actul tehnico-juridic prin care sunt stabilite condiţiile de
realizare a unui proiect sau a unei activităţi din punct de vedere al impactului de
mediu;
autorizaţie de mediu = actul tehnico-juridic prin care sunt stabilite
condiţiile şi parametrii de funcţionare pentru activităţi existente şi pentru cele
noi, pe baza acordului de mediu;
d) dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul unor asociaţii,
autorităţilor administrative sau judecătoreşti în vederea prevenirii sau
în cazul producerii unui prejudiciu direct sau indirect;
prejudiciu = efect cuantificabil, în cost, al daunelor asupra sănătăţii
oamenilor, bunurilor sau mediului provocat de poluanţi, activităţi dăunătoare sau
dezastre;
e) dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.
Semnificativ pentru intenţiile statelor privind protecţia mediului sunt

principiile înscrise în "Declaraţia din Rio" a cărui conţinut este prezentată integral
în cele ce urmează.
"Declaraţia din Rio" asupra mediului înconjurător şi dezvoltării
Conferinţa Naţiunilor Unite asupra mediului înconjurător şi dezvoltării,

Întrunindu-se la Rio de Janeiro de la 3 până a 14 iunie 1992,
Reafirmând Declaraţia Conferinţei Naţiunilor Unite asupra Mediului
Înconjurător Uman, adoptată la Stockholm la 16 iunie 1972 şi căutând să
construiască asupra ei,
Cu scopul de a constitui un parteneriat global nou şi echitabil prin crearea
de noi niveluri de cooperare între State, sectoare cheie a societăţilor şi
popoarelor,
Acţionând în direcţia unor acorduri internaţionale care să respecte
interesele tuturor şi să protejeze integritatea sistemului global al mediului
înconjurător şi dezvoltării,
Recunoscând natura integrală şi independentă a Pământului, patria

noastră,
Proclamă că:
Principiul 1
Fiinţele umane sunt în centrul preocupării pentru o dezvoltare susţinută.
Ele sunt îndreptăţite la o viaţă sănătoasă şi productivă în armonie cu natura.
Principiul 2
Statele au, în concordanţă cu Carta Naţiunilor Unite şi cu principiile
reglementărilor internaţionale, dreptul suveran de a exploata propriile lor
resurse urmărind propria lor politică privind mediul înconjurător şi dezvoltarea,
şi răspunderea de a asigura ca activităţile din cadrul jurisdicţiei şi controlului lor
să nu cauzeze pagube mediului înconjurător aparţinând altor state sau zonelor
dincolo de limitele jurisdicţiei lor naţionale.
Principiul 3
Dreptul la dezvoltare trebuie să fie în aşa fel îndeplinit ca să întrunească
echitabil nevoile dezvoltării şi mediului înconjurător ale generaţiilor prezente şi
viitoare.
Principiul 4
Spre a se realiza dezvoltarea susţinută, protecţia mediului înconjurător
trebuie să constituie parte integrantă a procesului de dezvoltare şi nu poate fi
considerat distinct de acesta.
Principiul 5
Toate statele şi toate popoarele vor coopera la sarcina esenţială de
eradicare a sărăciei, ca o cerinţă indispensabilă pentru dezvoltare susţinută spre
a se micşora disparităţile nivelurilor de trai şi a se întâmpina mai bine nevoile
majorităţii popoarelor lumii.
Principiul 6
Situaţiei speciale şi nevoilor ţărilor în dezvoltare, mai ales a acelora mai
puţin dezvoltate şi acelora mai vulnerabile privind mediul înconjurător li se vor
da priorităţi speciale. Acţiuni internaţionale pe tărâmul mediului înconjurător şi
dezvoltării se vor îndrepta de asemenea spre foloasele şi nevoile tuturor ţărilor.
Principiul 7
Statele vor coopera într-un spirit de parteneriat global spre a conserva,
proteja şi restabili sănătatea şi integritatea ecosistemului Pământului. Având în
vedere contribuţiile diferite la degradarea globală a mediului înconjurător,
statele au răspundere comună, dar diferenţiată.
Ţările dezvoltate recunosc răspunderea pe care o au în urmărirea
internaţională a dezvoltării susţinute, având în vedere presiunile exercitate de
societăţile lor asupra mediului înconjurător global şi a tehnologiilor şi resurselor
lor financiare pe care ei le dirijează.
Principiul 8
Spre a realiza o dezvoltare susţinută şi o mai înaltă calitate a vieţii pentru
toate popoarele, statele trebuie să reducă şi să elimine modelele de producţie şi
consum ce nu pot fi susţinute, şi să promoveze politici demografice
corespunzătoare.
Principiul 9
Statele ar trebui să coopereze spre a întări capacitatea de formare
endogenă pentru dezvoltare ce poate fi susţinută, îmbunătăţind înţelegerea
ştiinţifică prin schimbul de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnologice şi intensificând
dezvoltarea, adaptarea, difuzarea şi transferul de tehnologii, inclusiv tehnologii
noi şi inovatoare.
Principiul 10
Publicaţiile privind mediului înconjurător sunt cele mai bine mânuite cu
participarea tuturor cetăţenilor implicaţi, la un nivel de cunoscători. La nivelul
naţional fiecare individ va avea acces corespunzător la informare privind mediul
înconjurător deţinută de autorităţi publice, inclusiv informaţia asupra
materialelor şi activităţilor riscante în comunităţile lor şi oportunitatea de a
participa în procesul de elaborare a deciziei
Statele vor uşura şi încuraja conştiinţa publică şi participarea de a face
larg accesibilă informarea.
Accesul efectiv la procedee juridice şi administrative inclusiv redresarea şi
remedierea, va fi condiţionat.
Principiul 11
Statele vor ordona efectiv legislaţia pentru mediu1 înconjurător.
Standardele privind mediul înconjurător, obiective de management şi priorităţi
vor reflecta contextul de mediul înconjurător şi dezvoltare la care ele se aplică.
Standardele aplicate la unele ţări pot fi nepotrivite şi negarantate
economic şi pot genera costuri sociale mari altor state, mai ales în ţări în curs de
dezvoltare.
Principiul 12
Statele vor coopera spre a promova un sistem internaţional deschis şi gata
să ajute, care va conduce la creştere economică şi dezvoltare posibil de susţinut
în toate ţările spre a direcţiona mai bine problemele de degradare a mediului
înconjurător. Măsuri de politică comandată pentru scopuri privind mediul
înconjurător nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară sau
nejustificată sau o ascunsă restricţie asupra comerţului internaţional.
Acţiuni unilaterale care au de a face cu provocări privind mediul
înconjurător în afara jurisdicţiei ţării importatoare vor fi evitate. Măsuri privind
mediul înconjurător, care ţintesc probleme de graniţă sau de mediu înconjurător
global, vor fi, pe cât posibil, bazate pe consens internaţional.
Principiul 13
Statele vor dezvolta legi naţionale privind obligaţia şi compensaţia pentru
victimele poluării şi a altor pagube legate de mediul înconjurător. Statele vor
coopera de asemenea într-un mod expeditiv şi mai hotărât spre a dezvolta în
continuare o lege internaţională privind obligaţia şi compensaţia pentru efectele
potrivnice mediului înconjurător cauzate de activităţi din jurisdicţia sau controlul
lor în zone situate dincolo de jurisdicţia lor.
Principiul 14
Statele trebuie în mod efectiv să coopereze spre a descuraja sau preveni
dislocarea şi transferul către alte state a unor activităţi sau substanţe care
cauzează severe degradări ale mediului înconjurător sau sunt găsite ca fiind
dăunătoare sănătăţii umane.
Principiul 15
Spre a proteja mediul înconjurător, abordarea precauţiei va fi larg
aplicată de state în concordanţă cu capabilitatea lor. Acolo unde există
ameninţări de serioase şi ireversibile pagube, lipsa de completă certitudine
ştiinţifică nu trebuie să fie folosită ca motiv pentru amânarea măsurilor
generatoare de costuri efective spre a preveni degradarea mediului înconjurător.
Principiul 16
Autorităţile naţionale se vor strădui de a promova ideea internaţionalizării
costurilor legate de mediul înconjurător şi de a folosi instrumente economice
ţinând cont de abordarea că cel care poluează, în principiu, va suporta costurile
poluării, cu obligaţia de a avea în vedere interesul public şi fără a denatura
comerţul şi investiţia internaţională.
Principiul 17
Evaluarea impactului mediului ambiant, ca instrument naţional, va fi
întreprinsă pentru activităţile propuse, care sunt susceptibile de a exercita un
impact negativ semnificativ asupra mediului şi care sunt supuse deciziei unei
autorităţi naţionale competente.
Principiul 18
Statele vor notifica altor state orice dezastre naturale sau alte întâmplări
neprevăzute care probabil ar produce subit efecte dăunătoare mediului
înconjurător al altor state. Se vor depune toate eforturile de către comunitatea
internaţională de a ajuta statele afectate.
Principiul 19
Statele vor lua măsuri anticipate şi din timp pentru notificare şi informare
realistă către statele potenţial afectate, asupra activităţilor care pot avea un efect
potrivnic semnificativ asupra mediului înconjurător de peste graniţă şi se vor
consulta în fază timpurie şi în bună credinţă cu aceste state.
3.2 – Protecţia solului 23
Principiul 20
Femeile au rol vital în managementul mediului înconjurător şi al
dezvoltării. Participarea lor deplină este deci esenţială pentru realizarea
dezvoltării cu posibilităţi de susţinere.
Principiul 21
Creativitatea, idealurile şi curajul tineretului lumii ar trebui să fie
mobilizate spre a făuri un parteneriat global, în vederea realizării dezvoltării cu
posibilităţi de susţinere şi asigurării unui viitor mai bun pentru toţi.
Principiul 22
Popoarele băştinaşe şi comunităţile lor şi alte comunităţi locale au un rol
vital în managementul mediului înconjurător şi al dezvoltării din cauza
cunoştinţelor lor şi practicilor lor tradiţionale. Statele ar trebui să recunoască şi
să sprijine cum se cuvine identitatea lor, cultura şi interesele şi a le face posibilă
participarea lor efectivă la realizarea dezvoltării cu posibilităţi de susţinere.
Principiul 23
Mediul înconjurător şi resursele naturale ale popoarelor sub dominaţie,
asuprire şi ocupaţie vor fi protejate.
Principiul 24
Conflictele sunt inerent distructive pentru o dezvoltare susţinută. În
consecinţă statele vor respecta reglementările internaţionale asigurând protecţia
mediului înconjurător în perioadele de conflict armat şi vor coopera pentru
dezvoltarea ulterioară, dacă va fi necesar.
Principiul 25
Pacea, dezvoltarea şi protecţia mediului înconjurător sunt interdependente
şi indivizibile.
Principiul 26
Statele vor rezolva toate disputele lor privind mediul înconjurător în mod
paşnic şi cu mijloace corespunzătoare în concordanţă cu Carta Naţiunilor Unite.
Principiul 27
Statele şi popoarele vor coopera cu bună credinţă şi în spirit de parteneriat
la îndeplinirea principiilor cuprinse în această declaraţie şi în dezvoltarea în
continuare a legii internaţionale pe tărâmul dezvoltărilor cu posibilităţi de a fi
susţinute.
3.2. PROTECŢIA SOLULUI

Solul reprezintă un sistem de acumulare şi transfer a poluanţilor el
constituind pătura superficială de la suprafaţa litosferei, în grosime variabilă de la
câţiva cm până la 2 - 3 m. Este format din trei faze: solidă, lichidă şi gazoasă.
Faza solidă este constituită dintr-o componentă minerală şi una organică Aceasta
din urmă, alcătuită din materie organică (humus), conţine viaţă şi constituie, de
fapt, orizontul superior al solurilor (A), sub acesta urmează un orizont de

acumulare a argilei (B) şi un orizont (C) format din material parental.
În funcţie de condiţiile genetice şi de evoluţia proceselor geochimice şi
iogeochimice s-au format diferite tipuri de soluri. Solurile care apar pe teritoriul
României au fost grupate în 10 clase şi 39 de tipuri.
Solurile se definesc prin anumite însuşiri fizice şi chimice. Dintre acestea
cele mai importante, care influenţează în mod direct comportarea poluanţilor în
sol sunt: textura, reacţia, potenţialul de oxido-reducere, conţinutul de materie
organică, conţinutul de carbonaţi, capacitatea de adsorbţie ionică, gradul de
saturaţie în baze, capacitatea de tamponare.
Textura reflectă proporţia dintre particulele minerale cu diferite
dimensiuni (de la 2 la 0,02 mm = nisip, de la 0,02 la 0.002 mm praf, sub 0,002
mm = argilă ).
Din combinarea acestor trei categorii de particule rezultă diferite clase
texturale în care, pe baza analizei, se încadrează solurile.
Reacţia arată aciditatea sau alcalinitatea solului, se măsoară cu ajutorul
pH-ului. Convenţional pH-ul se determină în suspensie apoasă la un raport
sol/soluţie de 1/25.
Potenţialul de oxido - reducere (redox) reflectă natura proceselor ce se
petrec în sol, de oxidare sau reducere. Se măsoară, de regulă ,în teren,
potenţiometric, folosind un cuplu de electrozi: Pt - electrod de calomel.
Potenţialul redox variază de la + 800 mV (mediu puternic oxidant) la - 300 mV
(mediu puternic reducător).
Materia organică sau humusul reprezintă componenta principală a
solurilor cu rol în asigurarea unei rezerve de elemente nutritive, rezultate prin
mineralizarea ei sau prin fenomenele de adsorbţie la nivel coloidal. Materia
organică împreună cu argila sunt componente de bază ale complexului coloidal
argilo - humic, depozitarul tuturor proceselor de schimb cationic. Aprecierea
conţinutului de humus se face în funcţie de textură. Materia organică conţine şi
organisme vii.
Carbonaţii, în principal CaCO3, apar numai la anumite tipuri de soluri şi în
anumite orizonturi. Conţinutul lor poate oscila între 1% şi peste 30 - 40%.
Prezenţa lor determină o reacţie neutră - alcalină şi o capacitate sporită de
tamponare, însuşiri definitorii pentru rezistenţa solurilor la agenţi poluanţi.
Capacitatea de adsorbţie ionică reprezintă proprietatea coloizilor solului
(complexul argilo-humic) de a adsorbi la suprafaţa lor diferiţi ioni. Dat fiind
faptul că, particulele coloidale ale solului au sarcini electrice negative ei vor
adsorbi ioni pozitivi (cationi). Cationii adsorbiţi pot fi schimbaţi de către alţi
cationi din soluţia solului, proces numit schimb de cationi. Între cationi
predomină. Ca2+, Mg2+, Na+, K+ (baze), dar sunt şi alte elemente chimice, printre
care şi H+. Suma tuturor cationilor adsorbiţi reprezintă capacitatea totală de
schimb cationic a unui sol, formată, în principal, din cationi bazici şi hidrogen.
Capacitatea de tamponare este proprietatea solurilor de a se opune

modificărilor de pH. Ea este generată de complexul argilo - humic şi de sistemele:
carbonat de calciu - bicarbonat de calciu - acid carbonic, fosfaţi - acid fosforic.
Creşte puterea de tamponare de la solurile nisipoase la cele argiloase, cu materie
organică şi carbonaţi. Însuşirea are o importanţă deosebită pentru aprecierea
efectelor negative ale poluaţilor asupra solurilor şi a celorlalte componente ale
mediului.
Din cele prezentate rezultă că solul este un corp viu cu însuşiri de reţinere a
substanţelor şi elementelor chimice, inclusiv a celor poluante, dar şi de eliberare
treptată, în urma proceselor fizico - chimice, a elementelor necesare nutriţiei
plantelor şi împreună cu acestea a elementelor poluante.
Prin poluarea solului se înţelege orice acţiune care produce dereglări în

funcţionarea normală a solului ca factor de mediu şi se exprimă prin afectarea
capacităţii bioreproductive sau prin apariţia de îmbolnăviri la animale şi om.
Solurile se pot clasifica, din punct de vedere al poluării, după următoarele
criterii:
A. Natura şi sursa poluării:
- poluare fizică;
- poluare chimică;
- poluare biologică;
- poluare radioactivă.
B. Gradul de poluare;
C. Activitatea care generează poluarea.
Se pot evidenţia şi principalele tipuri de poluare, pe baza analizei activităţii
ce o generează şi, în cea mai mare măsură, specifică şi ţării noastre:
- poluare prin lucrări de excavare la zi (exploatări miniere la zi,
balastiere, cariere etc.);
- poluare prin acoperirea solului cu deponii, halde, iazuri de decantare,
depozite de gunoaie, depozite de steril de la flotare etc.;
- poluare cu deşeuri şi reziduuri anorganice (minerale, materii
anorganice, inclusiv metale, săruri, acizi, baze) de la industrie
(inclusiv industria extractivă);
- poluare cu substanţe purtate de aer (hidrocarburi, etilenă, amoniac,
bioxid de sulf, cloruri, fluoruri, oxizi de azot, compuşi cu plumb etc.);
- poluare cu materii radioactive;
- poluare cu deşeuri şi reziduuri organice de la industria alimentară şi
uşoară;
- poluare cu dejecţii animale;
- poluare cu dejecţii umane;
− poluare prin eroziune şi alunecare;

− poluare prin sărăturare;
− poluare prin acidifiere;
− poluare prin exces de apă;
− poluare prin exces sau carenţe de elemente nutritive;
− poluare prin compactare, inclusiv formare de crustă;
− poluare prin acoperirea solului cu sedimente produse prin eroziune;
− poluare cu pesticide;
− poluare cu agenţi patogeni contaminaţi (agenţi infecţioşi, toxine etc.).
Din punct de vedere al producţiei vegetale au mai fost propuse şi clasificări
în funcţie de gradul de poluare apreciat prin reducerea cantitativă sau/şi calitativă
a producţiei propriu-zise ce se poate obţine pe solul respectiv, practic nepoluat, în
condiţii climatice sau tehnologice similare.
Astfel, se pot menţiona:
- sol nepoluat - reducere sub 5%;
- sol slab poluat - reducere cu 6 - 10%;
- sol rnoderat poluat - reducere cu 11 - 25%;
- sol puternic poluat - reducere cu 26 - 50%;
- sol foarte puternic poluat - reducere cu 51 - 75%;
- sol excesiv poluat - reducere cu peste 75%.
3.2.1. Efecte directe şi indirecte ale poluării solului

În general, efectele poluării se pot manifesta direct sau indirect şi pot avea
un caracter imediat sau pe termen lung. Având în vedere tipurile deosebit de
diverse sub care se manifestă poluarea solului, se vor aborda numai câteva dintre
acestea din punct de vedere al consecinţelor unui asemenea proces.
Poluarea solului se poate realiza prin:
a) impurificare cu diferite reziduuri;
b) exploatarea neraţională a solului;
c) aplicarea de substanţe pentru combaterea dăunătorilor.
De asemenea, pulberile şi gazele toxice din aer, spălate de ploaie, ajung pe sol, iar
apele de infiltraţie pot impregna solul cu diferiţi poluanţi, antrenându-i spre
adâncime.
Exprimarea fenomenului de poluare prin efecte dăunătoare vizibile apare
după o perioadă mai lungă de timp, de regulă după un ciclu de producţie. Din
acest motiv, cât şi datorită capacităţii mari de “tamponare” şi de “autoreglare” a
solului, problemele referitoare la poluarea şi la protecţia solului ca factor de
mediu sunt mai greu decelabile.
Poluarea solului poate avea loc pe mai multe căi (vectori) exemplificate
pentru o turnătorie de neferoase în tabelul 3.1.
Tabelul 3.1
Tipul de proces Deşeuri
Nr. Proces de Cuantificarea intensităţii
Vector generator al rezultate în
crt. depunere efectului asupra mediului
poluării urma activităţii
Imediata
Incintă proprie
apropiere
Ardere
Aer Sedimentare Particule solide ne/semnificativă ne/semnificativă
combustibili solizi
Praf din aer Particule solide ne/semnificativă ne/semnificativă
Manipulare
pământ şi nisip
pentru formarea
tiparelor în care Praf ne/semnificativă ne/semnificativă
urmează să se
toarne metalul
topit
Dezbaterea
Praf ne/semnificativă ne/semnificativă
pieselor formate
Apă – sau
soluţii Substanţe
Infiltrare, Ape reziduale organice si
apoase sau ne/semnificativă ne/semnificativă
reţinere menajere
soluţii de alte anorganice
tipuri
Substanţe
Ape reziduale
organice (urme ne/semnificativă ne/semnificativă
industriale
de uleiuri etc.)
Particule solide,
Ape pluviale diverse substanţe ne/semnificativă ne/semnificativă
ce au ajuns în sol
Depozitare
temporară
sau per-
manentă de Formare Depozitare deşeuri
rugină, rezultate în urma
deşeuri
activităţii: şpan,
tehnologice amestecare, Materiale solide ne/semnificativă ne/semnificativă
deşeuri de fier sub
solide (praf tasare, formă de bucăţi
de fier + sedimentare mai mici.
material
abraziv, şpan
etc.)
Depozitare
Depozitare deşeuri
temporară
Sedimentare, rezultate în urma
sau
tasare, activităţii: amestec Materiale solide ne/semnificativă ne/semnificativă
permanentă
amestecare de pământ+nisip
de reziduuri
ars, zgură.
solide
3.2.1.1 Poluarea biologică

Solul conţine o floră şi o faună proprie, deosebit de variată şi, în general,
nepatogenă. Foarte puţine specii proprii specifice solului, în decursul timpului, s-
au adaptat la viaţa parazitară, putând produce infecţii la animale şi la om. Din
această categorie fac parte unele specii de actinomicete (Nocardia asteoirdes,
Streptomzces albus şi Str. madurae), levuri (Coccidioides immitis, Criptoccocus
neoformans, Histoplasma capsulatum etc.) şi fungi dermatofiţi (Microsporum
nanum, M. gypseum, Keratinomyces sp. etc.). Îmbogăţirea materiei organice din
sol cu dejecţii de la animale şi păsări favorizează dezvoltarea actinomicetelor şi a
ciupercilor potenţial patogene. Transmiterea acestor germeni la animale, prin ceea
ce se numeşte contaminare de tip sol - animal (om), nu reprezintă însă o
consecinţă a poluării, deoarece microorganismele implicate sunt prezente şi în
solurile nepoluate.
Poluarea biologică a solului se referă la depunerea pe sol a apelor reziduale,
dejecţiilor şi a nămolului din fermele zootehnice, abatoare, spitale umane şi
veterinare, întreprinderi de ecarisaj, care conţin germeni patogeni şi paraziţi. De
asemenea, poluarea biologică se realizează, prin secreţiile şi excreţiile patologice
şi prin îngroparea necorespunzătoare a cadavrelor. În aceste cazuri solul devine, o
importantă sursă secundară de infecţie pentru animale şi om. Prin contact direct
cu solul, prin praful ce se depune pe mucoase şi pe piele sau prin inhalarea
acestuia şi prin consumul de furaje şi de apă de pe terenurile poluate, se poate
realiza contaminarea de tip animal - sol - animal (om).
În prezent rolul cel mai important în poluarea biologică a solului revine
apelor reziduale neepurate, care se utilizează pentru irigarea solului. Acestea pot
conţine salmonele, colibacili, pasteurele, clostridii, leptospire, rickettsii,
pararikettsii, virusuri, ouă şi larve de helminţi paraziţi etc.
Aprecierea gradului de poluare biologică a solului şi a dinamicii proceselor
de autopurificare naturală a solului se poate face prin mai mulţi indicatori
igienico-sanitari:
1. numărul total de bacterii mezofile aerobe (numărul total de germeni);
2. numărul de bacterii coliforme şi prezenţa E. coli;
3. numărul de clostridii sultiro-reducătoare şi prezenţa lui Cl.
Perfifrigens.;
4. prezenţa bacteriofagilor enterici;
5. prezenţa şi numărul ouălor, larvelor de paraziţi etc.
3.2.1.2 Poluarea solului prin lucrări de excavare la zi

Astfel de situaţii se constată în cazul exploatărilor miniere la zi, balastiere,
cariere, foraje etc. Se apreciază că în zonele adiacente solurilor distruse direct prin
excavaţii, se afectează suprafeţe de patru şi uneori până la zece ori mai mari.
Aceste lucrări sunt necesare pentru drumuri de acces, organizări de şantier,

depozitare steril, decopertări etc. Datorită excavărilor, pe terenurile învecinate se
distruge biodiversitatea, se schimbă regimul apelor subterane, are loc o modificare
geochimică naturală a elementelor, se manifestă intens procesele de eroziune. În
urma unor astfel de lucrări rămân adevărate „peisaje lunare”, denumite şi „pustiuri
industriale”.
3.2.1.3 Poluarea solului cu halde, depozite, iazuri

Marea majoritate a activităţilor umane, dar în special cele industriale, atrag
după sine şi o creştere a depozitelor de deşeuri solide. Acestea pot fi minerale sau
simplu steril, deşeuri sau reziduuri industriale, deşeuri sau reziduuri menajere.
Acumularea, depozitarea, eliminarea deşeurilor solide au devenit în ultimul
timp, prin amploarea volumelor vehiculate, probleme de mare importanţă pentru
calitatea mediului înconjurător. Haldele, iazurile sau depozitele blochează mari
suprafeţe de teren, care devin total inutilizabile.
Amplasarea sau amenajarea lor necorespunzătoare poate provoca:
- alunecări ale haldelor cu provocarea unor grave accidente;
- poluarea atmosferei (pulberi, bacterii, mirosuri, compuşi organici
volatili);
- poluarea chimică a solului, care poate afecta pentru mulţi ani
proprietăţile fertile ale acestuia;
- poluarea apelor subterane prin migrarea şi antrenarea de substanţe
poluante;
- accentuarea poluării difuze a apelor de suprafaţă prin apele de ploaie
şi şiroire.
3.2.1.4 Poluarea solului prin intermediul atmosferei

