LP_1_Explorarea_ficatului

Ficatul este format din structuri ce acționează specific la diferite agresiuni:

- hepatocite;
- celule Kupffer; - vase de sânge;
- canaliculi biliari;.
Astfel, virusurile hepatice A,B,C,D,E,F,G produc agresarea hepatocitelor,restul
structurilor răspunzând la distrucția celulelor hepatice, nu direct la virus.
Virusul mononucleozei infecțioase, virus ce prezintă și tropism hepatic, determină
agresiuni la nivelul sistemului reticulo-histocitar, nu și la nivelul hepatocitelor.
Fiecare structură hepatică poate fi investigată printr-o baterie de teste biochimice,
privind:
a) funcția metabolică sau de sinteză a celulelor hepatice;
b) inflamația mezenchimului hepatic;
c) lezarea celulelor hepatice;
d) funcția excreto-biliară;
e) investigarea globală a masei funcționale hepatice;
f) markerii virali;
g) prezența anticorpilor.
Primele 4 funcții fac obiectul disciplinii de Biochimie clinică
Explorarea funcției metabolice sau de sinteză a celulelor hepatice
Ficatul joacă un rol principal în metabolismele proteic, lipidic și glucidic.
Explorarea capacității metabolice a ficatului reflectă numărul și calitatea hepatocitelor
bazându-se pe dozarea următorilor factori proteici sintetizați exclusiv sau predominant de
ficat:

• albumine;
• factorii de coagulare dependenți de vitamina K -explorați prin timpulQuick;
• fibrinogen;
• colinesterază serică;
• uree – sintetizată exclusiv de ficat!!!.
Referitor la participarea ficatului la metabolismului lipidicuzual sunt explorate valorile: 
colesterolului, fosfolipidelor, trigliceridelor; care sunt încorporate în lipoproteine,
VLDLși HDL;
• acizii biliari;
 Astfel în cazul:

• insuficienței hepato-celulare apare scăderea nivelului seric a colesterolului;

• unei obstrucții mecanice (colestazei) se constată o creștere mai mai mult sau mai
puțin importantă a colesterolului însoțită de o creștere semnificativă în ser a
sărurilor biliare.
În cadrul metabolismului glucidic hiperglicemia este evidențiată mai frecvent decât
hipoglicemia, nivelul glicemiei scăzând semnificativ doar în distrugerile hepatice importante.
Testele de inflamație mezenchimală

În hepatitele infecțioase (virale sau parazitare), apare o reacție inflamatorie la nivelul

țesutului mezenchimal, însoțită și intreținută de o reacție imunitară, evidențiata prin:

- teste nespecifice: Tymol, ZnSo4 – nu se mai utilizează

- teste specifice: electroforeza proteinelor serice, imunelectroforeza proteinelor
serice, determinarea cantitativă a IgG, IgM.
Testele de hepatocitoliză (distrugere a celulelor hepatice)
Lezarea celulelor hepatice poate fi de diferite grade, de la modificări ale permeabilității
membranei celularepână la hepatocitoliză, cu necroză celulară extinsă .
Ca urmare a hepatocitolizei se eliberează în sânge:

• enzime (TGP, TGO, GGT, OCT, etc.);

• vitamina B12 (ficatul constituie depozitul acestei vitamine);  fier.
Uzual se determină transaminazele
Fac parte din clasa aminotransferazelor și catalizează reacția reversibilă de transfer a unei
grupări amino de la un α aminoacid la un α cetoacid.
TGP (ALT, ALAT) -glutamatpiruvattransaminaza sau alaninaminotransferaza este
localizată preponderent la nivel hepatic, majoritar în mitocondrii, și în cantități foarte mici în alte
organe.VN = 5 - 55 UI/L

TGO (AST, ASAT) – glutamatoxalacetattransaminaza sau asparataminotransferaza este

localizată la nivelul mai multor tipuri tisulare: miocard, mușchi scheletici, rinichi, plămâni,
pancreas, creier, splină, ficat, eritrocite. VN = 5 - 40 UI/L Aceasta prezintă două izoenzime:

• TGO1 care este situată la nivelul citosolului. Această izoenzimă provine în

circulație în mare parte din eritrocite și miocard.
• TGO2 care este localizată la nivelul mitocondriilor. Se găsește în cea mai mare
parte în ficat.
Creșterea TGP în paralel cu cea a TGO semnifică afectare hepatică.
 Creșterea izolată a TGO, cu TGP de valori normale semnifică afectare cardiacă.

Nivelul seric al transaminazelor poate varia în funcție de:

• numărul de celule afectate;  gravitatea leziunilor celulare;  viteza apariției
leziunilor;
• viteza de eliminare din sânge.
Diagnosticul diferențial al leziunii de organ se face din raportul TGO/TGP(coeficientul
de Ritis), cu VN = 1 – 1,3. În leziunile inflamatorii este < 1, iar în cele necrotice> 1.
Creșterea marcată a TGP apare în hepatita virală acută, necroza toxică a ficatului.
Creșterea moderată a TGP apare în hepatita cronică, ciroză, mononucleoza infecțiasă.

Creșteri substanțiale ale TGO (cu valori de 10 - 100 ori VN) se întâlnesc în:
- afecțiuni hepatice cu necroză extinsă (hepatită virală, toxică, traumatisme
hepatice); - metastaze hepatice;
- rabdomioliză; - infarct miocardic (vezi tabel); - stări septice;
- șoc de diferite tipuri.
Creșteri moderate ale TGO (cu valori ce nu depășesc 300 U/L) se întâlnesc în:

- hepatite virale cu forme ușoare

- hepatite cronice
- hepatopatii alcoolice (când TGO >TGP)
- icter obstructiv
- anemie hemolitică severă - mononucleoza infecțiasă.

GGT (gamaglutamiltranspeptidaza)VN = 5 - 80 UI/L

- este o enzimă heterodimerică ce catalizează transferul grupării γ-glutamil de la
glutation către moleculele acceptor (aminoacid sau peptid).
- este localizată la nivelul membrane citoplasmatice a numeroase tipuri celulare
- creșterea moderată are semnificație de citoliză, dacă nu este asociată de creșterea
FAL,
- creșteri substanțiale, alături de creșteri mari ale transaminazelor, indică o etiologie
toxică a lezării hepatocitului(alcoolism, alte substanțe toxice, chiar
medicamenteexp Paracetamolul)
- GGT este cel mai sensibil indicator pentru depistarea alcoolismului; la alcoolici
nivelul seric poate ajunge la valori de peste 50 de ori VN, gradul de creștere este
influențat de cantitatea consumată și mai ales de durata consumului.
- În interpretarea valorilor crescute se ia în considerare raportul GGT/TGO sau
GGT/TGP. La pacienții icterici acest raport indică dacă este predominant
colestaza sau citoliza.
 Testele de colestază(de excreție)
În mod uzual, se determinăGGT, FAL, BT (Bilirubina totală), BT (Bilirubina directă)
În colestază valorile crescute ale GGT se corelează cu valori crescute ale fosfatazei
alcaline (FAL); în schimb, creșterea acestor valori nu indică localizarea colestazei, care poate
fi intra- sau extrahepatică.
Creșteri ale GGT se înregistrează în următoarele situații:

