Capitolul 4

SEMĂNATUL ŞI LUCRĂRILE
DE ÎNGRIJIRE APLICATE CULTURILOR

4.1. Semănatul

Semănatul este lucrarea agricolă ce constă în introducerea în sol a seminţelor la adâncimi

corespunzătoare cerinţelor agrobiologice impuse de fiecare cultură, uniform repartizate, acoperirea
lor cu sol afânat şi tasarea sau nivelarea solului, astfel încât să se creeze condiţii de încolţire a
seminţelor şi dezvoltarea plantelor.
Pregătirea seminţelor pentru semănat. Are ca scop asigurarea calităţii fizice şi fiziologice
superioare a seminţelor. Principalele lucrări de pregătire, în funcţie de specificul fiecărei seminţe,
sunt: uscarea, curăţirea şi sortarea, tratarea seminţelor împotriva bolilor şi dăunătorilor, umectarea,
preîncolţirea, tratarea seminţelor cu substanţe stimulatoare, scarificarea, granularea, drajarea,
tratamentul cu Nitragin etc.
Uscarea seminţelor. Atunci când la recoltarea culturilor seminţele au o umiditate mai mare
decât aceea a păstrării, se recurge la uscare. Se face prin mai multe metode: la soare, pe arie
bătătorită sau platformă betonată, sub şoproane, în magazii sau cu ajutorul unor instalaţii speciale.
Curăţirea şi sortarea seminţelor. Prin curăţire se înţelege îndepărtarea impurităţilor, iar prin
sortare, separarea seminţelor pe categorii după formă, mărime şi greutate. Curăţirea şi sortarea
seminţelor se realizează concomitent, cu diferite maşini, cum sunt: vânturătoarea, triorul, selectorul
etc. Sortarea are importanţă şi pentru faptul că maşinile de semănat lucrează mai bine cu o sămânţă
uniformă, iar plantele vor răsări şi se vor dezvolta mai uniform.
Tratarea seminţelor împotriva bolilor şi dăunătorilor. Se face pe cale uscată, umedă sau
termică. Tratamentul pe cale uscată constă în amestecarea seminţelor cu substanţe chimice
(insectofungicide), folosindu-se, în general, 100 - 250 g pentru 100 kg sămânţă. Tratamentul pe cale
umedă constă în cufundarea seminţelor în soluţii sau stropirea lor cu diferite soluţii (sulfat de cupru
1 %, formalină 0,1 %) şi apoi uscarea lor. Tratamentul pe cale uscată şi umedă se aplică pentru
combaterea bolilor cu infecţie germinală (sporii se găsesc la suprafaţa seminţelor), cum sunt:
mălura, tăciunele îmbrăcat al orzului şi ovăzului etc.
Tratamentul pe cale termică se foloseşte contra bolilor cu infecţie florală, cauzate de
ciuperci ai căror spori ajung în interiorul seminţelor, cum este tăciunele zburător al grâului şi
orzului. Metoda este greu de aplicat în producţie şi de aceea se practică rar.
Umectarea şi preîncolţirea. Se practică adesea la legume (spanac, castravete, ardei, tomate
etc.) cu scopul de a grăbi şi uniformiza răsărirea plantelor, de a scurta perioada de producere a
răsadurilor sau la completarea golurilor apărute în semănături. Seminţele umectate sau preîncolţite
trebuie semănate imediat ce s-au zvântat uşor, într-un sol reavăn. La cartof, se provoacă
preîncolţirea (electromagnetic) înainte de plantarea lor în câmp, în principal, pentru grăbirea
răsăritului.
Tratarea seminţelor cu substanţe stimulatoare. Scopul acestei operaţiuni este de a stimula
germinaţia şi creşterea plantelor, în special legume, folosindu-se substanţe chimice: auxine,
vitamine, microelemente etc.
Scarificarea. Constă în zgârierea învelişului prea compact al unor seminţe tari (lucernă,
trifoi, sulfină etc.), pentru a uşura pătrunderea apei în sămânţă şi grăbirea germinării.
Granularea. La legume, se practică în ultimul timp granularea seminţelor mici cu scopul
asigurării unei repartizări cât mai uniforme la semănatul cu maşina (bob cu bob), realizându-se, în
acelaşi timp, un mediu nutritiv mai bun şi o umiditate constantă în perioada încolţirii. Seminţele