Poluarea solului prin intermediul emisiilor din atmosferă, după unii autori,
are ponderea cea mai mare şi în ultimul timp a căpătat o arie mai mare de
extindere. Ea este cauzată de unele surse naturale (vulcani, praf etc.), dar şi de
unele surse antropice (industrie, transporturi aşezări umane, agricultură etc.).
Substanţele toxice din atmosferă cad pe sol şi pătrund în acesta direct sau odată cu
precipitaţiile care au ca efect poluarea solului, proces ce se resimte în reducerea
producţiei de biomasă, contaminarea produselor agricole, afectarea generală a
stării ecosistemelor.
Un rol important la încărcarea solului cu diverşi poluanţi îl au precipitaţiile.
Acestea, odată cu spălarea atmosferei de poluanţi şi depunerea acestora pe sol,
spală şi solul propriu-zis, asigurând astfel transportul poluanţilor spre emisar. De
asemenea, precipitaţiile favorizează şi poluarea solului în adâncime. Combaterea
acestor procese în zone cu o puternică industrializare şi cu instalaţii ce produc
energie termică pe baza arderii combustibililor fosili creează o problemă de mare
impact asupra mediului - ploile acide. Ploaia naturală are un pH de 5,65 datorită
bioxidului de carbon natural din atmosferă. Prin poluare, pH-ul poate scădea până
la 4 şi, uneori, chiar sub 3, dând naştere ploilor acide.
Ploile acide au ca efect asupra solului:
− spălarea acestuia de elementele nutritive;
− reducerea pH-ului, acidifierea solului;
− afectarea solubilităţii diferitelor elemente nutritive;
− afectarea vieţii bacteriene din sol.
Cel mai grav efect al ploilor acide este uscarea vegetaţiei şi mai ales a
pădurii.
În România, dintr-un total de cca. 28% din suprafaţa ţării acoperită cu
păduri, în 1992, erau afectate de fenomenul de uscare cca. 457.142 ha, din care se
estima că poluarea, prin ploi acide în special, este cauza pentru uscare în diferite
stadii a unei suprafeţe de 242.932 ha.
Un alt caz particular al poluării solului prin atmosferă este şi poluarea cu
metale grele. Prin intermediul precipitaţiilor, acestea pătrund în adâncimea
solului, iar prin acumulare biologică, ajung în plante, de unde trec prin consum la
om şi animale. Cu toate că există o anumită rezistenţă a organismelor vii la
acţiunea metalelor grele, ea se manifestă în anumite limite. Depăşirea acestor
limite duce la instalarea unor boli grave la om şi animale, precum şi la
compromiterea gravă a vegetaţiei.
3.3. GESTIONAREA DEŞEURILOR
3.3.1. Clasificarea deşeurilor

Din punct de vedere al naturii şi locurilor de producere, clasificarea
deşeurilor este prezentată în tabelul 3.2.
Tabelul 3.2
Nr. Clasă de
Caracteristici, observaţii
crt. deşeuri
provenite din sectorul casnic sau din sectoare asimilabile cu acesta (inclusiv
1. Menajere resursele secundare sau deşeurile periculoase pe care le conţin) şi care pot fi
preluate cu sistemele curente de precolectare sau colectare din localităţi
deşeuri specifice căilor de circulaţie publică, provenite din activitatea
2. Stradale cotidiană a populaţiei, de la spaţiile verzi, animale, din depunerea de
substanţe solide din atmosferă
provenite de la mica sau marea industrie, din comerţ, din sectorul public sau
Asimilabile
administrativ, care prezintă compoziţie şi proprietăţi similare cu deşeurile
3. cu cele
menajere, putând fi colectate, transportate, prelucrate şi depozitate împreună
menajere
cu acestea
3.3 – Gestionarea deşeurilor 31
Tabelul 3.3. (Continuare)
deşeuri solide de diferite provenienţe, care datorită dimensiunilor nu pot
4. Voluminoase fi preluate cu sistemele obişnuite de precolectare sau colectare, ci
necesită o tratare diferenţiată faţă de acestea
Deşeuri provenite din demolarea sau construirea de obiective industriale
5. Din construcţii
sau civile
deşeuri toxice, inflamabile, explozive, infecţioase sau de altă natură,
6. Periculoase
care, introduse în mediu, pot dăuna plantelor, animalelor sau omului
deşeuri provenite din unităţile agricole şi zootehnice (gunoi de grajd,
7. Agricole dejecţii animaliere, deşeuri animaliere de la abatoare şi din industria
cărnii)
8. Industriale deşeuri provenite din desfăşurarea proceselor tehnologice
deşeuri provenite din activitatea spitalelor, unităţilor sanitare şi care sunt
9. Spitaliere incinerate în crematoriile spitalelor sau în terţe crematorii destinate
acestui scop
Rezultate în
funcţie de De exemplu, balast marin poluat cu petrol , substanţe chimice şi deşeuri
10.
anumite condiţii miniere
speciale, locale
Deşeurile sau reziduurile menajere - de care ne vom ocupa în această

lucrare - sunt rezultate din multiplele activităţi umane. Existenţa lor constituie o
problemă majoră, de actualitate, datorită:
− creşterii cantitative şi modificării conţinutului acestora;
− problemelor create asupra poluării mediului, cu repercursiuni directe
asupra sănătăţii populaţiei;
− cantităţilor mari de materii prime ce pot fi - şi trebuie - recuperate.
Trebuie remarcat că deşeurile se constituie într-o sursă de materiale
refolosibile care este în continuă creştere, proporţional cu dezvoltarea populaţiei
şi cu ridicarea nivelului de trai. Chiar şi cu o rată de recuperare a materialelor
refolosibile în România la jumătate din cea obţinută de ţările europene justifică
aprecierea deşeurilor ca ZĂCĂMÂNT BOGAT în loc de gunoi.
Drept deşeuri menajere sunt considerate următoarele tipuri:
A. Menajere - ce provin din sectorul casnic sau din sectoare asimilabile
cu acestea şi care pot fi preluate cu sistemele curente de
colectare din localităţi. Ele conţin: hârtie, cartoane,
plastic, metale, cârpe, sticlă, ceramică, resturi alimentare,
cenuşă etc.
B. Stradale - sunt specifice căilor de circulaţie publică şi conţin resturi
vegetale, animale şi suspensii solide din atmosferă.
C. Industriale - numai cele echivalent menajere.
3.3.2. Problematica colectării, transportului şi depozitării deşeurilor

menajere
Principalele obiective ale gestiunii deşeurilor solide sunt:
- protejarea sănătăţii publicului;
- protejarea mediului;
- menţinerea curăţenii publice pentru ca aceste locuri să fie acceptabile
din punct de vedere estetic;
- conservarea resurselor naturale prin intermediul politicilor de reducere
a deşeurilor şi prin reciclare.
O abordare integrată a celor trei etape - colectare, transport, depozitare -

este vitală pentru orice comunitate întrucât:
− capacitatea depozitelor existente este în scădere iar construirea unor noi
− depozite constituie un proces dificil şi scump;
− deşeurile conţin multe materiale naturale rare care necesită recuperarea lor;
− un sistem care nu se bazează pe o singură alternativă este mai flexibil la
schimbările economice, legislative şi tehnologice.
3.3.3. Problematica depozitării deşeurilor menajere

Reziduurile pot fi vectori importanţi în răspândirea infecţiilor. Reziduurile
provenite din diferite surse conţin foarte des o gamă variată de microorganisme
printre care şi agenţi patogeni răspânditori de boli infecţioase (viruşi, bacterii,
ouăle diferiţilor helminţi etc.). În condiţii prielnice agenţii patogeni pot trăi în
reziduuri timp îndelungat (zile, luni) de unde pătrund în sol, apă, putând provoca
astfel infecţii şi prin contact direct.
În condiţii naturale fără o neutralizare, unii agenţi patogeni din reziduuri
rămân în viaţă timp îndelungat (luni şi chiar peste un an), în special ouăle
diverşilor helminţi şi microbii de sporozoare. Agenţii patogeni semnalează în
reziduuri numai posibilitatea infecţiilor, iar reziduurile respective sunt considerate
ca medii de propagare a infecţiilor. Pentru apariţia îmbolnăvirilor şi în special a
epidemiilor în afara pătrunderii în organismul uman a agenţilor patogeni, sunt
necesari şi alţi factori, cum ar fi receptivitatea organismului, numărul suficient al
agenţilor patogeni etc. Reziduurile pot conduce la crearea unor condiţii favorabile
pentru înmulţirea insectelor şi rozătoarelor.
Atât insectele, cât şi rozătoarele sunt bine cunoscute ca purtători şi
răspânditori de boli infecţioase. Muştele sunt atrase de mirosul legat de
descompunerea reziduurilor cu conţinut de substanţe organice. În aceste substanţe
muştele depun ouăle şi se înmulţesc foarte repede. Ciclul de reproducere al muştelor
în condiţii prielnice este de 4-5 zile. Înmulţirea rozătoarelor este favorizată de
grămezile de reziduuri insuficient tratate în care se găsesc materii necesare hranei
lor. Condiţia cea mai importantă a tratării este evacuarea ritmică a reziduurilor,
depozitarea, respectiv stocarea lor, cât mai puţin timp şi în recipienţi închişi.
Un efect, cel mai des semnalat în ultimul timp, este cel al poluării solului,
apelor de suprafaţă şi a apelor freatice. Reziduurile necorespunzător tratate, cât şi
produsele lor de descompunere, fiind spălate de ape de precipitaţii, se împrăştie şi
pătrund în sol. Astfel, se poluează suprafaţa solului pe întinderi mari, după care
particulele de sol contaminate şi de materii poluante, prin apele din precipitaţii,
pătrund în apele freatice sau în apele de suprafaţă din apropiere (canale deschise,
pâraie, râuri, lacuri, etc.). Produsele finale ale descompunerii reziduurilor
organice, intrând în contact cu apele din precipitaţii, se alcalinizează sub formă de
diferite săruri, în special cloruri, nitraţi şi sulfaţi, conducând la înrăutăţirea
calităţii apei şi la creşterea durităţii acesteia.
Reziduurile provenite din procesele de curăţire şi spălare din diferite
gospodării individuale, dar mai ales reziduurile proceselor industriale pot ajunge
în mediul înconjurător şi prin circulaţia schimbului de materie (alimentarea cu
apă, legumicultură etc.) şi deci pot ajunge în organismul uman.
Depozitarea şi tratarea necorespunzătoare a deşeurilor solide menajere pot
conduce la poluarea atmosferei. Descompunerea reziduurilor cu conţinut de
substanţe organice este însoţită de degajarea unor gaze rău mirositoare (metan,
amoniac, hidrogen sulfurat etc.). Vântul şi mişcările de aer ridică praful din
grămezile de reziduuri, poluând atmosfera. Pe arterele de circulaţie murdare,
insuficient curăţate, reziduurile sunt zdrobite şi sfărâmate de mijloacele de
transport, iar praful fin este ridicat în aer chiar de către mijloacele de transport.
Produsele de ardere (fum, funingine, cenuşă), apărute în urma autoaprinderii
incomplete a reziduurilor la locurile de depozitare, poluează mediul înconjurător
pe întinderi foarte mari.
Nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere şi aspectul deprecierii estetice a
cadrului natural. Pe lângă pericolul de epidemie şi alte consecinţe negative de
poluare a mediului înconjurător, ca urmare a evacuării necorespunzătoare a
reziduurilor, apare o privelişte care provoacă oamenilor dezgust, degradând
estetic peisajul. Gradul de civilizaţie atins la acest sfârşit de mileniu impune
orientarea gospodarilor edili şi spre găsirea unor soluţii eficiente de colectare,
transport, depozitare şi valorificare a gunoaielor solide menajere.
Cantităţile specifice de reziduuri menajere produse în diferite ţări, oraşe din
România respectiv tipuri de clădiri sunt prezentate în tabelele 3.3, 3.4 şi 3.5.
Tabelul 3.4
Cantitatea reziduurilor
Ţara Oraş
kg/loc/an g/loc/zi
Berna 164 450
Elveţia
Geneva 215 590
Moscova 190 520
Rusia
St. Petersburg 200 550
Ungaria Budapesta 220 600
Brazilia Rio de Janeiro 235 640
Stuttgard 200 510
Germania
Hamburg 210 585
Suedia Stockholm 242 640
Olanda Haga 275 750
Anglia Valoare medie pe oraş 280 760
Paris 290 800
Franţa Lille 320 820
Calais 260 710
Calcutta 385 1060
India
Bombay 250 680
Los Angeles 405 1110
S.U.A.
California 340 930
Bucureşti 315 985
România Constanţa 220 690
Timişoara 235 720
Tabelul 3.6.
Municipiul Indicele de producere [kg/loc. zi]
Minim Maxim Mediu
BRĂILA 0,56 1,11 0,87
BRAŞOV 0,96 1,25 1,03
CLUJ – NAPOCA 0,62 0,96 0,88
CONSTANŢA 0,65 0,94 0,83
CRAIOVA 0,74 0,99 0,87
GALAŢI 0,65 0,94 0,79
IAŞI 0,76 0,82 0,84
PLOIEŞTI 0,91 1,12 1,00
SIBIU 0,73 0,82 0,78
TIMIŞOARA 0,65 0,90 0,78
Tabelul 3.7.
Unitate Cantit. Greutate
Locul de Felul Perioada
de reziduuri a
producere reziduurilor de timp
măsură [kg] [m2] specifică
Clădiri cu
Menajere 1 om 1 an 200 0,50 –
canalizare
Clădiri fără
Menajere 1 om 1 an 212 0,51 –
canalizare
Cantine şi
bufete de Menajere 1 om 1 schimb 0,018 – –
întreprinderi
Resturi de 1 fel de
Restaurante 1 an 0,065 – 0,8
mâncare mâncare
Fabrici şi uzine Menajere 1 om 1 schimb 0,306 – 0,8
Magazine
Menajere 1 m2 24 ore 0,030 – –
universale
Instituţii de
Menajere 1 elev 1 schimb 0,979 – –
învăţământ
Teatre Menajere 2 spectatori 1 reprezent. 0,039 – –
Cinematografe Menajere 2 spectatori 1 reprezent. 0,039 – –
Instituţii
Menajere 1 salariat 24 ore 0,274 – –
centrale
Hoteluri Menajere 1 vizitator 24 ore 0,332 – –
Cămine Menajere 2 oameni 1 an – 0,176 0,334
Case de odihnă Menajere 1 vizitator 24 ore 0,280 – –
Compoziţia medie a reziduurilor menajere (în %) din România comparativ

cu alte ţări (în anul 1991) este prezentată în tabelul 3.6.
Tabelul 3.9
Substanţe Hârtie
Sticlă, Materii
Ţara amorfe plastic, Metale Diverse
ceramică organice
(cenuşă) textile
România 10 – 15 8 – 12 2–3 1–2 60 – 70 5–8
S.U.A. 10 42 8 6 22,5 11,5
Anglia 35 25 7 7 15 11
Franţa 24,5 29,6 4,2 3,9 24 14
Germania 30 18,7 5,1 9,8 21,2 15,2
Elveţia 20 45 5 5 20 5
Olanda 9,1 45,2 4,8 4,9 14 22
Belgia 48 20,2 2,5 3 23 3
Cehoslovacia 6 14 2 11 39 28
Polonia 21 6,2 9,9 2,4 43,8 25,7
Norvegia 12,4 54,2 2,5 5,1 44,7 1,8
Suedia – 55 6 15 12 12
Spania 22 21 3 4 45 5
Canada 5 70 5 5 10 2
Finlanda – 65 5 5 10 5
3.3.4. Problematica neutralizării deşeurilor menajere

Un sistem integrat de gospodărire a deşeurilor echivalent menajere
necesită:
1. minimizarea cantitativă a deşeurilor;
2. recuperare şi reciclare;
3. compostare;
4. incinerare;
Primul punct este o cerinţă primordială, indiferent de soluţiile alese pentru
neutralizarea deşeurilor echivalent menajere - recuperare şi reciclare, compostare
sau incinerare.
Strategia în domeniul reciclării vizează următoarele obiective principale:
- prevenirea formării deşeurilor prin promovarea tehnologiilor curate
- şi a ecoproduselor;
- valorificarea deşeurilor prin optimizarea sistemelor de colectare şi
- triere colectivă;
- eliminarea finală a deşeurilor care nu şi-au găsit o soluţie de
- valorificare;
Compostarea deşeurilor are la bază faptul că reziduurile cu conţinut de
substanţe organice se descompun datorită interacţiunii microorganismelor şi a
degajării de căldură şi drept rezultat se obţin o serie de produse foarte diferite -
compost - foarte utilizat (dar extrem de necesar) în domeniul agricol. Factorii
principali care determină eficienţa procesului de compostare sunt:
- calitatea materiei care se descompune;
- raporturile carbon/azot, carbon/fosfat;
- granulaţia şi omogenitatea materiei;
- saturaţia în aer;
- umiditatea;
- valoarea pH-ului;
- temperatura.
Scopul principal al compostării este distrugerea agenţilor patogeni umani,
animalieri şi vegetali care se regăsesc în reziduuri.
Procedeul cel mai indicat pentru neutralizarea gunoaielor, din punct de
vedere igienic, este arderea fără adaos de combustibil auxiliar.
Organele sanitare consideră acest procedeu ca fiind singurul acceptabil şi, în
prezent, mulţi specialişti consideră arderea ca procedeul cel mai modern de neutralizare.
În ultimul sfert de secol au fost create în întreaga lume, şi în special în
oraşele mari, platforme pentru arderea gunoaielor (incineratoare), fiind clasificate
şi concluzionate condiţiile tehnologice (tehnice) pentru arderea sigură în instalaţii.
Procedeele pentru ardere a gunoaielor cu alte forme de combustibil (cărbune,
gaze naturale, păcură etc.) trebuie să fie utilizate numai în cazuri extreme.
Prin arderea la temperaturi înalte, neutralizarea gunoaielor este rapidă şi
completă.
Staţiile pentru ardere au nevoie de suprafeţe mici şi pot fi amplasate în
apropierea localităţilor, reducându-se astfel simţitor cheltuielile de transport.
Poluarea mediului înconjurător este minimă, putând fi menţinută în limitele

admise de normele sanitare.
Cenuşa rezultată poate fi reţinută cu ajutorul unor instalaţii adecvate, astfel
că volumul materiilor poluante eliminate în mediul înconjurător este mic.
Singura cerinţă care trebuie avută în vedere la amplasarea acestor staţii este
accesul uşor al autovehiculelor de transport şi nivelul zgomotului produs de
circulaţia intensă a acestora. Conţinutul de substanţe organice ale zgurii şi cenuşii
este foarte mic şi uşor de tratat. Prin ardere se obţine şi o anumită cantitate de
energie termică care poate fi utilizată.
Dezavantajul procedeului constă în costurile mari de investiţii şi de exploatare.
Funcţionarea ireproşabilă a instalaţiilor necesită un personal bine instruit şi
de înaltă calificare. Fenomenele de coroziune care apar în instalaţii diminuează
siguranţa în exploatare, fiind inevitabile instalaţii de rezervă. Mai mult, arderea unor
gunoaie necesită soluţii constructive speciale. Trebuie avut în vedere, de asemenea,
şi oscilaţiile bruşte care pot apare în compoziţia gunoaielor destinate arderii.
O problemă deosebită o reprezintă depozitarea reziduurilor rezultate din
procesul de ardere (zgura şi cenuşa). Tendinţa mondială este ca la staţiile de ardere
să fie realizate şi anumite instalaţii de utilizare a zgurii şi cenuşii (instalaţii de
concasare, sortare etc.) prin realizarea de materiale ce pot fi utilizate în construcţiile
de drumuri sau în producerea altor elemente prefabricate pentru construcţii.
Prin ardere, conţinutul de substanţe organice se pierde integral, ceea ce
reprezintă un dezavantaj pentru ţările unde condiţiile de sol impun utilizarea în
agricultură a tuturor resurselor de substanţe organice.
În aceste instalaţii se pot arde şi deşeurile medicale, cele mai frecvente
fiind:
- deşeuri de la pacienţi cu boli infecţioase;
- toate ustensilele tăioase sau ascuţite: seringi, cuţite, foarfeci etc.;
- deşeuri infecţioase de la laboratoarele clinice de microbiologie;
- deşeuri biologice din zonele operatorii;
- ambalaje de la medicamente şi ustensile.
Reziduurile medicale (deşeuri) fac parte din categoria deşeurilor
periculoase, necesitând sisteme de colectare şi tratare speciale.
În conformitate cu reglementările internaţionale, deşeurile medicale
(spitaliceşti) trebuiesc tratate separat, prin incinerare (ardere) în instalaţii speciale
şi distincte de ardere, la temperaturi mari. Pentru a asigura acest lucru, trebuie să
existe arzătoare atât în camera principală de ardere (camera de piroliză) cât şi în
cea de postardere.
La acceptarea soluţiei de incinerare a deşeurilor echivalent menajere trebuie
să ţinem cont de conţinutul acestora în substanţe combustibile. În tabelele 3.7 şi
3.8 sunt prezentate:
Tabelul 3.10
Compoziţia reziduurilor menajere pe grupe de substanţe chimice
Grupele de substanţe [%]
Celulozice 48,0
Albuminoide 5,0
Proteine 3,0
Substanţe grase, răşini 4,0
Lignină 12,0
Substanţe minerale, incinerabile 5,0
Substanţe minerale neincinerabile 21,0
Materiale plastice 2,0
TOTAL 100,0
Tabelul 3.11
Compoziţia chimică a reziduurilor menajere
Denumirea elementelor [%]
Carbon (C) 24,0 – 32,0
Hidrogen (H) 2,0 – 2,5
Oxigen (O) 3,3 – 4,4
Azot (N) 9,0 – 10,5
Sulf (S) 0,3 – 1,0
Apa (H2O) 41,0 – 43,0
Cenuşă 11,0 – 20,0
Diverse 1,0 – 1,5
Ponderea pe care o avea (în anii 1970) incinerarea deşeurilor între metodele
de tratare/neutralizare a acestora, este prezentat în tabelul 3.9.
Tabelul 3.12
Procedeu utilizat
Ţara Depozitare Ardere Compostare Total %
Total % Total % Total %
S.U.A. (1966) după nr. de
738,0 79,2 1011) 20,3 50,0 0,5 933,0 100
locuitori peste 25.000
Germania (1970) după nr. de
47,92) 78,0 12,1 20,0 1,2 2,02) 61,2 100
locuitori
Olanda (1971) după cantitatea
2,3 65,03) 0,7 20,0 0,5 15,0 3,5 100
gunoaielor (mil. t/an)
1)
Total 250 de instalaţii;
2)
130 depozite organizate, 30 incineratoare, 16 instalaţii de compostare;
3)
175 tone / an depozitare organizată;
După circa 20 de ani situaţia s-a schimbat conform datelor cuprinse în

tabelul 3.10.
3.4 – Protecţia apei 39
Tabelul 3.13
Depozitare în
Deşeuri Deşeuri Deşeuri
Ţara groapă
(kg/pers/zi ) incinerate reciclate
ecologică
Canada (1988) 1,7 82 8 10
Danemarca (1990) 1,3 25 25 50
Franţa (1990) 0,95 21 21 58
Germania (1992) 1,4 46 36 18
Japonia (1991) 0,8 10 77 13
Olanda (1992) 1,0 42 31 27
Suedia (1991) 1,2 40 55 5
Elveţia (1992) 1,2 0 80 20
Anglia (1988) 0,8 86 7 7
USA (1991) 1,6 67 16 17
Din cele două tabele reiese că în ultimii douăzeci de ani ponderea

incinerării deşeurilor a crescut considerabil în ţările puternic dezvoltate.
3.4. PROTECŢIA APEI
3.4.1. Apa în natură