- Hepatita alcoolică acută - GGT/TGO > 6;

- Hepatita virală acută - (GGT/TGO = 0,1-0,2), forme colestatice GGT/AST = 1;
- Hepatita cronică virală sau autoimună - creșterile pot depăși de 7 ori valoarea
superioară a normalului, GGT/TGO = 1-3;
- Ciroza biliară - GGT crește în paralel cu FA, înaintea apariției icterului valorile
pot crește de >13 ori fata de limita superioară a normalului;
- sindromul de colestază - GGT și FA cresc aproximativ în aceiași proporție în
colestaza de natură mecanică și virală. În colestaza extrahepatică GGT crește> 10
ori față de limita superioară a normalului, iar raportul GGT/TGO este 3-6 în
obstrucția recentă și de peste 6 în obstrucția îndelungată. În colestaza intrahepatică
valorile GGT sunt moderat crescute;
- tumori hepatice primitive și metastaze hepatice - evoluția GGT este paralelă cu
cea a FA, creșterile putând depăși cu > 14 ori limita superioară a normalului.

FAL (fosfataza alcalină)VN adulți = 30 - 125 UI/LVN copii = 110 - 400 UI/L
Este o enzimă ce face parte din clasa hidrolazelor. Este o metalo-enzimă, prezentând la
nivelul situsului catalitic active doi ioni de Zn și unul de Mg. Catalizează hidroliza grupărilor
fosfat de la nivelul proteinelor și alcaloizilor, la un pH alcalin (7,5-9).
FAL prezintă diferite izoenzime localizate la nivel hepatobiliar (30-50%), osos (50-70%),
intestinal (0-20% - inconstant), placentar.
Determinarea FAL se recomandă în următoarele situații:

- afecțiuni hepatice; - colestază;

- boli osoase;
- neoplazii, metastaze hepatice;
- monitorizarea tratamentului cu vit D la copiii cu rahitism.
Valori crescute apar în: afecțiuni hepatice (colestază intra sau extrahepatică, hepatite,
ciroză biliară, metastaze hepatice, obstrucție – calculi biliari, colecistită, pancreatită obstructivă),
afecțiuni osoase (boala Paget, rahitism, osteomalacie, procesul de vindecare al fracturilor,
poliartrita reumatoidă, osteosarcom, osteoporoză), afecțiuni ale tubului digestiv (ulcer, boala
Crohn).
 LDH (lactat dehidrogenaza)VN = 200 - 600 UI/L
Este o enzimă intracelulară care face parte din clasa oxidoreductazelor și catalizează
reacția reversibilă de reducere a piruvatului la lactat.
Este localizată în special la nivelul rinichilor, miocardului, musculaturii scheletice,
creierului, ficatului și plămânilor.

Deși creșterile LDH sunt nespecifice, acest test este util pentru confirmarea
diagnosticului de infarct miocardic sau pulmonar.
Valori crescute se întâlnesc în următoarele situații:
- infarctul miocardic (LDH1, LDH2) (vezi tabel);
- infarctul pulmonar;
- insuficiența cardiacă congestivă;
- infarct renal;
- afecțiuni hepatice (LDH4, LDH5) (ciroză, alcoolism, hepatită virală acută);
- pancreatită acută;
- tumori, leucemii, limfoame; -afecțiuni musculare;
- anemii megaloblastice;
- șoc;
- fracturi;
- obstrucție intestinală; - mononucleoza infecțioasă.
CK (creatinkinaza)VN = 40 - 290 UI/L
Este localizată la nivelul miocardului (CK-MB), mușchilor scheletici (CK-MM) și
creierului (CK-BB).
În general infarctul de miocard este diagnosticat prin simptome clinice si EKG,
determinarea enzimelor menționate ajutând, eventual, la evaluarea extinderii necrozei si a
prognosticului (riscului de apariție al complicațiilor).
În unele cazuri insă, rare de altfel, simptomologia clinică si EKG nu sunt clare, astfel
încât dozarea enzimatică capătă importanță diagnostică.
Ca urmare, creșterea CK > 160 U /L și CK – MB > 5 % din totalul CK sugerează un
infarct de miocard. CK – este prima enzimă care crește în plasmă, depășind de peste 7 ori
valoarea normală (vezi tabel).
De asemenea, creșterea CK – MB la un pacient cu afectare musculară (dermatomiozită,
miopatie) sugerează infarctul de miocard, deoarece în afecțiunile exclusive musculare (inclusiv
traumatism, efort fizic intens, injecții intramusculare), ca și în hipotiroidism creșterea CK se
realizează numai prin creșterea CK-MM.
TGO este utilă în diagnosticul infarctului de miocard, dar alături de CK – MB și LDH.
Creșteulterior si prezintă valori de peste 6 ori crescute față de normal.
În afecțiunile musculare CK >> TGO, de aceea este util raportul CK / TGO:
• valoare de aproximativ 5 indică un infarct miocardic, în timp ce
• valori> 10 ( ≈25 ) sugerează o afecțiune a mușchilor scheletului.
• raportul CK / TGO este util în acest sens, mai ales la o valoare peste 5.
 LP_2_Diagnosticul diferențial al icterului

Explorarea funcției excreto-biliare

Această baterie de teste ne oferă informații asupra secreției de bilă, prin determinarea
concentrațiilor:

 serice ale:
o bilirubinei totale, directe și
indirecte; o fosfatazei alcaline
o GGT
o colesterolului total și liber 
urinare ale:
o urobilinogenului o pigmenților
biliari

Coroborarea acestor date cu cele obținute prin probele anterioare de explorare (teste de citoliză,
electroforeza, etc), alături de examene hematologice, ajută la diagnosticul diferențial al celor trei tipuri
de icter: prehepatic(hemolitic), hepatic(hepatogen)și posthepatic(mecanic).

Bilirubina

Este un produs azotat neproteic, de culoare galben-brun-roșcat, secretat în ritm continuu,

aproximativ 0,5 ml/min. În perioadele interdigestive bila se acumulează în vezica biliară, de unde în
timpul digestiei este evacuată în duoden.

La sfârșitul perioadei de viață a eritrocitelor (120 zile), macrofagele sistemului reticuloendotelial vor
capta eritrocitele senescente și le vor hemoliza. În urma oxidării hemului se obține un compus tetrapirolic
liniar, biliverdina, un pigment de culoare verde.Biliverdina este redusă sub acțiunea biliverdin-
reductazeiși va intra în componența bilirubinei, alături de acizii biliari și colesterol.Globina va fi
proteolizată, iar aminoacizii și fierul vor fi recuperați.

Odată sintetizată în splină, bilirubina din macrofage ajunge în plasmă de unde se leagă reversibil de
albumină (bilirubina neconjugată – indirectă), fiindu-i astfel împiedicată răspândirea în țesuturi.

Bilirubina se poate desprinde de albumină și datorită particularităților structurale de la nivelul

capilarelor sinusoide și a vecinătății lor cu hepatocitele dispuse în cordoane, intră în hepatocite.

