Prof. univ. dr.

DUMITRU HONTUS
9 9

DOCTRINE
ECONOMICE
 CUPRINS

Cuvânt înainte.....................................................................................................................7

Capitolul 1 - Liberalismul - principala tendinţă majoră în gândirea economică

modernă şi contemporană..........................................................................9
1.1. Gândirea economică preştiinţifică......................................................................... 9
1.2. Mercantilismul - primul curent de gândire economică modernă..........................10
1.3. Începuturile liberalismului clasic...........................................................................12
1.4. Fiziocratismul - etapă importantă a liberalismului economic clasic.....................14
1.5. Opera economică a lui A. Smith şi D. Ricardo - moment crucial al
liberalismului economic clasic................................................................................15
1.6. Schimbările intervenite în liberalismul economic clasic, după D. Ricardo...........20
1.7. Rezumate şi întrebări.............................................................................................. 20
1.8. Bibliografie............................................................................................................. 23

Capitolul 2 - Reacţii sociale şi naţionale faţă de liberalismul economic clasic............24

r 5 5 5 5

2.1. Rezultatele practice, contradictorii, ale economiei moderne de piaţă în

secolele XVII - XIX........................................................................’.......................24
2.2. Socialismul utopic - forma de reacţie faţă de rezultatele sociale negative
ale capitalismului.................................................................................................... 25
2.3. Economia politică mic-burgheză............................................................................ 26
2.4. Reacţii naţionale şi protecţioniste faţă de liberalismul economic clasic................ 28
2.5. Rezumate şi întrebări.............................................................................................. 29
2.6. Bibliografie............................................................................................................. 31

Capitolul 3 - Marxismul - cea de a doua tendinţă majoră în gândirea economică

modernă şi contemporană...........................................................................32
3.1. Principalele probleme economico-sociale din Europa Occidentală la mijlocul
secolului XIX......................................................................................................... 32
3.2. Gândirea lui K. Marx la confluenţa dintre liberalismul clasic şi socialismul
premarxist............................................................................................................... 33
3.3. Noua metodă elaborată de K. Marx pentru cercetarea economiei moderne
de piaţă: materialismul dialectic şi istoric.............................................................. 33
3.4. Câteva aspecte definitorii ale economiei politicemarxiste......................................34
3.5. Destinul istoric al teoriei şi doctrinei economice marxiste......................................38
3.6. Rezumate şi întrebări.............................................................................................. 40
3.7. Bibliografie............................................................................................................. 42

Capitolul 4 - Liberalismul neoclasic şi marginalist la sfârşitul secolului XIX

şi începutul secolului XX............................................................................. 43
4.1. Geneza şi caracteristicile metodei liberalismului clasic la sfârşitul secolului XIX.
Şcoli de gândire economică bazate pe marginalism............................................... 43
4.2. Teoria utilităţii finale şi marginale şi formarea preţului în economia de piaţă,
la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX.............................................. 45
4.3. Teoria marginalistă a repartiţiei venitului naţional şi a productivităţii marginale
a factorilor de producţie..........................................................................................46
4.4. Concepţia lui E. Bohm-Bawerk despre capital şidobândă...................................... 47
3
 4.5. Teoria echilibrului general şi a optimului economic parţial...................................48
4.6. Destinul istoric al marginalismului şi neoclasicismului......................................... 49
4.7. Rezumate şi întrebări.............................................................................................. 49
4.8. Bibliografie............................................................................................................. 51

Capitolul 5 - Dezvoltarea dirijismului în perioada interbelică. Opera economică

a lui John Maynard Keynes........................................................................ 52
5.1. Creşterea instabilităţii economiei de piaţă după primul război mondial................ 52
5.2. Importanţa lucrării lui J.M. Keynes „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru,
a dobânzii şi a banilor” (1936)...............................................................................53
5.3. Modelul său pentru explicarea fenomenelor de disfuncţionalitate din economia
contemporană de piaţă........................................................................................... 54
5.4. Politica economică dirijistă şi efectele ei pe termen scurt şi lung.......................... 55
5.5. Rezumate şi întrebări.............................................................................................. 55
5.6. Bibliografie............................................................................................................. 57

Capitolul 6 - Evoluţia postbelică a keynesismului şi a dirijismului..............................58

6.1. Problemele majore din gândirea economică postbelică..........................................58
6.2. Teorii şi modele neokeynesiste de creştere economică.......................................... 59
6.3. Keynesismul şi dirijismul, principalele curente din ţările occidentale dezvoltate....60
6.4. Criza keynesismului şi dirijismului în ulima treime a secolului XX......................61
6.5. Rezumate şi întrebări.............................................................................................. 62
6.6. Bibliografie............................................................................................................. 63

Capitolul 7 - Neoclasicismul şi neoliberalismul în perioada contemporană

(1918 - 1990).... 64
7.1. Transformările liberalismului neoclasic sub influenţa crizei economice
din anii 1929 - 1933 şi ascensiunea keynesismului şi dirijismului........................64
7.2. Concepţii economice neoclasice şi neoliberare...................................................... 64
7.3. Opinii neoliberale privind trecerea de la economia socialistă la economia
de piaţa liberă..........................................................................................................66
7.4. Rezumate şi întrebări.............................................................................................. 67
7.5. Bibliografie............................................................................................................. 68

Capitolul 8 - Gândirea economică din România, de la izvoare până la Unirea

Principatelor Române (anul 1859, sub Al.I. Cuza)...................................69
8.1. Caracterizarea gândirii economice româneşti înperioada premodernă...................69
8.2. Ideile economice româneşti din perioada feudalismului dezvoltat.........................69
8.3. Gândirea economică românească în perioada trecerii de la feudalismul târziu
la economia modernă de piaţă................................................................................ 71
8.4. Rezumate şi întrebări.............................................................................................. 74
8.5. Bibliografie............................................................................................................. 75

Capitolul 9 - Principalele curente de gândire economică din România

în perioada anilor 1859 - 1918................................................................... 76
9.1. Principalele probleme economice şi curente de gândire economică din
ţara noastră în perioada anilor 1859 - 1918........................................................... 76
9.2. Diferite păreri privind rezolvarea problemei agrare după unirea din anul 1859
până la mijlocul secolului XIX.............................................................................. 77
9.3. Controverse teoretice privind strategia dezvoltării economice moderne şi
independente a României la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX....78

4
 9.4. Gândirea economică din Transilvania la sfârşitul secolului XIX şi începutul
secolului XX........................................................................................................... 81
9.5. Teoria neoiobăgiei în opera luiConstantin Dobrogeanu-Gherea.............................82
9.6. Rezumate şi întrebări.............................................................................................. 83
9.7. Bibliografie............................................................................................................. 85

Capitolul 10 - Principalele curente de gândire economică din România Mare

în perioada interbelică (1918 - 1940)..........................................................86
10.1. Importanţa Marii Uniri de la 1 decembrie 1918 şi principalele probleme
economice ale României interbelice....................................................................... 86
10.2. Principalele curente de gândire economică din România Mare în perioada
interbelică (1918 - 1940).........................................................................................87
10.3. Principalele probleme economice controversate din perioada interbelică
din România Mare.................................................................................................. 90
10.4. Rezumate şi întrebări.............................................................................................. 94
10.5. Bibliografie............................................................................................................. 97

5
 CUVÂNT ÎNAINTE

Milenii întregi, cunoştinţele economice empirice s-au dovedit nesatisfăcătoare pentru

