CAPITOLUL III

STRUCTURA ŞI ARHITECTURA UNUI MICROCALCULATOR IBM PC ŞI

COMPATIBILE

3.1. Apariţia microcalculatoarelor

În anul 1969, inginerii de la Rexas Instruments inventau circuitul integrat, un circuit

semiconductor care conţinea mai mulţi tranzistori, pe acelaşi suport de bază. În anul 1969,
compania Intel a produs un modul de memorie (chip) de 1 Kb, iar apoi a proiectat un chip
multifuncţional, controlat de un program. Astfel, în 1971 apare primul microprocesor, Intel 4004,
care opera cu 4 biţi de date în acelaşi timp.
Succesorul lui imediat a fost un microprocesor pe 8 biţi, Intel 8008, apărut în 1972. Se
proiectează primele microcalculatoare, bazate pe microprocesorul Intel 8008, cu utilitate pur
demonstrativă. In 1973, Intel proiectează microprocesorul 8080, care era de 10 ori mai rapid
decât 8008 şi putea accesa 64 Kb memorie. Acesta a fost pasul care a declanşat o nouă epocă,
cea a microcalculatoarelor.
Primul microcalculator comercializat a fost Altair, produs al firmei MITS. Altair conţinea
un microprocesor Intel 8080 şi 256 octeţi de memorie. Bill Gates şi Paul Allen dezvoltă un
interpretor pentru Altair, pe care 1-au denumit BASIC, primul limbaj de programare pentru
microcalculatoare. In 1976, o nouă companie, Apple Computer, lansează calculatorul Apple I,
urmat în 1977 de Apple II, care a impus un standard pentru toate microcalculatoarele care au
urmat.
Pe 12 august 1981, firma IBM lansează un nou standard, calculatorul IBM PC. Compania
IBM a contactat firma Microsoft, pentru sistemul de operare (MS-DOS) şi pentru limbajele de
programare destinate calculatorului personal.
Din 1981 şi până astăzi, microprocesoarele au evoluat într-un ritm rapid, de la
microprocesorul 8088 de 4,77 MHz până la microprocesoarele actuale, cu o frecvenţă care astăzi
poate depăşi 1 GHz.

3.2. Principalele componente ale unui microcalculator

Dacă la început computerele erau folosite pentru prelua informaţii de la utilizator (date de
intrare), a le prelucra pe baza unor instrucţiuni prestabilite şi a oferi rezultatele înapoi
utilizatorului (date de ieşire), computerele actuale nu mai sunt doar maşini de prelucrat
informaţii, ci şi dispozitive care facilitează comunicarea respectivelor informaţii între doi sau
mai mulţi utilizatori, de exemplu sub formă de numere, text, imagini, sunet sau video.
Termenul „computer” este un sinonim pentru calculator electronic, preluat identic ca
formă şi ca sens din limba engleză. El a intrat în limba română mai târziu decât ordinator, un alt
sinonim pentru calculator electronic preluat din limba franceză.
În engleză, substantivul computer s-a format din verbul englez to compute, preluat în
1631 din franceză (verbul computer), preluat la rândul său din latină (verbul computare) care are
înţelesul a calcula, a socoti.
Computerele de astăzi vin în forme şi prezentări diverse. Probabil cel mai familiar este
computerul personal (PC) şi varianta sa portabilă, numită laptop sau notebook. Mai nou se
folosesc din ce în mai mult dispozitive PDA (Personal Digital Assistant) şi Netbook, printre
avantaje fiind greutatea scăzută şi automia mărită, datorată consumului energetic redus. Însă cea
mai răspândită formă este aceea a computerului integrat (embedded) - înglobat complet în
dispozitivul pe care îl conduce. Majoritatea maşinilor şi pornind de la avioanele de luptă până la
aparatele foto digitale, au computere integrate.