Fiind liposolubilă, bilirubina din hepatocite ar putea traversa înapoi membrana lipidică celulară,
ajungând în plasmă. Acest proces este mult limitat prin captarea bilirubinei și conjugarea cu acidul
glucuronic sub acțiunea UDP-glucuroniltransferazei(bilirubina conjugată – directă). În următoarea etapă
bilirubina conjugată este transportată activ în canaliculele biliare, apoi va fi excretată în vezica biliară.

Bilirubina totală (BT) = Bilirubină directă (BD) + Bilirubină indirectă (BI)

VN bilirubina totală < 1,2 mg/dl
VN bilirubina directă = 0,3 mg/dl

Concentrații serice ale bilirubinei totale peste valoarea de 1,2 mg/dl apar când există un dezechilibru între
producția și excreția bilirubinei. Icterul reprezintă manifestarea clinică a hiperbilirubinemiei, prin
colorarea tegumentelor și mucoaselor în galben, la concentrații de peste
2 -2,5 mg/dl. La concentrații între 1,2 - 2mg/dl pacientul este subicteric, iar colorarea tegumentelor poate
sa nu apară.

Mecanismele implicate în apariția hiperbilirubinemiei sunt:

• hiperproducție (prin hemoliză excesivă), de bilirubină indirectă, neconjugată, care

depășind capacitatea de conjugare a celulei hepatice determină apariția unui icter cu
hiperbilirubinemie indirectă, numit icter suprahepatic (prehepatic) sau hemolitic,
• insuficiență de captare, conjugare și excreție a bilirubinei neconjugată și conjugată
de către hepatocitul deficient din punct de vedere funcțional, ceea ce determină un icter
cu hiperbilirubinemie atât indirectă cât și directă, numit și icter hepatic,
• deficit de evacuare a bilei în intestin datorită unui obstacol la nivelul căilor biliare, ceea
ce determină trecerea bilirubinei directe în sânge și apariția consecutivă a unui icter
posthepatic sau mecanic, obstructiv (colestază) cu hiperbilirubinemie directă.

Icterul prehepatic
↑BTprin creșterea ambelor fracțiuni, dar BI este disproporționat mai mare decât BD.

Toate celelalte teste hepatice de : sinteză, citoliză, colestază, inflamație mezenchimală, sunt în
limite normale.

Icterul hepatic
↑BT prin creșterea ambelor fracțiuni; de data aceasta însă creșterea este în mod aproximativ
egală, diferența dintre BI și BD nefiind disproporționat de mare. Dacă BI>BD înseamnă că este afectat
mai mult procesul de captare și/sau conjugare. Dacă BDBI este afectat procesul de conjugare și/sau
excreție.

Alături ↑BT, ↑BI și ↑BD pentru confirmarea icterului hepatic sunt necesari markerii de
hepatocitoliză, adică enzimele TGP și TGO.

Dacă ↑↑TGP și ↑↑TGO pacientul are icter hepatic datorat unei afecțiuni hepatice acute cu distrugere
masivă a hepatocitelor (hepatită acută), chiar fără colestază, iar dacă aceste creșteri sunt moderate
pacientul are icter hepatic datorat unei afecțiuni hepatice cronice (hepatită cronică, ciroză, alcoolism), cu
distrucție moderată a hepatocitelor, sau ciroză s-au distrus treptat și în momentul interpretării acestor
valori citoliza este minimă.

Markerii de colestază GGT și FAL pot prezenta valori normale sau pot înregistra valori crescute. La
pacienții consumatori cronici de alcool se pot observa valori crescute ale GGT cu valori normale ale FAL,
GGT având semnificație de citotoxicitate etanolică.

Icterul posthepatic
↑BT prin creșterea ambelor fracțiuni; de data aceasta însă creșterea BD este mult mai
mare decât a BI, în mod disproporționat.

În confirmarea icterului posthepatic se adaugă markerii de colestază, adică enzimele GGT și FAL, care
evidențiază obstrucția.

Tabloul de icter posthepatic este dat de ↑BT , ↑BD și modificarea testelor de colestază

(↑GGT și ↑FAL). În tabloul de icter posthepatic trebuie luate în calcul și transaminazele ( TGP și TGO),
care indică dacă icterul posthepatic este vechi sau nou. Astfel , dacă TGP și TGO înregistrează o creștere
ușoară peste limita superioară a normalului pacientul prezintă un icter vechi (datorită reîntoarcerii BD în
hepatocit, pe care în cele din urmă îl afectează), iar dacă TGP și TGO nu prezintă o creștere peste valorile
normale atunci icterul este relativ recent.

Atenție la interpretarea creșterii ușoare a TGP și TGO, care trebuie corelată întotdeauna
cu una din cele două variante, icter hepatic sau posthepatic!!!
 Electroforeza proteinelor serice
Este o metodă de separare a proteinelor bazată pe capacitatea acestora de a se încărca electric și
a migra sub influența unui câmp electric.
Sarcina electrică a unei molecule proteice este determinată de structura ei chimică, numărul de
grupări acide și bazice, constantele de disociere a acestor grupări și de pH -ul mediului.

La un pH acid majoritatea moleculelor proteice se vor încărca pozitiv datorită protonării

grupărilor amino libere și ca urmare, sub acțiunea unui câmp electric se vor deplasa spre anod. La un pH
bazic moleculele proteice se vor încărca negativ datorită deprotonării grupărilor carboxil și vor migra
spre catod. Din acest punct de vedere proteinele au capacitatea de a de comporta ca baze în mediu acid și
ca acizi în mediu bazic.

La un anumit pH numit punct izoelectric, numărul grupărilor încărcate pozitic este egal cu
numărul grupărilor încărcate negativ. La un pH mai mare decât punctul izoelectric, proteinele vor fi
încărcate negativ, iar la un pH mai mic decât punctul izoelectric, proteinele vor fi încărcate pozitiv. La un
pH de 8,6 (utilizat în mod curent în electroforeză), toate proteinele vor fi încărcate negativ și vor migra
spre catod cu viteze depinzând de mărimea sarcinii, dacă nu apar alți factori perturbatori.

Albumina are cea mai mare încărcătură negativă și migrează cel mai aproape de catod în
comparație cu globulinele.

Electroforeza constă, în general în 5 componente majore:

- forța de migrare electrică;

- suportul de migrare;
- tamponul de migrare;
- proba de migrat (de analizat); - sistemul de detecție.

Particulele încărcate din proba de analizat migrează spre electrodul de sarcină opusă cu o viteză
controlată de mai mulți parametri: sarcina netă, mărimea și forma particulei, intensitatea câmpului
aplicat, proprietățile fizice și chimice ale suportului și tamponului de migrare, temperatura.