În mod obişnuit apa se găseşte în natură într-un circuit continuu. Astfel, apa
de suprafaţă din râuri, fluvii, lacuri, mări şi oceane se evaporă trecând în atmosferă
sub formă de vapori şi este cunoscută sub denumirea de apă atmosferică. Sub
această formă apa circulă, sau este purtată de curenţii de aer, până ajunge în zone cu
temperatură mai scăzută, când se condensează şi cade la suprafaţa solului sub formă
de ploaie, lapoviţă sau ninsoare, formă denumită apă meteorică.
Odată, ajunsă pe sol apa meteorică dacă întâlneşte roci permeabile, le
străbate până în momentul când întâlneşte un strat impermeabil la nivelul căruia
se opreşte, formând apa subterană, care poate fi de 2 feluri:
− ape cu nivel liber dacă se găsesc în primul strat acvifer, denumite şi ape
freatice, denumirea utilizată mai ales pentru apele cu nivel liber de mică adâncime
şi
− ape captive, care se găsesc cuprinse între două straturi impermeabile;
acestea pot fi ascensionale, dacă, se ridică până la o cotă situată sub niveluri
solului şi arteziene, dacă depăşesc nivelul solului în care se găsesc.
În circulaţia lor prin sol, apele subterane - de profunzime sau de adâncime -
pot ajunge la suprafaţă sub formă de izvoare care împreună cu apa meteorică
căzută pe soluri impermeabile formează, apa de suprafaţă. Aceasta se poate
prezenta ca apă curgătoare (râuri, fluvii) sau apă stătătoare (bălţi, lacuri). Un loc
aparte îl ocupă apa mărilor şi oceanelor, care, deşi este o apă de suprafaţă, are
caracteristici hidrologice şi de compoziţie deosebite.
În condiţii naturale, apa nu se găseşte niciodată în stare pură, în apă se

găseşte totdeauna o oarecare cantitate de substanţe chimice dizolvate sau în
suspensie. Diversitatea şi multitudinea substanţelor care intră în compoziţia
naturală a apei a necesitat clasificarea acestor substanţe în mai multe grupe:
A. Gaze dizolvate, din care cele mai frecvente sunt: oxigenul, bioxidul de
carbon şi hidrogenul sulfurat.
− Oxigenul, care se găseşte sub formă dizolvată, este necesar respiraţiei
organismelor acvatice prin intermediul cărora se petrec neîncetat o serie de procese
chimice aerobe; în absenţa sau carenţa de oxigen iau naştere procese anaerobe.
Bilanţul oxigenului din apă rezultă din jocul - echilibrul dinamic - a două
grupe de procese. Un grup este reprezentat de procesele care îmbogăţesc
cantitatea de oxigen din apă, iar celălalt din cele care reduc cantitatea de oxigen.
Din primul grup face parte:
- dizolvarea oxigenului atmosferic;
- suprafaţa de contact a apei cu aerul atmosferic;
- oxigen produs prin fenomenele de fotosinteză prezente în vegetaţia
subacvatică.
Procesele prin care cantitatea de oxigen este redusă constau din consumul
acestuia în procesul de transformare şi degradare biochimică a substanţelor
organice şi uneori de oxidare a unor elemente minerale (fier, mangan etc.).
− Bioxidul de carbon reprezintă un gaz care, în mod obişnuit este dizolvat în
apă. Principalele surse de bioxid de carbon din apă sunt reprezentate de respiraţia
organismelor acvatice, de procesele biochimice de degradare organică cât şi de
unele procese geochimice rezultate din contactul apei cu solul. Reducerea cantităţii
de bioxid de carbon este determinată pe de o parte de trecerea sa în atmosferă, iar pe
de altă parte de procesele de fotosinteză a vegetaţiei acvatice.
− Hidrogenul sulfurat se întâlneşte mai rar în apele naturale şi cu
precădere în apele subterane. El are o provenienţă telurică fiind legat de existenţa
unor zăcăminte de sulf, care prin prezenţa sulfurilor sau sulfaţilor, şi în urma unor
procese chimice biogene dau hidrogen sulfurat. Cunoaşterea acestui fenomen este
necesară în caracterizarea generală a unei ape, deoarece hidrogenul sulfurat este
un indicator de poluare.
− Ionii de hidrogen apar şi în apa chimic pură, ca urmare a procesului de
disociere parţială. Ea determină pH-ul apei, în funcţie de care se petrec o serie de
procese chimice:
- dizolvarea unor substanţe chimice (obişnuit mai mare cu cât apa este
mai acidă);
- desfăşurarea diverselor combinaţii chimice şi a proceselor biochimice
şi fiziologice.
În mod obişnuit pH-ul apei naturale este cuprins între 6,5 - 8,5, având în
general tendinţă spre alcalinitate.
B. Substanţele minerale din apă sunt elemente deosebit de importante în

caracterizarea unei ape. Elementele minerale cele mai frecvente sunt reprezentate de
calciu, sodiu, potasiu şi magneziu la care se pot adăuga, în concentraţii mai mici şi
variaţii mai mari, manganul, cadmiul, nichelul, cobaltul, litiul, bariul şi altele. În
funcţie de combinaţiile acestora, apele naturale pot fi grupate în mai multe categorii:
clorurate, sulfurate, bicarbonatate (calcice, magneziene, sodice) etc.
Cantitatea totală de săruri minerale prezente în apă determină gradul de
mineralizare a acesteia. Din acest punct de vedere apele naturale se împart în 3
categorii şi anume:
- ape slab mineralizate, care au sub 500 mg/dm3;
- ape mineralizate, care au între 500 şi 1 000 mg/dm3;
- ape puternic mineralizate, care au peste 1 000 mg/dm3.
C. Substanţele biogene sunt cele legate de activitatea vitală a organismelor

acvatice şi care la rândul lor influenţează această activitate. Ele au în general o
provenienţă biologică rezultând din descompunerea substanţelor organice sub
acţiunea enzimatică a microorganismelor. Cele mai frecvente sunt amoniacul,
azotiţii, azotaţii şi fosfaţii, dar tot aici pot fi incluşi unii compuşi ai fierului şi
siliciului, substanţe cu largă răspândire în natură.
D. Substanţele organice se pot găsi sub formă dizolvată, coloidală sau în

suspensie şi provin cel mai adesea din distrugerea organismelor acvatice animale
şi vegetale şi descompunerea acestora, ca şi din unii produşi de metabolism ai
acestor organisme, eliminaţi în mediul hidric înconjurător.
3.4.2. Poluarea apei

Poluarea apei reprezintă modificarea în mod direct sau indirect a
compoziţiei normale a acesteia, ca urmare a activităţii omului, într-o astfel de
măsură încât impietează asupra tuturor folosinţelor la care apa putea servi în
starea sa naturală. Deşi această definiţie nu poate fi considerată completă, totuşi
ea prezintă câteva caractere care circumscriu noţiunea de poluare.
În primul rând, arată că poluarea se produce ca urmare a activităţii umane,
deşi paralel se utilizează încă şi noţiunea de autopoluare.
Autopoluarea reprezintă un fenomen natural şi constă, cel mai frecvent,
din distrugerea masivă a florei şi faunei apei, mai ales după perioadele de
înmulţire intensivă cunoscute sub denumirea de înflorirea apei. Ca urmare a
acestui fenomen apa îşi creşte conţinutul în substanţe organice în descompunere
cu un consum mare de oxigen şi apar unele fenomene de putrefacţie şi degradare;
tot aici mai poate fi cuprinsă şi antrenarea prin apele de şiroire a unor cantităţi
crescute de suspensii de pe sol.
În al doilea rând poluarea nu apare ca fenomen decât în momentul când
modificarea produsă în compoziţia apei ajunge la împiedicarea folosirii acesteia în
diferite scopuri. Acest fapt exclude de la început acele surse de apă care prin
caracteristicile lor naturale nu pot servi în anumite scopuri. Totodată însă se precizează
că nu orice modificare poate fi considerată ca poluare, ci numai aceea care produce
inconvenienţe în utilizarea apei sau periclitează sănătatea oamenilor şi animalelor.
În acest sens, unii cercetători fac diferenţa între impurificare şi poluare,
tocmai din punctul de vedere arătat mai sus.
Impurificarea corespunde doar modificării compoziţiei apei şi ajunge la
poluare când aceste modificări împiedică utilizarea apei. Factorii care conduc la
poluarea apei sunt variaţi şi numeroşi, totuşi ei pot fi grupaţi în:
- factori demografici, reprezentaţi de număru1 populaţiei dintr-o
anumită zonă, observându-se că poluarea este proporţională cu
densitatea populaţiei;
- factori urbanistici corespunzători dezvoltării aşezărilor umane, care
utilizează cantităţi mari de apă pe care le întorc în natură sub formă de
ape uzate intens impurificate;
- factori industriali sau economici reprezentaţi de nivelul de dezvoltare
economică şi cu precădere industrială al unei regiuni în sensul creşterii
poluării paralel cu creşterea industriei.
Sursele de poluare pot fi împărţite în 2 mari categorii: surse organizate şi

surse neorganizate.
Sursele organizate sunt reprezentate de reziduurile lichide (ape reziduale)
ale diferitelor colectivităţi. Aceste surse sunt cel mai frecvent permanente, bine
cunoscute şi acceptate ca atare. Ele sunt reprezentate de apele reziduale comunale
sau menajere şi apele reziduale industriale.
Un loc aparte în cadrul apelor reziduale industriale îl ocupă apele reziduale
zootehnice, care provin de la unităţile de creştere a animalelor (în cazul nostru al
bovinelor) şi care sub aspect calitativ, datorită încărcării mai mari se apropie mai
mult de apele reziduale menajere. De multe ori, acestea conţin şi substanţe
chimice ca antibiotice, biostimulatori, pesticide etc.
Sursele neorganizate de poluare a apei sunt reprezentate de reziduurile

solide depozitate pe malul râurilor, de apele de irigaţie reîntoarse, încărcate cu
substanţe chimice şi suspensii în râuri sau pătrunse în apele subterane, de apele
meteorice care culeg şi transportă diferitele impurităţi existente pe sol etc. Această
poluare are un caracter accidental, nu este totdeauna cunoscută şi ca atare nici nu
poate fi bine stăpânită, ca cea organizată.
Poluarea, deşi considerată ca fenomen general, poate fi diferenţiată în mai
multe tipuri, grupate astfel:
- poluarea biologică - bacteriologică, virusologică şi parazitologică -
legată în mod direct de prezenţa omului. Este cel mai vechi tip de
poluare cunoscut şi apare caracteristic zonelor subdezvoltate sau în

curs de dezvoltare;
- poluarea fizică cu precădere cu substanţe radioactive, dar şi termică
sau determinată de elemente insolubile plutitoare sau sedimentabile.
Este cel mai nou, mai recent, tip de poluare caracteristic zonelor
avansate sau intens dezvoltate;
- poluarea chimică este reprezentată de pătrunderea în apă a unor
substanţe chimice diverse, de la cele organice uşor degradabile până
la cele toxice cu persistenţă îndelungată, şi cu remanenţă.
Un prim efect al poluării chimice este reprezentat de potenţialul toxic al
acestor substanţe, ceea ce a determinat o patologie caracteristică denumită
patologie chimică de natură hidrică.
Un alt efect este cel reprezentat de modificarea caracterelor
organoleptice ale apei, determinând reacţii senzoriale dezagreabile. Sunt cuprinse
aici gustul şi mirosul particular, modificări vizibile de turbiditate şi culoare,
spumarea apei sau chiar senzaţia supărătoare provocată la contactul cu apa. Toate
aceste modificări produc disconfort şi limitează în mod evident utilizarea apei de
către populaţie, mai ales că un mare număr de substanţe chimice poluante sunt
susceptibile de alterarea proprietăţilor organoleptice chiar la concentraţii foarte
reduse ce nu depăşesc uneori câteva părţi per miliard.
Efectul cel mai des întâlnit produs de poluarea chimică a apei constă în
influenţa diverselor substanţe poluante asupra proceselor biologice care se petrec
în apele naturale.
Echilibrul ecologic al diferitelor biocenoze din apă este atât de sensibil
încât schimbări infime, dar persistente, în compoziţia apei pot duce la perturbări
profunde şi cu consecinţe din cele mai importante Se poate produce astfel o
distrugere a microorganismelor din apă şi ca atare oprirea sau încetinirea
fenomenelor naturale de autopurificare a apei, cu persistenţa poluării şi a
consecinţelor sale asupra utilizării apei în diferite scopuri. Uneori pot apărea şi
consecinţe economice din cele mai grave prin distrugerea florei şi faunei acvatice,
în mod special a peştilor care sunt foarte sensibili la poluarea chimică a apei.
Poluarea chimică a apei se poate produce în mod accidental, dar de cele mai
multe ori datorită îndepărtării necontrolate a diverselor deşeuri sau reziduuri
lichide sau solide. Sursele de poluare a apei sunt multiple, cel mai frecvent însă
ele sunt reprezentate de reziduurile comunale, industriale şi agrozootehnice.
Poluarea menajeră este dependentă de numărul populaţiei. Încărcarea în
poluanţi organici şi minerali a reziduurilor lichide menajere (comunale) este
deosebit de mare, atingând 10 litri de nămol/locuitor şi zi sau 50 kg materii solide
uscate/locuitor şi an (date ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii). Ele conţin
materii organice putrescibile compuse în general din glucide, proteine şi diverse
lipide. Cel mai frecvent se întâlnesc acizi aminaţi, acizi graşi, săpun, esteri,
detergenţi anionici, aminozaharuri, amine şi amide şi alţi compuşi organici.
Aceste impurităţi sunt în mare parte decantabile dând naştere la straturi suprapuse
de nămol organic.
Principalii constituenţi neorganici caracteristici poluării menajere sunt
sărurile dizolvate sub formă de ioni de sodiu, potasiu, calciu, magneziu, amoniu,
cloruri, nitraţi, bicarbonaţi, sulfaţi şi fosfaţi. Cantitatea lor deşi mai mică decât a
poluanţilor organici este considerată totuşi ca apreciabilă.
În ceea ce priveşte poluarea industrială este mult mai dificil de stabilit
cantitatea poluanţilor. Aceştia pot fi reprezentaţi de materii prime, produşi
intermediari, produşi finiţi, coproduşi sau subproduşi. Cel mai adesea se întâlnesc
detergenţi, solvenţi, cianuri, metale grele, acizi minerali şi organici, substanţe
azotate, grăsimi, săruri, coloranţi, pigmenţi, compuşi fenolici, agenţi de spălare,
sulfuri şi amoniac etc. Mulţi dintre aceşti poluanţi au efecte toxice.
În fine, poluarea agro-zootehnică provine din reziduurile animale, produşi de
eroziune ai solului, îngrăşăminte naturale sau sintetice, săruri neorganice, substanţe
minerale rezultate din irigare, ierbicide şi pesticide, biostimulatori, antibiotice etc.
Nivelul poluant al reziduurilor animaliere rezultă şi din faptul că ele
depăşesc pe cele umane într-o proporţie de 5 la 1 pentru consumul de oxigen, 7 la
1 pentru azotul total şi 10 la 1 în ceea ce priveşte materiile solide totale (O.M.S.).
3.4.3. Autopurificarea apei

Poluarea apei suferă însă o reducere substanţială faţă de valoarea sa iniţială
datorită capacităţii sale de autopurificare. Aceasta constă în diluţia poluanţilor în
masa apei şi scăderea concentraţiei lor, în depunerea elementelor insolubile şi
scoaterea lor propriu-zis din apă şi în degradarea substanţelor organice şi
transformarea lor în produşi minerali cu ajutorul micro-organismelor din apă.
Procesele care stau la baza autopurificării (naturale sau artificiale) sunt
procese fizice şi fizico-chimice, respectiv procese biologice şi biochimice.
Procesele fizice şi fizico-chimice sunt reprezentate de:
- diluţie, respectiv reducerea concentraţiei diverşilor poluanţi ca urmare
a pătrunderii lor în masa apei;
- sedimentarea poluanţilor aflaţi în suspensie, în funcţie de mărime,
greutate şi formă. Sedimentarea are loc cu atât mai bine cu cât
temperatura apei este mai ridicată, adâncimea mai mare şi, mai ales,
viteza de curgere este mai mică;
- radiaţiile solare, mai ales cele ultraviolete au putere bactericidă şi
bacteriostatică, acţiune care depinde, însă, de gradul de limpezime al apei;
- temperatura apei, care în afara influenţei asupra sedimentării,
acţionează direct asupra germenilor patogeni pătrunşi în apă, în sensul
că aceştia fiind adaptaţi temperaturii corpului uman nu întâlnesc
condiţii prielnice de supravieţuire îndelungată în apă. În sens indirect,
temperatura apei determină şi viteza reacţiilor chimice şi biochimice,

care au loc în apă şi care contribuie la autopurificare;
- reacţiile chimice şi fizico-chimice cele mai frecvente sunt cele de
oxidare, reducere, precipitare, adsorbţie, absorbţie, etc. Ele se petrec
atât între elementele poluante şi cele naturale din apă cât şi între două
sau mai multe elemente poluante.
Procesele biologice şi biochimice sunt reprezentate de:

- concurenţa microbiană sau antagonismul dintre flora saprofită
(proprie apei) şi flora patogenă supraadăugată prin poluare. La baza
acestuia stau produşii florei proprii, care exercită efecte antibiotice
asupra florei supraadăugate. Mecanismul este mai puternic vara, când
metabolismul germenilor este mai ridicat, decât iarna;
- acţiunea bacteriovoră a organismelor acvatice, în mod special a
protozoarelor, infuzorilor, crustaceelor, moluştelor care se hrănesc cu
bacterii şi care nu fac diferenţă între flora saprofită şi cea patogenă,
ducând la scăderea progresivă a acestora din urmă;
- acţiunea litică a bacteriofagilor, care duce la distrugerea germenilor;
- biodegradarea substanţelor organice sau desfacerea şi
descompunerea lor, chiar a celor foarte complexe, în substanţe mai
simple şi transformarea lor în final în substanţe minerale. Factorii
(germenii) de descompunere pot fi specifici pentru anumite categorii de
substanţe (proteine, glucide, lipide) sau pentru anumite etape de
degradare (aerobă, anaerobă).
Aceste fenomene care se petrec mult mai intens în apele de suprafaţă decât
în cele subterane, încep, în ultimul timp, să-şi piardă din importanţă ca urmare a
creşterii frecvenţei poluării şi reducerii timpului necesar de aducere a apei la
caracteristicile sale iniţiale. Apare astfel o implicare a poluărilor consecutive ceea
ce duce implicit la cumularea acestora şi creşterea sau menţinerea nivelului de
poluare atins. Dacă, la aceasta adăugăm şi posibilităţile reduse de degradare a
unor poluanţi chimici sau chiar lipsa totală a acesteia ne putem da seama de
adevărata valoare a poluării apei ca fenomen de reducere a rezervelor naturale de
care beneficiază în prezent omenirea.
Fără a desconsidera procesul de autopurificare a apei, odată cu creşterea
nivelului de poluanţi în apă şi caracterului nedegradabil sau foarte greu degradabil
a unora dintre aceştia, principalele măsuri de păstrare a calităţii apei trebuie
să fie luate în sensul protecţiei acesteia faţă de poluanţi.
3.4.4. Ape uzate menajere

Conţinutul de impurităţi al tuturor apelor uzate menajere prezintă o
remarcabilă asemănare. Poluanţii sunt de natură:
1. Chimică - organici - conţin materii organice putrescibile (reziduuri de

provenienţă biologică: excremente, resturi alimentare, etc.) compuse în general
din glucide, proteine şi diverse lipide: acizi aminaţi, acizi graşi, săpun, esteri,
detergenţi anionici, aminozaharuri, amine şi amide precum şi alţi compuşi
organici de genul produselor petroliere sau pesticide.
2. Chimică - anorganici - constituiţi din nisip, pământ, săruri dizolvate
sub formă de ioni de: sodiu, potasiu, calciu, magneziu, amoniu, cloruri, nitraţi,
bicarbonaţi, sulfaţi şi fosfaţi. Cantitatea lor, deşi mai mică decât a poluanţilor
organici este considerată totuşi ca apreciabilă.
3. Biologici respectiv organisme vii de genul bacterii, protozoare,
virusuri, viermi.
Reziduurile conţinute în apa menajeră constituie indicatorii fizico-chimici
şi biologici de poluare a apelor uzate.
Pentru a stabili gradul de poluare şi măsurile de combatere (metodele de
depoluare) se fac o serie de determinări fizico-chimice care au drept scop
stabilirea următorilor indicatori:
- indicatorii globali: temperatură, culoare, miros, turbiditate, suspensii,
sedimente, reziduul total, pH, azot total, amoniac, nitriţi, fosfaţi,
cloruri, consum chimic de oxigen (CCO), consum biochimic de
oxigen (CBO5 ).
- indicatorii specifici : substanţe toxice, metale grele, radioactive etc.
Ca element de caracterizare a poluării apelor uzate orăşeneşti s-a definit
noţiunea de locuitor echivalent mediu/locuitor a poluanţilor organici
biodegradabili. Observaţii de durată au permis să se tragă concluzia că această
mărime se poate considera relativ constantă.
Pentru aşezările europene s-a admis valoarea de 54 g CBO5 pe zi şi pe
locuitor.
Încărcarea medie cu substanţe organice a apelor uzate menajere se poate
stabili cunoscând volumul de ape uzate raportat la numărul de locuitori ( în
Europa 150 l pe locuitor, pe zi ).
Caracteristicile medii ale apelor uzate orăşeneşti sunt date în tabelul 3.11.
Tabelul 3.14
Nr. Indicator de calitate u.m. Cantitate
1 Reziduu total mg/l 500 - 900
2 Suspensii totale mg/l 300 - 700
3 Sediment în 24 de ore ml/l 3-8
4 pH 6,5 - 9
5 CBO5 mg/l 200 - 500
6 Oxigen dizolvat mg/l 0
7 Azot total mg/l 2 - 50
8 Cloruri mg/l 100 - 170
9 Fosfat total mg/l 47
10 Grăsimi, produse petroliere mg/l 20 - 1400
Substanţele organice din apele menajere reprezintă numai un aspect al

poluării. Pentru sănătatea publică este şi mai important pericolul transmiterii
germenilor patogeni, paraziţilor şi substanţelor nocive.
Apele menajere odată cu excretele primesc flora normală a organismelor
şi totalitatea microbilor patogeni prezenţi.
Poluanţii biologici ai apelor menajere sunt:
- bacteriile - nepatogene;
- patogene - enterobacteriile:
- Esherichia coli
(indicator specific de poluare
fecală);
- Salmonella typhi (febra
tifoidă);
- Shigella (dizenteria);
- Vibrionul holeric (holera);
- Enterococi;
- bacilul Koch (tuberculoza);
- leptospirele, brucele etc.;
- enterovirusuri;
- protozoare patogene: Entamoeba histolitica, Giardia intestinalis,
Izospora hominis, Balantidium coli, etc.;
- paraziţi: Trematode, Nematode, Cestode, etc.
Principala problemă de asigurare a sănătăţii în centrele populate este
aplicarea metodelor de decontaminare a apelor uzate înainte de a fi refolosite (în
irigaţii şi/sau industriale) sau deversate în apele naturale. După cele două etape de
epurare (mecanică şi biologică), în a treia etapă se realizează dezinfecţia. Metoda
aplicată depinde de viabilitatea patogenilor în apă care pot supravieţui de la câteva
zile la câteva luni.
Decontaminarea se poate realiza prin: clorinare, ozonizare, ultraviolete şi
radiaţii.
Condiţiile de calitate care trebuie satisfăcute de către apele uzate care se

descarcă în reţelele de canalizare ale localităţilor, conform Normativului NTPA–
002/2002, sunt prezentate în tabelul 3.12 (extras).
Tabelul 3.16
Valori
Nr.
Indicator de calitate UM limită Metoda de analiză
crt.
admisibile
Temperatura °C 40 -
pH unităţi pH 6,5-8,5 SR ISO 10523-97
Materii în suspensie mg/dm3 300 STAS 6953-81
CBO5* mg/dm3 300 STAS 6560-82
CCO-Cr* mg/dm3 500 SR ISO 6060-96
Azot amoniacal mg/dm3 30 STAS 8683-70
Fosfor total mg/dm3 5,0 STAS 10064-75
Cianuri totale mg/dm3 1 SR ISO 6703/1-98
Sulfuri şi hidrogen sulfurat mg/dm3 1 SR ISO 10530-97
Sulfiţi mg/dm3 2 STAS 7661-89
Sulfaţi mg/dm3 600 STAS 8601-70
Fenoli (antrenabili cu vapori de
mg/dm3 30 STAS 7167-92
apă)
Substanţe extractibile
mg/dm3 30 SR 7587-96
cu solvenţi organici
Detergenţi sintetici anionactivi
mg/dm3 25 SR ISO 7875/1,2-96
biodegradabili
3
Plumb mg/dm 0,5 STAS 8637-79
Cadmiu mg/dm3 0,3 SR ISO 5961/93
STAS 7884-91 SR
Crom total (Cr3+ + Cr6+) mg/dm3 1,5
ISO 9174-98
6+ 3 STAS 7884-91 SR
Crom hexavalent (Cr ) mg/dm 0,2
ISO 11083-98
Cupru (Cu2+) mg/dm3 0,2 STAS 7795-80
Nichel (Ni2+) mg/dm3 1,0 STAS 7987-67
Zinc mg/dm3 1,0 STAS 8314-87
3 SR 8662/1-96 SR ISO
Mangan total mg/dm 2,0
6333-96
Clor rezidual liber mg/dm3 0,5 STAS 6364-78
Notă: Valoarea CCO-Cr este condiţionată de respectarea raportului CBO5/CCO-Cr ≥ 0,4.
Condiţiile ce trebuie îndeplinite de apa receptorului după evacuarea apelor

uzate în acestea sunt date de STAS E. 4706-90, ele depinzând de utilizarea
ulterioară a apei receptorului. Din acest punct de vedere se deosebesc trei
categorii:
− categoria I (pentru alimentarea potabilă centralizată, pentru fabricarea
unor produse alimentare, pentru ştranduri );
− categoria II ( utilizate pentru piscicultură şi pentru scopuri urbanistice );
− categoria III ( utilizate pentru irigaţii şi în industrie etc.).
Este de menţionat că toate apele uzate evacuate trebuie să îndeplinească

cel puţin condiţiile de calitate prevăzute pentru categoria a III-a de folosinţă, deci
trebuie să fie epurate într-o asemenea măsură, încât, în amestec cu apele de
suprafaţă, valorile caracteristicilor de calitate să nu scadă sub valorile limită
corespunzătoare categoriei a III-a de folosinţă.
Valorile admisibile ale concentraţiilor poluanţilor din apele reziduale
decantate, evacuate în receptori naturali - conf. NTPA - 001/2002 - sunt
prezentate în tabelul 3.13 (extras):
Tabelul 3.17
Nr.
Indicatorul normat Limita admisă Metoda de analiză
crt.
Temperatura 35°C -
pH 6,5-8,5 SR ISO 10523-97
3
Materii în suspensie 60 [mg/dm ] STAS 6953-81
3
CBO5 - mgO2/dm 20 STAS 6560-82
3
CCO-Cr - mgO2/dm 70 SR ISO 6060-96
- 3
Azotiţi (NO2 ) 1,0 [mg/dm ] STAS 8900/2-71
- 3
Azotaţi (NO3 ) 25 [mg/dm ] STAS 8900/1-71
3
Sulfuri şi hidrogen sulfurat 0,5 [mg/dm ] SR ISO 10530-97
Substanţe extractibile cu solvenţi 3
20,0 [mg/dm ] SR 7587-96
organici
3
Reziduu filtrat la 105°C 2000 [mg/dm ] STAS 9187-84
3
Cloruri 500 [mg/dm ] STAS 8663-70
3
Cupru (Cu) 0,1 [mg/dm ] STAS 7795-80
3
Cadmiu (Cd) 0,2 [mg/dm ] STAS 7852-80
3
Nichel (Ni) 0,5 [mg/dm ] STAS 7987-67
3
Zinc (Zn) 0,5 [mg/dm ] STAS 8314-69
3
Fier total 5,0 [mg/dm ] SR ISO 6332-96
3
Detergenţi sintetici 0,5 [mg/dm ] SR ISO 7825/1, 2-96
De asemenea şi indicatorii biologici de calitate trebuie să se încadreze în
limitele impuse de NTPA 001/2002.
3.4.5. Metode de reducere a poluării apelor uzate