47
sunt încorporate într-un material organo-mineral format, de obicei, din superfosfat (1,0 - 1,5 %) în
amestec cu mraniţa, la care se adaugă un liant, de regulă, dextrină. Granulele ajung la un diametru
de 3 - 5 mm.
Este indicat ca seminţele granulate să fie semănate în sol reavăn şi mai la suprafaţă,
deoarece mai în adâncime există aer mai puţin şi răsărirea este mai dificilă.
Drajarea. Se referă la acoperirea seminţelor cu o peliculă, având în componenţă un liant,
substanţe insecto-fungicide, erbicide, biostimulatori, uneori substanţe nutritive şi microelemente.
Seminţele capătă o formă regulată, cu avantaje importante pentru semănatul de precizie. Se practică
la glomerulele segmentate sau şlefuite de sfeclă, precum şi la seminţele de tomate, castraveţi,
pepeni, vinete.
Tratamentul cu Nitragin. Se aplică la seminţele plantelor din familia leguminoaselor, la
răsadurile de legume sau la puieţi, înainte de plantare. Preparatul conţine bacterii simbiotice care
fixează azotul atmosferic şi îl pune la dispoziţia plantelor.
Epoca de semănat. Reprezintă perioada în care se face semănatul. Pentru condiţiile ţării
noastre, sunt trei epoci: toamna, primăvara şi vara. Epoca de semănat depinde de specia de plante,
de biologia fiecărei specii (temperatură minimă de germinaţie, rezistenţa la temperaturi scăzute
etc.), de soiurile sau hibrizii cultivaţi, de condiţiile de climă, sol, relief şi temperatura solului, de
scopul pentru care se face cultura, de termenul de livrare (la legume) etc. Se spune că s-a semănat
„la timp” sau „în epoca optimă” atunci când în sol s-au realizat condiţii favorabile pentru
germinarea seminţelor, răsărire şi creştere.
Semănatul „în epoca optimă” are ca avantaje: răsărirea uniformă într-un timp scurt; se
micşorează gradul de îmburuienare; plantele beneficiază mai mult de condiţiile favorabile de
temperatură (cerealele de toamnă), iar în primăvară de umiditate şi temperatură; cerealele de
toamnă reuşesc să-şi facă acumulările necesare în vederea unei bune iernări etc.
Orice întârziere faţă de epoca optimă de semănat (chiar cu o zi) uneori şi semănatul prea
devreme duc la scăderi de recoltă. La semănatul de toamnă se are în vedere, în primul rând,
umiditatea solului, iar la cel de primăvară se ţine seama de realizarea în sol a temperaturii minime
de germinaţie, precum şi de temperaturile scăzute până la care pot rezista tinerele plante (în special
legumele). La unele specii (morcovi, ceapă, spanac, mazăre etc.), semănatul se poate face chiar
înainte de a se realiza temperatura minimă de germinaţie deoarece seminţele pot să rămână în sol în
condiţii ridicate de umiditate fără să se altereze. În schimb, seminţele de soia, fasole, floarea-
soarelui, castraveţi, pepeni etc. suferă o uşoară alterare, dacă rămân prea mult timp în sol fără să
germineze.
Data semănatului mai este în funcţie de clima zonei, evoluţia vremii în anul respectiv,
textura solului etc. Semănatul se face mai repede în sud decât în nord, pe câmpii decât pe podişuri şi
dealuri. Toamna se seamănă un număr relativ mic de specii de plante (grâu, secară, orz de toamnă,
rapiţă, borceag de toamnă etc.), dar care la un loc reprezintă aproximativ o treime din suprafaţa
arabilă a ţării.
În primăvară, se seamănă majoritatea plantelor de cultură.
Primăvara, epoca optimă de semănat este condiţionată, în special, de realizarea în sol, la
adâncimea de încorporare a seminţelor, a temperaturii minime de germinaţie.
În funcţie de realizarea temperaturii minime de germinaţie, plantele semănate primăvara se
grupează în perioade de semănat, iar în cadrul fiecărei perioade sunt urgenţe.
Epoca de semănat are, de asemenea, importanţă mare pentru culturile semănate în epoca de
vară (culturi succesive). La cultura succesivă, se pretează porumbul, iarba de Sudan, floarea-
soarelui, fasolea şi un sortiment destul de mare de legume (sfeclă roşie, ridichea de iarnă şi de vară,
fasolea pentru păstăi, castravetele pentru conserve, mazărea pentru păstăi şi boabe verzi, spanacul şi
salata care se recoltează toamna etc.). Acestea trebuie să beneficieze de o perioadă de timp cât mai
lungă.
Metode de semănat. Semănatul se efectuează cu maşina, în rânduri şi, numai în cazuri rare,
s 5 s 5 5

prin împrăştiere cu mâna sau cu maşinile acolo unde nu se poate lucra cu semănătoarea, în orezării