Principalele etape de lucru în efectuarea electroforezei:

1) Aplicarea probelor pe suportul de migrare;

2) Așezarea suportului de migrare în camera de migrare a aparatului de electroforeză, umplută
în prealabil cu o soluție tampon de migrare;
3) Migrarea propriu zisă prin aplicarea unui voltaj constant pe o perioadă specifică de timp;
4) Oprirea migrării prin întreruperea curentului și scoaterea suportului de migrare din aparat;
5) Fixarea rapidă pentru a împiedica difuzia ulterioară a proteinelor;
6) Detecția zonelor (benzilor) de migrare prin tratarea cu substanțe colorante;
7) Spălarea excesului de colorant;
8) Uscarea suportului de migrare;
9) Cuantificarea benzilor (se face cu ajutorul unui scanner care este conectat la un soft de calcul
ce va transforma intensitatea culorii în rezultate procentuale sau/și cantitative).

Suporturi de migrare:

- acetat de celuloză; -gel de agaroză amidon; - gel de poliacrilamidă.

Coloranți pentru detecția benzilor proteice:

- albastru de bromfenol;
- rosul Ponceau S;
- amido – black;
- verde de lissamina; - Coomasie – blue.

Principalele fracțiuni electroforetice ale proteinelor

Electroforeza separă proteinele (peste 300 de tipuri identificate) în 5 fracțiuni majore:

- albumine;
- α1 globuline;
- α2 globuline;
- β1 globuline;
- β2 globuline; - γ globuline.

Fiecare fracțiune conține o multitudine de proteine diferite:

- α1 globulina – (α1 globulina acidă, α1 antitripsina, protrombina, transcortina, α1

lipoproteinele, α1-antichimoitripsina, etc)
- α2 globulina – (haptoglobina, α2 macroglobulina, proteina fixatoare de retinol, factorul
antihemofilic, C1s, etc)
- β1 globulina – (β lipoproteinele, transcobalamina II, plasminogenul, β1 glicoproteina
specifică de sarcină, transferina, hemopexina, Factorul V, Factorul VII, Factorul IX, C1r, C2,
C4, C5, etc)
- β2 globulina – (β2 microglobulina, β2 glicoproteina I și III, Factorul XI, Factorul
XII, Factorul XIII, etc)
- γ globulinele (Ig G, Ig A, Ig M, Ig D, Ig E)

Indicațiileelctroforezei

- Afecțiunihepatice;
 - Afecțiuniale tractuluidigestiv;
- Afecțiunirenale;
- Cancere;
- Scădereîngreutate (inaniție, malnutriție, malabsorbție);
- Inflamații acute saucronice;
- Infecții;
- Boliautoimune, etc.

Valori normale:
Fracția g/L % din proteinele totale
Albumine 37-45 50-70
α1 globuline 1-3 1,1-4,2
α2 globuline 4-10 4,6-13
β globuline 5-10 7,3-13,5
γ globulinele 5-15 8-20
Variații patologice – disproteinemii

Într-o serie de situații patologice concentrațiile plasmatice ale diferitelor fracțiuni electroforetice
se modifică.

- ciroze hepatice - ↓ albumina, ↑ γ (puntea β-γ)

- carcinoame hepatice - ↑ α1
- sindromul nefrotic - ↓ albumina, ↑ α2, ↑ moderată pentru β
- inflamația acută - ↓ albumina, ↑ α1, α2
- inflamația cronică - ↓ albumina, ↑ α2 și posibil β-γ.

Imunelectroforeza
Imunelectroforeza este o metodă analitică de evidențiere a componentelor unui amestec
antigenic proteic cu ajutorul căreia constituenții amestecului pot fi definiți prin mobilitatea lor
electroforetică și specificitatea antigenică prin reacția antigen-anticorp, efectuată cu ajutorul unui
ser imun.

Imunelectroforeza pune în evidență imunoglobulinele (Ig G, Ig A, Ig M, Ig D, Ig E) care

migrează electroforetic în principal cu fracțiuneaγ .
Imunoglobulinele sunt anticorpi și intervin în: -

legarea specifică a antigenului;

- activarea sistemului complement;

- răspunsul inflamator;
 - modularea răspunsului imun;
- clearence-ul antigenic prin stimularea fagocitozei și blocarea antigenelor în complexe imune.

Structura Ig

Imunoglobulinele sunt glicoproteine cu structură policatenară. Unitatea de bază a Ig este

alcătuită din 4 lanțuri polipeptidice, identice două câte două: 2 lanțuri ușoare (L-light) și 2 lanțuri grele
(H-heavy). Cele două tipuri de lanțuri L și H sunt legate între ele prin legături necovalente și punți
disulfidice: o punte între L-H și minim două punți între H-H.

Lanțurile ușoare sunt prezente la toate clasele de Ig fiind de două tipuri: notate cu litere grecești
κ și λ, astfel că fiecare moleculă de Ig este alcătuită din 2 lanțuri κ sau 2 lanțuri λ.

Lanțurile grele sunt de asemenea prezente la toate clasele de Ig, dar de tip unic la fiecare clasă în
parte. Pentru Ig M litera grecească corespondentă este µ, pentru Ig A – α, pentru Ig G – γ, pentru Ig D –
δ, pentru Ig E – ε.

Formula moleculară a claselorIgeste în felul următor:

Ig G – γ2 κ2, γ2 λ2 Ig

A - α2 κ2, α2 λ2 Ig M

- µ2 κ2, µ2 λ2 Ig D -

δ2 κ2, δ2 λ2

Ig E - ε2 κ2, ε2 λ2

Imunelectroforeza se efectuează pentru depistarea gamapatiilor monoclonale, policlonale sau

oligoclonale. Apariţia componentelor policlonale se datorează activităţii mai multor tipuri de clone de
limfocite B, iar gamapatiile monoclonale rezultă ca urmare a proliferării unei singure clone celulare B.

Probele biologice de analizat sunt serul sau urina. Acestea nu conțin componentă
monoclonală.

Un component monoclonal produce pe gelul de agaroză o bandă distinct îngustă – tipic unei
gamapatii monoclonale denumită pic monoclonal – în timp ce imunoglobulinele policlonale formează o
“zonă” difuză de precipitare.

În cazul gamapatiilor oligoclonale se obţin cel puţin trei benzi înguste (o bandă discretă
corespunzătoare unui lanţ greu şi două benzic corespunzătoare ambelor tipuri de lanţuri uşoare).

Prezenţa unei protein monoclonale în ser sau urinăsugerează de obicei un proces malign, deşi
component monoclonale pot să apară şi în diverse condiţii benign sau chiar în absenţa unei modificări
patologice (gamopatie monoclonală cu semnificaţie nedeterminată, care necesită monitorizare periodic
pentru a verifica stabilitatea componentului monoclonal).

În mielomul multiplu, 99% din pacienţi prezintă o protein monoclonală în ser sau urină.
 Boala Waldenström se caracterizează prin prezenţa obligatorie în ser a unei protein monoclonale
de tip IgM.

La aproximativ 75% din pacienţii cu mielom multiplu sau boala Waldenström se depistează în
urină un lanţ uşor monoclonal (protein Bence-Jones).

În urina pacienţilor cu mielom multiplu sau amiloidoză se pot găsi atât fragmente de lanţuri grele
cât şi lanţuri uşoare libere.