Micşorarea impactului apelor uzate (menajere sau industriale) ce urmează a
fi deversate în emisari se poate realiza prin neutralizarea acestora, fie prin
interpunerea unei staţii de epurare a apelor uzate fie prin utilizarea numai a unor
componente din staţia de epurare.
Procesul tehnologic de epurare cuprinde, în general, următoarele grupe de

operaţii:
− epurarea fizică ce are drept scop reţinerea materialelor grosiere şi a
suspensiilor decantabile utilizând:
- decantoare (fig.3.1 şi fig.3.2);
- desnisipatoare;
- separatoare de grăsimi sau produse petroliere (fig.3.3).
− epurarea chimică prin neutralizarea substanţelor chimice bazându-se pe
transformarea substanţelor poluante solubile în substanţe insolubile şi
îndepărtarea acestora prin metode clasice. Totodată se dezinfectează apele
reziduale de unele elemente biologice prin clorare.
− epurare biologică cu scopul de a reduce concentraţiilor substanţelor
organice dizolvate sau în suspensie coloidală, care nu pot fi îndepărtate mecanic,
bazându-se pe descompunerea şi mineralizarea lor sub acţiunea florei microbiene,
prin procese de oxidare (prin saturarea apelor uzate cu oxigen) şi procese
reducătoare.
Fig. 3.1.
Fig. 3.2.
3.5 – Protecţia aerului 51
Fig. 3.3.
3.5. PROTECŢIA AERULUI
3.5.1. Compoziţia normală a aerului

Compoziţia normală a aerului cuprinde (în volum % atmosferă uscată) azot
78,09%, oxigen 20,95%, argon 0,92%, bioxid de carbon 0,030%. Acest amestec
de gaze reprezintă peste 99,99 % din compoziţia aerului. Restul de circa 0,01 %
este alcătuit din alte gaze ca neon, heliu, metan, kripton, xenon, ozon, hidrogen,
radon. La acestea se adaugă proporţii variabile de vapori de apă.
Din punct de vedere sanitar prezintă importanţă oscilaţiile în concentraţie
ale oxigenului şi bioxidului de carbon, substanţe cu rol deosebit în schimbul de
gaze de la nivelul plămânului.
Oxigenul poate influenţa sănătatea prin scăderea concentraţiei lui în aer şi
prin scăderea presiunii atmosferice, efectul fiind determinat de scăderea presiunii
parţiale la nivelul alveolei pulmonare, alterarea schimbului de gaze (O2 şi CO2) şi
a procesului de oxigenare a sângelui. Fenomenele care apar sunt fenomene de
hipoxie sau anoxie, gravitatea lor fiind dependentă de gradul de scădere a
presiunii parţiale.
Scăderi importante ale concentraţiei oxigenului nu le găsim decât în
condiţii excepţionale (camere ermetic închise populate, prezenţa în atmosferă a
altor gaze în proporţie însemnată). Mici scăderi ale concentraţiei O2 în atmosferă
sunt tolerate fără nici o tulburare până la 18%. Sub această concentraţie apar
semne legate de efortul de compensare a lipsei de oxigen. Discrete până la
concentraţia de 15% aceste simptoame devin tot mai evidente şi - pe măsură ce
capacitatea de compensare este depăşită apar tulburări de hipoxie - în special
cerebrală - şi de dezechilibru acido-bazic (alcaloză).
Sub 8 - 10% viaţa nu este posibilă.
S-a ridicat în prezent şi problema consumării rezervelor de oxigen ale
pământului ca urmare a dezechilibrului creat prin consumul foarte mare produs de
procesele de combustie necesare obţinerii de energie şi reducerea concomitentă a

zonelor verzi şi în special a fondulu1 forestier, plantele cu clorofilă fiind cei mai
importanţi producători de oxigen, rezultat în urma procesului de asimilare
clorofiliană. Un ha de pădure produce în zona temperată oxigenul necesar pentru
cca. 10 persoane, considerând că o persoană consumă în medie 250 kg O2/an. Pe
de altă parte arderea completă a 1 kg de benzină de către automobile sau de către
avioane consumă cca. 3,5 kg oxigen. Rezervele de oxigen sunt imense, cifrate la
cca. 2 000 kg/m2, şi chiar în cele mai nefavorabile condiţii, arderea tuturor
rezervelor de combustibil fosil nu poate reduce concentraţia O2 din atmosferă cu
mai mult de 3%.
Creşterea concentraţiei oxigenului nu provoacă tulburări deosebite.
Bioxidul de carbon găsit în atmosferă în proporţie de 0,03% nu produce
tulburări decât în situaţiile în care este împiedicată trecerea gazului din sângele
venos în alveola pulmonară şi eliminarea lui prin aerul expirat. Fenomenele toxice
apar în momentul în care presiunea parţială a CO2 din aer creşte atât de mult încât
împiedică eliminarea acestuia. Iniţial apare o creştere a CO2 din sânge
(hipercapnie) datorită auto-intoxicării organismului. Pe măsură ce creşte
concentraţia în aerul atmosferic, intervine şi solubilizarea lui în plasma sanguină
datorită presiunii parţiale crescute. Primele tulburări apar în jurul concentraţiei de
3%, manifestată prin tulburări respiratorii ( accelerarea respiraţiei ), apare apoi
cianoza, urmată de tulburări respiratorii şi circulatorii. La 8%, posibilitatea de
supravieţuire este limitată la timp foarte scurt pentru ca la 20% să survină moartea
fulgerătoare prin inhibarea centrului respirator.
Din punct de vedere al igienei, bioxidul de carbon are şi valoarea de
indicator al vicierii aerului.
În ultimii ani s-a constatat o oarecare tendinţă de creştere a concentraţiei de
CO2 în atmosferă, creştere care a fost atribuită volumului imens de combustibil
care se arde în scopul obţinerii de energie, combustii din care rezultă o cantitate
mai mare de CO2 decât poate utiliza vegetaţia sau fixa apele de suprafaţă.
Creşterea nu prezintă riscuri actuale pentru societate, dar s-a emis ipoteza că
creşterea - chiar discretă - ar constitui un ecran parţial pentru radiaţiile infraroşii
emise de suprafaţa solului, cu riscul creşterii treptate a temperaturii pământului
(fenomenul de seră).
Cu excepţia ozonului, care în concentraţii mari este iritant al căilor
respiratorii şi mucoasei, celelalte gaze componente ale aerului nu au efecte
notabile asupra sănătăţii, iar azotul nu exercită efecte nocive decât în condiţii de
presiune crescută (scafandrii, lucrătorii din chesoane) când poate provoca
tulburări de disbarism.
În tabelul 3.14 sunt prezentate succint efectele asupra sănătăţii a
principalelor substanţe poluante din aer.
Tabelul 3.18
Nr.
Poluantul Efectul asupra sănătăţii umane
crt.
Cale de pătrundere: tractul respirator. Efecte la expunerea pe termen
scurt (10-30 min.), mediu (24 ore) şi lung (an): alterarea funcţiei
respiratorii. Expunerea repetată la concentraţii mari pe termen scurt,
combinată cu expunerea pe termen lung la concentraţii mici creşte
riscul apariţiei bronşitelor cronice, în special la fumători. Expunerea
Oxizii de sulf
pe termen lung la concentraţii mici conduce la efecte în special
asupra subiecţilor sensibili (astmatici, copii, oameni în vârstă).
Dioxidul de sulf şi particulele în suspensie au efect sinergic,
conducând la creşterea mortalităţii, morbidităţii prin afecţiuni
cardiorespiratorii şi a deficienţelor funcţiei pulmonare.
Expunerea la aerosoli acizi conduce la creşterea morbidităţii prin
Aerosolii acizi
afecţiuni pulmonare: bronşite astmatice alergice şi bronşite cronice.
Expuneri pe termen lung conduc la efecte asupra plămânului
(efectele pot fi reversibile sau ireversibile), splinei, ficatului şi
Oxizi de azot
sângelui. Prezintă efect sinergic împreună cu ozonul, ca de altfel şi în
prezenţa particulelor în suspensie.
Se cunosc patru tipuri de efecte (în special cele ce produc creşterea
carboxihemoglobinei în sânge de până la 10%): efecte cardiovascu-
Monoxid de carbon lare, neurocomportamentale, fibrinoliză, perinatale. În marile oraşe
cea mai mare contribuţie la impurificarea atmosferei cu CO o are
traficul rutier.
În acest context sunt cuprinse particulele solide netoxice cu
diametrul de până la 20 μm. Dintre acestea cele cu diametre
micronice şi submicronice pătrund prin tractul respirator în plămân
unde se depun. Când se depăşeşte cantitatea ce poate fi în mod
natural eliminată, apar disfuncţii ale plămânilor, începând cu
Particule în suspensie
diminuarea capacităţii respiratorii şi a suprafeţei de schimb a gazelor
(Aerosoli solizi)
din sânge. Dacă particulele conţin substanţe toxice, cum ar fi
metalele grele, în cazul cenuşii de cărbune, acestea devin foarte
agresive, prin eliberarea în plasmă şi în sânge a ionilor metalici
corespunzători, conducând în funcţie de metal şi doză, la tulburări
foarte serioase.
Efecte asupra sănătăţii omului apar la concentraţii mari, concentraţii
ce caracterizează, de regulă, locurile de muncă. Prin arderea
Compuşi organici produselor petroliere pot apărea şi benzpirenul, compuşi aromatici
volatili (COV) heterociclici (carbazol, acridină) şi mono sau polinitrohidrocarburi,
cu efecte cancerigene şi mutagene demonstrate, dintre care
benzpirenul deţine un rol primar.
Este un oxidant puternic, care poate reacţiona cu orice clasă de
substanţe biologice şi îşi exercită acţiunea prin 2 mecanisme:
oxidarea grupărilor sulfhidril şi a aminoacizilor din constituţia
enzimelor, co-enzimelor, proteinelor şi peptidelor; oxidarea acizilor
graşi polinesturaţi la acizi graşi peroxidici. Membranele fiind com-
Ozonul (O3) puse atât din proteine cât şi din lipide, sunt supuse acţiunii ozonului.
Studii epidemiologice au evidenţiat efecte acute, ca urmare a
expunerii la concentraţii orare de peste 200 μg/m3: iritaţii ale ochilor,
nasului şi gâtului, disconfort toracic. La concentraţii orare de
160-300 μg/m3 s-au evidenţiat scăderi ale funcţiei pulmonare la copii
şi tineri.
3.5.2. Poluarea aerului

Conform definiţiei aerului normal, poluanţii din aer pot fi substanţe străine
de compoziţia normală a aerului sau substanţe care intră în această compoziţie şi
care în funcţie de concentraţie sau/şi timp de acţiune exercită un efect nociv
asupra omului sau mediului.
3.5.2.1 Agenţi poluatori

Din punct de vedere al naturii acestor poluanţi, ei pot fi:
− Suspensii sau aerosoli care sunt formaţi din particule lichide sau solide de
dimensiunea cuprinsă între 100 μm şi 0,001 μm. La dimensiune mai mare, stabilitatea
în atmosferă este atât de redusă, încât sistemul dispers practic nu se poate constitui, iar
dimensiunile sub 1 μm fac parte din domeniul dispersiilor moleculare.
Acest sistem dispers se clasifică în 3 categorii:
− suspensii mai mari de 10 μm. Acestea au stabilitate mică în aer,
sedimentând în atmosfera imobilă cu viteză uniform accelerată şi care au putere
de difuziune mică;
− suspensii cu diametrul cuprins între 10 μm şi 0,1 μm. Se caracterizează
prin faptul că în aer imobil sedimentează cu viteză uniformă conform legii Stokes;
stabilitatea acestor aerosoli este mai mare, ca şi puterea lor de difuziune;
− suspensii cu dimensiunea mai mică de 0,1 μm. Stabilitatea în atmosferă
este foarte mare, în atmosferă imobilă nu se depun, ci - fiind de dimensiune
coloidală - se deplasează cu mişcări browniene. Capacitatea de difuziune este
foarte mare, similară cu cea a gazelor.
Particulele în suspensie mai mici de 5 - 10 μm putând ajunge în cursul
respiraţiei până la nivelul alveolei pulmonare constituie aşa numiţii „aerosoli
respirabili” cu potenţial nociv ridicat.
Aerosolii poluanţi pot fi - din punct de vedere al stării de agregare - solizi
sau lichizi. Cei lichizi sunt reprezentaţi de gaze sau vapori condensaţi în
atmosferă sau dizolvaţi în aerosolii de apă atmosferică (ceaţă).
Aerosolii solizi sunt reprezentaţi de pulberi ce se clasifică în pulberi toxice
(care determină manifestările patologice specifice substanţei toxice componente)
şi netoxice care pot exercita efecte iritante, cancerigene, alergizante,
fotodinamice, infectante şi fibrozante.
Gazele şi vaporii sunt diverşi din punctul de vedere al naturii chimice, au
stabilitate mare în atmosferă, precum şi mare putere de difuziune, caracteristici ce
depind în primul rând de caracteristicile fizice ale atmosferei: temperatură,
umiditatea şi radiaţiile, în special ultraviolete.
Pătrunşi în atmosferă, poluanţii pot reacţiona chimic cu constituenţii
atmosferici sau cu alţi poluanţi prezenţi. Pot rezulta astfel noi substanţe cu
agresivitate mai mare sau mai mică asupra omului sau mediului.
3.5.2.2 Sursele de poluare a atmosferei

Se clasifică în mai multe categorii după următoarele criterii:
1. Origine, sursele pot fi naturale şi antropice:
1. Sursele naturale şi poluanţii specifici sunt:
- omul şi animalele: prin procesele fiziologice se
evacuează dioxid de carbon, viruşi, etc.;
- plantele: prin fungi, polen, substanţe organice şi
anorganice;
- solul: prin viruşi, pulberi (ca urmare a eroziunii);
- apa, în special cea marină: prin aerosoli încărcaţi cu
săruri (sulfaţi, cloruri, etc.);
- descompunerea materiilor organice vegetale şi
animale: prin metan, hidrogen sulfurat, amoniac etc.,
rezultate din procesele de degradare chimică;
- incendiile maselor vegetale: prin cenuşă, oxizi de azot,
carbon rezultaţi;
- radioactivitatea terestră şi cosmică: prin radionuclizi
emişi de roci (226Ra, 228Ra şi descendenţii) şi de
provenienţă cosmică (10Be, 36Cl, 14C, 3H, 22Na etc.);
- descărcări electrice: prin ozon;
- furtunile de praf şi nisip: prin pulberi terestre.
B. Sursele antropice sunt reprezentate de orice activitate umană care
conduce la evacuarea în atmosferă de substanţe care se găsesc sau
nu în compoziţia naturală a atmosferei.
2. Formă:
- surse punctuale;
- surse liniare;
- surse de suprafaţă;
- surse de volum.
3. Înălţime - înălţimea h faţă de nivelul solului la care are loc emisia:
- surse la sol;
- surse joase: h ≤ 50 m;
- surse medii: 50 m < h ≤ 150 m;
- surse înalte: h > 150 m.
4. Mobilitate:
- surse fixe sau staţionare;
- surse mobile: mijloace de transport rutier, feroviar, naval
şi aerian.
5. Regimul de funcţionare:
- surse continue: funcţionare continuă, cu emisii constante,
pe perioade medii sau lungi de timp (zile, luni, sezon, an);
- surse intermitente: funcţionare cu întreruperi
semnificative ca durată (ore, zile, luni), în perioada de
funcţionare având emisie constantă sau emisie variabilă;
- surse instantanee: emisia are loc într-un interval foarte
scurt de timp (de regulă de ordinul minutelor), după care
ea încetează (în această clasă se înscriu accidentele
industriale şi unele tipuri de avarii);
6. Tipul de activitate:
- arderea combustibililor fosili (cărbune, produse
petroliere, gaze naturale) în surse fixe: dioxid de carbon,
monoxid de carbon, oxizi de sulf, oxizi de azot, pulberi,
compuşi organici volatili (COV);
- traficul (rutier, feroviar, naval, aerian): CO, NOx, N2O,
pulberi, COV, Pb în cazul folosirii benzinei cu Pb, SOx în
cazul folosirii motorinei;
- petrochimie: NOx, COV, SOx ;
- chimie anorganică şi organică: spectru larg de poluanţi,
specifici fiecărui profil de producţie;
- metalurgie primară feroasă (pulberi cu conţinut de Fe,
NOx, SOx, COV) şi neferoasă (pulberi cu conţinut de
metale grele: Pb, Cd, As, Zn, NOx, SOx) ;
- industria materialelor de construcţii: pulberi, CO2, CO,
NOx, SOx, F (industria sticlei);
- extracţia, transportul şi distribuţia petrolului, produselor
petroliere şi ale gazelor naturale: hidrocarburi;
- producerea, utilizarea, substanţelor reducătoare ale
stratului de ozon: clorofluorocarburi, haloni, tetraclorură
de carbon, metilcloroform;
- agricultură: NH3, NOx, CH4, pesticide.
Procesele de combustie sunt folosite în scopuri industriale (centrale
electrice etc.)‚ pentru realizarea energiei calorice necesare încălzirii sau pentru
incinerarea reziduurilor.
Principalii combustibili folosiţi în prezent şi care vor fi folosiţi şi în viitorul
apropiat sunt combustibili fosili - cărbune, petrol, gaze naturale. Teoretic printr-o
ardere completă a unui combustibil pur ar rezulta numai bioxid de carbon şi apă,
substanţe practic lipsite de nocivităţi considerabile. În practică însă nici
combustibilii nu sunt puri şi nici procesul de ardere nu este complet. Rezultă din
aceste procese de ardere o cantitate de produşi secundari care intră în compoziţia
fumului şi care sunt emişi în atmosferă. Cantitatea lor este cu atât mai mare cu cât
combustibilul conţine mai multe impurităţi şi arderea este mai puţin completă.
Componenţa gazelor de ardere funcţie de combustibilul utilizat la ardere
sunt prezentate în tabelul 3.15.
Tabelul 3.19
Poluantul, Combustibilul
e.10-4 g/Kcal Lichid Cărbune Lemn Gaze
Particule 1,198 16,208 40,714 0,374
SOx (ca SO2) 4,297-34,376 87,287 - -
CO 0,594 145,870 4,857 0,397
HC (Hidrocarburi) 0,350 4,052 3,243 0,159
NOx (ca NO2) 1,495 4,855 16,214 1,587
Aldehide 0,249 - - -
Procesele industriale reprezintă surse de poluare a aerului datorită

diversităţii mari de poluanţi emişi precum şi datorită agresivităţii ridicate a
multora dintre aceştia. Teritoriile afectate se limitează la cele situate în apropierea
industriilor (km sau cel mult zeci de km). Riscurile pentru sănătate şi/sau
degradarea mediului pot fi foarte mari în absenţa unor măsuri adecvate de
protecţie în aceste teritorii.
Metalurgia feroasă emite ca principali poluanţi: Oxizi de fier, mangan,
arsen, nichel, silicaţi, cărbune, fluoruri, oxid de carbon, oxizi de sulf şi sulfaţi,
hidrogen sulfurat etc.
Metalurgia neferoasă poate elimina în atmosferă oxizi de Pb, Zn, Cu, Ba,
Cd, fluoruri, oxizi de sulf, oxid de carbon, oxizi de azot etc. Fabricile de aluminiu
au drept poluanţi principali acidul fluorhidric şi fluorurile.
Industria materialelor de construcţii poluează atmosfera îndeosebi prin
suspensii, pe primul loc situându-se fabricile de ciment, pulberile emise de
acestea răspândindu-se pe distanţe foarte mari. De la industria chimică rezultă de
asemenea o paletă foarte largă de poluanţi, dependenţi de procesul tehnologic.
Menţionăm acidul fluorhidric şi fluorurile (fabrici de îngrăşăminte superfosfatice
etc.) bioxidul de sulf şi acidul sulfuric (fabrici de acid sulfuric, îngrăşăminte
superfosfatice, industria farmaceutică, industria textilă etc.), hidrogen sulfurat
(fabrici de vâscoză, insecto-fungicide, cauciuc sintetic etc), etc.
Transporturile auto sunt surse importante de poluare. Comparativ, în
tabelul 3.16 sunt prezentate substanţele din gazelor de eşapare provenite de la
autovehiculele de transport dependente de carburantul utilizat:
Tabelul 3.20
Nr. crt. Denumirea compusului Motorină Benzină
1 Acroleină 0,014 % -
2 Oxid de carbon 0,380 % 4,0 %
3 Bioxid de carbon 1,2 % 1,2 %
4 Hidrocarburi nesaturate 0,0115 % 0,0115 %
5 Oxigen 19,0 % 19,0 %
6 Azot 79,4 % 79,4 %
7 Bromură de plumb - 0,04 %
3.5.3. Fenomenele de poluare şi autopurificare

Poluanţii emişi în atmosferă sunt supuşi fenomenului de autopurificare care
cuprinde în esenţă:
- procesul de diluare;
- procesul de transformare chimică;
- procesul de depunere (sedimentare).
Procesele de diluare şi depunere duc întotdeauna la scăderea concentraţiei,
cel de transformare chimică este inconstant, tardiv, uneori putând avea ca rezultat
apariţia unor substanţe cu agresivitate mai mare.
Suspensiile au stabilitate mai mică în atmosferă decât gazele şi o capacitate
de difuzie mai redusă, în schimb sedimentează mai uşor.
Gazele difuzează mai uşor în atmosferă, capacitatea de difuzie şi implicit
diluarea fiind invers proporţională cu densitatea.
Dintre factorii de mediu care influenţează autopurificarea şi deci realizarea
unor concentraţii mai mari sau mai mici, menţionăm: caracteristicile emisiilor,
factorii meteorologici, factorii geografici şi factorii urbanistici.
Emisiile influenţează procesul poluării şi autopurificării prin natura şi volumul
emisiilor poluante. Viteza şi temperatura poluanţilor emişi pot influenţa procesul de
autopurificare, în sensul că viteza şi/sau temperatura ridicată la emisie are tendinţa de
a proiecta la înălţime mai mare poluanţii, facilitând astfel diluarea lor în aer.
Sistemul organizat de eliminare (coşuri, guri de ventilaţie) duce la o
localizare a emisiilor iar înălţimea la care se face emisia influenţează procesul de
autopurificare în sensul că eliminările la înălţime mare favorizează diluarea în aer
şi creşte distanţa la care se atinge concentraţia maximă la nivelul solului.
Factorii meteorologici constituie principalul element natural care contribuie
la realizarea unei autopurificări eficiente. Fenomenul atmosferic cel mai important
este turbulenţa atmosferei, care este condiţionată de curenţii de aer şi gradientul de
temperatură. Curenţii de aer orizontali vor uşura diluarea elementelor poluante
numai dacă au o anumită intensitate, curenţii foarte slabi diluând puţin şi realizând
mai mult un transport al impurităţilor către teritorii vecine.
Temperatura aerului influenţează nivelul de poluare prin modul cum
determină curenţii verticali de aer (prin diferenţa de temperatură care există între
straturile inferioare şi cele superioare ale atmosferei). Curenţi antrenează cu ei
substanţele poluante, le ridică până în straturile superioare ale atmosferei, unde
curenţii orizontali puternici le împrăştie diluându-le foarte mult.
Precipitaţiile au rol favorabil, uşurând autopurificarea aerului prin
precipitarea la sol a suspensiilor.
Umiditatea crescută a aerului împiedică în general difuzia şi deci diluarea
poluanţilor în aer, iar suspensiile constituie nuclee de condensare care favorizează
apariţia ceţei. Ceaţa este de fapt una din condiţiile meteorologice cele mai
defavorabile autopurificării, prin reducerea capacităţii de difuzie. În plus, în ceaţă
se dizolvă poluanţii solubili în apă, putând conferi ceţei proprietăţi toxice.
Radiaţiile solare prin spectrul caloric împiedică condensarea vaporilor de
apă pe suspensii - efect care este favorabil autopurificării; prin spectrul luminos şi
ultraviolet poate produce reacţii fotochimice cu formarea de compuşi nocivi.
Factorii geografici mai importanţi pentru fenomenul de autopurificare a

atmosferei sunt: relieful, prezenţa oglinzilor de apă şi vegetaţia. Astfel relieful
plat caracterizat prin prezenţă aproape permanentă a curenţilor de aer facilitează
diluarea agenţilor poluanţi, în schimb zonele situate în văi sau depresiuni, cu
ventilaţie mai redusă, sunt expuse poluării.
Vegetaţia constituie un element autopurificator important al atmosferei,
efectul cel mai pronunţat avându-l copacii, respectiv pădurile. Potenţialul filtrant
cel mai pronunţat este faţă de pulberi, fenomenul de reţinere a pulberilor
explicându-se prin reducerea vitezei vântului, modificarea turbulenţei atmosferei
şi prin proprietatea suprafeţelor frunzelor şi a părţilor lemnoase de a fixa
elementele în suspensie.
Existenţa oglinzilor de apă contribuie la reducerea poluării prin proprietatea
de a fixa atât suspensiile cât şi unele gaze poluante.
Factorii urbanistici favorizează sau împiedică autopurificarea aerului în

funcţie de modul cum influenţează microclimatul urban şi în special ventilaţia
străzilor. Străzile înguste şi prost ventilate, aglomerarea mare a construcţiilor
înalte, absenţa spaţiilor verzi, constituie condiţii favorabile menţinerii şi
acumulării poluanţilor în atmosferă.
3.5.4. Metode de reducere a poluării aerului