20
 PC-ul este calculatorul de acasă, de la birou, din şcoli, şi aproape de peste tot acolo unde
apar calculatoare destinate utilizării de către o singură persoană la un moment dat. Printre
atuurile care fac din PC-uri cele mai răspândite calculatoare se numără: preţul de achiziţie
accesibil oricărui tip de buget şi existenţa unui număr impresionant de programe conceput pentru
PC-uri.
Pe 12 august 2010 se implinesc 29 de ani de lansarea pe piata a primul PC.

a. PC b. Laptop c. Netbook d. PDA

3.3 Tipuri de calculatoare portabile

Laptop sau notebook ? Răspuns: este acelaşi lucru şi anume un calculator portabil.
In funcţie de mărimea ecranului, greutate, dimensiuni, preţ, specificaţii, există mai multe
categorii şi tipuri de laptopuri. In funcţie de categorie avem: basic (budget), mainstream,
lightweight (greutate redusă), business, multimedia, performance şi gaming. Preţul diferă în
funcţie de mărimea ecranului, dotările şi greutate.
In funcţie de caracteristici neintâlnite la alte categorii, laptop-urile se împart în:
Tablet PC: un fel de laptop/netbook cu touchscreen, cu ecran ce se poate roti pentru a
transforma laptop-ul într-o agendă pe care se poate scrie cu stylusul (un fel de creion digital).
Comparativ cu un netbook, aceste tableturi au acelaşi număr de porturi şi ieşiri sau mai puţin
(depinde de dimensiuni). Se foloseşte de obicei la o prezentare (se pot desena schiţe foarte usor
pe un Tablet PC)/gestiune de produse sau atunci cand PDA-ul pur şi simplu nu satisface nevoia
de performanţă şi workspace. Dimensiuni ecran (în mod normal): 12" inch - 15"inch.

Tablet PC

Netbook sau mini-notebook: un “laptop” cu un ecran mai mic, tastatura mai mică,
greutate mică, preţ decent, procesor slab şi puţin consumator de energie, baterie cu autonomie
mare, şi de cele mai multe ori, fără unitate optică. Se foloseste de persoanele care are nevoie de
mobilitate şi conectare fără fir la Internet. Au apărut destul de recent pe rafturi. Dimensiuni ecran
(în mod normal): 7" inch - 12"inch.

Netbook

21
 UMPC - Ultra Mobile Personal Computer: este o treaptă superioară la PDA-uri. Pe ele
se găsesc mai puţine porturi/ieşiri/intrări comparativ cu un tablet, şi de obicei au preţuri destul de
mari cu performanţe mai scăzute decât un netbook. Dimensiuni ecran (în mod normal): 5” inch -
7” inch.

UMPC

MID - Mobile Internet Device: este un termen folosit de marketing pentru a descrie un
calculator de mână ce poate accesa Internetul, este capabil de să redea fişiere multimedia, iar ca
dimensiune este mai mic decat un UMPC. MID-urile acoperă nişă între UMPC-tablet si PDA-
smartphone. Dimensiuni ecran (în mod normal): 3.5” inch - 6”inch.

MID

PDA şi Smartphone: nu sunt laptop-uri propriu-zise, dar se apropie destul de mult ca

funcţionalitate de un calculator portabil. Dimensiuni ecran (în mod normal): 2” inch - 3.5”inch.

Configuraţia fizică a unui calculator personal actual este constituită din unitate centrală
şi dispozitive periferice (interne sau externe).

Unitatea centrală poate fi montată într-o carcasă orizontală sau verticală (de tip tower:
mini, midi, big).
Microprocesorul, memoria RAM principală şi memoria ROM sunt conectate pe placa de
bază a calculatorului, aceasta aflându-se în carcasă.
In carcasă sunt montate, de asemenea, dispozitivele de memorare externă (hard-disc,
unităţile de floppy-disc, compact-disc), sursa de alimentare, dispozitive interne suplimentare
(placa de sunet, extensii de memorie, modem intern etc.), precum şi porturile ce permit
conectarea dispozitivelor externe de intrare/ieşire.
Dispozitivele periferice externe (monitor, tastatură, mouse, imprimantă etc.) sunt
conectate la unitatea centrală prin intermediul unor cabluri seriale sau paralele.