În boala lanţurilor grele se obţine o bandă monoclonală în dreptul unui lanţ greu, fără a se
constata o bandă corespunzătoare în dreptul unui lanţ uşor.
 LP_4_Examenul_urinii

Urina este produsul final al activității renale. Procesul de formare al urinei are loc în rinichi, la
nivelul nefronilor. Formarea urinei cuprinde trei etape: filtrarea glomerulară, reabsorbția tubulară și
secreția tubulară.

Urina primară se formează în urma filtrării glomerulare a sângelui, ajungând la stadiul de plasmă
deproteinizată, conținând toate elementele sângelui (H 2O, glucoză, aminoacizi săruri, substanțe toxice,
uree, acid uric), cu excepția elementelor figurate.

Urina finală se obține din urina primară, prin procesele de secrecție activă, resorbție selectivă,
acidifiere, diluție sau concentrare.

Funcțiile rinichilor sunt următoarele:

- menținerea echilibrului acido-bazicși hidro-electrolitic;

- menținerea presiunii coloid-osmotice;
- secreția sau sinteza de substanțe (eritropoietină, renină, prostaglandină, etc.);
- excreția toxinelor rezultate din catabolismul substanțelor endogene sau exogene;

Infecția rinichiului afectează structurile acestuia, fiind acută la un prim episod în 3 luni, iar dacă
apare aceasta reapare în mai puțin de 3 luni semnifică o infecție cronică.

Când un rinichi este afectat, celălalt preia funcția celui afectat, în timp evoluînd cu afectarea și
celui de al doilea rinichi, astfel apărând insuficiența renală (IR).

În afară de infecție, alte boli ce pot afecta rinichii sunt:

- malformații;
- boala polichistică – este afectat un singur rinichi;
- boli sistemice (DZ, lupus), boli cu depunere de hialini – sunt afectați ambii rinichi

Infecția unui singur rinichi este întâlnită în glomerulonefrită (GN) sau pielonefrită (PN).
Diagnosticul diferențial întreglomerulonefrită și pielonefrită se face prin examenul Addis – Hamburgher –
vezi curs.

Glomerulonefrita
 Poate fi acută sau cronică și presupune lezarea glomerulului, care este un ghem de capilare. În
urma acestei lezări, se distrug capilare și implicit foarte multe hematii. Pot apărea și leucocite în urină, dar
hematiile vor fi mult mai numeroase decât leucocitele.

GN acută
Predomină următoarele aspecte:

- aspect brun-murdar (distrugerea hematiilor duce laoxidareaprotoporfirinei din hem);

- volum scăzut (oligurie, ulterior anurie, 500 – 700 ml);

- densitate crescută > 1030 (funcțiiletubulare nu suntafectate);

- par proteineînurină(5 g ‰) înurmadistrugeriicapilarelorșimembraneloreritrocitare;
- hematurie:
o proba Addis-Hamburgher: 250.000 – 2.000.000 hematii/min; o
examenul microscopic al sedimentuluiurinar: câmpplin de hematii;
- leucociturie nu foarte importantă
- cilindri prezenți în 60% din cazuri (hialini, hematici, leucocitari, granuloși) GNcronică

Predomină următoarele aspecte:

- aspect palid;
- volumul inițial normal, apoi crește (poliurie);
- densitate scăzută < 1015;
- osmolaritatescăzută;
- aparedemele;
- proteine (dar mai puține decât în forma acută).

Pielonefrita

Poate fi acută sau cronică. Este afectat parenchimul, adică spațiul dintre glomeruli, drept urmare
tabloul în pielonefrită va fi diferit de cel din glomerulonefrită în sensul că vor apărea mult mai multe
leucocite în urină față de hematii, care vor fi în număr redus.

PN acută
Predomină următoarele aspecte:

- aspect tulbure datorită bacteriuriei;

- volum normal, dar cu polakiurie și disurie, tenesme urinare;
- densitate cu valori normale; - osmolaritate în limite normale;
- proteinurie moderată cu o valoare de 2-3 g ‰;
- hematurie minimă;
- leucociturie cu valori de 1-2 milioane/min
- bacteriurie importantă în sedimentul urinar cu urocultură pozitivă;
 - cilindrurie (leucocitari, hialini, granuloși)

PN cronică
Predomină următoarele aspecte:

- aspect palid;
- volum crescut, poliurie, deoarece rinichiul încearcă să ,,curețe”;
- densitate scăzută;
- osmolaritate scăzută;
- proteinurie scăzută;

- hematurie nesemnificativă;
- leucociturie;
- bacteriurie importantă; semnificativă atunci când este mai mare de 100.000 bact/mm3.

Sindromul nefrotic

Este o leziune degenerativă a membranei bazale glomerulare numită glomerulită membranoasă.

Din punct de vedere semiologic sindromul nefrotic are două forme:

Sindrom nefrotic pur în care sunt prezente: proteinurie cu > 3,5 g/24h, hipoproteinemie,
(hipoalbuminemie), edeme, hiperlipemie (care face ca aspectul urinii sa fie lactescent);

Sindrom nefrotic impurare, pe lângă toate caracteristicile sindromului nefrotic pur, hematurie,
HTA sau/și insuficiență renală.

Recoltarea urinei pentru urocultură

Se va recolta prima urină de dimineață, la un interval minim de 3 ore de micțiunea anterioară.

După toaleta,cu apă și săpun, a mâinilor și a organelor genitale externe, se deschide capacul urocultorului
în condiții sterile și se așează cu marginile în sus, fără a se atinge marginile acestuia. Pentru sumarul de
urină nu este obligatorie sterilitatea recipientului, însă acesta trebuie să fie curat, bine clătit și uscat. Se
va începe emisia urinii, lasândprimul jet se lasă să curgă, apoi din jetul mijlociu, fără a întrerupe jetul se
va colecta urina direct în recipient. Volumul necesar este de 30-50 ml. Se va pune capacul cu grijă, fără a
contamina proba și se va transporta la laborator în cel mai scurt timp (maxim o oră). Dacă nu se poate
transporta în cel mai scurt timp se va păstra proba la frigider la 4°C maxim 24 de ore.

Urina de 24 de ore.Dimineața (de exemplu la ora 06:00) se urineazăși nu se

rețineaceastăurină.Se colecteazăapoiîntr-un recipient curat de 2 - 3 litri (nu se urinează direct în recipient)
toateemisiile de urină, timp de 24 ore, pânăînziuaurmatoare la ora 06:00 dimineața, inclusivurina din
acest moment final (chiardaca nu existănevoiaimperioasă de a urina). Vasul cu urină se pastreazăîntr-o
pungă de plastic înfrigider, pe tot parcursulcolectării. La incheierearecoltării (ultima emisiune de urină la
ora 07:00 dimineața din ziuaurmătoare), se măsoarăîntreagacantitate de urinăcolectatăși se
scrievolumulperecipientulîn care se varecoltaproba. Urinarecoltatăse omogenizează (prinagitare) și se
rețin100 ml, într-un recipient de unicăfolosință.Acest test estenecesarpentrudozareacantitativă a glucozei,
creatininei, proteinelor, Ca+2, Mg+2, Na+, K+șideterminareadiurezei (volumuluiurinar/24 ore) .