Când există riscul ca agenţii poluanţi ai aerului să scape din instalaţiile
tehnologice specifice trebuie să împiedicăm răspândirea lor în mediul ambiant
prin interpunerea unor bariere fizice, fie prin închideri ermetice fie prin sisteme de
captare, canalizare şi dirijare a efluenţilor contaminaţi spre instalaţiile de

decontaminare/curăţire.
Sistemele de ventilaţie, în componenţa:
- guri de captare a aerului curat;
- conducte de admisie în incinte cu sau fără sisteme de filtrare a aerului curat;
- sisteme de control a circulaţiei aerului în incintă;
- conducte de evacuare a aerului uzat din incinte;
- filtre pentru curăţirea aerului uzat;
- exhaustoare pentru circularea aerului;
- coş de evacuare;
- instalaţii pentru control şi automatizare;
sunt des utilizate pentru a preîntâmpina poluarea aerului, în domenii din cele mai
diverse, chiar dacă - în unele cazuri - nu sunt necesare toate componentele.
Curăţirea aerului uzat se realizează cu ajutorul instalaţiilor şi dispozitivelor
pentru debarasarea acestuia de impurităţi. În tabelul 3.17 sunt prezentate,
comparativ, câteva sisteme de colectare a impurităţilor din aer.
Tabelul 3.21
Sistemul de
Avantaje Dezavantaje
colectare
Camere cu şicane Scădere de presiune redusă, simplitate Necesar de spaţiu mare; slabă eficienţă
- fig.3.4 constructivă şi întreţinere uşoară de colectare
Simplitate constructivă şi de întreţinere;
spaţiu orizontal redus; eliminare uscată
Necesară mare înălţime; Eficienţă de
continuă a prafului colectat; scădere de
colectare mică pentru particule mici;
Cicloane - fig.3.5 presiune moderată; elimină particule
sensibil la încărcări variabile de praf şi la
mari; lucrează la mari încărcări de
viteza curentului de aer.
particule; independent de temperatura
gazelor.
Efectuează simultan absorbţia gazelor şi Probleme de coroziune şi eroziune; se
îndepărtarea particulelor; au posibilitatea adaugă costul tratării soluţiilor încărcate;
de a răci şi curăţa gazele fierbinţi şi gaze eficienţă slabă la particule submicronice;
Scrubere - fig.3.6
încărcate cu umiditate; gazele corosive probleme de îngheţare în sezonul rece;
pot fi neutralizate; riscuri de explozie reducerea înălţimii efective a coşurilor de
redusă; eficienţă variabilă. evacuare
Eficienţă peste 99%; se pot colecta şi
Cheltuieli de investiţie mari; sensibilitate
particule foarte fine; particulele pot fi
la variaţii de încărcare şi viteze de
colectate uscate sau umede; scădere de
Electrofiltre scurgere; necesare precauţii împotriva
presiune şi necesar de forţă reduse; puţine
electrocutării; eficienţă de colectare care
părţi mobile; poate lucra la temperaturi
poate scădea în timp.
înalte.
Eficienţa scade în timp; sensibile la
viteza de scurgere a aerului; gazele calde
Posibilă colectare uscată; posibilă trebuie răcite înainte de a intra în filtre;
Filtre cu pânză
eficienţă mare la particule grobiene. umiditatea se poate condensa în filtru;
materialul filtrant poate fi atacat de
agenţii agresivi din gaze.
3.6 – Protecţia împotriva zgomotelor 61
Fig. 3.4.
Fig. 3.5. Fig. 3.6.
3.6. PROTECŢIA ÎMPOTRIVA ZGOMOTELOR

Zgomotele excesive constituie poluanţi severi, care producând oboseală
afectează eficienţa muncii. Expunerea îndelungată la intensităţi ridicate de
zgomot, în anumite limite de frecvenţe, pot provoca sau pot concura la instalarea
asteniilor nervoase. Efectul nociv al zgomotelor este determinat de intensitatea,
frecvenţa şi de perioada lor de expunere.
De aceea este important să se determine valorile caracteristice ale
zgomotelor tolerabile şi produse în apropierea surselor:
1. în apropierea utilajelor
2. pe platforma instalaţiilor
3. în limitele fabricii
4. în zonele locuite mai apropiate
Sensibilitatea urechii umane pentru un anumit NPS (nivel de presiune

sonică) depinde de frecvenţa sunetului. În măsurătorile comune industriale
comune se ia ca bază dBA, care este o scară ponderată pentru frecvenţele
audibile (A). Măsurătorile experimentale se efectuează pe bande de frecvenţe
izolate (pe octave) cu ajutorul filtrelor sonice.
Sursele interne, sunt în principal instalaţiile şi utilajele în activitate, iar pe
de altă parte transportul, descărcarea şi încărcarea produselor finite.
Zgomotul exterior denumit şi zgomot de fond este determinat de circulaţia
rutieră, având un nivel maxim ziua şi minim noaptea.
Caracterizarea sonică a unei societăţi industriale, constituie o problemă
relativ complicată, bazată pe determinarea NPS a surselor individuale de zgomote,
a suprapunerii lor, a fenomenelor de adsorbţie pe care le încearcă din cauza
distanţelor, a obstacolelor, etc. Mai specific, trebuie să se ţină seama de atenuarea
zgomotului sursei, produsă de:
a. distanţă
b. absorbţia atmosferică
c. difracţia sau filtrarea prin obstacole
d. factorii meteorologici
Zgomotele şi vibraţiile rezultate în urma activităţilor desfăşurate sunt
atenuate (amorsate) în proporţie de 75% de pereţii clădirilor.
Cu mult mai greu de stabilit sunt atenuările zgomotului produse de teren şi
de agenţii atmosferici. Valoarea acestora se poate obţine indirect, determinând
experimental atenuarea la o numită distanţă şi scăzând din aceasta atenuarea
produsă de propagarea semisferică şi de absorbţia atmosferică.
Contrar părerii comune, plantaţiile de arbori nu asigură o atenuare sensibilă
a zgomotului. Plantaţiile dense atenuează mai mult sunetele cu frecvenţe ridicate.
O fâşie de arbori de 30 m lăţime, plasată la jumătatea distanţei între sursa de
zgomot şi locuinţe, separate de o distanţă de 300 m, produce o atenuare a
zgomotului, cu frecvenţe superioare lui 2 kHz, cu ceva mai mare decât atenuarea
corespunzătoare absorbţiei atmosferice.
Diverse organizaţii naţionale şi internaţionale au în curs de observare
norme pentru determinarea, propagarea şi atenuarea zgomotelor. În general se
admite că la locul de muncă se poate suporta fără inconveniente sensibile un nivel
de 85-90 dBA, o perioadă de 8 ore; pentru zonele de locuit se recomandă 45 dBA
ca limită superioară.
3.6 – Protecţia împotriva zgomotelor 63
Ca regulă aproape generală se constată că este mai convenabil şi mai ieftin

să se instaleze de la început utilaje care produc zgomot redus, decât să se prevadă
dispozitive speciale pentru a atenua zgomotul utilajelor existente.
În cazul cuptoarelor, o soluţie mai costisitoare dar eficace, este de a utiliza
injectoare cu tiraj forţat şi de a amenaja corespunzător aspiraţia şi conductele
ventilatorului. Prin aceasta se asigură, de asemenea, o ardere mai bună şi
posibilitatea obţinerii unor sarcini şi fluxuri termice superioare.
Zgomotul asociat cu exploatarea răcitoarelor de aer poate fi redus,
prevăzând ventilatoare mai silenţioase. În general, costul acestora creşte cu
silenţiozitatea, fără să se afecteze eficienţa şi deci costul direct de exploatare.
Pentru instalaţiile noi, prevederea unui număr mai mare de şiruri de tuburi reduce
zgomotul şi debitul de aer, iar prin aceasta costul direct de exploatare.
Pentru reducerea zgomotelor produse de compresoare, se pot prevedea
amortizoare în conducte, se pot amplasa compresoarele în încăperi izolate fonic
sau se izolează conductele.
Există construcţii îmbunătăţite de motoare electrice, din punct de vedere
fonic, având îndeosebi o ventilaţie mai silenţioasă.
Pentru reducerea zgomotului produs de curgerea fluidelor prin regulatoare,
ventile strangulate, prin descărcare în atmosferă, se pot utiliza numeroase măsuri
specifice fiecărui caz.
În general, reducerea zgomotului obţinută prin diferite măsuri este mai
mare decât cea calculată din însumarea reducerilor parţiale a diverselor surse, din
cauza caracterului logaritmic al scării de măsură.
4. CADRUL INTERNAŢIONAL ŞI EUROPEAN
AL MANAGEMENTULUI DE MEDIU
Managementul de mediu într-o societate a devenit un proces a cărei
importanţă este în creştere datorată sporirii exigenţelor legislative de protecţia
mediului şi maturizarea aşteptărilor publice privind protecţia mediului.
Bazele fundamentale ale managementului de mediu sunt înţelegerea şi
respectarea legilor şi reglementărilor care se aplica în cazul societăţile industriale.
Totuşi, pentru a satisface cerinţele viitorului, simpla conformare cu legea nu
este suficientă şi multe companii au optat pentru strategii ce trec de simpla
conformare cu legea. Apariţia programelor internaţionale cum ar fi EMAS şi ISO
14001 au transformat managementul mediului de la o cerinţă locală la una globală.
În viitor, performanţa de mediu a societăţilor industriale din întreaga lume
va fi comparată cu utilizarea şi respectarea standardelor de mediu iar abilitatea
companiilor de a satisface aceste standarde poate afecta acceptabilitatea
produselor lor pe piaţă.
4.1. SCOPUL MANAGEMENTUL DE MEDIU

Managementul mediului are drept scop utilizarea responsabilă a resurselor
naturale, economice şi umane astfel încât mediul să fie protejat şi îmbunătăţit. El
caută să protejeze bunurile ecologice valoroase, să managerieze optim zonele
locale şi să dezvolte relaţiile între populaţie şi mediul natural.
Astăzi obiectivele managementului mediului sunt asigurarea principiilor
fundamentale ale dezvoltării durabile care caută să pună în locul dezvoltării
economice în acelaşi ritm, sens şi stil a activităţilor umane cu cea care conduce la
promovarea elementelor economiei de piaţă într-un cadru democratic, prin
respectarea exigenţelor şi criteriilor ecologice pentru generaţia actuală dar şi
pentru generaţiile viitoare.
A. Importanţa Managementul Mediului

În ultimii treizeci de ani sau atât cât administraţia statală şi industria au fost
în conflict cu cerinţele de mediu, nivelul exigenţelor şi eforturilor cerute în
vederea obţinerii încadrării în limitele legilor de mediu au crescut exponenţial.
Cu trecerea anilor legile şi reglementările de mediu au crescut în
complexitate şi au condus spre punctul în care cele mai multe companii sunt
nevoite să dezvolte sisteme cuprinzătoare de conformare în "litera legii".
Mai mult decât atât, companiile au descoperit că simpla conformare cu
legea adesea nu este suficientă pentru protejarea bunurilor şi investiţiilor respectiv
pentru a obţine o imagine favorabilă care să se identifice cu marca fabricii.
4.1 – Scopul managementul de mediu 65
Acţiunile de conformare cu legislaţia de mediu trebuie să evite incidentele

de mediu, pagubele, amenzile şi chiar procesele şi răspunderile punitive.
Unele decizii legale, justificate economic chiar şi fondate social dar
iresponsabile din punct de vedere al mediului - duc la adversitatea consumatorului
ori acţiuni ale ONG-uri, boicoturi şi proteste publice.
Companiile cu gândire spre viitor înţeleg, mai bine, că acţiuni care
depăşesc aşteptările şi cerinţele de mediu sunt necesare şi benefice.
B. Standardele Managementului de Mediu şi Sistemele de Management

de Mediu
Deoarece organizaţii şi societăţi de toate tipurile sunt din ce în ce mai
interesate să realizeze şi să demonstreze o performanţă ecologică sănătoasă prin
controlarea impactului activităţilor, produselor şi serviciilor proprii asupra
mediului, ele efectuează un număr crescut de "îmbunătăţiri" şi/sau "auditări"
pentru a aprecia performanţa ecologică. Totuşi, aceste acţiuni nu sunt suficiente
pentru a asigura societatea că performanţa ei în protecţia mediului nu numai că
întruneşte în prezent, dar va întruni şi în viitor cerinţele legale.
Standardele Managementului Mediului (cum ar fi cele ale Comisiei
Europene de Eco-Management şi Sistemul de Audit - EMAS precum şi seriile de
standarde ISO 14000) constituie un etalon după care organizaţiile şi companiile
îşi pot măsura performanţa.
Aceste standarde furnizează un proces structurat care face posibilă
introducerea unui Sistem al Managementului de Mediu viabil.
Sistemul Managementului Mediului (EMS) este un mecanism care se
adresează unor teme ecologice majore prin alocarea de resurse, desemnarea
responsabilităţilor, şi o evaluare continuă a practicilor, procedurilor şi proceselor,
care sunt organizate într-un mod sistematic.
De aceea, EMS se distinge ca un instrument puternic care permite
organizaţiei să realizeze şi să controleze nivelul performanţei de mediu pe care şi-
o stabileşte. Astfel, acest instrument devine parte integrantă a sistemului
managerial al unei organizaţii şi este necesar să fie coordonat şi în concordanţă cu
eforturile sistemelor manageriale din alte domenii.
Sistemul Managementului de Mediu trebuie să fie realizat astfel încât să se
asigure că:
- politica de mediu a companiei, obiectivele şi programele sunt auditate
periodic şi revizuite dacă este necesar;
- sunt în mod clar definite responsabilităţi decizionale;
- procedurile de operare au fost stabilite;
- cerinţele pentru politica de mediu a companiei, programul şi sistemul
de management sunt monitorizate;
- documentarea managementului de mediu este stabilită;
66 CADRUL INTERNAŢIONAL ŞI EUROPEAN AL MANAGEMENTULUI - 4
- programul auditului de mediu este implementat.
În prezent, autorităţile de reglementare au recunoscut că sistemul de

reglementare detaliat, prescriptiv, de "comandă şi control" permite obţinerea unei
adevărate şi exemplare performanţe de mediu.
Aceste autorităţi au proiectat dezvoltarea sistemelor de reglementare"
durabile", care încurajează decizii de mediu mai flexibile.
Cele mai notabile dintre acestea sunt:

- EMAS - Comisia Europeană Eco-Management şi Schema de Audit;
- Standardele ISO14000, care constituie un set de standarde de cerinţe
de mediu referitoare la operare, audit, produse şi cerinţele pentru
produse, incluzând şi un standard independent de auditare pentru
Sistemele de Management de Mediu;
- SA 8000 care este un standard independent de auditare pe răspundere
socială;
- CERES „Global Reporting Iniţiative” (Iniţiativa Raportării Globale
CERES).
Seria de standarde ISO 14000 a fost dezvoltată de Organizaţia

Internaţională pentru Standardizare în scopul de a stabili cerinţele primare pentru
Sistemele de Management de Mediu. ISO împărtăşeşte un fundal comun cu
EMAS şi este larg acceptat - mai ales în Uniunea Europeană - drept un indicator
al practicilor convenabile ale managementului ecologic.
SA 8000 este un standard pe Răspundere Sociala, dezvoltat prin eforturile
de colaborare al personalităţilor din industrie, organizaţiilor nonguvernamentale,
auditori şi alţii fiind lansat de Consiliul Agenţiei de Acreditare a Priorităţilor
Economice - pare să fie cel mai universal acceptat şi recunoscut standard.
În mod curent sub dezvoltarea şi avangarda CERES, Iniţiativa Raportării

Globale, este un efort de colaborare internaţional, tinzând spre dezvoltarea şi
stabilirea sistemelor de management şi raportare cadru pentru dezvoltarea
durabilă a unor teritorii / regiuni întinse şi cu interese transfrontaliere.
4.2. COMISIA EUROPEANĂ ECO - MANAGEMENT ŞI SCHEMA

DE AUDIT EMAS
Obiectivul general a Comunităţii Europene, aşa cum a fost definit de
tratatul de la Maastricht este, în particular, "de a promova o dezvoltare economică
armonioasă şi echilibrată a activităţilor economice, durabilă, şi a unei vieţi vii şi
de calitate".
În ciuda tuturor directivelor şi reglementărilor adoptate de CE şi a
acţiunilor internaţionale şi naţionale în acest domeniu, calitatea mediului este
totuşi deteriorată în Comunitate şi în întreaga lume. Obiectivul dezvoltării
4.2 – Comisia europeană ECO - Management şi schema de audit EMAS 67
durabile, care este integrat acum în obiectivele Uniunii Europene, necesită

utilizarea unui şir deschis al instrumentelor pentru politica de mediu. Este nevoie
de o nouă apropiere, bazată pe principii diferite de acţiune.
Planul de acţiune pentru mediu al Comunităţii recunoaşte această problemă
şi indică clar că responsabilitatea de mediu ar trebui împărţită între autorităţi,
industrie, consumatori şi oameni în general.
La nivelul Comisiei Europene aceasta "nouă apropiere" este probabil cea
mai evidentă în Eco - Management şi Schema de Audit (EMAS) care stabileşte o
schemă voluntară de management de mediu, bazată pe armonizarea liniilor şi
principiilor specifice Uniunii Europene.
Reglementarea se aplică din Iulie 1993. Totuşi, schema s-a deschis pentru
participarea companiilor numai din Aprilie 1995. Reglementarea EMAS se aplică
tuturor statelor membre UE şi la trei state membre ale ariei economice UE, adică
Norvegia, Islanda şi Lichtenstein.
A. Obiectivele EMAS
Obiectivul schemei este de a promova dezvoltarea continuă a performanţei
de mediu în activităţile industriale prin:
1. Stabilirea şi implementarea politicilor ecologice, programelor şi
sistemelor manageriale de către companii, în legătură cu platformele
lor industriale;
2. Evaluarea obiectivă, sistematică şi periodică a performanţelor acestor
elemente;
3. Furnizarea informaţiilor legate de performanţa ecologică publicului larg.
Schema nu înlocuieşte legislaţia Comunităţii Europene sau pe cele
naţionale de mediu sau standardele tehnice, extinzând responsabilitatea societăţii
şi în afara acestor reglementări.
B. Participarea în EMAS
Pentru a participa în EMAS, o companie trebuie să adopte o politică de
mediu, să revadă performanţa sa de mediu la zona limitrofă în cauză, să dezvolte
un sistem de management de mediu şi să dezvolte un plan de acţiune în lumina
neconformităţilor descoperite, să auditeze sistemul şi să publice o declaraţie a
performanţei de mediu a zonei.
O a treia parte calificată controlează sistemul şi declaraţia societăţii spre a
vedea dacă aceasta îndeplineşte cerinţele EMAS. Dacă este aşa, ei validează şi
zona poate fi înregistrată.
În zona în care îşi desfăşoară activitatea societatea se face o verificare a
stării iniţiale a mediului. În lumina acestei revizii şi a politicilor de mediu
existente, un program de conformare şi un sistem de management de mediu este
stabilit pentru întreaga zonă.
Auditul de mediu al zonei, acoperind toate activităţile din zonă implicate,

trebuie să fie condus în interiorul unui ciclu de audit nu mai lung de trei ani şi,
bazat pe descoperirile auditului, se stabilesc obiectivele de mediu şi se revizuieşte
programul de mediu pentru a obţine noile obiective de mediu.
În completarea reviziei iniţiale de mediu este propus un nou audit sau un
ciclu de auditări publice ale declaraţiei de mediu. Când aceasta a fost înregistrată,
zona primeşte declaraţia de participare, care poate fi utilizată pentru promovarea
participării zonei în schemă.
C. Puncte tari şi Puncte slabe ale EMAS

EMAS a fost proiectat ca un sistem generic de management al mediului
(EMS), standard care ar fi asigurat cadrul pentru participarea companiilor fără să
fie prea riguros/prescriptiv. Ţinta EMAS-ului este de a încuraja firmele industriale
să-şi ia responsabilitatea pentru cerinţele lor de mediu şi să reducă impactul
asupra mediului într-o manieră de autoreglementare şi voluntară. Aici sunt
puntele tari dar şi slăbiciunile reglementării.
Pe de o parte, EMAS permite - prin gradul de flexibilitate care însă este
esenţial - să fie aplicat eficient în diferite contexte legale şi culturale. Pe de altă
parte, această deschidere este calea pentru diferenţe de interpretare şi discrepanţe în
aplicare, ducând toate spre un câmp de joc larg şi spre potenţiale bariere în comerţ.
D. Modul de adaptare la EMAS

Multe organizaţii din Europa au început să-şi ajusteze sistemele de
management de mediu astfel încât să se conformeze cerinţelor Regulamentului
EMAS. De asemenea, Comisia Europeana promovează studii pilot pentru
creşterea participării în sistem a companiilor mici şi mijlocii (IMM-uri) şi prevede
ca statele membre individuale să adapteze sistemul şi în alte sectoare, cum ar fi
serviciile publice. Dezvoltarea şi implementarea EMAS este reglementată de:
- organisme de acreditare independente;
- organisme de înregistrare;
- autorităţile de mediu;
- Comitetul de Reglementare EMAS;
care sunt toate formate din reprezentanţi ai Statelor Membre. Acest proces
armonizează în măsura necesară, activităţile din Statele Membre.
Structura EMAS poate fi schimbată numai prin schimbarea Regulamentului
EMAS, în conformitate cu prevederile şi hotărârile Uniuniii Europene.
Articolul 20 al Regulamentului 1836/93 cere Comisiei Europene să
revizuiască schema după maximum cinci ani de la intrarea sa în funcţiune şi să
propună orice modificări necesare, în special referitoare la scopul schemei şi la
posibila introducere a unui "logo".
Domeniul sistemelor de management de mediu nu este static. La trei ani
după ce EMAS a fost publicat, a fost introdus standardul internaţional pentru
4.3 – Standardul internaţional ISO 14001 69
sistemele de management de mediu ISO 14001. Acest standard a fost adoptat

peste tot in lume şi este recunoscut drept un sistem standard pentru management
de mediu, logic şi bine structurat.
EMAS este în mod curent restrâns la sectorul industrial şi manufacturier
dar, în acelaşi timp se recunoaşte că toate sectoarele au un impact semnificativ
asupra mediului şi că de asemenea mediul va beneficia de pe urma unui bun
management ecologic şi în aceste sectoare.
În mod tradiţional, EMAS s-a concentrat pe impactul ecologic direct al
emisiilor şi deşeurilor. Cu toate acestea, impactul indirect cum ar fi politica
cumpărării sau folosirii produsului şi ieşirii din uz a produsului (ca şi deşeu) este
semnificativ şi va beneficia de aducerea sub controlul Sistemului
Managementului de Mediu.
1. Revizuirea EMAS la cinci ani după intrarea sa în funcţiune prezintă o
oportunitate ideală pentru: Extinderea sferei EMAS în toate
sectoarele de activitate economică;
2. Integrarea ISO 14001 ca sistem de Management de Mediu cerut de
EMAS.
3. Adoptarea unui logo EMAS vizibil şi recunoscut pentru a permite
organizaţiilor înregistrate să-şi publice vizibil şi real participarea în
EMAS.
4. Implicarea angajaţilor în implementarea EMAS.
5. Întărirea rolului declaraţiei de mediu, pentru îmbunătăţirea
transparenţei comunicării performanţei de mediu între acţionarii lor şi
public.
6. Promovarea participării IMM-urilor prin mecanisme de sprijin
adecvate.
E. Finanţarea participării la EMAS

În timp ce Comisia Europeana nu oferă sprijin financiar platformelor
individuale pentru a participa la Eco-Management şi Sistemul de Audit (EMAS),
Comisia încurajează Statele Membre să ofere mecanisme de sprijin pentru
companiile (în special IMM-uri) care doresc să implementeze EMAS.
De asemenea, este acordat sprijin financiar unor acţiuni mai largi, în special
pentru dezvoltarea mijloacelor de sprijinire a participării IMM în schema EMAS.
4.3. STANDARDUL INTERNAŢIONAL IS0 14001

ISO 14001 a fost finalizat în septembrie 1996 şi este acum implementat de
companii pretutindeni în lume. Acest standard specifică cerinţele pentru un sistem
de management al mediului, pentru a permite unei organizaţii să formuleze o
politică şi să stabilească obiective ţinând cont de cerinţele legislative şi
informaţiile despre impacturile semnificative de mediu produse de societatea în

cauză.
El se aplică tuturor aspectelor de mediu pe care organizaţia le poate
controla şi peste care are influenţă.
Acest standard internaţional este aplicabil oricărei organizaţii care este
dornică să:
1. implementeze, întreţină şi îmbunătăţească un EMS;
2. se asigure de conformarea sa cu politica de mediu declarată;
3. demonstreze conformarea,
4. obţină certificarea/înregistrarea EMS-ului său de către o organizaţie
externă.
5. facă o auto-declaraţie de conformare cu acest standard din proprie
iniţiativă;
ISO 14001 are o structură clară şi logică care acoperă următoarele aspecte:
1. Obiectivele;
2. Referinţele Normative;
3. Definiţii;
4. Cerinţele Sistemului de Management de Mediu;
5. Cerinţe Generale;
6. Politica de Mediu;
7. Planificare;
8. Implementare şi Operare;
9. Acţiuni de Verificare şi Corectare;
10. Revizuirea Managementului.
Toate cerinţele din acest standard internaţional au intenţia să fie încorporate
în interiorul oricărui sistem de management de mediu. Extinderea aplicării
acestuia va depinde de astfel de factori ca politica de mediu a organizaţiei, natura
activităţilor ei şi condiţiile în care ea operează.
Odată ce o companie a dezvoltat un EMS care satisface cerinţele lui ISO
14001, următoarea problemă este cum să obţină certificarea ISO 14001.
Companiile dornice să obţină certificarea trebuie să contacteze instituţiile de
acreditare al standardelor din ţările respective, care trimit un grup de auditori la
fabricile companiei spre a determina dacă EMS-ul companiei satisface standardul
ISO 14001.
Companiile care au un EMS aprobat primesc un certificat valid pentru o
perioadă finită de timp, în mod uzual trei ani.
4.3 – Standardul internaţional ISO 14001 71
A. Seria de standarde IS0 14000