48
sau pe suprafeţe restrânse în legumicultura la plante cu vegetaţie scurtă, care nu se prăşesc şi nu se
răresc (spanac, ridiche de lună şi de vară, arpagic etc.).
Semănatul cu maşina se practică în mai multe variante:
1. Semănatul în rânduri obişnuite. Distanţa dintre rândurile de plante este de 12 - 15 cm
(frecvent 12,5 cm), iar între plante de 0,25 - 4 cm, în funcţie de speciile sau soiurile de plante. Se
foloseşte la cerealele păioase, la unele plante leguminoase, la inul de ulei etc.
Metoda este utilizată, având avantajul unui semănat relativ uşor, productivitate mare,
repartizare destul de uniformă a seminţelor în sol.
2. Semănatul în rânduri dese. Se caracterizează printr-o distanţă între rânduri de 6 - 8 cm
(frecvent 6,5 cm). Astfel, se seamănă culturile cu o desime mare la unitatea de suprafaţă (exemplu:
inul de fuior), având avantajul faţă de metoda precedentă a realizării unei distanţe mai mari pe rând
între plante şi, prin urmare, un spaţiu de nutriţie mai corespunzător.
3. Semănatul în rânduri depărtate. Distanţa între rânduri, cel mai frecvent, este cuprinsă
între 30 - 80 cm, în funcţie de cultura respectivă. Această metodă prezintă avantajul că permite
efectuarea prăşitului mecanic între rânduri, fiind vorba de culturi prăşitoare (porumb, sfeclă de
zahăr, floarea-soarelui, unele legume etc.). Metoda are mai multe subvariante: semănatul bob cu
bob, în benzi şi în cuiburi.
• Semănatul bob cu bob. Se foloseşte la porumb, soia, fasole, sfecla de zahăr, pepene,
castraveţi, tomate etc. Metoda asigură distribuirea în brazdă a seminţelor, câte una, la
distanţe aproximativ egale, înlăturându-se astfel lucrarea de rărit. Distanţa pe rând între
seminţe poate fi reglată, în funcţie de numărul de plante care se doreşte a fi realizat la
hectar.
• Semănatul în benzi. Constă în semănatul unui număr de rânduri mai apropiat (benzi sau
fâşii), iar între acestea se lasă distanţe mai mari pe unde circulă tractorul atunci când se
fac lucrări de întreţinere sau de recoltat. Metoda se practică mai rar şi numai pentru
culturi cum sunt: sfecla de zahăr, soia, cânepa pentru sămânţă, lucernă pentru sămânţă,
morcov şi alte legume.
• Semănatul în cuiburi. Lucrarea aceasta se referă la introducerea în sol a mai multor
seminţe la un loc (în cuib). De obicei, se foloseşte la culturi care necesită distanţe mai
mari atât între rânduri, cât şi între plante pe rând: dovlecel, dovleac, pepene verde şi
galben, castravete, fasole urcătoare şi, uneori, la porumb (când se urmăreşte realizarea
unei desimi mari la unitatea de suprafaţă). La legume, după răsărit, se face răritul,
lăsându-se în cuib plantele cele mai bine dezvoltate şi sănătoase.
• Semănatul în coame. Pe solurile cu exces de umiditate, se foloseşte metoda aceasta.
Maşina de semănat execută coamele în care sunt introduse seminţele. Datorită
denivelărilor realizate la semănat, se măreşte suprafaţa de evaporaţie a apei, iar seminţele
găsesc condiţii mai bune pentru încolţire.
5. Semănatul în rigole. Seminţele sunt introduse în rigole (şanţuri) deschise de nişte piese
de rariţă ataşate la brăzdarele semănătorii. Pe măsură ce plantele cresc, odată cu lucrările de
întreţinere se aruncă pământ de pe coamă în rigole până când suprafaţa terenului devine netedă.
Metoda se practică în zonele aride, asigurându-se introducerea seminţelor în pământ reavăn
şi o înrădăcinare mai adâncă a plantelor. Semănatul în rigole poate fi utilizat şi pe terenurile în
pantă, caz în care rigolele se orientează pe curbele de nivel, constituind astfel şi un obstacol în
scurgerea apei, reducându-se foarte mult eroziunea solului.
6. Semănatul în culise. Se practică, de obicei, în legumicultură, în zone cu vânturi
puternice şi frecvente. În acest scop, se seamănă benzi formate din 2 - 4 rânduri de porumb sau
alte plante cu talie înaltă, iar între benzi se cultivă fasole, pepeni, castraveţi, ardei etc.
Adâncimea de semănat. Are influenţă asupra germinaţiei, răsăririi şi uniformităţii culturii.
Variază între limite destul de mari, în funcţie de o serie de factori:

49
 • mărimea seminţei şi puterea de străbatere: seminţele mari şi cu o putere de străbatere
mai mare se seamănă mai adânc (exemplu: grâul la 5 - 6 (7) cm, porumbul la 6 - 8 (10) cm);
seminţele mici se seamănă mai la suprafaţă (exemplu: legumele la 0,5 - 5 cm, lucerna
la 2 - 3 cm);
• particularităţile de germinaţie: seminţele cu germinaţie hipogeică (mazărea ş.a.) la care
cotiledoanele rămân în sol se pot semăna mai adânc decât cele cu germinaţie epigeică
(fasole, soia etc.) la care cotiledoanele ies la suprafaţa solului odată cu tulpiniţa;
• umiditatea solului: când solul este umed, se seamănă mai în faţă, iar când solul este
uscat se seamănă mai adânc;
• data semănatului: toamna, dacă se depăşeşte epoca optimă, se seamănă ceva mai adânc,
întrucât mai la adâncime seminţele găsesc căldura necesară încolţirii; primăvara mai
devreme, se seamănă mai în faţă, deoarece seminţele găsesc apa şi căldura necesară
încolţirii; primăvara mai târziu, se seamănă mai adânc pentru ca seminţele să găsească
apa necesară încolţirii lor;
• metoda de recoltare: la cartof, pentru recoltarea mecanizată, adâncimea de plantare nu
trebuie să depăşească 10 cm; dacă se recoltează manual, poate fi plantat până la 14 - 17 cm
(în zona secetoasă).
• textura solului: pe solurile uşoare se seamănă întotdeauna mai adânc, mai puţin adânc pe
cele mijlocii şi cel mai în faţă pe cele grele.
Norma de sămânţă. Reprezintă cantitatea de sămânţă care se foloseşte la un hectar. Se
calculează cu formula:
dxM M B x 100
C s
PxG
în care: Cs - cantitatea de sămânţă (kg/ha);
d - desimea plantelor la m2 (seminţe germinabile la m2);
P - puritatea seminţelor (%);
G - germinaţia seminţelor (%).
Formula dă rezultate foarte bune la culturile semănate în rânduri dese şi obişnuite. La
culturile semănate în rânduri depărtate (prăşitoare), datorită lucrărilor de întreţinere aplicate
mecanizat, în timpul vegetaţiei au loc pierderi de plante. Pentru acest motiv, cantitatea de sămânţă
rezultată prin calcul se măreşte, în funcţie de pierderile ce au loc în perioada vegetaţiei, pentru a
asigura numărul optim de plante.
Desimea plantelor. Numărul de plante de pe suprafaţa de 1 m2 sau 1 ha reprezintă ceea ce
numim desimea plantelor, desime care este dată de distanţa dintre rândurile de plante şi dintre
plantele de pe acelaşi rând. Aceste distanţe delimitează spaţiul de nutriţie al fiecărei plante.
Desimea plantelor depinde de câţiva factori mai importanţi:
• specia de plante: plantele mai înalte şi mai viguroase (porumbul, floarea-soarelui etc.)
necesită întotdeauna un spaţiu de nutriţie mai mare (exemplu: la 1 ha de porumb numărul
de plante poate varia între 45 şi 80 mii, în timp ce la 1 ha cultivat cu grâu desimea este de
5 - 6 milioane plante). În cadrul aceleiaşi specii, desimea poate varia în funcţie de soi sau
hibrid (exemplu: hibrizii timpurii de porumb se seamănă mai des decât cei tardivi);
• scopul pentru care se face cultura: la aceeaşi specie şi soi, desimea se modifică, în
sensul că se seamănă mai des, dacă cultura este pentru furaj decât pentru boabe (de
exemplu, la porumb), pentru sămânţă sau fibre (de exemplu: la in, cânepă etc.);
• condiţiile de climă şi fertilitatea solului: în zonele mai umede şi pe soluri mai fertile se
seamănă mai des;
• adâncimea apei freatice: atunci când apa freatică se găseşte la o adâncime de la care
poate contribui la aprovizionarea rădăcinilor plantelor, poate fi sporit numărul de plante
la unitatea de suprafaţă;

50
 posibilitatea de a se iriga: dacă cultura se găseşte într-un perimetru irigat sau dacă există
posibilităţi locale, poate fi sporit numărul de plante la unitatea de suprafaţă pentru
majoritatea speciilor de plante cultivate.

4.2. Lucrări de îngrijire aplicate culturilor

De la semănat până la recoltare, culturilor agricole li se aplică diferite lucrări de îngrijire în

scopul realizării unor condiţii cât mai bune în vegetaţie, care să asigure nivelul corespunzător al
producţiilor. Aceste lucrări trebuie aplicate în mod diferenţiat, în funcţie de felul culturii, condiţiile
de climă şi sol, apariţia buruienilor şi atacul de boli şi dăunători. Pentru o eficacitate maximă, este
foarte importantă executarea acestor lucrări de îngrijire la momentul optim.
Lucrările de îngrijire se grupează în lucrări aplicate solului şi lucrări aplicate plantelor.

4.2.1. Lucrări aplicate solului

Lucrările aplicate solului după semănatul culturilor şi în timpul perioadei de vegetaţie au

drept scop punerea seminţelor în contact direct cu solul, distrugerea crustei şi a buruienilor,
afânarea solului, împiedicarea pierderii apei din sol prin evaporaţie, cât şi favorizarea formării
rădăcinilor adventive sau a tuberculilor. De asemenea, o parte din lucrări, precum cele de fertilizare,
urmăresc aprovizionarea plantelor cu substanţele nutritive necesare.
Tăvălugirea se efectuează imediat după semănat, în toamnele secetoase şi în anii secetoşi
sau dacă terenul a fost prea afânat, pentru a se realiza un contact mai bun între sămânţă şi sol şi a
uşura răsărirea. Tăvălugitul după semănat este obligatoriu pentru situaţiile în care se seamănă
seminţe mici (lucernă, mac, legume etc.), care trebuie puse în contact direct cu solul, iar pentru a
realiza o încorporare uniformă a lor în sol, se recomandă ca această lucrare să se efectueze şi înainte
de semănat.
Mulcitul constă în acoperirea solului cu paie tocate, pleavă, turbă, gunoi de grajd, frunze
sau folii de polietilenă pentru a evita pierderea apei din sol prin evaporare, pentru a preveni
formarea crustei şi menţinerea unei temperaturi mai ridicate în sol. Se practică în regiunile
secetoase, pe solurile uşoare, mai ales în legumicultură, în vederea obţinerii de producţii timpurii, în
pomicultură şi viticultură.
Materiale folosite pentru acoperirea solului se aştern într-un strat subţire de 5 - 7 cm.
Grăpatul urmăreşte distrugerea crustei, afânarea şi aerisirea solului, favorizarea răsăririi
plantelor, combaterea buruienilor tinere şi în curs de răsărire, precum şi menţinerea apei în sol.
Această lucrare se execută fie înainte de răsărit, fie după răsărit (nu în timpul răsăririi), folosindu-se
grape uşoare cu colţi reglabili, grapa stelată, sapa rotativă şi grapa tip plasă (cartof) urmată de
cultivator pe care s-au montat rariţe. Se recomandă multă atenţie în situaţia grăpării culturilor
răsărite pentru a se evita smulgerea sau distrugerea plantelor.
Întrucât grăpatul poate aduce mari pagube plantelor în curs de răsărire sau abia răsărite
(porumb, bumbac), este indicat ca, printr-o pregătire corespunzătoare a patului germinativ, prin
respectarea epocii de semănat şi prin folosirea de seminţe de calitate superioară, lucrarea să se
elimine din tehnologie.
Fertilizarea în timpul vegetaţiei se face cu îngrăşăminte uşor solubile, care conţin
elemente necesare plantelor într-o anumită fază de vegetaţie. Îngrăşămintele pot fi administrate fie
în ferestrele iernii (cereale păioase), fie odată cu executarea praşilelor, în acest din urmă caz
folosind cultivatorul hrănitor.