Examenul urinei- ușor de recoltat urina, neinvaziv , ușor și ieftin de prelucrat

Sumarul de urină include determinareacaracterelorfizice(densitate, aspect,culoare), chimice

(bilirubină, urobilinogen, corpicetonici, acid ascorbic, glucoză, proteine, hematii, pH, nitriți,leucocite)
efectuate din supernatant șiexamenul microscopic al sedimentului care cuprinde: hematii, leucocite,
cristale, cilindri, epitelii, levuri, bacterii, mucus.
Valori normale și interpretări:

Volumul urinar/zi:

- la bărbați = 1500 – 2000 ml;

- la femei = 1200 – 1500 ml;

Aspectul urinei – la emisie este limpede, clară, transparentă;

Culoarea urinei – variază de la galben pai (mai diluată și alcalină), la portocaliu-roșcat (mai
concentrată și acidă) spre chilimbar, în funcție și de ora emisiei (noaptea mai închisă la culoare);

Mirosul urinei – ușor amoniacal sau fad; pH-ul

urinar – 4,8 - 7,8;

Densitatea urinară (SG – specific gravity) – 1015 - 1022;

Osmolaritatea urinei – 300 - 1400 mOsm/l;

Proteinele– nu există în mod normal în urină;apar în cantitate mare în urină în sindromul

nefrotic și glomerulonefrita acută

Glucoza – nu există în mod normal în urină; apare în cantitate mare în urină în diabetul zaharat

Corpii cetonici – nu există în mod normal în urină;când apar alăturide glucoză semnifică DZ
decompensat, iar în absența glucozeievidențiază stări de inaniție, malabsorbție, malnutriție,
epuizare fizică;

Urobilinogenul și bilirubina – negative în urină;apar în urină la pacienții icterici. Urobilinogenul

predomină în icterul prehepatic, iar bilirubina în icterul hepatic sau posthepatic;

Nitriții – negativ în urină; prezența lor

Acidul ascorbic –negativ în urină;apare în dietele bogate în vitamina C;

Hematii și leucocite – negativ în urină; prezența semnifică afectarea aparatului renal

Cilindri - negativ în urină;apar în stări patologice-sunt celulari și acelulari. Cei celulari:

 hematici – în glomerulonefrite, leucocitari în pielonefrite. Cei acelulari: hialini și granulo-grăsoși
– în sindromul nefrotic, nefropatii cronice;

Cristale - negativ în urină; apariția lor sugerează risc crescut de a dezvolta calculi renali.

BC_LP_5_Insuficiența renală

Insuficiența renală se manifestă prin pierderea bruscă sau lentă a capacității renale de
mentinere a homeostaziei, implicând apariția sindromului toxic cu retenția produșilor rezultați din
catabolismul proteic, tulburări ale echilibrului hidro-electolitic, acido-bazic și tulburări la nivelul
întregului organism.
Evoluția afecțiunilor renale duce la instalarea insuficienței renale acute (IRA - vezi curs) sau a
insuficienței renale cronice (IRC), acestea reprezentând stadiile finale ale bolilor renale de debut.

Insuficiența renală cronică

Una dintre teorii care explică întreg mecanismul patogenic este cea a nefronului intact.

În ordinea frecvenței, cauzele insuficienței renale cronice sunt:

• Pielonefrita cronică;  Glomerulonefrita;

• Nefroangioscleroza;
• Glomerulonefroza capilară diabetică: Sindromul Kimelstiel-Wilson;
• Glomerulonefroza amiloidică;
• Rinichi polichistic;
Insuficiența renală cronică apare la scăderea cu 50% a nefronilor intacți care vor răspunde din
acest moment doar la cerințele bazale. Mecanismele compensatorii sunt:

• Hipertrofia nefronilor intacți;

• Creșterea tensiunii arteriale;  Poliuria, nicturia;
• Creștera sarcinii osmolare a nefronilor.
Prin continuarea distrugerii nefronilor apar tulburări homeostazie, care duc la tulburări umorale,
urmate de tulburări clinice cum ar fi uremia cronică.

Insuficiența renală cronică are 4 stadii până la exitus:

Stadiul 1 – Insuficiența renală cronică compensată sau faza de retenție azotată fixă, stadiu în
care masa de nefroni intacți este în proporție de 50% - 25% și include: poliurie, nicturie, hipostenurie,
scăderea clorului, scăderea filtratului glomerular, scăderea fluxului plasmatic renal, retenție azotată fixă
în care ureea crește până la 60-70 mg% (nu este nocivă, creează diureză osmotică), iar creatinina
înregistrează valori normale.
Stadiul 2 – Insuficiența renală cronică decompensată, stadiu în care nefronii sunt funcționali
într-un procent mai mic de 25%. În acest stadiu de la poliurie, diureza se normalizează și trece la oligurie.
Ureea va înregistra valori mai mari de 70 mg%, cresc creatinina și acidul uric care vor înregistra valori de
2,5 până la 10 ori mai mari. Apar tulburările hidro-electrolitice și acido-bazice. Datorită modificărilor de
metabolism cu depunere de substanță apare și amiloidoza.
Stadiul 3 – Uremia. Masa de nefroni intacți scade sub 25% până la 10%. În acest stadiu starea
generală a pacientului este alterată acesta prezentând cefalee, astenie, hipotermie, obnubilare,
hipotensiune, fibrilații, tahicardie. Pielea va avea un aspect palid, gălbui-murdar. Apar manifestările
clinice digestive, cardiovasculare, pulmonare și nervoase.

Manifestări digestive:

• Limba roșie, depapilată cu usturime

• Alterarea gustului
• Hemoragii mucoase
• Greață, vărsături cu miros amoniacal
• Hematemeză, melenă
• Diaree
Manifestări cardiovasculare:

• Sindrom hemoragipar manifestat prin trombocitopenie și fragilitate vasculară

• Pericardită uscată și miocardită datorită impregnării cu substanțe toxice
• Tulburări de ritm datorită hipo / hiper kaliemiei Manifestări pulmonare:

• Dispnee de tip Kussmul sau Cheyne – Stokes

• Tulburări de expansiune a cutiei toracice și de schimb al gazelor care pot duce la infecții
(pneumopatii acute)
• Pleurezie (mai ales în baza plămânului drept) Manifestări nervoase:

• Tulburări ale ritmului circadian (somnolență ziua – insomnii noaptea)

• Hiper-reflexivitate osteotendinoasă
• Halucinații
• Delir
Stadiul 4 – Coma uremică (manifestată prin delir). În acest stadiu nefronii intacți scad sub 10%.
Acesta este stadiul final în care pacienții pot muri ca atare sau datorită complicațiilor apărute din stadiul
anterior. Diagnosticul diferențial al comei uremice se face cu coma diabetică, hipoglicemiile, hemoragiile
cerebrale, hepatopatiile cronice.