desfăşurarea activităţii economice, în cadrul economiei de subzistenţă, preponderent naturală,
unde schimbul de mărfuri avea un caracter întâmplător şi era într-o cantitate redusă, des-
făşurându-se în special, la graniţa dintre diferite comunităţi. Insuficienţa cunoştinţelor
economice empirice s-a accentuat la popoarele care au dezvoltat comerţul, precum grecii
antici, fenicienii, arabii din Evul Mediu, dar mai ales în perioada de tranziţie de la economia
feudală spre economia modernă (sec. XIV - XVIII). În această perioadă creşte importanţa
cunoaşterii economiei teoretice, culminând cu apariţia unei ştiinţe speciale numită „economie
politică” sau „economica”.
Crearea economiei politice ca ştiinţă de sine stătătoare a reprezentat răspunsul pe care
diferiţii gânditori din epoca modernă au început să-l dea multiplelor şi complexelor întrebări
care decurgeau din amplificarea proceselor economice, în raport cu perioada feudalismului
timpuriu şi dezvoltat. Este vorba de schimbările intervenite în cadrul economiei ca urmare a
răspândirii proprietăţii private, adâncirii diviziunii sociale a muncii, a începutului diviziunii
internaţionale a muncii, creşterii profitului şi a acumulării de avere, falimentul unor firme,
crizelor economice etc.
În perioada modernă (sec. XVII - XIX) ştiinţa economică era confruntată în special cu
trei întrebări cheie:
- Ce reprezintă preţurile mărfurilor şi ce stă la baza formării acestora, în raport de
cine evoluează şi oscilează acestea?;
- Ce sunt veniturile diferiţilor agenţi economici şi ce factori determină mărimea lor?;
- Dacă există speranţe şi care sunt acestea pentru desfăşurarea echilibrată a
economiei moderne la scară naţională şi mondială sau dacă falimentele şi crizele
economice trebuie acceptate ca o fatalitate?
Cursul încearcă să răspundă la asemenea întrebări prin prisma unor curente de gândire
economică. Epoca contemporană şi schimbările profunde care au avut loc în secolul XX la
scară mondială pun în faţa ştiinţei economice sarcini mult mai dificile decât în trecut:
creşterea dramatică a populaţiei, folosirea neraţională şi incompletă a resurselor, adâncirea
decalajelor economice, tehnologice şi de cercetare ştiinţifică, între statele lumii, perpetuarea
crizelor economice, criza ecologică etc. Scăderea speranţelor unei părţi a omenirii s-a
îndreptat spre dirijism, iar a alteia spre socialism, însă dezamăgirile n-au întârziat să se
manifeste.
Adepţii dirijismului au considerat că dacă piaţa concurenţială nu este înzestrată cu un
mecanism de autoreglare spontană, economia de piaţă ar putea fi optimizată prin intervenţia
statului în economie, prin sprijinirea şi corectarea activităţii agenţilor economici particulari de
către stat, cu ajutorul politicilor macroeconomice. Aşa cum a fost practicată politica
veniturilor, ea a dus la inflaţie, care domină şi în prezent diferite economii naţionale şi
economia mondială, iar când aceasta a fost combinată cu suprimarea democraţiei, a dus la
fascism.
Adepţii socialismului au sperat că organizarea economiei pe baze colectiviste şi
conducerea acesteia cu ajutorul unui plan dinainte stabilit, ar putea să ducă la creşterea avuţiei
naţionale şi repartiţia ei raţională între membrii societăţii, înlăturarea crizelor economice şi a
concurenţei dintre agenţii economici. Aşa cum a fost organizată şi cum a funcţionat economia
în ţările socialiste, inclusiv în România, s-a dovedit a fi o economie hipercentralizată, rigidă,
slab eficientă sau chiar ineficientă.

7
 Anumite speranţe păreau să aducă omenirii matematica secolului XX cu aplicaţiile ei
practice: econometria, modelarea matematică a economiei, programarea matematică, însă
aroganţa reciprocă a ideologilor, care a culminat cu războiul rece, a înlocuit cercetarea
ştiinţifică analitică, autentică, cu controverse sterile, critici şi acuzaţii reciproce.
Toate acestea au dus la amplificarea contradicţiilor economice, sociale şi politice la
nivel naţional cât şi mondial, manifestate sub forma multiplelor feluri de crize: alimentară, de
materii prime şi energie, valutar financiară, ecologică.
Amploarea şi dinamismul transformărilor ce au loc în întreaga lume în perioada
postbelică au pus miliardele de oameni în faţa unor probleme acute, diverse şi grave,
manifestate sub forma unor „şocuri”, cum apreciază A. Tofller, sau „sfidări”, după J.J. Servan
Schreiber, pentru care se căutau soluţii. Aşa după cum se arăta într-un raport către „Clubul de
Roma” - 1979/1981, problema dificilă cu care se confruntă omenirea la sfârşitul secolului XX
este „decalajul uman”, adică insuficienta pregătire a oamenilor, inclusiv a specialiştilor, care
cere o schimbare de mentalitate la toate nivelurile, şi în primul rând în învăţământ, care
trebuie să fie participativ şi anticipativ, adică învăţarea nu numai din cărţi, ci în special din
experienţa de viaţă şi totodată, nu din cea trecută, ci găsirea de alternative pentru viitor.
Ridicarea calităţii învăţământului mai presupune modernizarea şi diversificarea structurii sale,
a metodelor pe care le utilizează pentru o învăţare rapidă, eficientă şi capabilă de autoînnoire.
Orice disciplină pentru a fi ştiinţă trebuie să aibe un obiect de cercetare, să elaboreze şi
să opereze cu categorii, noţiuni şi legi proprii şi să utilizeze anumite metode de cercetare.
Obiectul cursului, într-o accepţiune scurtă şi simplă îl reprezintă mersul ideilor
economice de-a lungul timpului, la scară naţională şi mondială, precum şi destinul lor istoric.
Nu este vorba de un simplu inventar de teorii, doctrine şi curente de gândire economică, ci de
evidenţierea schimbărilor esenţiale, pe termen lung, privind problematica economică abordată
de diferite şcoli de economişti, modificările metodelor de investigare, teoriile mai importante
care au oferit explicaţii pentru problemele cercetate, măsurile practice de politică economică
pentru rezolvarea lor, controversele ocazionate de acestea etc.
Într-o formulare mai academică, obiectul cursului îl reprezintă geneza, esenţa şi
funcţia socială a principalelor teorii, doctrine din întreaga lume şi din ţara noastră. Altfel spus,
vom căuta să răspundem diverselor întrebări, cum sunt: când şi din ce cauze au apărut şi
evoluat diferite teorii, doctrine, şcoli şi curente de gândire economică?, ce interese exprimau
şi apărau acestea?, ce contribuţii au avut la dezvoltarea teoriei economice?, care a fost
impactul lor practic?, ce grad de credibilitate au ele în prezent?.
Dintre metodele generale de cercetare a realităţii, cea mai adecvată pentru analiza
fenomenelor economice s-a dovedit a fi metoda dialectică materialistă, care presupune
explicarea complexelor interdependenţe şi contradicţii legate de geneza, evoluţia şi rolul
teoriilor şi doctrinelor economice. Dialectica cere să fie abordate conexiunile dintre factorii
obiectivi şi subiectivi din viaţa economică, mişcarea ideilor, schimbările cantitative şi
calitative ce au intervenit în decursul timpului, contradicţiile economice, sociale şi politice,
formele progresului în gândirea economică.

8
 Capitolul 1
LIBERALISMUL - PRINCIPALA TENDINŢĂ MAJORĂ
ÎN GÂNDIREA ECONOMICĂ MODERNĂ ŞI CONTEMPORANĂ

Cuvinte cheie: gândire economică, teorie economică, economie normală, economie

pozitivă, scolasticism, mercantilism, liberalism, fiziocratism, preţ
natural, preţ al pieţei, avuţie naţională, produs, social, venit naţional,
valoare.

Obiective: - Cunoaşterea noţiunilor de gândire economică, teorie economică,

economie normativă şi pozitivă;
- Cunoaşterea noţiunilor de scolasticism, mercantilism, liberalism,
fiziocratism şi principalii lor gânditori;
- Cunoaşterea noţiunilor de avuţie naţională, produs social, venit
naţional, valoare, preţ natural şi al pieţei.

1.1. Gândirea economică preştiinţifică

Concepţia oamenilor despre muncă şi formele ei, munca fizică şi intelectuală, deci
despre economie, a cunoscut schimbări esenţiale de-a lungul evoluţiei societăţii. Începuturile
gândirii economice se pierd în negura timpurilor, ele fiind legate de problemele economice
care s-au impus în atenţia oamenilor, ca obiect de reflecţie a acestora.
Consemnarea reflecţiilor economice ale oamenilor, sub forma unor documente, a avut
loc mult mai târziu, odată cu descoperirea scrisului. Astfel, cele mai vechi sunt considerate
codul lui Hammurabi din Babilon, datând din mileniul II î.e.n, scrierile lui Confucius în China
şi legile lui Manu în India, ele datând din mileniul I î.e.n., care se refereau la unele
reglementări privind agricultura, meşteşugurile, comerţul, creditul, politica fiscală etc.
Volumul foarte mare al lucrărilor şi ideilor acumulate în decursul timpului privind
viaţa economică a oamenilor impune o anumită periodizare a gândirii economice, în funcţie
de modificările ce au intervenit în obiectul acesteia, şi anume:
- gândirea economică din Antichitate, mileniile II î.e.n. - mijlocul mileniului I î.e.n.;
- gândirea economică din Evul Mediu, mijlocul mileniului I î.e.n. - mijlocul
mileniului II î.e.n.;
- gândirea economică din epoca modernă, secolele XIV - XIX;
- gândirea economică din epoca contemporană, secolul XX.
Gândirea economică din Antichitate a avut un caracter secundar în raport cu alte
ştiinţe, ca: filosofia, ştiinţele naturii şi un caracter pragmatic, normativ, ea ocupându-se de
reguli şi metode de gospodărire cât mai bună a problemelor economice, la nivel casnic şi al
cetăţii, aceasta datorită caracterului natural, de subzistenţă al economiei. Gânditorii antici
şi-au intensificat cercetările în domeniul economic odată cu apariţia şi dezvoltarea
schimbului, a banilor, dezvoltarea comerţului, creditului şi a cămătăriei.
Cei mai de seamă reprezentanţi din această perioadă au fost: Platon („Republica” şi
„Legile”) şi Aristotel („Politica” şi „Etica nicomahică”). Adepţi ai lui Socrate, cei doi
considerau sclavia ca un lucru firesc, erau ostili acumulării de avuţie sub formă bănească, deci