51
 Pentru cerealele păioase, administrarea îngrăşămintelor se face în cursul lunii februarie, cel
mai târziu în prima jumătate a lunii martie, ţinând cont de cantitatea de precipitaţii căzute de la
însămânţare şi până în momentul fertilizării şi de starea culturii (grad de înfrăţire, răsărire,
stagnarea apei etc.).
Fertilizarea în timpul iernii sau primăvara timpuriu se efectuează cu mijloace terestre sau cu
mijloacele aviaţiei.
În ceea ce priveşte fertilizarea prăşitoarelor în timpul verii, aceasta se face cu ocazia
praşilelor, mijloacele mecanice utilizate lucrând pe acelaşi număr de rânduri cu cel al semănătorilor
şi având grijă ca încorporarea îngrăşămintelor să se execute în afara zonei de protecţie a plantelor.
Prăşitul este lucrarea principală de îngrijire a plantelor prăşitoare, prin care se urmăreşte, în
primul rând, combaterea buruienilor.
Buruienile reduc calitatea recoltei şi impurifică seminţele plantelor de cultură, fiind necesare
lucrări de condiţionare care măresc mult costul produsului.
Prin efectuarea la timp şi în condiţii corespunzătoare a praşilelor, se crează situaţii mai bune
de recoltare mecanizată a culturilor, întrucât lanurile îmburuienate se recoltează foarte greu
mecanizat. Legat de necesitatea efectuării la timp a praşilelor, trebuie amintit faptul că acestea nu
pot fi aplicate în cazul îmburuienării târzii a culturilor (cartof, sfeclă), iar pentru a putea recolta
mecanizat, se recurge la distrugerea prin cosire a buruienilor, la plivitul manual, secerat sau la
folosirea erbicidelor.
Prin prăşit, se distruge crusta, care împiedică dezvoltarea plantelor, se îmbunătăţesc
permeabilitatea solului, aerisirea, regimul termic al solului şi se asigură o mai bună conservare a
apei. De asemenea, prăşitul contribuie la reducerea procentului de bulgări din masa de cartofi la
recoltare, evitând în felul acesta vătămarea tuberculilor şi uşurându-se recoltarea mecanizată.
Rebilonarea este o lucrarea specifică pentru cartoful cultivat în zona foarte favorabilă şi în
regim irigat, prin care se distruge o parte din buruieni, se mărunţeşte şi se reface forma bilonului.
Prima lucrare se execută după circa 20 zile de la plantare, iar următoarele la interval de 10 - 15 zile.
Pe terenurile puternic tasate, acolo unde rariţele nu pot antrena pământ pentru refacerea
formei biloanelor, este necesară montarea unor cuţite de tip săgeată înaintea rariţei, reglate pentru a
lucra la adâncimi de numai 2 - 3 cm. Dacă se reglează pentru adâncimi mai mari, se dislocă bulgări
de pământ mari care se meţin până la recoltare.
Muşuroitul este o lucrare obligatorie pentru cartoful cultivat în zonele umede şi în condiţii
de irigare, deoarece aeriseşte bine solul şi favorizează formarea stolonilor şi a tuberculilor.
Pentru alte plante (tomate, varză), muşuroitul ajută la formarea rădăcinilor adventive care
ancorează bine plantele sau duce la înălbirea părţii comestibile (andive, ţelină pentru peţiol etc.).
La cartof, primul muşuroit se face la îmbobocire, iar al doilea la începutul înfloririi. Se
execută cu cultivatoarele pe care se montează echipamente cu rariţe, iar la culturile îmburuienate se
pot folosi şi cuţite tip săgeată.