Dacă în afecțiunile cu atingere unilaterală a rinichilor examenul sumar de urină cu sau fără
urocultură are reală importanță în orientarea diagnosticului, odată boala renală instalată, acesta devine
nesemnificativ. Markerii funcției renale sunt reprezentați de uree, creatinină, acid uric, ionograma,
rezerva alcalină (RA).
 Markerii renali și valorile normale sunt prezentate în tabelul nr. 1: Tabel nr. 1

Marker Uree Creatinină Ac. uric Rezerva Sodiu Potasiu Clor Fosfor
renal alcalină
VN min 15 0,6 mg/dL 2,5 22 mEq/L 135 3,5 95 3
mg/dL mg/dL mmol/L mmol/L mmol/L mg/dL
VN max 45 1,2 mg/dL 7 28 mEq/L 145 5 109 4,5
mg/dL mg/dL mmol/L mmol/L mmol/L mg/dL

Ureea nu este un parametru fidel al funcţiei glomerulare, fiind influenţat de cauze extrarenale
▪ situaţii de hipercatabolism proteic – tineri/ diverse agresiuni

▪ alimentație proteică
▪ starea ficatului – DE CE?

Creatinina este un marker mult mai fidel al funcției renale, nefiind influenţată de alimentaţie
(doar 10% provine din aport alimentar)
▪ depinde - direct de masa moleculară a subiectului
▪scade la copii şi subnutriţi
▪creşte la atleţi

- de sarcină – scade prin creşterea FG

▪ nu depinde semnificativ de vârstă, deoarece scăderea excreţiei prin scăderea FG este

compensată de scăderea producţiei ca urmare a scăderii masei musculare

Buletinele le veti prelua cf ordinei pozitiei din pdf, in ordine strict alfabetica dupa catalog.

SUCCES!
 BC_LP_6_Hemostaza

Hemostazare prezintă ansamblul fenomenelor ce apar în urma unei leziuni vasculare

determinând stoparea sângelui în mod definitiv și limitat. La hemostază participă următorii
factori:

I. Peretele vascularHemostaza primară sau

II. Trombociteletimp vasculo-plachetar
III. Factorii plasmatici ai coagulării – Hemostaza secundară

I. Peretelui vascular participă la hemostază prin:

A. vasoconstricție
B. celulele endoteliale – formează o barieră tromborezistentă C. stratul subendotelial –
format din fibre elastice și de colagen dispuse pe membrana bazală, elemente la care
se produce aderarea trombocitelor.
D. celulele musculare netede –funcție contractilă și reparatorie postlezional.

II. Trombocitele participă la hemostazaprimară prin formarea trombusului alb trombocitar:

- aderare
- eliberare
- agregare

III. Hemostaza secundară sau coagularea propriu-zisă este procesul de formare a trombusului
roșu de fibrină, care va limita și consolida trombusul alb trombocitar – activarea în
cascadă a sistemului plasmatic de coagulare.

Explorarea hemostazei se poate face prin analiza factorilor participanți.

Vasul de sânge se analizează prin - Testul fragilității capilare – exercitarea unei

presiuni cu manșeta tensiometrului deasupra plicii cotului și apariția, după 10-15 minute, de
peteșii.

Trombocitele pot fi apreciate din punct de vedere cantitativ și calitativ.

 Cantitativ- VN trombocite= 150.000 – 400.000/mm 3. Scăderea sub 150.000 mm3 se
numește trombocitopenie, creșterea peste 400.000mm3 trombocitoză, iar peste
1.000.000mm3trombocitemie.
Există o serie de variații nontehnice ale numărătorii trombocitelor de către analizorul
automat; acestea putând duce la: număr fals scăzut al trombocitelor datorită
unor afecțiuni, precum:
• aglutinarea trombocitelor la rece
• cantitate anormală de proteine plasmatice
• contactul anterior al trombocitelor cu suprafețe străine
• trombocite gigante
• satelismul trombocitar
• lipemia
• clumping-ultrombocitar indus de EDTA număr fals crescut al trombocitelor

datorită:

• prezenței microsferocitelor
• fragmente de celule leucemice
• corpusculii Pappenheimer

De aceea, uneori numărul trombocitelor se va verifica pe frotiul de sânge periferic.

Calitativ - explorarea trombocitelorse realizează pe frotiul de sânge capilar, deoarece

anticoagulantul utilizat la recolta intravenoasă a sângelui este și antiagregant.

Frotiul de sânge capilar permite:

• corecția numărătorii automate (număr de trombocite/ câmp microscopic –

microviză x 30.000)
• aprecierea dimensiunilor și morfologiei trombocitare
• aprecierea semicantitativă a numărului trombocitelor și a agregabilității acestora
în franjurile frotiului (izolate, grupuri mici, mijlocii, mari sau plaje trombocitare)
• prezența anormală în periferie a seriei megacariocitare
Sistemul plasmatic al coagulării poate fi analizat prin determinarea fiecărui factor în
parte – analiză costisitoare și de multe ori inutilă.
 În mod uzual, se explorează Timpul de protrombină și Timpul de tromboplastină parțial
activată, obligatotiu înainte de orice intervenție chirurgicală.

Timpul de protrombină (PT sau timpul Quick) are VN = 8,5-14 sec.

PT, AP, INR explorează calea extrinsecă a coagulării și trunchiul comun.

Activitatea de protrombină are VN = 70-130%. AP se modifică invers proporțional cu

INR. Când PT-ul scade AP-ul crește și invers.
Un alt pas în standardizarea PT este INR (International NormalizedRatio) care are

formula INR= ( ) ISI unde ISI (International Sensitivity Index) este o caracteristică a

tromboplastinei.
 VN INR fără tratament= 0,8 - 1,3;VN INR sub tratament = 2 - 4.
Sub tratament INR  2 indică necesită creșterea dozei de acenocumarol, iar  4
evidențiază o supradozare, necesitând scăderea dozei. INR=5-6 este permis la pacienții cu
operații pe cord.
Scurtarea PT și INR indică o stare de hipercoagulabilitate, condiție în care se indică
tratamentul anticoagulant.
Prelungirea PT și INR explorează starea de coagulabilitate pe calea extrinsecă, funcția
hepatică (nu în mod uzual) și monitorizează tratamentul cu derivați de Acenocumarol (Sintrom,
Trombostop).
Timpul de tromboplastină parțial activată (APTT) – explorează calea intrinsecă și
trunchiul comun, monitorizează tratamentul cu Heparină,fiind utilizat de asemenea și pentru
depistarea deficiențelor de factori de coagulare ai căii intrinseci, suspiciunea de hemofilie, boala
von Willebrand. Valoarea normală a APTT este de 20-35 secunde, iar sub tratament cu heparină
între 60-80 sec. Prelungirea peste 80 sec sub tratament reprezintă un supradozaj și necesită
reducerea dozei de anticoagulant. APTT  60 sec sub tratament indică subdozare și necesită
creșterea dozei.
Scurtarea APTT indică o stare de hipercoagulabilitate.
Pentru evenimentele trombotice internate se inițiază tratamentul cu heparină , deoarece
heparina are efect anticoagulant imediat, urmând ca din ziua a 3-a să fie inițiat tratamentul cu
Acenocumarol (oral), care va avea activitate eficientă după aproximativ două zile de la începerea
administrării; se va merge concomitent cu cele două anticoagulante până în ziua a 5-a, după care
se va opri heparina, continuându-se cu Acenocumarolul, întrucât acesta a ajuns la concentrația
necesară, evidențiată prin INR optim (2-4).