9
se opuneau comerţului şi cămătăriei, subapreciau munca fizică. Cu toate acestea, între ei sunt
şi anumite deosebiri. Platon a fost preocupat de aspectele pragmatice ale economiei, de latura
normativă a cunoaşterii economice, preconizând intervenţia masivă a statului în repartiţia
producţiei create, în reglementarea formelor de consum ale guvernanţilor. Aristotel a fost
atras de latura pozitivă a problemelor economice, a pus accentul pe clasificarea şi explicarea
unor procese economice: istoria banilor, adică de la troc (schimbul în natură) la circulaţia
produselor (schimbul cu ajutorul banilor), valoarea de întrebuinţare şi valoarea produselor,
egalitatea în procesul schimbului etc.
În perioada medievală gândirea economică s-a dezvoltat puţin datorită războaielor, ea
cunoscând o oarecare dezvoltare odată cu apariţia şi răspândirea creştinismului, a rolului
bisericii creştine pe plan religios, moral, cultural şi politic.
Scolasticii au dezvoltat ideile lui Aristotel, în noile condiţii, ocupându-se de
problemele proprietăţii private, a preţurilor, a cămătăriei, din perspectiva învăţăturii creştine
ce era preocupată să cultive toleranţa, moderaţia, să condamne excesele şi abuzurile. În
secolul XIII Toma d'Aquino, în lucrarea sa „Summa Theologica”, are preocupări pe linia
legitimităţii proprietăţii private (a teoriei preţului just, a camătei, a intervenţiei statului în
funcţionarea normală a societăţii, a necesităţii muncii fizice etc. Proprietatea privată era
considerată ca semn al civilizaţiei şi condiţie a funcţionării normale a societăţii. Preţul just
era, după el, un preţ normal, corespunzător valorii bunurilor schimbate, preţ acceptat de
majoritatea oamenilor şi care excludea abaterile individuale şi practicile frauduloase ale unor
negustori. Biserica creştină condamna cămătăria, considerând dobânda ca nelegitimă pentru
că „banii nu nasc bani”, deci sunt un păcat.
La graniţa dintre Evul Mediu şi epoca modernă, secolele XVI - XVII, are loc
autonomizarea gândirii economice datorită: dezvoltării meşteşugurilor şi comerţului, formării
pieţelor locale, formării statelor naţionale, pe ruinele unor mari imperii, începuturile formării
economiei şi a pieţei mondiale, a diviziunii internaţionale a muncii etc., care au ridicat diferite
probleme legate de căile şi metodele gospodăririi eficiente a resurselor, a întreprinderilor şi a
economiilor naţionale. Extinderea şi diversificarea economiei moderne de piaţă în această
perioadă a fost suportul creşterii cantitative a laturii economice, cât şi calitative, legată de
sfera de cuprindere a problemelor economice (întreprindere, economie naţională, economie
mondială, relaţii economice internaţionale), orizontul temporal al examinării problemelor
(static şi dinamic, pe termen scurt, mediu şi lung), profunzimea ideilor, cât şi realismul sau
utopismul măsurilor practice propuse.

1.2. Mercantilismul - primul curent de gândire economică modernă

Termenul de mercantilism are o dublă semnificaţie: este o doctrină economică, pentru

că reprezintă un ansamblu coerent de idei legate de natura avuţiei individuale şi sociale şi de
căile creşterii acesteia, pe de o parte, iar pe de alta, este o politică economică pentru că arată
măsurile practice ce trebuie luate pentru atingerea scopului urmărit. Din punct de vedere
semantic, termenul decurge din cuvintele italiene „mercato” care înseamnă - piaţă -,
„mercante” - negustor - şi „mercantile” - câştig bănesc -.
În perioada secolelor XV - XVII, literatura economică a fost dominată de ideile unor
oameni politici, precum: O. Cromwell, J.B. Colbert, consilieri ai acestora, precum: G. Botero,
J. Bodin sau mari negustori şi bancheri, precum: Th. Mun, G. King, care susţineau drept
mijloc de întărire economică a statelor naţionale, dezvoltarea comerţului exterior, a industriei
naţionale şi a navigaţiei maritime naţionale. Spre deosebire de gândirea economică scolastică
din Evul Mediu, bazată pe spiritul de moderaţie, gândirea economică din epoca modernă se

10
baza pe rolul stimulator al câştigului bănesc, provenit din activitatea economică, pe creşterea
acestuia, pe întărirea economiei naţionale, pe creşterea avuţiei negustorilor din fiecare ţară.
Gândirea mercantilistă, în esenţă, se bazează pe trei idei importante: conceptul de
bogăţie sau avuţie, individuală şi naţională, izvorul şi rolul profitului, cât şi banii şi relaţiile
lor cu produsele aflate pe piaţă. Astfel:
- forma ideală a bogăţiei o reprezintă banii, respectiv metalele preţioase din care
erau confecţionaţi aceştia, iar creşterea bogăţiei prin orice mijloc reprezenta
preocuparea principală a indivizilor şi a statului;
- izvorul profitului, deci al acumulării de bogăţie, de capital, era comerţul, circulaţia
mărfurilor şi, în special, comerţul exterior. Ei considerau că sporul de bani pe care
îl obţine negustorul în raport cu cheltuielile făcute de acesta pentru a aduce pro­
dusele pe piaţă, rezultă din diferenţa de preţ, adică produsele se vând la un preţ mai
mare decât preţu1 la care acestea au fost achiziţionate. Deci, în concepţia acestora,
sfera economică în care se crează şi se realizează profitul este comerţul. Dacă
privim însă lucrurile la scară naţională, nu la cea individuală, fiecare negustor este
şi cumpărător şi în această dublă calitate nu se mai poate explica izvorul profitului;
- în legătură cu natura preţului mărfii, cât în special a relaţiilor cantitative dintre
volumul mărfurilor de pe piaţă şi volumul banilor de pe piaţă, J. Bodin arăta că
puterea de cumpărare a fiecărei unităţi monetare depinde de cantitatea de monedă
existentă pe piaţă în momentul respectiv.
Mercantiliştii au fost gânditori pragmatici, ei urmărind problemele economice
practice, respectiv măsurile de politică economică. Aceştia au susţinut ideea intervenţiei
active a statului în economie, atât în calitate de agent economic de sine stătător, cât mai ales
de sprijinitor al agenţilor economici particulari, pe plan intern, iar pe plan extern, printr-o
politică protecţionistă.
În raport de măsurile preconizate în diferite etape, distingem: mercantilismul timpuriu
sau sistemul monetar şi mercantilismul dezvoltat sau sistemul balanţei comerciale.
Mercantilismul timpuriu urmărea creşterea rezervei de bani a ţării respective pe orice
cale, respectiv prin: taxe mari, plătite de negustorii străini, până la jefuirea tezaurelor altor
state, scopul fiind atragerea şi reţinerea unei cantităţi cât mai mari de bani, de metale
preţioase.
Mercantilismul dezvoltat urmărea stimularea tranzacţiilor comerciale dintre ţări, cu
condiţia ca soldul comerţului exterior să fie activ, adică în favoarea ţării respective, altfel
spus, valoarea exportului să o depăşească pe cea a importului.
Mercantilismul este primul curent de gândire modernă care a pus accentul pe măsurile
de politică economică şi a utilizat în abordarea problemelor economice, metoda descriptivă de
cercetare.
Mercantilismul are anumite merite şi limite, şi anume:
- meritele acestui curent de gândire economică privesc: receptivitatea şi interesul
pentru elementele noi de perspectivă ale economiei, respectiv: schimbul de
mărfuri, circulaţia banilor, rolul comerţului exterior, rolul creditului în dezvoltarea
economiei naţionale;
- limitele curentului sunt: exagerarea excesivă a rolului circulaţiei mărfurilor în
raport cu rolul producţiei, preponderenţa metodei descriptive în cercetarea
fenomenelor şi proceselor economice, preocuparea într-o măsură redusă pentru
concepte şi teze, iluzia armoniei dintre interesele statului şi cele ale agenţilor
economici.