4.2.2. Lucrări aplicate plantelor

În timpul vegetaţiei, plantelor li se aplică o serie de lucrări de îngrijire care urmăresc

dirijarea factorilor de vegetaţie prin reglarea şi asigurarea spaţiului de nutriţie şi lumină
corespunzătoare, pentru asigurarea creşterii şi dezvoltării armonioase a organelor plantei, pentru a
favoriza formarea şi coacerea în condiţii optime a fructelor şi a uşura recoltarea mecanizată.
Răritul reprezintă lucrarea de corectare a densităţii plantelor în scopul asigurării unor spaţii
corespunzătoare de creştere şi dezvoltare. Este lucrarea cea mai costisitoare din procesul tehnologic
de întreţinere a culturilor. Prin această lucrare, la sfeclă (dacă s-au folosit seminţe plurigerme)
trebuie să se elimine circa 1 - 3 milioane de plante/ha.

52
 Răritul riguros, la anumite distanţe între plantele de sfeclă de zahăr, prezintă mare
importanţă pentru realizarea unei decoletări normale cu maşinile de recoltat şi la reducerea
cheltuielilor de recoltare.
Răritul se aplică şi la legumele cultivate prin semănat direct în câmp, cum sunt
rădăcinoasele, salata, ceapa, ceaclama. La acestea, primul rărit se efectuează când plantele au 3 - 4
frunze, iar al doilea când acestea încep să fie bune pentru consum.
Cârnitul este o lucrare prin care se îndepărtează o parte din consumatorii ce pot cauza
pierderi de recoltă şi pot prelungi vegetaţia, întârziind mai mult recoltatul. Se practică la bumbac,
legume, viţă-de-vie. La legume, se execută la tomate şi, mai rar, la ardei, vinete, cu scopul de a opri
creşterea în lungime a tulpinilor şi dirijarea hranei spre fructele deja formate. Cârnitul se efectuează
cu circa 3 săptămâni înainte de primele brume de toamnă şi constă în ruperea vârfului vegetativ al
tulpinii.
La viţa-de-vie, se suprimă vârfurile lăstarilor în momentul încetinirii creşterii lor, adică la
intrarea în pârgă a boabelor.
Copilitul se practică la tomate şi viţa-de-vie cu scopul de a grăbi maturitatea fructelor. La
tomate, se execută de mai multe ori în timpul perioadei de vegetaţie (3 - 5 ori) când copilii au 5 cm.
La viţa-de-vie, copilii se suprimă de la bază sau se rup deasupra primei frunze.
Polenizarea suplimentară constă în aducerea polenului recoltat din stamine pe stigmatele
florilor pentru a mări producţia de seminţe.
Lucrarea se aplică la unele culturi cu fecundaţie străină (alogamă), folosind metode diferite
(platforme de polenizare, instalarea de stupi de albine).
Combaterea bolilor şi dăunătorilor de vegetaţie. Obţinerea unor producţii agricole ridicate şi
de calitate superioară implică aplicarea anuală a tratamentelor de protecţie pe suprafeţe însemnate,
întrucât plantele de câmp, plantaţiile de pomi şi viţă-de-vie, culturile de sere şi răsadniţe, precum şi
produsele recoltate şi depozitate în magazii pot fi atacate de o serie de boli şi dăunători.
Majoritatea bolilor plantelor (mana, făinarea, rugina, mălura etc.) sunt cauzate de ciuperci
sau de bacterii, precum şi de virusuri.
Dăunătorii plantelor sunt reprezentanţi ai regnului animal, şi anume: insecte, acarieni,
moluşte, păsări, rozătoare etc.
Protecţia plantelor împotriva bolilor şi dăunătorilor se realizează prin măsuri preventive şi
curative.
Măsurile preventive constau în respectarea regulilor de carantină fitosanitară şi aplicarea
raţională a măsurilor agrotehnice, dintre care amintim: asolamentele, executarea raţională a
lucrărilor solului, folosirea raţională a îngrăşămintelor, utilizarea unei seminţe de bună calitate,
tratată, însoţită de respectarea epocii de semănat, cultivarea de soiuri şi hibrizi rezistenţi,
întreţinerea culturilor şi recoltatul fără întârziere.
Măsurile curative prezintă o importanţă deosebită pentru creşterea cantitativă şi calitativă a
producţiei agricole. Dintre acestea, prezintă interes combaterea chimică, prin utilizarea de substanţe
fitofarmaceutice (tabelele 11, 12).
Tratamentele chimice destinate combaterii bolilor şi dăunătorilor trebuie aplicate în cadrul
combaterii integrate, pesticidele ocupând o poziţie importantă, mai ales cele selective, îmbinate cu
mijloacele biologice, cu metodele agrotehnice, fizice şi rezistenţa soiurilor, pe baza unor cunoştinţe
ecologice aprofundate.
Combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor plantelor de cultură are multiple avantaje
dintre care enumerăm:
• evitarea poluării chimice a mediului înconjurător;
• raţionalizarea aplicării tratamentelor prin intermediul prognozei şi avertizării, care duce
la reducerea numărului de tratamente şi a costului tratamentelor;
• eficienţă economică ridicată;
• realizarea şi menţinerea echilibrului biologic natural.