Comitetul tehnic al Organizaţiei pentru Standardizare 207 (ISO/TC 207)
pregăteşte standardele internaţionale de management al mediului şi are grupul de
lucru format din personalităţi ale comitetelor naţionale.
ISO a dezvoltat o serie de standarde şi liniile directoare în aria mediului
care sunt în mod colectiv cunoscute ca seria ISO 14000 de standarde.
ISO14001 este singurul standard certificabil, restul fiind linii directoare de
susţinere. În mod curent, cele mai avansate dintre standardele şi liniile directoare
în serie sunt:
1. ISO 14001 Sisteme de Management de Mediu - Specificaţii şi Ghid
de Utilizare.
2. ISO 14004 Sisteme de Management de Mediu - Ghid privind
principiile, sistemele şi tehnicile de aplicare.
3. ISO 14010 Ghid pentru Audit de Mediu - Principii Generale.
4. ISO 14011-1 Ghid pentru Audit de Mediu - Proceduri de Audit -
Partea a I-a Auditul Sistemelor de Management de Mediu.
5. ISO 14012 - Ghid pentru Audit de Mediu - Criterii de calificare
pentru auditorii de Mediu.
Familia ISO 14001 a standardelor de management de mediu, conform

planului actual, cuprinde 23 de standarde individuale, îndrumări şi rapoarte
tehnice legate de managementul de mediu în cadrul sistemului de management de
mediu (EMS) al unei companii.
Aceste standarde sunt dezvoltate printr-un proces care cuprinde următoarele
faze:
Faza 1: Selectarea elementelor de lucru - Comitetele Naţionale pot să
propună noi elemente de lucru;
Faza 2: Prepararea planului de lucru - Proiectul de lucru este pregătit
de grupurile de lucru ale subcomitetelor;
Faza 3: Aprobarea Comitetului pentru planul de lucru - Votul este dat
asupra Proiectului de lucru. Personalităţile organizaţiilor
naţionale sunt membri participanţi şi astfel, titulari la vot. Dacă
este aprobat, el devine planul Comitetului;
Faza 4: Ratificarea de către toţi membrii ISO - Proiectul Comitetului,
aprobat prin vot, este semnat de toţi membrii ISO pentru
ratificarea ca Proiect de Standard Internaţional (DIS). Perioada de
vot este de şase luni;
Faza 5: Confirmarea finală - "La zi " este următorul vot de afirmare.
Urmează aprobarea ţărilor membre ISO, documentul fiind
denumit Proiectul Final al Standardului Internaţional (FDIS);
Faza 6: Publicarea standardului ISO - Standardul aprobat este publicat
la Geneva în limbile oficiale: Engleză, franceză şi rusă;
Faza 7: Publicarea în alte limbi decât engleza, franceza şi rusa.
Comitetele naţionale vor participa la traducerea standardelor în limba lor

naţională. Standardul va fi publicat apoi ca standard naţional.
B. Implementarea IS0 14001

Avantajul major al ISO 14001 este că asigură o metodă larg acceptată a
proiectării şi implementării unui Sistem de Management de Mediu. Cerinţele
imperative ale pieţii au împins companiile spre obţinerea certificării ISO14001 şi
această orientare va continua probabil şi în viitor.
Conformarea cu ISO 14001 sau un standard similar de sistem de
management al mediului va fi probabil cerută celor mai multe companii din
interiorul CE în următorii zece ani. De asemenea, multe companii vor considera
certificatul ISO 14001 ca fiind calea de a demonstra publicului că ei sunt, de fapt,
buni cetăţeni.
Managerii societăţii precum şi managerii de mediu vor trebui să înţeleagă
ISO14001 şi cerinţele lui, determinând pregătirea lor pentru asumarea
managementului de mediu al noului secol.
4.4. COMPARAŢIE ÎNTRE EMAS ŞI STANDARDUL

INTERNAŢIONAL ISO 14001
EMAS a fost introdus în 1993 şi, în articolul 12, a admis şi adoptarea altor
standarde din aria EMS.
ISO 14001 a fost introdus în 1996 şi a avut un scop mai larg de aplicare
decât EMAS, care era aplicabil numai pentru anumite zone industriale. Ar trebui
accentuat că atât ISO 14001 cât şi EMAS nu sunt în competiţie, ele au centre de
interes diferite, cu EMAS se merge mai departe, peste cerinţele lui ISO 14001, în
ariile îmbunătăţirii performanţei de mediu, clauza pentru conformarea legală şi
raportarea performanţei de mediu.
Comisia Eco-Management şi Sistemul de audit a ţinut cont de ISO 14001,
în câteva decizii cum ar fi cea din aprilie 1997 când ISO 14001 a fost recunoscut
ca o piatră de încercare pentru EMAS. Cele două standarde sunt, la baza lor,
apropiate, structura ISO 14001 se aseamănă cu reglementarea EMAS, dar ele
diferă sub următoarele aspecte:
1. Regulamentul EMAS este parte a politicii oficiale de mediu a
Uniunii Europene şi autorităţile de mediu din statele membre sunt
responsabile pentru introducerea sa. ISO 14001 nu are acelaşi statut
în politica ecologică internaţională, iar responsabilitatea pentru
introducerea şi dezvoltarea sa rezidă în Organizaţia Internaţională
de Standardizare.
2. Procesul de certificare a standardului ISO 14001 acoperă numai
4.4 – Comparaţie între EMAS şi standardul internaţional ISO 14001 73
sistemul de management. În schema EMAS, informaţiile declarate

privitor la emisii şi impactul asupra mediului sunt de asemenea
verificate.
3. EMAS include o declaraţie de mediu publică, în vreme ce ISO
14001 nu o face. Aceasta declaraţie publică, măreşte credibilitatea
sistemului şi dă organizaţiei mai multă recunoaştere a activităţilor şi
rezultatelor sale. În sistemul ISO 14001, companiilor li se cere
numai să-şi publice politicile de mediu.
4. ISO 14001 se aplică tuturor organizaţiilor; numai amplasamentele
industriale se pot înscrie în secţiunea EMAS.
5. EMAS cere o revizie iniţială - ISO nu o face.
6. Neverosimil în raport cu EMAS, ISO 14001 nu cere o înregistrare a
efectelor de mediu sau încălcări ale legislaţiei, ci numai un
angajament spre a adera la legile relevante.
7. Folos public: EMAS cere ca politica, programul, sistemul de
management de mediu şi detalii ale performanţei zonei să fie puse
la dispoziţia publicului ca parte a declaraţiei de mediu. ISO cere
numai ca politica să fie făcută publică.
8. Audituri: ISO 14001 cere auditări, deşi frecventa nu este specificată
şi nici nu este cerută o metodologie de audit în aşa multe detalii ca
în EMAS.
9. Contractorii şi furnizorii: nivelul controlului acestui corp este cerut
în EMAS, el nu este prevăzut în ISO14001, care cere numai ca
procedurile cerute să fi fost comunicate acestora.
10. Obligaţii şi cerinţe: salariaţii implicaţi, dezvoltă continuu
performanţa de mediu şi conformarea cu legislaţia este o parte
integrala a EMAS. ISO 14001 nu stipulează extensia spre care
performanţa arătată trebuie să fie îmbunătăţită. EMAS specifică:
companiile trebuie să încerce să "reducă impacturile de mediu spre
nivelurile care să nu depăşească pe acelea care corespund cu
aplicarea viabil economică a celei mai bune tehnologii."
Se consideră că o organizaţie poate fi certificată cu ISO 14001 în mod egal

dacă ea nu a avut o conformare completă cu reglementările legislative, deoarece
singura cerinţă este pentru politica ei de mediu şi constă din a se obliga la scopul
conformării în viitor. Această aparentă slăbiciune poate ajuta ţările dezvoltate spre
a iniţia un proces pentru continua dezvoltare a performanţei de mediu în sectorul
industrial.
Aplicarea în întreaga lume poate elimina barierele comerciale şi ajută la
introducerea standardului de management de mediu în mod egal spre acele
organizaţii care nu îndeplinesc cerinţele legislaţiei naţionale de mediu.
EMAS şi ISO 14001 ASIGURĂ CĂI DIFERITE PENTRU O

COMPANIE INDUSTRIALĂ SPRE INTRODUCEREA UNUI SISTEM DE
MANAGEMENT DE MEDIU.
Companiile pot în mod natural să se alăture ambelor scheme, dacă ele pot
să satisfacă cerinţele lor. O organizaţie care implementează ISO 14001 este pe
calea de a satisface cerinţele EMAS. Pasul adiţional spre EMAS - în jurul şi peste
ISO 14001 - este angajamentul public de mediu.
O organizaţie are libertatea şi flexibilitatea de a defini graniţele ei şi trebuie
să aleagă între implementarea ISO 14001 sau EMAS cu respectarea întregii
organizaţii, ori spre unităţile specifice sau activităţile organizaţiei.
Dacă ISO 14001 sau EMAS sunt implementate pentru un ansamblu specific
de operare sau activitate, politicile şi procedurile dezvoltate de alte părţi ale
organizaţiei pot fi utilizate pentru îndeplinirea cerinţelor lor, asigurând că ele sunt
aplicabile la operarea ansamblului specific sau activităţii care va fi subiect pentru
aceasta.
Complementarităţile între ISO 14001 şi EMAS sunt demonstrate de
următoarele date ale unui raport CE: "O evaluare a implementării EMAS în
statele membre - iunie 1998":
− O analiză a 140 de zone cu EMAS relevă că 47% dintre acestea erau de
asemenea certificate ISO 14001. Totuşi 85% (din 140) din zonele mici
înregistrate nu erau certificate cu ISO 14001.
− Din cele 53% zone cu EMAS fără certificare ISO 14001, 55% din ele nu
intenţionează să obţină şi ISO 14001.
− Din 66 zone cu EMAS şi cu ISO 14001, 38% au primit certificare
ISO14001 după primirea EMAS.
4.5. SISTEMUL MANAGEMENTULUI DE MEDIU (EMS)

Primul pas pentru îndeplinirea Standardelor Managementului de Mediu este
introducerea unui Sistem de Management de Mediu (EMS), care include structura
organizatorică, responsabilităţile, practicile, procedurile, procesele şi resursele
pentru determinarea şi implementarea politicii ecologice.
Pentru ca o companie să stabilească şi să menţină cu succes un sistem de
management de mediu, este necesar un interes real pentru îmbunătăţirea
performanţei ecologice pe o bază solidă.
EMS trebuie făcut, implementat şi menţinut astfel încât să asigure
îndeplinirea politicii de mediu, a obiectivelor şi programelor pe care Ie-a adoptat
compania. Totodată el trebuie să stabilească, să revadă şi să revizuiască periodic
politica de mediu a companiei, obiectivele şi programele.
Pentru a îndeplini aceste sarcini, EMS prevede recomandări, care includ,
dar nu sunt limitate, la următoarele subiecte:
4.5 – Sistemul managementului de mediu (EMS) 75
1. Obţinerea recunoaşterii de către toţi membrii organizaţiei că

managementul ecologic este una din priorităţile principale;
2. Stabilirea şi menţinerea comunicaţiilor cu părţile interesate, interne şi
externe;
3. Determinarea cerinţelor legislative şi aspectelor ecologice legate de
activităţile, produsele sau serviciile organizaţiei;
4. Creşterea implicării conducerii şi a angajaţilor în protecţia mediului,
cu o îndatorire clară de contabilizare şi responsabilitate;
5. Încurajarea planificării ecologice pentru tot ciclul vieţii unui produs
sau proces;
6. Stabilirea unui proces de atingere a nivelelor de performanţă ţintite.
7. Asigurarea resurselor necesare şi suficiente, inclusiv pregătirea,
pentru atingerea nivelelor de performanţă ţintite, pe o bază continuă;
8. Evaluarea performanţei ecologice, raportată la politica de mediu a
organizaţiei, obiectivele şi ţintele, şi respectiv ameliorarea acestora
acolo unde este necesar;
9. Stabilirea unui proces de management de audit şi revizuire a EMS şi
de identificare a oportunităţilor de îmbunătăţire a sistemului şi a
performanţei de mediu rezultante;
10. Încurajarea contractorilor şi furnizorilor de a stabili şi ei un EMS.
A. Implementarea unui EMS

Implementarea unui EMS este un proces complex, ce se extinde dincolo de
aceste îndrumări generale şi care are drept scop adoptarea unor cerinţe specifice
de companie sau organizaţie.
ISO 14001, de exemplu, conţine cerinţe specifice de sistem de management
care dau posibilitatea unei organizaţii să:
1. stabilească o politică ecologică potrivită pentru ea;
2. identifice aspectele ecologice ale activităţilor trecute, existente sau
planificate, produselor sau serviciilor, să determine impacte ecologice
semnificative;
3. identifice legislaţia relevantă şi cerinţele legale;
4. identifice priorităţile şi să stabilească obiective şi ţinte potrivite;
5. stabilească standarde şi programe pentru implementarea politicii şi
realizarea obiectivelor şi ţintelor.
B. Stabilirea unei politici de mediu corespunzătoare

O politica de mediu defineşte obiectivele companiei şi principiile de
acţiune referitoare la mediu, inclusiv alinierea la toate reglementările legale
privitoare la mediu.
Politica ecologică formează baza pe care căreia organizaţia îşi

stabileşte obiectivele şi ţintele.
Această politică trebuie să fie suficient de clară pentru a fi înţeleasă cu
uşurinţă de părţile interesate, interne şi externe, şi trebuie să fie revăzută şi
revizuită periodic pentru a reflecta schimbarea condiţiilor şi a informaţiei.
Managementul organizaţiei trebuie să definească şi să documenteze
politica de mediu. În plus, top-managementul trebuie să se asigure că politica
ecologică a organizaţiei este potrivită cu natura, mărimea şi impactele ecologice
ale activităţilor sale, produselor sau serviciilor, că include un angajament pentru
continua îmbunătăţire, prevenire a poluării şi alinierea la legislaţia mediului
relevantă, este documentată şi comunicată tuturor angajaţilor săi şi este
disponibilă pentru public.
Pentru a determina impactul asupra mediului, este necesară
identificarea aspectelor de mediu:
- "moştenite" din trecut;
- ale activităţilor existente sau planificate;
- ale produselor sau serviciilor.
Societatea trebuie să stabilească şi să întreţină proceduri de identificare ale
aspectelor de mediu ale acţiunilor sale, produselor sau serviciilor, pe care le poate
controla şi cele asupra cărora poate avea influenţă, pentru a le determina pe
acelea care au sau care pot avea un impact semnificativ asupra mediului.
Societatea trebuie să ia în consideraţie, la stabilirea obiectivelor sale
ecologice, toate aspectele referitoare la aceste impacte semnificative. O
organizaţie fără EMS existent, trebuie ca iniţial să-şi stabilească poziţia curentă cu
privire la mediu prin intermediul unei analize. Ţelul ei trebuie să fie luarea în
consideraţie a tuturor aspectelor de mediu ale organizaţiei ca bază pentru
stabilirea unui EMS.
Analiza trebuie să acopere patru zone - cheie:

1. Cerinţe legislative şi reglementări;
2. Identificarea aspectelor de mediu semnificative;
3. Examinarea practicilor şi procedurilor managementului de mediu
existente;
4. Evaluarea rezultatelor investigaţiilor asupra incidentelor de mediu
anterioare.
În toate cazurile, ar trebui luate în consideraţie condiţiile de operare
normale şi anormale în interiorul organizaţiei şi potenţialul condiţiilor de pericol.
O abordare potrivită spre analiză poate să includă liste de control, interviuri,
inspecţie directă şi măsurare şi rezultate ale auditărilor prevăzute sau alte auditări
depinzând de natura activităţilor.
4.5 – Sistemul managementului de mediu (EMS) 77
Procesul de identificare a aspectelor semnificative de mediu, asociat cu

activităţile la unităţile de operare, ar trebui să aibă în vedere ca relevante:
- emisii în aer;
- descărcări în apă;
- managementul deşeurilor;
- contaminarea solului;
- utilizarea materiilor prime şi a resurselor naturale;
- alte cerinţe ale mediului local şi ale comunităţii.
Procesul are intenţia de identificare a aspectelor semnificative de mediu
asociate cu activităţile, produsele sau serviciile societăţii concomitent cu
solicitarea unei evaluări detaliate a ciclului de viaţă. Organizaţiile nu trebuie să
evalueze fiecare produs, component sau materie primă intrată. Ele pot selecta
categorii de activităţi, produse sau servicii, pentru a identifica acele aspecte, cele
mai probabile, de a avea un impact semnificativ asupra mediului.
C. Determinarea cerinţelor legislative şi aspectelor de mediu

asociate cu activităţi, produse sau servicii
Companiile corespund în raport cu cerinţele legale de mediu dacă ele se
conformează cu toate legile şi reglementările relevante pentru companie.
Natural, o companie trebuie să se conformeze cu toate cerinţele relevante în
mod egal şi dacă nu are un sistem de management de mediu.
Pe de altă parte, o companie poate să nu se conformeze întotdeauna cu
unele reglementări aşa cum, în varii ocazii, autoritatea competentă poate să
accepte neconformităţi cu legislaţia. De exemplu, pe calea acordului special, cu
un plan de conformare pe o perioadă de tranziţie, sau printr-o formă de aprobare
documentată sau scrisă.
Spre deosebire de EMAS, care recomandă ca organizaţiile să subscrie la:
- codul practicii industriale;
- contract cu autoritatea publică;
- linii directoare nonregulatorii.
ISO 14001, cere, la minimum, ca să existe numai un angajament de
conformare cu legea.
Dar limitele minime pot să se schimbe deoarece, cel puţin, unii dintre
legiuitori cunosc că, în prezent, un înalt nivel restrictiv al unor legi merg pe calea
unui program eficient, adevărat şi inovativ de conformare.
Pentru acest motiv, autorităţile care a dezvoltat şi implementat ISO 14000
au în vedere introducerea unei linii directoare multilaterale care va permite un
management de mediu eficient spre a deveni prin el însuşi un standard prin care
conformitatea cu legea să devină măsurabilă. Astfel, un nou proces va rezulta cu
beneficii globale pentru mediu ca şi cu avantaje pentru companii în termenii
reducerii riscurilor, costurilor de monitorizare şi de punere la punct a

documentaţiilor.
D. Stabilirea şi revizuirea obiectivelor şi ţintelor de mediu.

Societăţile trebuie să stabilească şi să menţină documentat obiective şi
ţinte la fiecare nivel şi funcţie relevantă din cadrul societăţii. Când îşi stabileşte şi
revizuieşte obiectivele, o organizaţie trebuie să ia în consideraţie şi cerinţele
legale sau de alt fel, aspectele ecologice semnificative, opţiunile tehnologice,
cerinţele financiare, operaţionale sau de afaceri şi părerile părţilor interesate.
Obiectivele şi ţintele trebuie să fie conforme cu politica de mediu, inclusiv
cu angajamentul de prevenire a poluării.
Organizaţiile trebuie să stabilească şi să întreţină programe pentru
realizarea obiectivelor şi ţintelor stabilite. Aceste programe includ:
1. Desemnarea responsabilităţii pentru realizarea obiectivelor şi ţintelor
la fiecare funcţie şi nivel relevant al organizaţiei.
2. Mijloacele şi intervalul de timp în care să fie realizate.
Dacă un proiect se referă la noi dezvoltări sau activităţi noi sau modificate,
produse sau servicii, programul va fi modificat în punctele relevante pentru a se
asigura că managementul ecologic se aplică unor asemenea proiecte.
EMS - Principii şi Elemente
Fig. 4.1. Model de Sisteme de Management de Mediu pentru ISO 14001.
Modelul EMS - Fig. 1 urmează vederea generală a unei organizaţii care

subscrie următoarelor principii:
1. Angajament şi Politică - organizaţia trebuie să-şi definească politica
de mediu şi să asigure angajamentul sau faţă de EMS;
4.6 – Îmbunătăţirea performanţei de mediu 79
2. Planificare - organizaţia trebuie să formuleze un plan care să-i

îndeplinească politica de mediu;
3. Implementarea - pentru implementarea efectivă a planului o
organizaţie trebuie să dezvolte facilităţile şi mecanismele de sprijin
necesare realizării politicii ecologice, obiectivelor si ţintelor;
4. Măsuri şi Evaluare - o organizaţie trebuie să măsoare, să
monitorizeze şi să evalueze performanţa ecologică;
5. Revizuirea - managementul trebuie să revadă şi să evalueze EMS la
intervale definite de timp pentru a-i menţine eficienţa şi continua
ameliorare;
6. Îmbunătăţirea - organizaţia trebuie să-şi îmbunătăţească în mod
continuu EMS, cu obiectivul ameliorării performanţei de mediu per total.
Având aceste principii în vedere, EMS este cel mai bine a fi asimilat ca o
bază organizatorică care trebuie în permanenţă monitorizată şi revizuită periodic
pentru a oferi o direcţie efectivă pentru activităţile ecologice ale unei organizaţii
ca răspuns la factorii variabili interni şi externi.
Fiecare persoană din cadrul unei organizaţii trebuie să accepte
responsabilitatea îmbunătăţirii mediului.
4.6. ÎMBUNĂTĂŢIREA PERFORMANŢEI DE MEDIU

Pentru dezvoltarea unui sistem EMS, organizaţia (firma) are de evaluat
impactul asupra mediului, are de stabilit ţintele (scopurile) pe care să le atingă
pentru a reduce aceste valori ale impactului asupra mediului şi trebuie să planifice
modul în care se pot realiza aceste scopuri.
Impactul asupra mediului ambiant DAT DE MEDIUL DE AFACERI prin
activităţile de cumpărare şi consum de resurse materiale pentru producţia de
bunuri diverse, conduce la implicarea acestuia în îmbunătăţirea performanţelor de
mediu.
De aceea, pentru ca Sistemul de Management de Mediu să fie un succes,
practicile de management existente trebuie revizuite.
În continuare se vor identifica câteva dintre măsurile simple, practice, cu
sens comun ca „ bun gospodar în administrare" care pot fi luate în industrie pentru
reducerea costurilor de producţie, sporirea întregii productivităţi şi diminuarea
impactului asupra mediului.
Aceste practici sunt reduse la un număr de măsuri de comportare pentru
prevenirea pierderilor de resurse materiale, diminuarea cantităţii de deşeuri,
conservarea apei şi energiei, îmbunătăţirea procedurilor operaţionale şi
organizatorice.
Implementarea acestor practici este relativ uşoară şi la îndemâna
managerilor, iar costul este de obicei, scăzut.
4.6.1. Revizuirea practicilor de management

În noul mileniu, mediul de afaceri se schimbă. Afacerile devin mult mai
competitive şi necesităţile pentru afaceri rămân în vigoare.
Toate oportunităţile pentru obţinerea de profituri ridicate trebuie să fie
examinate - de la eficienţa operaţională (de valoare mică) până la reducerea
costurilor de capital pe scara largă (de valoare mare)- astfel, au fost prevăzute de
la soluţii simple până la soluţii mult mai complexe.
Un exemplu important al acestor măsuri eficiente îl constituie programul de
reducere a deşeurilor în cadrul societăţii. Implementarea acestui program conduce
la un rezultat cunoscut, creşterea economiilor pentru comunităţi ( corporaţii), cu
investiţii relativ mici în timp şi energie. Chiar în organizaţii mari, multinaţionale,
aceste tipuri de programe cresc eficienţa economică fără impact asupra calităţii
producţiei.
4.6.2. Instalaţii „fără pierderi”

Instalaţiile "fără pierderi" sunt acele instalaţii care au reuşit recuperarea
până la 90% din pierderile lor de bază. Acestea implică o nouă variantă de
clasificare a managementului „pierderilor” (emisii şi/sau deşeuri), care are drept
scop reducerea pierderilor (emisiilor), generate de reducerea consumului de
energie, materii prime şi auxiliare şi apă.
În acest moment pot fi dezvoltate multe afaceri pentru identificarea practicii
de implementare a procesului de reducere a pierderilor, de luare a măsurilor
pentru îndeplinirea planului de dezvoltare durabilă.
Pentru a fi foarte profitabile, aceste măsuri trebuie să reducă costurile
operaţionale şi să evite uzura totală a instalaţiilor şi/sau a produselor.
4.6.3. „Cumpărare prietenoasă”

Pentru ca procesul de reciclare a materialelor să reuşească, aceasta trebuie
să fie o cerinţă pentru fabricaţia produselor, de a fi realizate din materiale
reciclabile. Materialele reciclabile sunt folositoare şi, ca în cazul altor lucruri
folositoare, o lipsă a cererii va scădea valoarea materialelor reciclabile.
Creşterea cererii de materiale reciclabile va recompensa practica reciclării,
care de asemenea este scumpă dar şi considerată ca o opţiune viabilă pentru
afaceri. Pentru a putea corecta dezechilibrul ofertă-cerere, sunt posibile două
măsuri importante:
1. practicarea aprovizionării de pe piaţa reciclării a surselor de reducere
a emisiilor;
2. închiderea buclei de cumpărare a produselor fabricate din materiale
reciclate de la post-consumator, pentru a asigura cerinţa fabricării de
produse din materiale reciclate.
Cumpărarea produselor reciclate salvează, de asemenea, resursele

materiale naturale, păduri sau combustibili fosili, la fel este redusă şi poluarea
generată de extragerea, fabricarea şi prelucrarea resurselor materiale naturale.
Produsele fabricate din gama materialelor reciclabile, pot fi de la toate tipurile de
produse din hârtie, la materialele de construcţie, (de exemplu, mobila veche) şi
chiar stofa.
Cel mai bun drum de închidere a buclei de reciclare este să se dezvolte
politicile de cumpărare şi liniile directoare pentru produsele specifice din
materiale reciclabile dar şi producerea acestora în manieră prietenoasă pentru
mediul ambiant.
Produsele care vor fi preferate pe piaţă sunt:

− produse cu un conţinut de reciclare în proporţie înaltă şi cu deşeuri post -
consumator cât mai mici (cantitativ şi calitativ) posibile;
− produse cu un conţinut cât mai mic de substanţe toxice sau fără substanţe
toxice şi cu un proces de fabricaţie cu o poluare minimă;
− produse ce pot fi reciclate mai uşor (un exemplu este hârtia albă în loc de
hârtie colorată sau panouri de tablă ondulată în loc de baloturi din plastic);
− proiectarea de produse refolosibile (se consideră apusul ideii de „unică
folosinţă”) - un exemplu: baterii reîncărcabile;
− în fabricarea produselor trebuie instituită regula consumurilor reduse atât
în execuţie cât şi pentru împachetare - ambalare ( exemplu: copierea paginilor pe
ambele feţe şi dotarea echipamentului tehnic cu aceste posibilităţi, iar în cazul
achiziţionărilor să fie preferate cele en-gros ca cerinţă pentru reducerea
împachetărilor).
4.6.4. Conservarea energiei

Consumul energetic necesar pentru producerea şi exploatarea unei instalaţii
are următoarele etape convenţionale:
- prospectarea geologică şi deschiderea exploatărilor de minereuri şi
combustibili;
- extragerea minereurilor şi a combustibililor;
- reducerea minereurilor la metale, obţinerea aliajelor, rafinarea
combustibililor, sinteza polimerilor şi a celorlalte substanţe chimice,
necesare fabricaţiei;
- obţinerea semifabricatelor şi a substanţelor chimice de bază (vopsele,
lacuri, uleiuri, emailuri etc.);
- prelucrările tehnologice de bază;
- montarea, reglarea, rodarea etc.;
- transportul şi distribuţia;
- exploatarea, întreţinerea şi recondiţionarea;