11
 1.3. începuturile liberalismului clasic

Dezvoltarea economiei de piaţă şi restrângerea sferei economiei naturale, creşterea

rapidă a comerţului exterior şi a celui mondial, politica colonială a unor state dezvoltate ca:
Marea Britanie, Olanda, Franţa, Italia etc. au dus la apariţia unor noi probleme economice ce
nu mai puteau fi explicate şi rezolvate pe baza concepţiei mercantiliste, impunându-se o
înnoire a gândirii economice. Aceasta se referea la:
- deplasarea centrului cercetării economice de la sfera circulaţiei mărfurilor, la sfera
producţiei, cu rol hotărâtor;
- îmbogăţirea instrumentarului analitic prin folosirea unor metode de cercetare mai
eficiente ca: abstractizarea, generalizarea, deducţia, folosirea metodelor matematicii
şi statisticii;
- lărgirea obiectului de investigare a gândirii economice la toate sferele activităţii
economice (producţie, repartiţie, schimb şi consum), la toate nivelele sale
(întreprindere, economie naţională, economie mondială), pătrunderea în esenţa
proceselor şi fenomenelor economice, a legilor acestora;
- acordarea priorităţii de mişcare liberă a agenţilor economici individuali şi
respingerea intervenţiei statului în economie, opţiunea pentru liberalismul
economic opus mercantilismului.
Liberalismul economic clasic are următoarele trăsături:
- aspiraţia spre libertatea de mişcare în toate domeniile, inclusiv în cel economic:
libera iniţiativă a agenţilor economici şi libera concurenţă între parteneri;
- individualismul, convingerea că cele mai eficiente şi corecte decizii pot fi luate
numai de agenţii economici priviţi separat şi nu de alte colectivităţi sau de către
stat;
- proprietatea privată reprezintă baza oricărei economii moderne, condiţie şi garanţie
a creşterii eficienţei economice, stimulent în activitatea economică şi motivaţie a
riscului;
- existenţa unei „ordini naturale” în economie, mai puternică decât voinţa şi dorinţa
subiectivă a omului, respectiv „legile naturii”, care guvernează economia, rolul
determinant al factorului obiectiv;
- hedonismul, principiul după care agentul economic urmăreşte obţinerea unui
maximum de avantaje cu minimum de eforturi;
- mecanismul pieţei are capacitatea de autoechilibrare spontană a economiei
moderne pe baza semnalelor oferite de oscilaţia preţurilor mărfurilor în raport cu
cererea şi oferta acestora;
- explicarea formării preţurilor şi a veniturilor pornind de la teoria valorii bazate pe
muncă, teoria obiectivă a valorii;
- politica economică a liberului schimb sau politica liberei concurenţe;
- universalitatea acestor idei economice, valabilitatea lor necondiţionată în timp şi
spaţiu, ignorarea necesităţii analizei particularităţilor naţionale şi regionale ale
fenomenelor şi proceselor economice.
Apariţia şi dezvoltarea liberalismului economic, ca principală tendinţă majoră din
gândirea economică modernă, a parcurs mai multe etape, problemele economice puse în
discuţie fiind în linii generale asemănătoare cu cele abordate de mercantilişti (izvorul bogăţiei
individuale şi naţionale, căile sporirii ei, problema preţurilor şi a veniturilor, circulaţia
monetară pe plan intern şi extern, politica economică optimă), însă răspunsurile sunt diferite,
ca şi politica economică propusă.

12
 Pentru aprecierea corectă a schimbărilor petrecute în timp, în ceea ce priveşte obiectul
şi metoda de cercetare ale economiei politice liberale clasice, se impune analiza ideilor
liberale de la mijlocul secolului XVII şi mijlocul secolului XVIII.
William Petty poate fi considerat „părintele” economiei politice ca ştiinţă modernă. În
diferitele sale lucrări: „Tratat asupra impozitelor şi contribuţiilor”, „Aritmetica politică”,
„Câte ceva despre bani”, el tratează trei mari probleme economice: preţul mărfurilor vândute
şi cumpărate pe piaţă, veniturile diferitelor categorii de agenţi economici, precum şi cantitatea
normală de bani necesară pe piaţă la un moment dat. Ca răspuns la aceste probleme, în opera
acestuia găsim începutul teoriei valorii bazate pe muncă, începutul teoriei plusprodusului şi
înţelegerea rolului vitezei de rotaţie a banilor, pentru determinarea cantităţii de bani necesară
în mod normal pe piaţă.
În legătură cu preţul mărfii, W. Petty distinge trei categorii de preţuri: „preţul natural”
sau valoarea, „preţul politic” sau expresia în bani a celui dinainte şi „preţul curent” al pieţei
sau mişcarea preţului politic, de la o perioadă la alta. Faţă de Aristotel, care cu 2000 de ani
înaintea sa ajunsese la concluzia că este un element comensurabil şi egal la baza schimbului,
fără a-l descoperi, W. Petty emite 3 idei cheie în privinţa preţurilor: izvorul „preţului natural”
este munca omenească, mărimea valorii depinde de cantitatea de muncă cheltuită pentru
producerea mărfii respective, iar măsura acestei mărimi este timpul de muncă individual
cheltuit efectiv de fiecare producător. Aceste idei au stat la baza teoriei obiective a valorii.
W. Petty, analizând factorii care pot contribui la modificarea preţurilor, a valorii mărfii, a
înţeles că exisă un raport direct proporţional între mărimea timpului de muncă cheltuit pentru
a produce o marfă şi valoarea ei („preţul politic”) şi un raport invers proporţional între
productivitatea muncii şi mărimea valorii pe unitatea de produs (deci a preţului acesteia).
Ocupându-se de problemele repartiţiei venitului naţional, W. Petty dă o primă
formulare a teoriei plusprodusului sau a surplusului de valoare peste cheltuielile făcute cu
producerea mărfii respective. El a observat că prin vânzarea mărfii rămâne un surplus de
valoare peste cheltuielile de producţie făcute de producător, surplus care ajunge în mâna unor
persoane ce nu au fost implicate direct în procesul de producţie, dar care au legătură cu
producătorii direcţi, respectiv întreprinzător şi salariaţii săi. W. Petty are în vedere două feluri
de venituri: veniturile celor direct implicaţi în producţie, numite salarii (fie că este vorba de
muncitorii angajaţi, fie că este vorba de patron) şi veniturile unor terţe persoane, numite rentă
(fie că este vorba de proprietarul funciar sau bancherul). El identifică întregul plusprodus cu
renta funciară şi nu se ocupă de profit ca o formă de venit distinctă.
În legătură cu banii şi circulaţia monetară, W. Petty explică valoarea metalelor preţioase
prin munca cheltuită pentru obţinerea lor arătând că, cantitatea de bani necesară circulaţiei
mărfurilor se găseşte într-un raport invers proporţional cu viteza de circulaţie a banilor.
W. Petty s-a folosit în cercetarea fenomenelor şi proceselor economice, de matematică
şi statistică, fiind unul dintre primii econometrişti şi statisticieni.
John Locke susţine ideea determinării valorii mărfii pe baza timpului de muncă
cheltuit pentru producerea acesteia; consideră că volumul şi valoarea mărfii care se schimbă
pe piaţă determină cantitatea de bani necesară acestor schimburi; arată asemănarea dintre
dobândă şi rentă, în sensul că ambele au ca izvor plusprodusul.
Benjamin Franklin consideră că valoarea mărfii are ca izvor munca în general,
indiferent de ramura de producţie în care aceasta este prestată.
David Hume subliniază că dobânda este o parte din profit; rata dobânzii depinde de
modificările ratei profitului în sens direct proporţional; că o rată mică a dobânzii este un semn
de prosperitate economică; problemele amintite fiind legate de analiza repartiţiei venitului
naţional. În privinţa teoriei cantitative asupra banilor, el susţine că preţul mărfurilor depinde
de cantitatea de bani care există în circulaţie, deci puterea de cumpărare a fiecărei unităţi
monetare este invers proporţională cu cantitatea de bani din circulaţie.

13
 1.4. Fiziocratismul - etapă importantă a liberalismului economic clasic

Fiziocraţii au fost un grup de economişti francezi cu vederi liberale care au criticat