53
 Tabelul 11
Insecticide folosite în agricultură*-*
Produsul Dăunătorul pentru care Doza Cultura Toxicitatea
s.a. a fost vizat (concentraţia)
I. ORGANOCLORURATE
LINDAN 400 SC gândacul ghebos 2,5 t/t săm. grâu II
(lindan 400 g/l) orz
II. ORGANOFOSFORICE
1. DE CONTACT SI INGESTIE
ACETILLIC viermele mărului 0,05 % măr
50 EC viermele prunelor 0,05 % prun
CE (metil pirimifos) ploşniţele cerealelor 1 l/ha grâu IV
tripsul grâului 2,4 l/ha grâu
musculiţa albă de seră 0,1 % plante seră
păduchele de San Jose 0,2 % pomi fructiferi
BIRLANE gândacul din Colorado 0,7 - 0,8 l/ha cartof
24 EC păduchele de San Jose 0,08 - 0,1 % măr
CE (240 g/l viespele prunului 0,05 % prun I
clorfenvifos) afide 0,1 % pomi fructiferi
molia viţei-de-vie 1 l/ha viţa-de-vie
CARBETOX afide sp. 0,8 l/ha sfeclă
37 CE buha verzei 2 - 2,5 l/ha varză
(malation 37 %) gărgăriţa trifoiului 1,5 l/ha lucernă III
gărgăriţa galbenă a lucernei 1,5 l/ha lucernă
gărgăriţa mazării 1,5 l/ha mazăre de câmp
gândacul lucios al rapiţei 0,5 % muştar
2. SISTEMICE
SINORATOX ploşniţa asiatică 3,5 l/ha grâu
35 CE vierme roşu al paiului 3,5 l/ha grâu
CE (dimetoat 35 %) gândacul bălos al ovăzului 3,5 l/ha cereale păioase
tripsul grâului 1 l/ha cereale păioase
păduchele verde al cerealelor 1,5 l/ha, 2 l/ha (în cereale păioase
cultură) III
gărgăriţa sfeclei 3 l/ha (loc de iernat) sfeclă
buha verzei 2 - 2,5 l/ha sfeclă
afide sp. 0,8 l/ha sfeclă
gărgăriţa mazării 1,5 l/ha mazăre
gărgăriţa lucernei 1,5 l/ha lucernă
III. CARBAMAŢI
FURADAN 10 G gărgăriţa frunzelor de porumb 10 - 15 kg/ha porumb
G (carbofuran 10 %) gărgăriţa sfeclei 10 - 15 kg/ha sfeclă
gândacul din Colorado 20 kg/t săm. cartof I
FURADAN gărgăriţa frunzelor de porumb 25 - 28 l/t săm. porumb
35 ST viermi sârmă 28 kg/t săm. porumb
(carbofuran 350 %) gărgăriţa sfeclei 28 l/t săm. sfeclă I
puricele inului 8 l/t săm. in

54
 Tabelul 11 (continuare)
Produsul Dăunătorul pentru care Doza Cultura Toxicitatea
s.a. a fost vizat (concentraţia)
IV. PIRETROIZI DE SINTEZĂ
DECIS 25 FLOW viermele roşu al paiului 0,3 l/ha grâu
(deltametrin 25 g/l) ploşniţa asiatică 0,3 l/ha grâu
gărgăriţa sfeclei 0,5 l/ha sfeclă III
gândacul roşu al lucernei 0,4 l/ha lucernă
gândacul din Colorado 0,28 l/ha cartof, vinete
musculiţa albă de seră 0,05 % legume
FASTAC 10 C ploşniţa asiatică 0,15 l/ha grâu
(alfacipermetrin viermele roşu al paiului 0,1 l/ha grâu
100 g/l) buha verzei 0,1 l/ha sfeclă
puricele sfeclei (2 tratamente) 0,1 l/ha sfeclă III
gândacul roşu al lucernei 0,15 l/ha lucernă
tripsul inului 0,1 l/ha in
păduchele hameiului 0,02 % hamei
gândacul din Colorado 0,1 l/ha cartof
păduchele verde 0,02 l/ha legume
V. BIOLOGICE
BACTOSPEINE molia strugurilor 0,5 kg/ha viţa-de-vie IV
HP WP
(Bacillus
thuringiensis
32.000 u.i.)
VI. DIVERSE
DECIS PRIME gândacul din Colorado 0,5 l/ha cartof II
(deltaprin 15 g/l +
clorpirifos metil
400 g/l)
DIMECIS 300 + gărgăriţa porumbului 3,5 l/ha porumb II
1,15 CE
(dimetoat 30 % +
deltametrin 1,5 %)
* Sursa: Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi folosite în România, 1996.