Explorarea fibrinogenului
Fibrinogenul este o proteină de fază acută (crește reactiv în infecții/ inflamații acute, în
sarcină și post-operator), fiind sintetizată la nivel hepatic. VN= 200 - 400 mg/L.
Valori crescute ale fibrinogenului apar în infecții, inflamații, colagenoze, reumatism
articular acut, neoplazii, post-operator, la gravide, administrare de anticoagulante.
Valori scăzute apar în boli hepatice severe, hipo/afibrinogenemii ereditare/secundare,
CID, fibrinoliza primară.
Veti primi buletine de coagulare, pe care va rog sa le studiati d.p.d.v. al valorilor și
semnificațiile acestora : sub tratament sau nu – tipul de anticoagulant, indicând dacă e cazul
modificarea dozei de anticoagulant – creștere sau reducere,
Exp – modificarea PT, AP, INR (mai ales) – semnifică tratament cu acenocumarol – doză
optima evidențiată prin INR, necesită/nu modificarea dozei-în ce sens? Modificare în afara
tratamentului – cel mai frecvent o hepatopatie gravă, chiar ciroză, sau deficit factor coagulare
- modificarea APTT,– semnifică tratament cu Heparină – doză optimă evidențiată prin
timpul în secunde, necesită/nu modificarea dozei-în ce sens? Modificare în afara tratamentului –
cel mai frecvent un deficit factor coagulare.
 Eritrocinetica

este un proces global ce derivă din:producerea, circulaţia şi distrugerea eritrocitelor

Metode de evaluare a eritrocineticii globale

Metode directe

I. Numărul celulelor din:

a) sângele periferic + Hb + Ht – conform analizorului automat – metoda screening

b) măduva osoasă

II. Examenul morfologic al:

Sângelui periferic– uzual, metoda de screening

Măduvei osoase = mielograma

III. Durata de viaţă a eritrocitelor

IV. Turnoverul Fe plasmatic

V. UBG

Metode indirecte

Determinarea volumului sanguin

Determinarea masei eritrocitare

Constante şi indici eritrocitari

Pentru primele 2 determinări se folosesc metode de diluţie izotopice

Valorile sunt utile în poliglobulii, ptr aprecierea evoluţiei bolii şi eficienţei tratamentului
Valorile acestor 2 parametri sunt greu de definit, deoarece în determinarea lor, sunt implicaţi
numeroşi factori (greutate corporală, suprafaţă corporală, dezvoltare musculară, vârstă)

Constante şi indici eritrocitari – uzuali pentru aprecierea euglobuliei/ dg de anemie

si stabilirea etiologiei, aprecierea starii de poliglobulie

Cei mai utili sunt volumul eritrocitar mediu (VEM), cantitatea de Hb eritrocitară medie
(HEM), concentraţia medie de Hb pe eritrocit (CHEM)

VEM si HEM- variază în paralel

↓ HEM şiCHEM semnifică hipocromia şi variază în paralel cu microcitoza .

Hipocromia este semnalul morphologic ce indică o proastă încărcare cu Hb a eritrocitului,

deci existenţa unui eveniment ce perturba încărcarea finală cu Hb.

ANEMIA

Def. = ↓ Hb, ↓ Ht, ↓ nr. E peste 10% faţă de val. standard pt vârstă şi sex

CLASIFICAREA ANEMIILOR

Funcţie de morfologie (VEM,HEM)

Ncitare Ncrome hemoragii

hemolitice intracorpusculare

extracorpusculare ●

imune

● nonimune

sec. unor boli

● limfoproliferative

● an. aplastice
 ● aplazie eritroidă pură

● I Ren

● depresie toxică a măduvei hematopoetice

● SMD

µcitarehcrome deficit de Fe – cele mai frecvente

sideroblastice talasemia – singura din

aceasta categorie McitareNcrome an.

megaloblastică – deficit vit B12

ac. folic

an. Nonmegaloblastice

Poliglobuliile

Sunt boli caracterizate prin cresterea numarului hematiilor si a Hb in sangele periferic.

Exista poliglobulii fiziologice: eritrocitoza nou-nascutului, poliglobulia care apare la oamenii

care traiesc la altitudine.

patologice-din bolile cardiac congenitale,

insuficienta cardiac cronica, bolile pulmonare cronice

cu insuficienta respiratorie, intoxicatiile cu anilina - cu

methemoglobinemia etc.

In aceste boli, poliglobulia este un fenomen compensator, anoxia stimuland activitatea

maduvei osoase.

Poliglobulia primara (policitemia vera sau boalaVaquez) este o hemopatie maligna de

tip mielo-proliferativ cronic, mai frecventa la barbati si apare dupa 40 de ani.
 Debutul este progresiv, cu cefalee, ameteli, prurit, vajaieli in urechi, astenie, tulburari
digestive (anorexie, greturi, varsaturi). Caracteristice sunt coloratia rosie, avand character
cianotic, a tegumentelor si a mucoaselor (in special extremitatile membrelor si cavitatea bucala)
si pruritul (mai ales dupa baie calda). Splenomegalia este constanta.

Examenul hematologic arata cresterea numarului de hematii (peste 7 milioane/mm3),

leucocite (15 000 - 30 000/mm3) si trombocite (peste 400 000/ mm3).

Bolnavii netratati mor in majoritate in primii 2 ani de la debut. In cursul bolii pot aparea
insa complicatii grave: tromboze arteriale sau venoase, hemoragii (epistaxis, hemoptizii,
hemoragii digestive sau nervoase), hipertensiune arteriala, ateroscleroza, litiaza biliara. Adesea
evolueaza in final catre o leucoza acuta sau cronica.

Tratamentul urmareste diminuarea masei sanguine prin sangerari repetate si franarea

productiei exagerate de hematii prin fosfor radioactive si citostatice.

Veti primi buletine de hematologie, pe care va rog sa le studiati d.p.d.v. al

Nr. Leucocite-VN=4000-9000/mmcub

valoarea crescuta indica infectii, inflamatii peste

50000/mmcub = reactie leucemoida

peste 100000/mmcub = leucemii – exista si exceptii (leucemii cu nr.

normal/scazut de leucocite)

Nr. Hematii, valoare Hb, Ht – pentru evidentiere aunei anemii/poliglobulii

VEM, HEM, CHEM – pentru aprecierea tipului si etiologiei – vezi clasificare

Nr. Trombocite – VN=150000-400000/mmcub

↓ - determina hemoragii

↓ sub 50000/mmcub- risc de hemoragii cerebrale

↑-risc de tromboza→trombocitoza pana la 1milion/mmcub

trombocitemie-peste 1milion/mmcub
 In anemiile hemoragice, la un organism sanatos, leucocitoza si trombocitoza, moderate,
sunt semne de regenerare!!!

In final, va veti exprima in scris suspiciunea de diagnostic de anemie si tipul acesteia,

poliglobulie,etc posibila etiologie – tratamentul indicat- transfuzii??? contextul
infectios/inflamator/leucemic aprecieri asupra valorilor trombocitelor si riscurilor aferente