mercantilismul aducând o serie de noutăţi în teoria economică, şi anume: ideea unei ordini
naturale în economie, deplasarea explicării avuţiei din sfera circulaţiei în cea a producţiei,
trecerea de la microanaliză la macroanaliză, încercarea de a stabili legătura dintre repartiţia
produsului social, circulaţia acestuia între clasele sociale şi reluarea procesului de producţie
pe aceeaşi scară. Fiziocraţii au format o adevărată „şcoală”, în frunte cu: Fr. Quesnay,
V.R. Mirabeau, P.S. Dupont de Nemours, A.R.J. Turgot.
Fiziocraţii resping ideea intervenţiei statului în economie, ca şi protecţionismul vamal,
convinşi că în economie mai presus de dorinţele şi voinţa oamenilor, există o ordine
„naturală”, care se impune şi care dacă este cunoscută şi respectată, asigură funcţionarea
normală a economiei. Viaţa economică nu se desfăşoară la întâmplare, ci pe baza unor
legături durabile, mai puternice decât voinţa, sentimentele şi iluziile oamenilor, adică a unor
„legi naturale”, de unde decurge formularea care arată conţinutul liberalismului: „laissez faire,
laissez passer, le monde va de lui mâme”, ceea ce înseamnă „lăsaţi lucrurile să-şi urmeze
cursul lor firesc”.
După fiziocraţi, bogăţia nu se manifestă în primul rând în bani, metale preţioase, ci în
produse utile care pot satisface diferitele nevoi ale oamenilor. Ei susţin că averea se crează în
sfera producţiei, în special în agricultură, întrucât în sfera comerţului dacă se schimbă
echivalente sau nu, nu apare un surplus de valoare. Fiziocraţii confundă plusprodusul cu renta
funciară.
În legătură cu repartiţia produsului social şi circulaţia lui între clasele sociale, ei au pus
accentul pe fluxurile economice, începând cu repartiţia produsului social, circulaţia lui între
clasele sociale şi terminând cu reluarea producţiei pe aceeaşi scară (reproducţie simplă).
În concepţia fiziocraţilor, în societate există trei clase sociale: clasa proprietarilor, care
încasează renta funciară sau „produsul net” (aici erau incluşi şi guvernanţii şi clerul),
fermierii, care organizau producţia şi erau obligaţi să cedeze proprietarilor funciari renta,
pentru permisiunea de a folosi pământul acestora şi clasa sterilă, în care intrau celelalte
categorii de oameni, inclusiv cei care lucrau în industrie, dar care după fiziocraţi nu creau
„produs net”.
Fiziocraţii susţineau că întregul produs net intră în proprietatea celor care deţin
pământul, deci ei trebuie să plătească impozitul către stat, pe venituri, celelalte clase
recuperându-şi cheltuielile de producţie, inclusiv salariile şi astfel putând să-şi reia activitatea
la aceeaşi scară.
„Tabloul economic” al lui Fr. Quesnay (doctorul regelui Ludovic al XV-lea), repre­
zintă o schiţă a modului cum funcţionează economia modernă de piaţă, în condiţiile
reproducţiei simple a capitalului social. Meritele acestei lucrări sunt următoarele: reprezintă
primul model macroeconomic care priveşte producţia nu ca un act izolat, ci în fluxul ei
continuu; prezintă producţia şi circulaţia economică în dubla lor exprimare: materială şi
valorică; arată că scopul producţiei este crearea de „produs net”; demonstrează că circulaţia
mărfurilor şi a banilor reprezintă o latură a reproducţiei sociale şi nu cea mai importantă a
reproducţiei; pune în discuţie, chiar dacă nu dă soluţii, o serie de corelaţii economice, cum
sunt: schimbul dintre capital şi venit, raportul dintre consumul intermediar şi final, circulaţia
mărfurilor şi a banilor între industrie şi agricultură. Limitele acestui model economic sunt:
consideră că lucrătorii din industrie sunt neproductivi, ignoră avansurile iniţiale de capital ale
clasei sterile.

14
 1.5. Opera economică a lui A. Smith şi D. Ricardo - moment crucial al
liberalismului economic clasic

După ce mulţi economişti au arătat că sursa bogăţiei îşi are izvorul într-o singură
ramură economică: comerţul exterior, după mercantilişti, agricultura, după fiziocraţi, după ce
timp de trei secole - secolele XV - XVIII -, au fost acumulate profunde cunoştinţe privind o
serie de procese economice ale economiei de piaţă: preţuri, venituri, circulaţia monetară,
credit, în a doua jumătate a secolului XVIII s-a creat necesitatea şi posibilitatea unei priviri de
ansamblu asupra economiei, o analiză a structurii şi mecanismului ei de funcţionare.
Dintre numeroasele încercări în acest sens, cea mai reuşită sinteză o reprezintă
lucrarea economistului Adam Smith: „Avuţia naţiunilor. Cercetarea asupra naturii şi cauzelor
ei” (1776).
A. Smith, sintetizând cele mai importante realizări ale înaintaşilor săi liberali şi
punând în discuţie noi probleme legate de apariţia maşinismului şi lărgirea relaţiilor
economice externe, are meritul de a fi făcut o separare mai bună în ceea ce priveşte domeniul
de investiţie al economiei politice, ca o ştiinţă de sine stătătoare, ca şi legătura ei cu diferiţii
agenţi economici individuali şi cu statul, ea având o influenţă hotărâtoare asupra multor gene­
raţii de economişti.
După modul cum au reacţionat la concluziile teoretice şi practice, aceşti economişti se
împart în două categorii aparte:
- liberali optimişti, în frunte cu J.B. Say, care şi-au exprimat încrederea în posibili­
tăţile dezvoltării nelimitate a economiei de piaţă;
- liberali pesimişti, în frunte cu Th. Malthus şi D. Ricardo, care au exprimat îndoieli
în această problemă, datorită unor piedici legate de creşterea mai rapidă a
populaţiei faţă de cea a producţiei alimentare, tendinţa de scădere a ratei profitului,
deci a acumulării capitalului şi a investiţiilor, a avuţiei naţionale.
De asemenea, s-a impus şi David Ricardo prin lucrarea sa „Despre principiile
economiei politice şi impunerii”, unde sunt analizate: preţul, valoarea, banii, renta funciară,
politica fiscală, comerţul exterior.
Prin sfera analizată, gradul de informare, cât mai ales prin profunzimea ideilor
cuprinse în lucrările celor doi economişti amintiţi, se poate spune că ele reprezintă momentul
crucial al liberalismului clasic.

A. Concepţia lui A. Smith despre avuţia naţională şi factorii creşterii ei

El susţine că „bogăţia” constă în bunurile necesare pentru satisfacerea nevoilor
oamenilor, iar izvorul ei este „munca anuală a oricărei naţiuni”, că „bogăţia” cuprinde
„produsul imediat al acestei munci”, cât şi „ceea ce se cumpără cu acest produs de la naţiuni”,
ea creându-se în toate ramurile de activitate economică, „în toate ramurile producţiei de
bunuri”.
Creşterea bogăţiei depinde de „perfecţionarea forţelor productive ale muncii”, adică de
doi factori principali: priceperea, îndemânarea şi chibzuinţa cu care se desfăşoară munca, cât
şi raportul dintre numărul celor folosiţi într-o muncă productivă şi numărul celor folosiţi într-o
muncă neproductivă, raport în legătură cu care el analizează diviziunea muncii şi caracte­
risticile muncii productive.
Diviziunea muncii, adică specializarea lucrătorilor în anumite operaţiuni, determină
creşterea îndemânării lucrătorilor, deci a volumului producţiei create de ei, sporirea
productivităţii muncii, pe calea creşterii îndemânării lucrătorilor, economisirii timpului şi
inventarea a noi maşini şi utilaje, deci progres tehnic.

15
 Munca productivă, are după A. Smith trei caracteristici principale: este plătită din
capital, se concretizează în obiecte materiale, indiferent de ramura în care aceasta se prestează
şi crează profit, aduce un spor de valoare peste cheltuielile de producţie. Deci, munca
muncitorului din industrie şi agricultură este productivă, pe când munca funcţionarului din
administraţia de stat, a preotului, a servitorului casnic este neproductivă. Deci, toţi locuitorii
dintr-o ţară: productivi, neproductivi, precum şi cei care nu muncesc deloc, sunt întreţinuţi din
producţia obţinută într-un an, rodul muncii productive.

B. Teoria obiectivă a valorii în opera lui A. Smith şi D. Ricardo. Dogma lui Smith
Teoria valorii mărfii a fost şi este şi în prezent o problemă controversată a teoriei
economice, în special cea legată de factorul care generează valoarea (cel obiectiv sau
subiectiv). Autorii sus amintiţi, au pornit să descopere baza obiectivă a formării preţurilor, în
condiţiile în care cererea şi oferta sunt egale, ei făcând distincţia între valoare (punctul
durabil) în jurul căreia oscilează preţurile şi preţ (aspectele conjuncturale), care este influenţat
de raportul dintre cerere şi ofertă.
În legătură cu noţiunea de valoare, A. Smith arată două sensuri ale acesteia: valoarea
de întrebuinţare, adică capacitatea mărfii de a satisface anumite nevoi şi valoarea de schimb,
adică capacitatea mărfii de a putea fi schimbată pe o altă cantitate determinată dintr-o altă
marfă. D. Ricardo face distincţia între valoarea absolută, adică munca totală cheltuită pentru a
obţine o marfă oarecare şi valoarea relativă sau de schimb, adică cantitatea dintr-o altă marfă
ce se obţine cu ajutorul mărfii date, în funcţie de valoarea ei absolută.
Ideile principale, cât şi controversele dintre cei doi economişti în legătură cu valoarea
şi preţul mărfii, pot fi rezumate în trei întrebări cheie: care este izvorul?, care este mărimea? şi
cum se măsoară mărimea valorii mărfii? ca bază a formării şi dinamicii preţurilor.
A. Smith, în legătură cu izvorul valorii mărfii arată că este scump ceea ce costă multă
muncă şi cere multă osteneală, deci munca este etalonul după care se compară valoarea
tuturor mărfurilor, muncă depusă în toate ramurile productive. El are în vedere ceea ce în
termeni moderni spunem „munca încorporată în marfă”.
În legătură cu mărimea valorii mărfii, acesta arată că ea este determinată de cantitatea
de muncă încorporată în marfă, dar nu întotdeauna este consecvent acestei idei.
Legat de măsura mărimii valorii mărfii, A. Smith consideră că ea este dată de timpul
de muncă „întrebuinţat de regulă”, adică de majoritatea producătorilor sau „în medie”, dar nici
în legătură cu această problemă nu rămâne ferm pe aceeaşi poziţie.
Greşeala lui A. Smith constă în faptul că identifică procesul creării mărfii cu cel al
repartiţiei acesteia, de unde ajunge la concluzia identificării produsului social cu venitul
naţional, denumită de K. Marx „dogma lui Smith”, omiţând capitalul investit în mijloacele de
producţie din structura produsului social.
D. Ricardo în legătură cu valoarea şi preţul mărfii este mai consecvent, mai simplu în
explicaţii şi argumentări, mai delimitat în problemele cercetate. El face următoarele precizări:
- preţul mărfii variază în timp şi spaţiu, datorită variaţiei valorii mărfii în raport de
modificarea productivităţii muncii şi variaţia valorii aurului din care sunt făcuţi
banii;
- distinge două categorii de mărfuri: mărfuri rare, cele care sunt produse în condiţii
de monopol, ca urmare a deţinerii de către proprietarul lor a unor elemente ale
producţiei al căror preţ nu este influenţat de concurenţă şi reproductibile, a căror
cantitate poate creşte, iar preţul lor depinde de concurenţa de pe piaţă. De
asemenea, cercetând mărfurile reproductibile, arată că valoarea lor este dată de
muncă;
- delimitează în mod corect noţiunile de utilitate, valoare, valoare de schimb şi preţ,
spunând că utilitatea este o condiţie a valorii, valoarea de schimb este raportul