- scoaterea din uz, dezmembrarea maşinii şi reciclarea materialelor.
Cantitatea globală de energie consumată de producerea şi exploatarea unei
maşini este dată de suma tuturor energiilor folosite în enumerarea sumară de mai
sus.
Pentru ca un produs să fie mai ecologic decât altul este necesar ca şi
consumul energetic total să fie mai mic.
Câteva dintre tehnicile de succes de conservare a energiei includ folosirea
iluminatului fluorescent compact, instalaţiei de control al iluminării cu detectori
în mişcare şi promovarea generală a sistemelor de aer condiţionat şi de încălzire.
Alte măsuri de conservare a energiei includ:
- închiderea luminii oriunde sunt camere neocupate;
- scăderea puterii la oprirea activităţii şi a altor echipamente, când nu
sunt folosite;
- folosirea modurilor stand-by la toate echipamentele, oriunde este
posibil;
- folosirea transportului public, folosirea în comun a maşinilor (pentru
economisirea de combustibil) sau mersul pe biciclete, oriunde este
posibil;
- înlocuirea folosirii lifturilor cu folosirea scărilor (de asemenea este
bun ca exerciţiu fizic);
- închiderea obloanelor („ferestre de umbră”) noaptea, pentru
minimizarea pierderii de căldură;
- reglarea sistemului de aer condiţionat şi căldură pentru a asigura
eficienţa acestuia;
- etanşarea oricărei crăpaturi sau găuri, pentru minimizarea pierderilor
de căldură iarna;
- instalarea uşilor rotative în zonele cu trafic intens;
- revederea tuturor cerinţelor de iluminare şi reamplasarea tuturor
lămpilor care sunt necesare;
- instalarea lămpilor cu consum de energie scăzut.
4.6.5. Reducerea deşeurilor periculoase

În pragul mileniului 3 omenirea se confruntă cu gravele probleme create de
deşeuri. Dintre acestea deşeurile menajere zilnice, deşeurile industriale,
automobilele şi produsele electrocasnice la sfârşit de viaţă sunt deja de mult timp
în atenţie. Mai recent, la această listă se adaugă şi produsele electronice (devenite
dintre cele mai efemere). Problema deşeurilor este de multe ori asociată cu
problema reciclării, dar ea însemnă mult mai mult căci evident nu totul se poate
recicla. Privind din punct de vedere ecologic – cerinţa principală este ca deşeurile
să nu încarce mediul în nici un fel. Deşeurile se cer a fi reciclate în proporţie cât

mai mare şi cât mai eficient, iar ceea ce nu se poate recicla ar trebui reintrodus în
circuitul natural.
Un interes deosebit este îndreptat spre minimizarea şi chiar eliminarea
deşeurilor periculoase.
Spre exemplu să analizăm problema deosebită ridicată de managementul şi
eliminarea compuşilor şi emisiilor de clorofluorocarbon (CFCs) şi a altor
substanţe care afectează stratul de ozon.
Aceste substanţe sunt folosite de toţi producătorii în fabricarea,
împachetarea produselor, refrigerarea lor şi în sistemele de aer condiţionat. CFCs
şi alţi solvenţi clorinaţi contribuie la distrugerea rapidă a stratului de ozon
superior din atmosferă, a stratului care protejează planeta şi filtrează razele
ultraviolete dăunătoare ale soarelui.
În acest moment sunt multe alternative disponibile, care pot ajuta la
evitarea folosirii acestor substanţe chimice. De exemplu, săpunul şi apa sau alte
substanţe de curăţat apoase pot fi utilizate în unele aplicaţii.
Folosirea universala a CFCs în refrigerare şi sistemele de aer condiţionat
este o problemă importantă a industriei pentru care se caută soluţii în acest
moment, atât în industria de frig cât şi în cea a sistemelor de aer condiţionat. Se
caută substituenţi mai puţin nocivi.
Cea mai bună metodă atât a consumatorilor cât şi a producătorilor este
reducerea la maximum a folosirii alimentelor prin conservare, ceea ce asigură
reducerea folosirii CFCs în sisteme (ca vehicul pentru aer condiţionat) sau, la
locul de muncă, desemnarea de responsabili cu reciclarea materialelor, în
concordanţă cu legea. O altă cale poate fi căutarea şi găsirea unor soluţii de
îmbunătăţire a sistemelor de reciclare şi a tehnologiilor, cu înlocuitori pentru
CFCs.
4.6.6. Proiectarea produselor pentru atingerea performanţelor de mediu -

ECODESING
Protecţia mediului se extinde peste graniţele fizice ale cazurilor particulare.
Prin concentrarea eforturilor spre exterior, rezultă producerea unor iniţiative de
administrare a companiei care să se întâlnească cu necesităţile impuse de existenta
viitorului, în timp ce în prezent trebuie să crească vânzarea produselor.
PRINCIPIILE ECODESIGN - ului

Atunci când noi proiectăm, un produs sau o tehnologie, NU trebuie să
neglijăm în nici un mod interconexiunile existente între produse, resursele
materiale, ciclurile de viaţă şi mediul înconjurător.
Metodele ecologice nu au tot timpul o largă susţinere. Şi acestea în
condiţiile în care NU NUMAI anumite produse şi tehnologii trebuie să fie
ecologice CI ÎNTREGUL proces economic trebuie să aibă la bază o

proiectare în concordanţă cu protejarea mediului şi a modurilor de viaţă.
Proiectarea ecologică înseamnă de fapt proiectarea unor produse ecologice.
Un produs este mai ecologic decât altul atunci când, la valoare de întrebuinţare
egală, produce pe toată durata sa de viaţă mai puţine prejudicii asupra mediului.
Proiectanţii de produse şi procese trebuie să asigure că acestea excelează în
toate aspectele care conduc la satisfacerea cererilor clienţilor prin asigurarea
performanţelor funcţionale, profitabilităţii economice, fiabilităţii şi, în egală
măsură, a impactului asupra mediului.
Scopul proiectării ecologice (pentru mediu sau ecodesign) este de a
minimiza impactul (efectele negative, prejudiciile) produselor şi proceselor asupra
mediului pe tot ciclul de viaţă concomitent cu maximizarea beneficiului,
performanţelor şi a calităţii. Proiectarea durabilă impune considerarea pe lângă
aspecte funcţionale economice şi de mediu şi a implicaţiilor sociale şi etice.
Ecodesign-ul este procesul de proiectare care spre deosebire de proiectarea
tradiţională - cu considerarea funcţionalităţii, costurilor, esteticii, ergonomiei -
consideră, în plus, aspecte ecologice pentru conservarea şi refolosirea resurselor
mediului înconjurător, optimizarea consumurilor energetice şi de materiale,
minimizarea generării de deşeuri şi eliminarea totală a efectelor negative asupra
vieţii pe toată durata ciclului de viaţă.
Politica ecologică în proiectare - ECODESIGN - a început să-şi facă

simţită prezenţa, gradual, în ultimii 25 de ani. Focalizarea s-a îndreptat spre calea
de acces aşa numită "green design" în care au fost create tehnologiile "curate" ce
au luat locul procedeelor "tehno-centrice", calea de acces spre problemele umane
ţinând cont de modurile şi ciclurile de viaţă, de natură, de mediul ambiant.
Ecodesign-ul este şi va rămâne o strategie importantă, dar proiectanţii
trebuie să realizeze că nu cantitatea noilor tehnologii pot modifica întotdeauna
susţinerea modurilor noastre de viaţă. Cei ce optează pentru soluţia ecodesign-ului
sunt puşi faţă în faţă cu implicarea proiectării diverselor produse în susţinerea
economiei marcată de periculoase niveluri de producţie şi consum. O proiectare
corespunzătoare trebuie să fie corectată de partea ce susţine principiile sociale de
bază ale conservării:
CURAT - în susţinerea producţiei;
SIMPLU - produse reparabile, tehnologii sigure, non-violente, preţ cost
scăzut;
EGAL/ECONOMIC - justa distribuţie a profitului şi a pierderilor;
SIMPLIFICAREA nevoilor de resurse materiale;
SCHIMBARE - de preferat în reducerea consumurilor.
Motivarea adoptării unei proiectări ecologice se bazează pe 3 piloni
principali, axaţi pe:
1. Raţiuni ecologice
În mod curent, noi întrebuinţăm mai mult mediu înconjurător (apă, aer,
combustibili fosili etc.) decât avem. Faptele indică că pentru a fi siguri de un
mediu înconjurător pentru viitor, trebuie să reducem acest consum de mediu
acum. ECODESIGN-ul oferă o posibilă soluţie de punere în practică a acestui
postulat.
2. Raţiuni economice
Companiile cunosc un număr de motive ce susţin aplicarea
ECODESIGN-ului:
- siguranţa acţiunilor titularilor şi a clienţilor;
- deschiderea de noi sectoare de afaceri;
- avantaj în competiţie;
- profituri maxime;
- costuri ridicate ale materiilor prime şi energiei;
- reducerea consumului de material.
3. Raţiuni sociale
- condiţii sociale compatibile şi calitate vieţii:
- creare de locuri de muncă şi protecţie;
- este o pre-condiţie pentru stabilitate politică şi socială.
Principalele direcţii de optimizare în proiectarea ecologică sunt:

A. OPTIMIZAREA FUNCŢIILOR (produselor/tehnologiilor)
Autorul: Proiectantul de produse
Obiective: Când se optimizează funcţiile se urmăreşte suplimentarea
produselor perfecţionate prin adaptarea efectivă a funcţiilor acestor produse la
cerinţele funcţionării lor - "Funcţionare curată".
De multe ori, analizarea funcţiei este ghidată de aceste întrebări: "sunt toate
funcţiile necesare?, Sunt aceste soluţii ecologice cele mai bune. care să servească
scopului propus?"
Metode:
- Adaptarea funcţiilor;
- Integrarea/separarea funcţiilor;
- Substituirea funcţiilor.
Instrumente:
- Analiza funcţiilor:
- Analiza valorii din punct de vedere tehnic;
- Abilitatea la perfecţionare.
B. OPTIMIZAREA PRODUCŢIEI
Autorul: Producătorul
Obiective: Pentru a preveni deşeurile şi emisiile de substanţe toxice ce iau
naştere în timpul procesului de producţie este necesar ca acesta să fie optimizat -
"Producţie fără emisii".
De multe ori, întrebarea centrală cu care se confruntă producătorul este: "eu
am deşeuri de materiale - de ce şi unde îşi au ele originea?"
Metode:
- Schimbări în organizarea procesului de producţie,
- Schimbări în tehnologiile de fabricaţie:
- Înlocuirea materialelor prime şi auxiliare.
Instrumente: raportarea proceselor de producţie la analiza intrări - ieşiri.
C. OPTIMIZAREA PRODUSELOR
Autorul: Inginerul
Obiective: În primul rând, optimizarea produselor ajută la prevenirea
emisiilor şi a deşeurilor pe întreg ciclul de viaţă al acestora printr-o construcţie
relevantă. În al doilea rând, utilizarea materialelor poate fi redusă prin producerea
de marfă durabilă şi/sau prin extinderea duratei lor de funcţionare, cum ar fi spre
exemplu folosirea metodelor de reciclare. De multe ori, întrebarea principală cu
care se confruntă inginerul este: Sunt aceste soluţii alternative viabile pentru
construcţia care să prevină emisiile şi deşeurile?
Metode:
- Schimbarea structurii construcţiei;
- Înlocuiri de materiale;
- Schimbarea tehnologiilor de montaj.
Instrumente: raportarea produsului la analiza intrări - ieşiri.
D. OPTIMIZAREA SERVICIILOR
Autorul: Managerul de vânzări
Obiective: Optimizarea serviciilor înseamnă introducerea conceptelor care
încurajează leasing-ul, închirierile şi service-ul. Astfel, aceasta sprijină realizarea
unei mai intensive şi/sau largi utilizări a produsului. În acord cu aceasta,
întrebarea principală cu care se confruntă managerul de vânzări este: Ce tip de
sistem direcţionează atenţia consumatorilor la utilizarea unui service performant
decât cumpărarea unui nou produs?
Metode:
- Adaptarea la cerinţe şi analiza pieţei;
- Sisteme de service;
- Sisteme noi de vânzări;
- Analiza cererilor şi analiza pieţei.
E. OPTIMIZAREA UTILIZĂRII
Autorul: Consumatorul
Obiective: Strategiile de optimizare a utilizării ajută la creşterea nevoilor
de consum bazate pe limitarea utilizării resurselor - "Optimizarea utilităţii".
De aceea, întrebarea centrală este: Cum poate consumatorul satisfăcut de
modul de utilizare prin reducerea utilizării resurselor?
Metode:
- Adaptarea la comportarea consumatorilor;
- Sisteme de utilizare;
- Descoperirea lipsurilor(strategii pentru construcţii automate).
Instrumente: Analiza lipsurilor/necesităţilor.
În practică implementarea ecodesign-ului implică parcurgerea următoarelor

etape:
1. Modelarea produsului cu parametrii de mediu înconjurător.
2. Îndeplinirea condiţiilor de calitate ale mediului în derularea
funcţionării.
3. Marcarea punctelor de referinţă referitoare la mediu cu produsele
competitorilor.
4. Realizarea ciclului de viaţă impus şi interpretarea rezultatelor.
5. Deducerea strategiilor ECODESIGN de perfecţionare.
6. Verificarea ECODESIGN-ului şi aplicarea lui în determinarea
problemelor de reproiectare.
7. Întocmirea caietului de sarcini al produsului.
8. Condiţii de exploatare cu funcţiile produsului.
9. Realizarea unei sesiuni de creativitate.
10. Asamblarea ideilor şi întocmirea conceptului de produs
11. Întocmirea desenelor de execuţie şi a celor de ansamblu.
12. Declararea produsului ca unul de mediu, cu revendicările respective.
Apelând la politica ecologică a unei companii de renume se poate

argumenta că proiectarea convenţională şi metodele de rezolvare a problemelor
tehnologice nu sunt adecvate la practicile de proiectare contemporane. Aceste
metode nu au susţinere şi ele sunt cauze de distrugere pentru ciclurile de viaţă.
Aceste metode convenţionale presupun o separare a mediilor de problema
limitelor lor acceptabile.
Politica ecologică implică faptul că procesele de proiectare sau rezolvarea

problemelor tehnologice trebuie să ţină seama neapărat de modul inseparabil de a
privi mediul înconjurător de limitele acestuia.
Trebuie să încurajăm cât mai multe persoane să-şi pună, şi să ne pună,
întrebări pertinente de forma:
− De unde provin materialele adoptate, din ce depozit şi cu ce costuri
ecologice?
− Ce cantitate de materiale vom găsi, în ce depozite şi cu ce costuri
ecologice?
− Ce rezistenţă practică au aceste materiale?
− Unde vor fi duse deşeurile provenite din producţie şi consum, spre ce
depozite şi cu ce costuri ecologice?
− Ce identitate este apropiată şi reprezentativă pentru practicile noastre de
proiectare?
− Care sunt mecanismele prin care se produce reprezentativitatea ?
− Cum poate această identitate, reprezentativitate, producţie, consum sau
deşeu să fie apropiate/reapropiate pentru binele colectiv?
− Cum îmi pot modifica stilul de viaţă pentru a produce şi consuma mai
puţin (la satisfacerea aceloraşi nevoi)?
Momentele distincte din ciclul de viaţă a unui produs trebuie analizate în

funcţie de efectele asupra ecosistemului. Fiecare din momentele ciclului de viaţă
poate fi interogat critic pe chestiuni de eco-design:
− Ce cantitate totală de energie, de la producerea materiei prime până la
realizarea produsului, va fi cerută în timp?
− Sunt utilizate resurse înlocuitoare/reciclabile în procesele de producţie?
− Sunt acestea mai puţin energofage şi cu o durată de viaţă
corespunzătoare?
− Ce resurse şi mână de lucru se vor folosi în extracţie şi prelucrare?
− Resursele locale de producţie sunt suficiente?
− Ce mediu ecologic şi populaţie sunt expuse la deşeurile din extracţie,
producţie şi consum?
− Pot fi aceste deşeuri reduse prin tehnici şi materiale alternative?
− Dacă produsele necesită tehnici, tratamente sau finisări speciale, aceste
prezintă riscuri referitoare la siguranţă şi sănătate?
− Ce cantitate de energie este necesară pentru transportul de materii prime
şi a produsului?
− Cât de facilă este întreţinerea şi repararea produsului?
− Ce amploare are mentenanţa în ciclul de viaţă al produsului?

− Ce resurse intensive implică programul de mentenanţa?
− Ce deşeuri rezultă din procesul de mentenanţa?
− Poate fi produsul reciclat şi reutilizat la finele ciclului normal de viaţă?
− Ce materiale diferite oferă cea mai mare şansă de regenerare de resurse
la finalul duratei de viaţă a produsului?
Educaţia în proiectare a devenit foarte complexă, actul de creaţie numai

fiind unul individual ci un factor social. Datorită faptului că acest act trebuie să
fie, cum este cel mai frecvent, unul de creaţie a unei cât mai bune forme de viaţă
şi nu de deformare, pericol sau distrugere a ei, educaţia în proiectare trebuie sa
fie educaţia pentru o creativitate responsabilă.
Educaţia în proiectare şi tehnologie este cea mai imensă resursă din toate
domeniile, fiind cea care leagă apariţia în domeniul respectiv (de produs, serviciu,
etc.) de compatibilitate şi sustenabilitate.
Practica proiectării şi execuţiei de sisteme mecanice - specifice activităţii

unui inginer mecanic - s-a dezvoltat continuu, incluzând în orice perioadă de timp
toate realizările de performanţă privind mijloacele, metodele, posibilităţile,
materialele şi tehnologiile anterioare.
Pentru proiectarea unui produs care să aibă caracteristici funcţionale,
constructive, de eficienţă şi ecologice ridicate, este nevoie ca în acesta să se
includă elemente constructive şi subansamble din ultima generaţie.
Pe de altă parte, elementele constructive şi subansamblele dintr-un sistem
mecanic pot fi specifice, proiectate şi realizate numai pentru acel produs, sau pot
fi specializate (elemente de asamblare, de cuple cinematice, curele, lanţuri,
reductoare de turaţie, transmisii şurub-piuliţă. rulmenţi, ghidaje etc.) proiectate şi
produse de firme specializate consacrate, pentru funcţii aplicabile la mai multe
produse.
Evoluţia realizării de produse la nivel mondial evidenţiază tendinţa de
obţinere a unui număr mărit de produse independente specializate care pe lângă
avantajele privind performanţele funcţionale şi de eficienţă economică au înalte
performanţe ecologice. Ca urmare firmele producătoare au dezvoltat produse care
conţin un număr mărit de subansamble şi de elemente constructive specializate.
Proiectarea ecologică de ansamblu şi de detaliu se realizează având la bază
metodologii, ghiduri, sau liste de verificare care pot avea caracter general sau
specific.
Un astfel de ghid general pentru ecodesignul sistemelor mecanice se
prezintă în cele ce urmează.
Ghid pentru ecodesign-ul sistemelor mecanice

Aspecte privind Minimizarea conţinutului toxic
materialele Folosirea de materiale reciclate şi reciclabile
Folosirea de materiale durabile
Reducerea numărului materialelor
Evitarea substanţelor toxice
Reducerea deşeurilor
Creşterea refolosirii şi reciclabilitâţii
Reducerea materialelor consumabile
Compatibilitate maximă a materialelor utilizate
Reducerea materialelor agresive
Aspecte privind Durabilităţi mărite

performanţele Randamente ridicate
Zgomote reduse
Fiabilitate ridicată
Reducerea uzărilor
Aspecte de prelucrare Alegerea proceselor tehnologice cu impacturi ecologice reduse

Alegerea proceselor tehnologice mai puţin energofage
Alegerea materialelor tehnologice cu impact scăzut asupra mediului
Creşterea eficienţei procesului netehnologic
Reducerea deşeurilor (reziduurilor tehnologie)
Proiectarea unui produs cu caracter de a fi multifuncţional
Aspecte privind Minimizarea ambalajelor

asamblarea/ambalarea Proiectarea modulară
Folosirea simetriei pentru a se reduce timpul de manipulare
Folosire de teşituri şi racordări pentru a facilita potrivirea la montaj
Forme uşor de identificat din punct de vedere al orientării şi poziţionării
Realizarea de părţi uşor upgradabile
Posibilităţi de autoaliniere/autocentrare
Configurarea părţilor pe nivele de sus în jos folosind gravitaţia pentru
poziţionare şi pentru a se realiza operaţiile de asamblare în plan
orizontal
Folosirea de elemente şi subansamble specializate (standardizate)
pentru a se reduce varietatea părţilor
Folosirea de asamblări rapide
Eliminarea ajustărilor
Eliminarea reorientărilor
Ansamble cu facilităţi de dezvoltare prin adăugire
Soluţii de mânuire facilă şi accesibilă
Poziţionarea părţilor nereciclabile în subsisteme care pot fi uşor
demontate
Asamblări uşor de montat
Locuri de asamblare uşor de accesat
Aspecte privind Reducerea reziduurilor
utilizarea Reducerea materialelor consumabile
Eficienţă energetică
Ergonomie ridicată
(Continuare)
Aspecte privind Uşor de curăţat
scoaterea din uz Uşor de demontat
Materiale etichetate lizibil pentru identificare la dezmembrare
Reducerea emisiilor de noxe toxice
Uşor de dezasamblat şi reasamblat folosind asamblări uşor demontabile
Reducerea numărului de mişcări de reasamblare şi dezasamblare
Uşor de verificat şi sortat
Materiale care nu intră în conflict la reprocesare
Minimizarea coroziunii
4.6.7. Analiza ciclului de viaţă

Ciclul de viaţă al unui produs (fig. de mai jos), are ca etapă de început
preprocesarea materialelor în subproduse de tip semifabricate sau materiale
primare, continuă prin procesarea acestora în elemente componente şi apoi prin
asamblarea şi ambalarea ca produs final. În urma vânzării produsul acesta întră în
etapa de folosire (utilizare) în vederea satisfacerii cerinţelor consumatorilor, după
care ajunge la ultima etapă a scoaterii din uz, care presupune operaţii de
prelucrare a produsului uzat spre reutilizare, reciclare, remanufacturare, procesare
a deşeurilor etc.
Fig. 4.2.
Ingineria ciclului de viaţă a unui produs sau proces are rolul de a optimiza
etapele ciclului de viaţă, urmărind să echilibreze câştigurile şi pierderile legate de
aspecte energetice, de materiale, de ambalare, chimice, biologice şi de prelucrare
a deşeurilor, In acest sens se evidenţiază şapte direcţii de eco-eficienţă: reducerea
consumurilor de materiale, reducerea consumurilor energetice, reducerea
materialelor toxice, creşterea reciclabilitâţii materialelor, dezvoltarea resurselor
regenerabile, creşterea durabilităţii produselor şi serviciilor.
Pentru proiectant dificultăţile ţin tocmai de aprecierea calităţilor mai mult

sau mai puţin ecologice ale produselor, căci nici un produs nu este zero impact.
Cum aprecierea trebuie să aibă în vedere toate fazele ciclului de viaţă,
rezultă pentru proiectant complicaţii foarte mari şi chiar creşterea timpului şi a
costului proiectării.
Problema este reală dar nevoile au condus la crearea de noi metode de lucru
adecvate materializate deja în reglementări şi norme internaţionale, algoritmi şi
programe de calcul cu bazele de date aferente precum Life Cycle Assesment
(LCA) şi Life Cycle Analysis.
Astfel s-au elaborat seriile de standarde ISO privind LCA:
- ISO 14040 Principii şi cadru (1997),
- ISO 14041 Definirea obiectivului şi a câmpului de studiu şi analiză,
- ISO 14042 Evaluarea impactului ciclului de viaţă (2000),
- ISO 14043 Interpretarea ciclului de viaţă.
Acestea se adaugă/completează alte serii de norme ISO (ISO 14020, 25, 48,
49) elaborate în perioada 1991 -2001, norme care privesc documentele tehnice,
comunicarea, modul de declarare a problemelor de mediu, moduri de lucru etc.
Astfel, prin această metodă sunt analizate şi măsurate din punct de vedere
ecologic fluxuri de materiale, de energie şi alţi factori (emanaţii de toxine)
asociaţi unui produs pe întreaga viaţă. Metodele LCA. în plus, caută să examineze
pe lângă toate aspectele legate direct de produs şi alte aspecte indirecte (ex.
generate electricitate, infrastructura etc.).
Totodată LCA este o tehnică ştiinţifică de cuantificare, care identifică
efectele asupra mediului pe tot ciclul de viaţă.
Procesul analizei ciclului de viaţă (LCA) constă în 4 faze:
A. Definirea obiectivelor şi a sferei acestora

Această arie include şi definirea scopurilor de studiat şi calitatea
procedurilor de siguranţa ce trebuie urmate. În plus, unităţile de măsură (evaluare)
ale performanţelor de mediu sunt identificate (de exemplu cantitatea de chimicale
impuse de procesele performante).
B. Analiza inventar
Sunt identificate analizele experimentale şi tehnice, datele disponibile care
cuantifică emisiile, cerinţe energetice sau cerinţe de resurse de materiale.
C. Evaluarea impactului
Impactul asupra mediului este analizat sistematic. Se evaluează impactul asupra
mediului ambiant, asupra umanităţii, asupra ecosistemelor sau resurselor naturale.
D. Îmbunătăţirea evaluărilor
Evaluarea calitatativă a impactului trebuie să determine dacă îmbunătăţirile
pot fi făcute la procesul de producţie sau la procesul de management ducând la
depăşirea fie a duratei de viaţă a produsului sau a procesului.
Analiza ciclului de viaţă va avea un avantaj major fiind susţinut în
Comunitatea Europeana. Dacă o companie exportă în Europa, evaluarea ciclului
de viaţă a acestei linii de producţie poate fi recunoscută înainte ca produsul să
intre pe piaţa europeană.
Peste tot, procesul LCA este încă în dezvoltare. Acest domeniu este de
importanţă mare pentru managerii de mediu şi încă un alt exemplu al creşterii
suprapunerii dintre scopurile producţiei "de piaţă" şi cu cele de mediu.
4.6.8. Ambalarea
Probabil nimic nu este mai justificat pentru inovaţia de mediu ca ambalarea
produselor. Ambalarea prietenoasă pentru mediu constă în reducerea drastică a
deşeurilor postconsumator.
Ambalajele "eco" sunt realizate cu materiale uşor reciclabile şi care sunt
reutilizabile. In plus, produsele de polistiren expandat sunt acum disponibile, ele
au dublu avantaj: sunt reciclabile şi nu conţin CFC.
4.6.9. Etichetarea de mediu