Tabelul 12
Produse anticriptogamice folosite în agricultură^
Produsul Maladia pentru care Doza Toxicitatea
___________( s a )_________ a fost avizat (concentraţia)
I. ANORGANICE
BOUILLIE BORDELAISE pătarea roşie a frunzelor de prun 1,125 %
PU (80 % sulfat de cupru mana viţei-de-vie 0,5 % III
neutralizat cu 20 % cupru ciuruirea frunzelor de cireş 1,125 %
metalic) pătarea frunzelor de cireş 1,125 %
CUZIN 15 SC mana cartofului 15 l/ha
(hidroxid de cupru cu 15 % mana tomatelor 4 l/ha IV
cupru metalic, zinc 1 %) mana cepei 4 l/ha
mana cucurbitaceelor 4 l/ha

55
 Tabelul 12 (continuare)
Produsul Maladia pentru care Doza Toxicitatea
(s-a.) a fost avizat (concentraţia)
II. ORGANO-METALICE
BRESTANID 50 mana cartofului şi tomatelor 0,5 l/ha
(suspensie trifenil acetat de cercosporioza sfeclei 0,5 l/ha în 400 l II
staniu 500 g/l) apă/tratament
III. DITIOCARBAMAŢI ŞI DERIVAŢI AI TIURAMULUI
DITHANE 75 WG fuzarioza sfeclei 8 kg/t săm.
(conţinut în EBDC mana cartofului 2 - 2,5 kg/ha
Zn/Mn 75 %) mana tomatelor 2 - 2,5 kg/ha
mana cepei 0,2 % IV
monilioza fructelor 0,2 %
mana vitei-de-vie 0,2 %
cancerul bacterian la tomate 0,2 %
rapănul la pomi fructiferi 0,2 %
IV. DERIVAŢI AI ACIDULUI CARBAMIC
BENLATE 50 WP făinarea cerealelor păioase 0,6 kg/ha
(benomil 50 %) putregaiul cenuşiu la floarea-soarelui 2 kg/t săm.
cercosporioza sfeclei 0,3 kg/ha IV
rapănul mărului 0,05 - 0,07 %
monilioza fructelor 0,05 - 0,07 %
făinarea vitei-de-vie 0,06 - 0,1 %
TOPSIN 70 PU făinarea cerealelor 1 kg/ha
(tiofanat metil 70 %) cercosporioza sfeclei 0,3 kg/ha
fuzarioza la pepeni 0,05 - 0,1 %
rapănul mărului 0,07 % IV
fainarea mărului 0,07 %
monilioza fructelor 0,07 %
făinarea vitei-de-vie 0,1 %
fuzarioza la pepeni 0,05 - 0,1 %
V. CHINONE
DELAN 75 WP rapănul mărului 0,05 - 0,075 % III
(ditianon 75 %)
VI. DERIVAŢI AI BENZENULUI ŞI FENOLULUI
BRAVO 75 WP rugina brună a cerealelor 2 kg/ha IV
(clorotalonil 75 %) mana cartofului şi tomatelor 2 kg/ha
VII. DICARBOXIMIDE
CAPTAN 50 WP mana tutunului 0,2 %
(captan 50 %) PU mana tomatelor 0,2 %
mana cepei 0,2 %
mana cucurbitaceelor 0,2 % IV
manilioza fructelor 0,25 %
mana vitei-de-vie 0,25 %
rapănul pomilor fructiferi 0,25 %
VIII. AMINE, AMIDE
APRON 35 SD mana la floarea-soarelui 4 kg/t săm.
(metalaxil 35 %) PTS căderea răsadurilor de tomate 2,5 g/kg săm. III
mana mazării 2 kg/t săm.

56
 Tabelul 12 (continuare)
Produsul Maladia pentru care Doza Toxicitatea
(s-a.) a fost avizat (concentraţia)
CURZATE 50 WP mana cartofului 0,25 kg/ha + 1 kg
(cimoxanil 50 %) PU Mancozeb
mana cepei 0,025 % + 0,1 %
Mancozeb sau IV
0,25 %
mana viţei-de-vie Turdacupral
0,25 kg/ha + alte
mana tomatelor fungicide
0,25 kg/ha +
1 kg Mancozeb
IX. DIAZINE ŞI HETEROCICLI DIVERŞI
AFUGAN făinarea ardeiului 0,05 %
(pirazofos 30 g/l) CE făinarea mărului 0,1 % III
făinarea piersicului 0,1 %
făinarea viţei-de-vie 0,05 %
TRIMIDAL 8 WP mălura cerealelor păioase 2 kg/t săm. IV
(nuarimol 8 %) PU
X. TRIAZOLI ŞI IMIDAZOLI
BAYLETON 25 WP mălura grâului 2 kg/t săm.
(triadimefon 25 %) PU făinarea cerealelor 0,5 kg/ha III
(2 tratamente)
f\inarea m\rului 0,05 %
TILT 250 EC boli foliare la grâu 0,5 l/ha
(propiconazol 250 g/l) CE făinarea sfeclei 0,3 l/ha IV
făinarea tomatelor şi ardeiului 0,02 %
făinarea vitei-de-vie 0,02 %
*) Sursa: CODEXUL produselor de uz fitosanitar omologate, pentru a fi folosite în România, 1996.

întrebări:

1. Definiţi semănatul şi enumeraţi principalele lucrări de pregătire aplicate seminţelor.

2. Care este importanţa epocii de semănat?
3. Care sunt principalele metode de semănat şi încercaţi să le caracterizaţi.
4. Enumeraţi factorii care influenţează adâncimea de semănat.
5. Prezentaţi câteva lucrări de îngrijire aplicate solului şi plantelor.

57