16
 cantitativ în care se schimbă mărfurile între ele, iar preţul este expresia în bani a
valorii;
- arată raportul direct proporţional între cantitatea de muncă cheltuită pentru a
produce o marfă şi mărimea valorii ei;
- analizează structura muncii încorporată în marfă, arătând că valoarea de schimb
este determinată nu numai de munca folosită direct la producerea mărfii
respective, ci şi de munca folosită la producerea instrumentelor, uneltelor,
clădirilor cu care se ajută acea muncă;
- creşterea salariului nu modifică valoarea şi valoarea de schimb a mărfii, ci
modifică mărimea profitului, în sens invers proporţional;
- când creşte volumul produselor create într-o perioadă de timp, scade valoarea
unitară a produsului;
- arată că măsura valorii mărfii este dată de timpul cel mai îndelungat pentru orice
marfă, numit timp de muncă necesar (fapt real doar pentru agricultură, unde există
anumite restricţii naturale, legate de limitarea şi fertilitatea diferită a terenurilor, ca
şi de monopolul proprietăţii private).

C. Repartiţia produsului social şi a venitului naţional între clasele sociale în

opera lui A. Smith şi D. Ricardo
A. Smith, în analiza repartiţiei, porneşte de la structura de clasă a societăţii din timpul
său, formată din: muncitori salariaţi, patroni capitalişti şi proprietari funciari, obiectul
repartiţiei fiind produsul social, pe care uneori el îl identifică cu venitul naţional.
Atunci când priveşte produsul social din punct de vedere material, face distincţie între
venitul brut sau produs social şi venitul net care rămâne după scăderea capitalului fix
consumat (amortizarea) din venitul net, însă când priveşte produsul social sub aspect valoric,
îl reduce la suma veniturilor celor trei clase sociale: salariul, profit şi rentă, deci la venitul
naţional.
Face distincţie între salariu, care izvorăşte din valoarea creată de munca muncitorilor,
profit care se datorează poziţiei privilegiate a deţinătorilor de capital şi rentă, datorată poziţiei
de monopol a proprietarilor de pământ.
A. Smith arată că salariul, respectiv „plata muncii”, îmbracă două forme: real, în
produse şi nominal, în bani; că salariul se modifică în timp şi spaţiu, în funcţie de volumul şi
valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare muncitorului şi familiei sale, de cererea şi oferta
pe piaţă a forţei de muncă şi puterea de cumpărare a banilor.
Nu remarcă, ca şi înaintaşii săi, diferenţa între muncă, ca izvor al valorii mărfii şi
muncă, în calitate de marfă, ca obiect al tranzacţiei între patronul capitalist şi muncitor: dacă
valoarea creată de muncă şi valoarea obţinută prin vânzarea muncii ar fi egale ca mărime, nu
s-ar mai putea explica izvorul veniturilor celorlalte clase sociale, în primul rând, profitul
întreprinzătorilor capitalişti.
Vorbind despre profit, arată rolul acestuia ca stimulator, mobilul oricărei activităţi;
natura profitului, adică un scăzământ din valoarea nou creată de muncitorii salariaţi, datorat
faptului că întreprinzătorii sunt deţinătorii capitalului, cât şi riscului acestora în afaceri;
calcularea profitului, care se face prin scăderea din valoarea nou creată de muncitorii salariaţi,
a salariului acestora şi a rentei funciare plătită proprietarului de pământ; formele pe care le
îmbracă profitul: „profit obişnuit” sau mijlociu, care se obţine în toate ramurile, la acelaşi
capital ca mărime şi „profit extraordinar”, care se obţine temporar, în domenii noi de
activitate şi care ulterior prin concurenţă, se transformă în profit mijlociu; tendinţa profitului
pe o perioadă lungă de timp este, după părerea autorului, de scădere, pentru că are loc o
creştere a salariilor şi a rentei funciare.

17
 În legătură cu renta funciară, spune că reprezintă „preţul plătit pentru folosirea
pământului”, cauza lui fiind proprietatea privată asupra pământului, fără însă să explice cum
se formează preţul produselor agricole.
D. Ricardo consideră că problema cheie a înţelegerii repartiţiei venitului naţional este
teoria valorii bazate pe muncă, iar începutul acestei analize este teoria rentei funciare. El
spune că modificările intervenite în mărimea rentei funciare influenţează întreaga repartiţie a
venitului naţional: în mod direct, salariul muncitorilor şi indirect, profitul capitaliştilor, de
unde decurge lupta de interese între cele trei clase sociale.
În legătură cu renta funciară, spune că este „acea parte din produsul pământului care se
plăteşte landlordului pentru folosinţa forţelor originale şi indestructibile ale soluluil”; condiţia
formării rentei este proprietatea privată asupra pământului, iar cauzele sunt: limitarea
pământului ca întindere, calităţile diferite şi poziţiile diferite, faţă de piaţă; cât şi trecerea la
cultivarea unor suprafeţe de teren tot mai puţin fertile, cu randamente mai scăzute; izvorul ei
este folosirea unei cantităţi mai mari de muncă, cu un rezultat proporţional mai scăzut, o parte
din valoarea nou creată de muncitorii din agricultură; mecanismul formării rentei baza deter­
minării preţului mărfurilor agricole în funcţie de timpul de muncă necesar cel mai îndelungat.
Pe terenurile mai fertile valoarea individuală este mai mică pe produs, deci se vând la
valoarea socială mai mare şi apare un surplus pe valoare, un profit suplimentar, din care se
plăteşte renta; pe măsura creşterii cererii de produse agricole, renta funciară creşte. D. Ricardo
nu a analizat decât renta diferenţială, nu şi renta absolută, de asemenea nici legea valorii în
agricultură.
Legat de salariu, consideră că munca este o marfă care se vinde şi se cumpără pe piaţă,
deci are valoare („preţ natural”) şi preţ („preţul pieţei”), deci salariul este preţul muncii pe
piaţă, care este necesar pentru întreţinerea muncitorului şi familiei sale şi depinde de preţul
bunurilor de subzistenţă, de primă necesitate şi de confort, pentru întreţinerea muncitorului şi
a familiei sale; dacă valoarea muncii („preţul natural”) este determinată de preţul mijloacelor
de subzistenţă necesare muncitorului şi familiei sale, preţul ei („nominal”) depinde de raportul
între cererea şi oferta de mână de lucru pe piaţă, în sens direct, de prima şi în sens invers, de a
doua; dinamica salariilor este legată după el, de creşterea bogăţiei, acumularea de capital,
creşterea preţurilor produselor agricole, dinamica demografică, când acestea cresc, creşte şi
salariul nominal; mărimea valorii muncii este diferită, în timp şi spaţiu, în funcţie de obiceiuri
şi tradiţii; cea mai importantă contribuţie a sa la analiza salariului este aceea că pe măsura
creşterii salariului nominal, scade salariul real (în produse), datorită creşterii rentei funciare şi
a preţului produselor agricole.
Noţiunea de profit, o priveşte sub două aspecte: ca expresie a întregului plusprodus, ca
surplus de valoare, care rămâne după ce au fost scăzute salariile din valoarea nou creată de
muncitori şi ca venit al industriaşilor, arendaşilor şi comercianţilor, deci ca profit propriu-zis;
arată rolul profitului, ca fiind motivaţia şi mobilul întreprinzătorilor; ajunge la concluzia
scăderii ratei profitului, ca urmare a creşterii salariilor, a rentei funciare şi a preţului
produselor agricole, care poate fi contracarată prin folosirea în practică a progresului tehnic,
în vederea obţinerii bunurilor de larg consum cu un efort cât mai mic.