Ca răspuns la cerinţa consumatorilor produsele aprovizionate trebuie să fie
prietenoase pentru mediu sau „verzi".
Comunitatea Europeană a finanţat o ecoetichetare care să promoveze
"produsele verzi". Modelate pe programul german "Îngerul Albastru" (cu scopul
ca etichetarea produselor să ajute consumatorii să identifice impactul asupra
mediului asociate cu procesul de producţie şi depozitarea), alegerea produselor
poate fi efectuată din considerentul că acele produse reduc impactul lor asupra
mediului în toate etapele ciclului de viaţă al produsului.
Aceste etichete suplimentează în mod obiectiv clasicele etichete de
reclamă, în ele fiind anunţate conţinuturile reciclabile şi recuperabile. Ele ajută
consumatorii individuali spre a identifica rapid produsele care sunt cu adevărat
"verzi".
5. EVALUAREA IMPACTULUI ECOLOGIC
Acţiuni specifice la nivel conceptual pentru evaluarea impactului ecologic
sunt:
EVALUAREA IMPACTULUI ASUPRA MEDIULUI - cuantificarea
efectelor activităţii umane şi a proceselor naturale asupra mediului, a sănătăţii şi
securităţii omului, precum şi a bunurilor de orice fel;
AUDIT DE MEDIU - Proces metodic şi documentat de verificare a unei

organizaţii pentru a determina în mod obiectiv dacă activităţile, evenimentele,
condiţiile, sistemele de management referitoare la mediu sau informaţiile aferente
sunt în conformitate cu politicile, practicile, procedurile şi exigenţele de mediu,
precum şi comunicarea rezultatelor acestui proces solicitantului.
Auditul de mediu, un instrument de gestiune pentru protecţia mediului la

nivel de societate (întreprindere), permite conducerii societăţii o evaluare şi o
fundamentare sistematică şi obiectivă a tuturor sarcinilor de protecţie a mediului
în domeniul gestiunii (managementului), organizării şi dotărilor de mediu.
Elaborarea unui audit de mediu se concretizează în documente de lucru
cuprinzătoare şi clar conturate.
Modalităţile concrete de lucru sunt adoptate în cazurile particulare la
condiţiile specifice ale societăţilor şi ramurilor.
DE CE UN AUDIT DE MEDIU?
Riscurile de mediu contribuie în măsură tot mai mare la riscurile unei

societăţi. Protecţia mediului a devenit o componentă inerentă a strategiei
societăţilor (întreprinderilor) moderne.
O legislaţie de mediu cuprinzătoare şi complexă întăreşte răspunderea
societăţii. Alături de legile naţionale referitoare la mediu, la nivelul CE se aplică
numeroase alte directive legate de protecţia mediului. Din acestea, cât şi din
dreptul responsabilităţilor de mediu, pentru societăţi şi pentru conducerea acestora
se nasc riscuri care nu pot fi neglijate.
O opinie publică sensibilizată nu reacţionează numai la deranjamentele în
exploatare. În preferinţele pe care le au la cumpărături, consumatorii se orientează
tot mai mult după criterii de mediu. Produsele şi procedeele de fabricaţie care
afectează mediul nu au nici un viitor pe piaţă.
Printr-o strategie ofensivă de conştientizare a problemelor mediului este posibilă
realizarea de avantaje concurenţiale, cucerirea de pieţe şi păstrarea lor pe termen lung.
Pentru reducerea la minimum a riscurilor penale şi de garanţie şi pentru
elaborarea unor noi strategii antreprenoriale, este necesară identificarea riscurilor
economice ale societăţii (întreprinderii) şi evaluarea lor.
5 – Evaluarea impactului ecologic 95
Pentru recunoaşterea şi aprecierea factorilor potenţiali de risc ecologic,

sistemele informaţionale tradiţionale ale întreprinderilor (societăţilor) s-au dovedit
insuficient de eficiente. Era necesar un nou instrument de management.
Prin analogie cu cunoscutele instrumente de evaluare folosite pentru verificări
financiare şi de calitate, a fost elaborat "auditul de mediu" (bilanţul de mediu).
Auditul de mediu serveşte conducerii societăţii pentru o stăpânire mai bună
şi mai rapidă a măsurilor de protecţie a mediului, permite o verificare
independentă a standardelor de mediu, îi avertizează din timp pe cei cu răspunderi
despre riscurile problemelor viitoare şi permite o scădere pe termen lung a
costurilor.
Firmele care efectuează cu regularitate audituri de mediu obţin de la
verificatori autorizaţi, certificate de mediu pe care societatea le poate folosi în
publicitatea referitoare la firma sa, independent de produs.
Societăţile cu standarde înalte de mediu îşi asigură prin aceasta
avantaje strategice categorice.
CE AVANTAJE OFERĂ UN AUDIT DE MEDIU ?
1. Actualizarea cerinţelor legislaţiei de mediu

Cerinţele ce trebuie respectate şi gradul lor de înfăptuire sunt actualizate cu
regularitate. Prin aceasta este micşorat pericolul nerespectării prescripţiilor şi
legilor în situaţii încâlcite, complexe.
2. Micşorarea riscurilor de răspunderi/garanţii operaţionale
Verificarea regulată a tehnicii şi organizării societăţii joacă un rol central în
reducerea riscului, mai ales în cazul firmelor care sunt supuse unor prevederi cu
bătaie lungă ale legislaţiei răspunderilor în materie de mediu.
3. Reducerea Ia minimum a riscurilor de garanţii şi de sancţiuni
pentru organele de conducere
Se va face o documentare clară a delegării răspunderilor în cadrul
societăţilor, iar îndeplinirea şi respectarea sarcinilor este controlată în mod
regulat. În acest fel pot fi înlăturate în mare măsură greşelile de organizare.
4. Documentarea obligaţiilor de operare
Sarcinile oficiale referitoare la informaţiile despre măsurile interne de
protecţie a mediului aplicate în exploatare sunt îndeplinite cu regularitate.
Comunicarea cu autorităţile de protecţie a mediului se desfăşoară fără dificultăţi şi
cu efort redus.
5. Imagine pozitivă novatoare în faţa opiniei publice
Prin prezentarea unui raport certificat de audit de mediu, societatea
(întreprinderea) documentează abordarea sa responsabilă şi orientată spre viitor în
domeniul protecţiei mediului.
96 EVALUAREA IMPACTULUI ECOLOGIC - 5
6. Asigurarea pe termen lung a autorizaţiilor de funcţionare

Riscurile pentru mediu devin cunoscute din vreme. Prescripţiile şi taxele
pot fi respectate la termen, fără a fi sub presiunea timpului şi, ca urmare, cu
costuri mai reduse.
În plus, societăţile pot utiliza auditurile de mediu ca instrument de

management (EMS) cu alte efecte pozitive:
− eficienţa auditurilor operaţionale de mediu este amplificată considerabil
prin verificarea critică regulată a obiectivelor legislative, a măsurilor realizate şi a
rezultatelor obţinute. Aceasta se referă atât la angajarea mijloacelor de investiţie
orientate pe obiective cât şi la calificarea angajaţilor;
− costurile de asigurare pentru obligaţiile de garanţie pot fi micşorate
întrucât nivelul contribuţiilor de asigurare depinde, printre altele, de măsurile
operaţionale adoptate pentru reducerea riscului de garanţie;
− micşorarea poluării mediului datorită producţiei asigură pe termen lung
şansele de desfacere a produselor. De aceea, adaptarea la evoluţiile politicii de
mediu şi un comportament preventiv sunt imperios necesare;
− identificarea colaboratorilor cu societatea (întreprinderea) depinde astăzi
în măsură crescândă de "imaginea de mediu" a acesteia. Comportamentul activ al
conducerii are în plus o funcţie de model şi măreşte motivaţia colaboratorilor.
Să ne reamintim că:
SISTEMUL DE MANAGEMENT DE MEDIU (SMM) al unei societăţi
trebuie să asigure:
- societatea respectă, prin întreaga sa activitate toate prevederile actelor
normative pe linia protecţiei mediului;
- activităţile interne, organizarea şi structura societăţii, procedurile
interne pe linia protecţiei mediului - sunt clar definite şi respectate;
- riscurile de mediu ale societăţii sunt cunoscute şi se află sub control;
- societatea are fondurile şi serviciile de mediu asigurate;
- există siguranţa aplicării şi ţinerii sub control a activităţilor
respective, atât la nivelul serviciului, cât şi la nivelul societăţii;
Avantajul auditurilor de mediu constă în micşorarea riscurilor în

domeniul mediului, reducerea costurilor şi prezervarea mediului pentru
viitor. De aceea auditul de mediu constituie un instrument indispensabil
pentru o conducere eficientă, orientată spre viitor a societăţii
(întreprinderii).
Elaborarea unui audit de mediu încununat de succes necesită concomitent
luarea în consideraţie a particularităţilor ramurii şi a detaliilor specifice ale
societăţii (întreprinderii) precum cunoaşterea evoluţiilor actuale ale nivelului
tehnicii pe ramuri, a dreptului şi metodicii mediului. Pe lângă acestea este
necesară experienţa dobândită la aplicarea unor strategii de conducere a

societăţilor orientate spre mediu. Prin cooperarea strânsă în cadrul echipei de
audit, este posibilă valorificarea know-how-ului propriu al firmei, folosit în mod
eficient împreună cu cunoştinţele experţilor din afara întreprinderii.
Etapele Auditului de Mediu al unei societăţi sunt:
1. ACTIVITĂŢI DE PREAUDIT
− selectarea sectoarelor ce vor fi auditate;
− selectarea echipei de audit - o condiţie a succesului auditului de
mediu este o cooperare strânsă între conducerea societăţii, salariaţii
acesteia şi experţii companiei angajate. Pentru stăpânirea acestei
sarcini complexe, este constituită o echipă comună,
interdisciplinară, de audit;
− elaborarea obiectivelor auditului având drept criterii;
- sunt importante;
- sunt operaţionale;
- sunt specifice şi măsurabile;
- sunt controlabile;
- sunt conduse.
Fiecare societate are un specific privind:
- organizarea şi conducerea unui program de audit;
- planificarea acţiunilor;
- organizarea urmăririi realizării acestuia;
- întocmirea chestionarelor şi a protocoalelor de audit de
mediu;
- conducerea interviurilor şi evaluarea răspunsurilor;
- întocmirea rapoartelor de audit de mediu.
Pentru stabilirea limitelor unui program de audit trebuie să se aibă

în vedere:
- ce trebuie să cuprindă programul de audit, ca scop şi
cadru?
- când este complet un audit individual,
- cum pot fi selectate limitele pentru a optimiza resursele şi
a corela eficienţele programului de audit global şi auditul
individual al personalului sau serviciilor.
Limitele programului de audit se stabilesc în baza unor:

- criterii organizatorice;
98 EVALUAREA IMPACTULUI ECOLOGIC - 5
- criterii funcţionale,
- criterii de localizare;
- criterii de ierarhizare a reglementărilor.
- elaborarea planului şi graficului de desfăşurare a auditului;
- alocarea resurselor;
- întocmirea formularelor;
- obţinerea de informaţii premergătoare asupra sectoarelor ce
urmează să fie auditate.
2. ETAPELE AUDITULUI PROPRIU-ZIS

− înţelegerea şi verificarea funcţionării sistemului şi procedurilor
interne de management pe linie de mediu - pe baza unei liste de
probleme, elaborate de la caz la caz, sunt culese, în mod sistematic,
toate datele şi informaţiile relevante asupra situaţiei existente a
societăţii în domeniile:
- gestiunea (managementul) mediului;
- organizarea protecţiei mediului în cadrul societăţii;
- nivelul tehnic, de exemplu în privinţa instalaţiilor de
producţie, depozitării, transportului şi eliminării materialelor
periculoase;
− evidenţierea punctelor tari şi a celor slabe în procedurile interne de
management pe linie de mediu - datele şi informaţiile culese în
cadrul analizei situaţiei existente sunt comparate de către echipa de
audit cu situaţia preconizată, ţinând seama de criteriile elaborate în
cursul pre- auditului. Domeniile care trebuie investigate sunt:
- obiectivul societăţii;
- cadrul legislaţiei de mediu;
- alinierea la nivelul tehnic;
- structura organizatorică;
− completarea chestionarelor şi a evidenţelor, întocmirea sintezei
acestora;
− evaluarea observaţiilor şi rezultatelor auditului;
− raportarea rezultatelor auditului.
3. ACTIVITĂŢI DE POST AUDIT

− înaintarea raportului de audit - ce cuprinde toate rezultatele
auditului - la departamentul superior (conducerea societăţii). Cele
mai importante rezultate ale unui audit de mediu sunt:
- comparaţia existent/preconizat în privinţa cerinţelor legislaţiei

de mediu impuse societăţii;
- identificarea riscurilor de răspundere/garanţie;
- fundamentarea celor mai semnificative variante ecologice,
tehnice şi economice;
- fundamentarea îmbunătăţirilor în domeniile economiei
materialelor, producţiei şi eliminărilor (evacuărilor);
- îmbunătăţirea organizării în cadrul societăţii prin
intermediul unui manual de mediu, specific societăţii, cu
îndrumări concrete referitoare la manipulare şi comportament;
- propuneri şi obiective pentru măsuri imediate cât şi pe termen
mediu şi lung;
- instrumente pentru controlul rezultatelor şi definirea sarcinilor
care revin societăţii în pregătirea auditorilor de follow-up (de
continuare a măsurilor).
− identificarea neajunsurilor şi soluţiilor;
− pregătirea recomandărilor;
− stabilirea responsabilităţilor pentru măsurile corective;
− stabilirea graficului de acţiuni, inclusiv asigurarea fondurilor.
CONCLUZII PRIVIND AUDITUL DE MEDIU

− trebuie să devină a componentă a managementului global al unei
societăţi;
− nu există un model unic de structură şi realizare, fiind specific
fiecărei societăţi:
− este perfectibil în timp;
− necesită un stil interactiv de acţiune;
− scopul principal este de a contribui la:
- organizarea serviciului de protecţia mediului şi integrarea
acestuia în activitatea societăţii;
- pregătirea întregului personal angajat în raport cu problemele
de protecţia mediului;
- minimalizarea impactului asupra mediului la societatea
respectivă;
- controlul şi minimalizarea riscului de mediu,
− necesită fonduri şi personal de specialitate.
6. BAZELE AUDITURILOR
Un AUDIT este un proces sistematic, independent şi documentat de
obţinere a dovezilor de audit şi evaluarea lor obiectivă pentru a determina măsura
în care sunt îndeplinite criteriile de audit.
Un AUDIT DE MEDIU este un proces de verificare sistematică şi

documentată a dovezilor de audit, / obţinute şi evaluate în mod obiectiv,
pentru a determina dacă activităţile, evenimentele, condiţiile, EMS sau
informaţiile asupra acestora,
sunt în conformitate cu criteriile de audit
Şi
comunicarea rezultatelor acestui proces clientului.
Prin criterii de audit se înţeleg politici, practici, proceduri sau cerinţe cu
care auditorul compară dovezile de audit colectate privind obiectul auditat
(cerinţele pot include standarde, ghiduri, cerinţe organizaţionale specifice şi
prevederile legale şi reglementări, dar nu sunt limitate la acestea)
Dovezile de audit sunt înregistrări, declaraţii asupra unor fapte şi alte

informaţii care sunt relevante pentru criteriile de audit şi sunt verificabile
(dovezile pot fi cantitative şi calitative).
6.1. SCOPUL AUDITULUI

Auditul poate fi efectuat cu următoarele scopuri principale:
− Determinarea conformităţii cu anumite criterii de audit;
− Evaluarea capabilităţii organizaţiei de a se conforma domeniului
reglementat şi normelor interne;
− Evaluarea capabilităţii sistemului de a-şi atinge obiectivele
(determinarea eficacităţii cu care sistemul satisface obiectivele
specificate);
− Identificarea potenţialului de îmbunătăţire a sistemului;
Pentru verificarea modului de atingerea a scopurilor se stabileşte dacă:

− Procedurile şi metodele stabilite corespund cerinţelor criteriilor de audit
(standardul obligatoriu prescris ) şi dacă sunt ele respectate;
− Dacă obiectivele au fost atinse în mod eficace;
− Dacă au fost întreprinse acţiuni corective.
6.2 – Tipuri de audit 101
Auditurile sunt, în general, iniţiate pentru unul sau mai multe din
următoarele considerente:
− identificarea şi recunoaşterea punctelor slabe;
− recunoaşterea problemelor care apar la interfeţe;
− stabilirea îmbunătăţirilor posibile ale proceselor;
− transmiterea necesarului de instruiri;
− să se evalueze iniţial un furnizor, atunci când se doreşte stabilirea unei
relaţii contractuale;
− să se verifice dacă sistemul unei organizaţii continuă să satisfacă
condiţiile specificate şi dacă este implementat;
− să se verifice, în cadrul unei relaţii contractuale, dacă sistemul
furnizorului continuă să satisfacă condiţiile specificate şi dacă este
implementat.
6.2. TIPURI DE AUDIT

După obiectul auditării avem:
− Auditul de sistem - verifică eficacitatea EMS unei organizaţii. Se face
prin eşantionare;
− Auditul de conformare - verifică respectarea prescripţilor legale. Este
o verificare completă.
− Auditul de performanţă - verifică performanţa de mediu a
organizaţiei.
− Auditul de proces - verifică capabilitatea proceselor unei organizaţii de
a face faţă unor situaţii de urgentă.
− Auditul riscului - verifică capabilitatea proceselor unei organizaţii de a
face faţă unor situaţii speciale + performanţa de mediu a organizaţiei +
respectarea prescripţilor legale (ex. pentru societăţile de asigurări care
vor să ştie care sunt riscurile referitoare la mediu privind organizaţia pe
care vor să o asigure).
Clasificarea după apartenenţa auditorilor:

− Audituri interne - efectuate de către organizaţie în interiorul acesteia
pentru a verifica conformarea cu anumite criterii de audit. Auditul
intern poate fi condus de auditorilor interni care pot fi sau nu angajaţii
organizaţiei.
− Audituri externe, efectuate
- de audituri la furnizori efectuate de clienţii organizaţiei
sau de organizaţia furnizorilor;
102 BAZELE AUDITURILOR - 6
- de terţă parte efectuate de firme independente de

organizaţie, acreditate (organismele de certificare);
În cazul auditurilor externe se verifică conformarea sistemului cu
standardul.
6.3. ROLUL AUDITURILOR

Auditul asigură :
− identificarea punctelor slabe şi prezentarea potenţialului de îmbunătăţire;
− identificarea posibilităţilor de economisire;
− sprijinul pentru îmbunătăţirea continuă a SMM.
Fig. 6.1.
BIBLIOGRAFIE
[1] DEHELEAN, N., M., Influenţa ecologiei asupra construcţiei de maşini

DEHELEAN, L., M. Seminarul Naţional de Organe de Maşini -
Ecodesign, Ediţia a XXV-a, Braşov, 2005,
ISBN 973-635-520-9
[2] GIURCONIU, M. Hidraulică, lucrări edilitare şi instalaţii sanitare,
Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972
[3] KAPOSTA, I. Protecţia Muncii şi Mediului, Ed. Minerva
Timişoara, 2000, ISBN 973-585-278-0
[4] MĂNESCU, S., ş.a. Chimia sanitară a mediului, Ed. Medicală,
Bucureşti, 1978
[5] MĂNESCU, S., ş.a. Igiena mediului, Ed. Medicală, Bucureşti, 1981
[6] MIRIŢĂ, E. Eco-design, un nou demers, Seminarul Naţional
de Organe de Maşini - Ecodesign, Ediţia a
XXV-a, Braşov, 2005, ISBN 973-635-520-9
[7] MOGAN, GH. Ecodesign în ingineria mecanică. Aspecte
privind ecodesighnul elementelor şi sistemelor
mecanice, Seminarul Naţional de Organe de
Maşini - Ecodesign, Ediţia a XXV-a, Braşov,
2005,
ISBN 973-635-520-9
[8] NEGULESCU, M. Epurarea apelor uzate industriale, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1989
[9] RACOCEA, C., Consideraţii generale privind implementarea
GRIGORAŞ, ŞT. politicii ecologice în proiectare şi tehnologie,
Seminarul Naţional de Organe de Maşini -
Ecodesign, Ediţia a XXV-a, Braşov, 2005,
ISBN 973-635-520-9
[10] ROJANSCHI, V., ş.a. Economia şi Protecţia Mediului, Editura
Tribuna Economică, Bucureşti, 1997
[11] ROJANSCHI, V. Cartea operatorului din staţii de tratare a apelor,
Ed.Tehnică, Bucureşti, 1996
[12] ROTHERY, B. ISO 9.000 & 14.000, Editura CLASS Bucureşti,
1998
[13] ZAMFIR, GH. Poluarea mediului ambiant, Ed. Unirea, Iaşi,
1974

Ecologia&amp;Protectia

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ecologia&amp;Protectia

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PREFAŢĂ

Cartea este un răspuns concret la cerinţele imperative ale legislaţiei în domeniul

Lucrarea se adresează celor care se iniţiază în domeniul protecţiei mediului,

Timişoara, 02.02.2009 Prof. dr. ing. habil. Ioana IONEL

4.3. STANDARDUL INTERNAŢIONAL IS0 14001............................................ 69

În acest sens, Clubul de la Roma (1973-1983) a pregătit o reacţie politică

PROTECŢIA MEDIULUI are drept scop păstrarea echilibrului ecologic prin

Protecţia mediului se materializează prin folosirea optimă a resurselor naturale,

CONSERVAREA MEDIULUI ambiant urmăreşte reproducerea şi întreţinerea

AMELIORAREA CALITĂŢII MEDIULUI este o altă noţiune strâns legată

CARTA Mondială a Naturii (ONU 1982), prin principiul nr. 4, enunţă:

doborârea arborilor, păscutul vitelor, vânătoarea şi pescuitul, fără aprobarea

c. ce costuri au măsurile antipoluante şi cine le va suporta?

În urma analizei mecanismelor poluării, a efectelor şi implicaţiilor rezultă

În urma unor studii la nivel continental s-au identificat 12 probleme

− STOPAREA ritmului de dezvoltare economică la nivelul minim al

3.1.1. Principiile şi elemente strategice

Modalităţile de implementare a acestor principii, cât şi elementele lor

Toate aceste elemente se regăsesc în prevederile Constituţiei României prin

Semnificativ pentru intenţiile statelor privind protecţia mediului sunt

"Declaraţia din Rio" asupra mediului înconjurător şi dezvoltării

Conferinţa Naţiunilor Unite asupra mediului înconjurător şi dezvoltării,

Recunoscând natura integrală şi independentă a Pământului, patria

3.2. PROTECŢIA SOLULUI

fapt, orizontul superior al solurilor (A), sub acesta urmează un orizont de

Capacitatea de tamponare este proprietatea solurilor de a se opune

Prin poluarea solului se înţelege orice acţiune care produce dereglări în

− poluare prin eroziune şi alunecare;

3.2.1. Efecte directe şi indirecte ale poluării solului

3.2.1.1 Poluarea biologică

3.2.1.2 Poluarea solului prin lucrări de excavare la zi

Aceste lucrări sunt necesare pentru drumuri de acces, organizări de şantier,

3.2.1.3 Poluarea solului cu halde, depozite, iazuri

3.2.1.4 Poluarea solului prin intermediul atmosferei

3.3. GESTIONAREA DEŞEURILOR

3.3.1. Clasificarea deşeurilor

Deşeurile sau reziduurile menajere - de care ne vom ocupa în această

3.3.2. Problematica colectării, transportului şi depozitării deşeurilor

O abordare integrată a celor trei etape - colectare, transport, depozitare -

3.3.3. Problematica depozitării deşeurilor menajere

Compoziţia medie a reziduurilor menajere (în %) din România comparativ

3.3.4. Problematica neutralizării deşeurilor menajere

Poluarea mediului înconjurător este minimă, putând fi menţinută în limitele

După circa 20 de ani situaţia s-a schimbat conform datelor cuprinse în

Din cele două tabele reiese că în ultimii douăzeci de ani ponderea

3.4. PROTECŢIA APEI

3.4.1. Apa în natură

În condiţii naturale, apa nu se găseşte niciodată în stare pură, în apă se

B. Substanţele minerale din apă sunt elemente deosebit de importante în

C. Substanţele biogene sunt cele legate de activitatea vitală a organismelor

D. Substanţele organice se pot găsi sub formă dizolvată, coloidală sau în

3.4.2. Poluarea apei

Sursele de poluare pot fi împărţite în 2 mari categorii: surse organizate şi

Sursele neorganizate de poluare a apei sunt reprezentate de reziduurile

poluare cunoscut şi apare caracteristic zonelor subdezvoltate sau în

3.4.3. Autopurificarea apei

temperatura apei determină şi viteza reacţiilor chimice şi biochimice,

Procesele biologice şi biochimice sunt reprezentate de:

3.4.4. Ape uzate menajere

1. Chimică - organici - conţin materii organice putrescibile (reziduuri de

Substanţele organice din apele menajere reprezintă numai un aspect al

Condiţiile de calitate care trebuie satisfăcute de către apele uzate care se

Condiţiile ce trebuie îndeplinite de apa receptorului după evacuarea apelor

Este de menţionat că toate apele uzate evacuate trebuie să îndeplinească

Ecologia&Protectia

Ecologia&Protectia