D. Probleme de macroeconomie şi mondoeconomie, de statistică şi dinamică

economică în opera lui A. Smith şi D. Ricardo
Economiştii liberali clasici s-au ocupat de microeconomie, de activitatea la nivelul
întreprinderii, în momentul respectiv sau pe timp scurt, adică de microanaliză statică.
Pe măsura dezvoltării economiei de piaţă, ei au început să se ocupe şi de unele
probleme privind mecanismul de ansamblu al economiei pentru a găsi unele „legi naturale”
ale proceselor cercetate, ce au fost numite macroanaliză, precum: creşterea bogăţiei naţiunilor,
factorii creşterii economice, acumularea capitalului, modificările capitalului fix şi circulant,

18
reproducţia capitalului social, circulaţia bănească, sistemul bancar şi de credit etc. În funcţie
de durata de timp a macroanalizei, ea poate fi statică şi dinamică. Când se analizează
reproducţia socială pe scară largă, avem de-a face cu o macroanaliză dinamică, care
presupune o analiză cantitativă şi calitativă a schimbărilor intervenite în structurile şi ritmurile
economice. Analiza macroeconomică statică a fost prezentată de liberalii clasici prin „tabloul
economic” al lui Fr. Quesnay şi sporadic la A. Smith şi D. Ricardo prin analiza acumulării de
capital, rolul progresului tehnic în economie, creşterea avuţiei naţiunilor.
Nivelul cel mai cuprinzător al analizei economiei este mondoanaliza, care priveşte
relaţiile economice între economiile naţionale, cât şi economia mondială în ansamblu.
Analiza unor asemenea probleme în opera liberalilor clasici, în special A. Smith şi
D. Ricardo, s-a bucurat de o atenţie deosebită, direct prin cercetarea avantajelor comerţului
internaţional, a pieţei mondiale, a fluxurilor internaţionale de metale preţioase, cât şi indirect,
prin critica adusă mercantiliştilor.

E. Teorii liberale clasice despre autoreglarea economiei de piaţă modernă

Economiştii liberali, în general, şi cei clasici, în special, pornind de la existenţa unei
„ordini economice naturale” mai presus decât voinţa, dorinţa şi conştiinţa oamenilor, erau
convinşi că economia de piaţă dispune de resurse care să-i permită să funcţioneze raţional,
eficient şi armonios, cu toate că agenţii economici privaţi, în mod separat, sunt egoişti, nu se
preocupă de interesul general sau de binele public.
Majoritatea economiştilor liberali au fost optimişti în ceea ce priveşte modul de
funcţionare şi perspectivele economiei de piaţă, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung.
Acest optimism al liberalismului economic clasic s-a concretizat în „teoria mâinii invizibile” a
lui A. Smith şi „teoria pieţelor sau a debuşeelor”, a lui J.B. Say.
„Teoria mâinii invizibile” a lui A. Smith, se bazează pe o metaforă prin care el vrea să
explice ideea după care, prin ciocnirea intereselor particulare, egoiste şi înguste ale
indivizilor, rezultă un dezechilibru de ansamblu al economiei de piaţă care face posibilă
funcţionarea ei eficientă şi armonioasă, capabilă să asigure atât câştigul şi prosperitatea
agenţilor individuali, cât şi interesul general, deci funcţionarea normală la nivel mico, macro
şi mondoeconomic. Condiţia este deplina libertate de mişcare a agenţilor econonomici
individuali, respectiv neamestecul statului în economie, principiul liberului schimb sau a
liberei concurenţe, la toate nivelurile. Deci, dacă la nivel microeconomic, fiecare agent
economic urmăreşte nişte obiective precise, un câştig, şi ia în mod conştient anumite măsuri,
A. Smith consideră că la nivel macroeconomic are loc în mod spontan funcţionarea normală,
respectiv autoreglarea economiei de piaţă, ca şi cum „o mână invizibilă” ar aranja cât mai
bine lucrurile. Pe această bază teoretică, propune politica economică liberschimbistă fără
intervenţia statului în economie, liberul schimb.
„Teoria pieţelor sau a debuşeelor”, a lui J.B. Say, susţine că toate mărfurile aduse pe
piaţă îşi găsesc plasament, se vând, deci ar fi imposibil un dezechilibru durabil între cererea şi
oferta de mărfuri, respectiv declanşarea unor crize economice. Argumentul pe care se bazează
el este că produsele se vând pe produse, cel care oferă pe piaţă anumite produse, va cumpăra,
la rândul lui, alte produse şi în acest fel activitatea economică se va desfăşura normal.
Chiar dacă cele două teorii au anumite deficienţe şi faptul că tot secolul XIX a fost
marcat de multe crize economice, acestea au fost acceptate de gândirea „ortodoxă” din ţările
occidentale, până la declanşarea crizei din anii 1929 - l933, devenind o adevărată „dogmă”
(idee acceptată fără a fi comentată, cercetată) a liberalismului din epoca modernă şi
contemporană.

19
 1.6. Schimbările intervenite în liberalismul economic clasic, după D. Ricardo

Schimbările ce au intervenit în economiile ţărilor occidentale dezvoltate, ca în întreaga

economie mondială, în perioada desfăşurării şi încheierii revoluţiei industriale în ultimele
decenii ale secolului XIX, au determinat importante transformări în gândirea economică libe­
rară, care continuă să fie principala tendinţă majoră din acest domeniu.
Adâncirea dezechilibrelor economice, manifestate sub forma crizelor de supraproducţie,
accentuarea inegalităţilor în repartiţia venitului naţional, adâncirea luptei de concurenţă, a
luptei pentru noi pieţe de aprovizionare şi desfacere, adâncirea contradicţiilor dintre
metropole şi colonii, sunt câteva din problemele asupra cărora liberalismul economic nu avea
nişte răspunsuri convingătoare, fapt pentru care era criticat, atât din interiorul său
(protecţioniştii nord americani şi cei din Europa Centrală şi Estică), cât mai ales din afară
(socialiştii, radicalii şi marxiştii).
Pe continentul european se trece la elogiul sau apologia liberalismului, prin analiza
amănunţită a unor probleme extrem de dificile, precum: problema preţului, a circulaţiei
monetare, sau se încearcă un compromis între postulatele fundamentale ale liberalismului
economic (respingerea intervenţiei statului în economie şi autoreglarea economiei de piaţă) şi
revendicările justificate ale maselor populare (pentru condiţii mai bune de muncă şi viaţă).
Unii adepţi ai liberalismului vor trece la revoluţionarea metodologiei de analiză, dând naştere
la un nou curent în cadrul liberalismului, şi anume: marginalismul sau neoclasicismul, iar alţii
vor încerca recuperarea unor revendicări radicale şi socialiste, în favoarea liberalismului,
propunând o serie de reforme economico-sociale, pe care să le întreprindă statul, pentru
atenuarea presiunii revendicative a maselor populare.

1.7. Rezumate si întrebări

1. Gândirea economică a apărut din timpuri străvechi, ca răspuns la diversele

probleme economice puse în faţa oamenilor în legătură cu dezvoltarea societăţii.
Având în vedere schimbările intervenite în obiectul de studiu al acestei ştiinţe,
distingem: gândirea economică din Antichitate, din Evul Mediu, din epoca modernă şi din
epoca contemporană.
În Antichitate, gândirea economică era subordonată altor ştiinţe, precum: filozofia,
ştiinţele naturii, etica etc. şi se ocupa de căile gospodăririi în condiţii cât mai bune a resurselor
materiale şi umane ale indivizilor şi ale societăţii-cetăţii. Din această perioadă se remarcă,
prin lucrările lor, Platon şi Aristotel, primul ocupându-se de latura normativă a problemelor
economice, iar al doilea de cea pozitivă.
În perioada Evului Mediu, datorită războaielor, gândirea economică s-a dezvoltat
puţin, oarecare dezvoltare cunoscând odată cu apariţia şi răspândirea creştinismului.
Principalele probleme supuse cercetării se refereau la: esenţa şi rolul proprietăţii private, al
preţurilor, al cămătăriei, al statului în economie.
La graniţa dintre Evul Mediu şi epoca modernă gândirea economică devine o ştiinţă de
sine stătătoare care îşi extinde sfera de cercetare spre căile şi metodele gospodăririi raţionale a
resurselor, la nivelul unităţilor economice şi economiilor naţionale.
Întrebare:
a) Cum poate fi periodizată gândirea economică şi care sunt principalele ei probleme
de cercetare?

20
 2. Din gândirea economică modernă primul curent a fost mercantilismul, doctrină
economică şi politică economică. Acest curent avea la bază trei idei esenţiale: forma ideală a
bogăţiei o reprezentau banii (metalele preţioase), izvorul bogăţiei era comerţul (în special, cel
exterior), iar preţul mărfurilor depindea de masa monetară din circulaţie. Susţinea intervenţia
statului în economie în scopul sprijinirii agenţilor economici pe plan intern şi extern. În
funcţie de mijloacele sporirii bogăţiei, distingem: mercantilismul timpuriu, susţinător al
sporirii taxelor plătite de negustori, până la jefuirea altor popoare şi mercantilismul dezvoltat,
susţinător al unui comerţ exterior activ, eficient.
Meritele acestui curent constau în abordarea unor elemente economice noi, precum:
schimbul de mărfuri, circulaţia monetară, rolul creditului şi al comerţului exterior, iar limitele
sunt legate de slaba preocupare pentru concepte şi legi, supraestimarea metodei descriptive de
cercetare şi a rolului statului în circulaţia mărfurilor.
Întrebări:
a) Prin ce se caracterizează mercantilismul?
b) Care sunt meritele şi limitele mercantilismului?

3. Ca urmare a dezvoltării schimbului de mărfuri şi restrângerii sferei economiei

naturale, dezvoltării comerţului exterior şi mondial, politicii coloniale a unor state dezvoltate,
are loc o înnoire şi dezvoltare a gândirii economice. Acest proces se reflectă în: punerea pe
primul plan în domeniul cercetării, a producţiei, diversificarea metodelor de cercetare,
îmbogăţirea obiectului de cercetare, prioritatea agentului economic în raport cu intervenţia
statului în economie, trecerea de la mercantilism la liberalismul economic clasic.
Trăsăturile principale ale acestui curent economic sunt: libertatea economică şi
concurenţa între agenţii economici, proprietatea privată este baza creşterii eficienţei
economice şi a economiei moderne, raţionalitatea economică este scopul oricărei activităţi
întreprinse, economia este guvernată de legi specifice, absolutizarea generalului şi ignorarea
particularului în economie.
Dintre reprezentanţii liberalismului economic clasic, se remarcă prin contribuţiile
aduse la dezvoltarea gândirii economice W. Petty, „părintele” economiei politice. În opera sa,
acesta abordează trei probleme esenţiale pentru dezvoltarea economică, şi anume: ce este şi
cum se determină preţul mărfurilor?, ce este şi cum se repartizează plusprodusul?, ce este şi
care este importanţa vitezei de rotaţie a banilor în economie?.
În legătură cu prima problemă, arată că: izvorul preţului este munca înmagazinată în
marfă, mărimea valorii mărfii este dată de cantitatea de muncă cheltuită pentru producerea
mărfii şi aceasta se măsoară prin timpul de muncă individual efectiv cheltuit, în concluzie, el
fundamentează teoria obiectivă a valorii bazată pe muncă.
În privinţa celei de a doua probleme, el fundamentează esenţa plusprodusului, acesta
reprezentând surplusul de valoare peste cheltuielile de producţie şi arată repartizarea acestuia
în două forme de venituri: salarii pentru salariaţi şi întreprinzători şi rentă pentru proprietarii
de pământ şi bancheri.
Legat de cea de-a treia problemă, acesta explică valoarea metalelor preţioase, ca fiind,
ca şi valoarea oricărei alte mărfi, munca cheltuită pentru producerea lor, iar viteza de rotaţie a
banilor este în raport invers proporţional cu cantitatea de masă bănească din circulaţie.
Întrebări:
a) Ce procese au determinat înnoirea şi dezvoltarea gândirii economice în perioada
modernă şi în ce constă aceasta?
b) Care sunt principalele trăsături ale liberalismului economic clasic?
c) Care sunt ideile esenţiale din opera lui W. Petty ce au dus la îmbogăţirea gândirii
economice?

21
 4. Un moment important în cadrul liberalismului economic clasic îl reprezintă
fiziocratismul ce îşi aduce o contribuţie privind: trecerea de la microanaliză la macroanaliză,
legătura dintre sferele reproducţiei sociale şi formarea veniturilor diferitelor clase sociale,
existenţa unei ordini naturale în economie.
Dintre ideile semnificative ale acestui curent amintim: bogăţia se concretizează în
produse utile şi nu în metale preţioase; aceasta se crează în sfera producţiei, în special în
agricultură; în societate există trei clase sociale: proprietarii, care îşi însuşesc renta funciară,
fermierii, care organizau producţia şi plăteau proprietarilor de pământ renta funciară, ei
însuşindu-şi salariul şi clasa sterilă, care nu producea produs net, unde erau incluşi şi salariaţii
din industrie.
Dintre reprezentanţii acestui curent se remarcă Fr. Quesnay, ce elaborează un „Tablou
economic”, un model matematic prin care sunt arătate legăturile economice dintre ramurile
economice în cadrul reproducţiei simple. În cadrul acestuia, autorul prezintă marfa sub două
aspecte: material şi valoric; arată ca scopul producţiei este obţinerea de produs net; circulaţia
este o fază a reproducţiei ce este subordonată producţiei; subliniază raportul dintre consumul
intermediar şi final, consideră în mod greşit ideea că lucrătorii din industrie nu crează produs
net.
Întrebări:
a) În ce constă contribuţia fiziocratismului la dezvoltarea gândirii economice?
b) Care sunt meritele şi limitele „Tabloului economic” al lui Fr. Quesnay?

5. Momentul crucial al liberalismului economic clasic îl reprezintă opera lui A. Smith

şi D. Ricardo, unde se face o analiză de ansamblu a structurii şi mecanismului de funcţionare
a economiei de piaţă concurenţială („Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”
a lui A. Smith şi „Despre principiile economiei politice şi impunerii” a lui D. Ricardo).
Concepţia lui A. Smith şi D. Ricardo poate fi structurată pe următoarele probleme:
- esenţa avuţiei naţionale şi factorii creşterii ei: bogăţia este reprezentată de bunuri
utile oamenilor, create prin munca acestora în toate ramurile productive; creşterea
bogăţiei are la bază productivitatea muncii şi raportul dintre munca productivă şi
neproductivă; munca productivă este plătită din capital, crează bunuri materiale şi
produce profit;
- teoria obiectivă a valorii: marfa are două laturi: valoarea de întrebuinţare sau
utilitatea ei şi valoarea de schimb sau capacitatea ei de a fi schimbată pe piaţă cu o
altă marfă; izvorul valorii este munca, mărimea valorii este dată de cantitatea de
muncă înmagazinată în marfă, iar măsura acesteia este timpul de muncă
socialmente necesar. A. Smith identifică în mod greşit produsul social cu venitul
naţional - „dogma lui Smith”, cum o numeşte K. Marx;
- repartiţia produsului social şi a venitului naţional între clasele sociale; salariul
provine din munca salariaţilor, profitul se datorează poziţiei privilegiate a
capitalistului, iar renta are la bază monopolul proprietăţii private asupra
pământului; salariul se prezintă sub două forme: nominal, în bani şi real, în
produse; profitul reprezintă scopul oricărei activităţi întreprinse şi se calculează ca
diferenţă între plusprodus şi suma dintre salariu şi rentă; profitul are două forme;
mijlociu şi supraprofit, sau profit de monopol; renta are ca izvor munca salariaţilor
agricoli, cauza acesteia fiind limitarea pământului ca întindere, fertilitate, poziţie
faţă de piaţă şi practicare a unei agriculturi intensive; preţul produselor agricole se
stabileşte în funcţie de cheltuielile cele mai mari de producţie, deci de cele de pe
terenurile cele mai „proaste” ca fertilitate, poziţie faţă de piaţă şi unde nu se
practică o agricultură intensivă;

22
 - probleme de macro si mondoanaliză economică; care sunt factorii creşterii
bogăţiilor statelor lumii; ce factori de producţie stau la baza creşterii economice,
acumularea capitalului şi reproducţia acestuia; macroanaliza poate fi statică şi
dinamică; relaţiile economice dintre statele lumii;
- idei despre autoreglarea economiei de piaţă modernă.
A. Smith elaborează „teoria mâinii invizibile”, după care libera concurenţă stă la baza
autoreglării economiei de piaţă, susţinând neintervenţia statului în economie, adică politica
economică a liberului schimb; J.B. Say elaborează „teoria pieţelor, a debuşeelor”, după care
toate mărfurile aduse pe piaţă se vând, îşi găsesc cumpărători, deci între cerere şi ofertă pe
piaţă este un echilibru, nu pot apărea dezechilibre economice, crize economice.
Întrebări:
a) Care este concepţia lui A. Smith şi D. Ricardo privind avuţia naţională, factorii
creşterii acesteia şi teoria obiectivă a valorii mărfii?
b) În ce constă concepţia lui A. Smith şi D. Ricardo în legătură cu repartiţia
produsului social şi a venitului naţional între clasele sociale?
c) Ce idei de macro şi mondoeconomie, precum şi de autoreglare economică, găsim
în opera lui A. Smith şi J.B. Say?

1.8. Bibliografie

D. Ricardo - Opere alese. Vol. I şi II, Editura Academiei, 1962

J.B. Say - Traté d ’economiepolitique. Calmann-Lévy, Paris, 1972
A. Smith - Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra cauzelor şi naturii ei. Vol. I şi II.
Editura Academiei Române, 1965
S. Sută-Selejan - Doctrine economice contemporane. Tipografia Universităţii Timişoara,
1979
S. Sută-Selejan - Doctrine şi curente în gândirea economică modernă şi contemporană,
Editura All, Bucureşti, 1992

23