3.4. Arhitectura von Neumann

.. John Von Neumann nu a construit niciodată un calculator. Matematician de

origine maghiaro-americană, Neumann a conceput un calculator care poate
P u T r l rez0*va probleme matematice. Lucrările sale au stat la baza proiectării de
< calcualtoare digitale începând cu anii ‘50. Deşi calculatoarele de astăzi sunt foarte
! I t o u k departe din punct de vedere tehnlogic faţă de primele calculatoare de tip von
Neumann, acestea procesează datele în principiu la fel.

22
 Deşi designul şi performanţele calculatoarelor s-au îmbunătăţit dramatic în comparaţie cu
anii 1940, principiile arhitecturii von Neumann sunt în continuare la baza aproape a tuturor
maşinilor de calcul contemporane.

In viziunea lui Neumann părţile principale ale unui

calculator digital sunt:
• un dispozitiv de intrare responsabil cu
introducerea date în calculator (precum o
tastatura)
• o zonă de memorie pentru stocarea datelor şi
programelor
• o unitate aritmetică pentru efectuarea calculelor
o unitate de control care să realizeze transferul
instrucţiunilor şi datelor între memorie şi
unitatea aritmetică
• un dispozitiv de ieşire (precum monitorul)
Deci, această arhitectură descrie un calculator avînd patru module importante:
a. unitatea de control,
b. unitatea aritmetică-logică (UAL, arithmetic logic unit sau ALU),
c. memoria centrală (UM)
d. dispozitivele de intrare/ieşire I/E (sau I/O, de la input/output). Acestea sunt
interconectate cu un mănunchi de fire numit magistrală (bus ) şi sunt conduse în tactul
unui ceas (clock).

Unitatea de control este un modul central care comandă şi leagă toate celelalte module
între ele. Rolul ei este să culeagă (“citească”) instrucţiunile şi datele din memorie sau de la
dispozitivele I/E, să decodeze instrucţiunile, să ofere UAL date de intrare corecte conform cu
instrucţiunile, să “instruiască” UAL ce anume operaţie să efectueze asupra intrărilor, precum şi
să trimită rezultatele înapoi (să “scrie”) în memorie sau către dispozitivele I/E.
O componentă cheie a unităţii de control este un contor (contorul de instrucţiuni). El
conţine la orice moment adresa instrucţiunii curente, în permanentă schimbare.
Fizic, începând din anii 1980, UAL şi unitatea de control se plasează pe acelaşi circuit
integrat numit unitate centrală de procesare, (CPU - Central Processing Unit), sau
microprocesor.
Pentru arhitectura calculatoarelor s-au adoptat /standarde. Un prim standard de acest fel,
care mai este utilizat şi în prezent, este ISA (Industry Standard Architecture) care a fost elaborat
de IBM odată cu primul IBM PC, apărut la începutul anilor '80. Sistemele de calcul mari pot
avea înglobate mai multe procesoare (supercomputer).
UAL (Unitatea Aritmetico-Logică) este din multe puncte de vedere “inima” sau
“miezul” calculatorului. Aceasta este capabilă să efectueze mai multe tipuri de operaţii, de
exemplu operaţii aritmetice (adunare, înmulţire etc.), operaţii de comparaţie, operaţii de
manevrare a datelor (duplicare, mutare, trunchiere etc.).
Conceptual, memoria unui calculator poate fi văzută ca o mulţime de “celule”
numerotate. Fiecare celulă primeşte drept “adresă” un număr unic propriu; ele pot înmagazina o
cantitate mică, prestabilită de informaţie. Informaţia poate fi ori o instrucţiune, ori date propriu-
zise. Instrucţiunile “spun” calculatorului ce să facă, iar datele sunt acele informaţii care
trebuie prelucrate conform cu instrucţiunile. In principiu orice celulă poate stoca atât
instrucţiuni cât şi date, desigur că la momente diferite. Interesant este şi cazul când una sau mai
multe instrucţiuni, deja stocate în memorie, sunt privite de către alte instrucţiuni drept date de
prelucrat/modificat şi sunt deci ele însele modificate dinamic (“în mers”), după necesitate.

23
 Memorie de Regiştri

Memorie Cache

Memorie principală

Memorie externă

Preţ vis-a-vis de viteza la memorii

Sistemele de I/E (I/O) sunt dispozitive prin care computerul preia informaţii din lumea
exterioară şi raportează înapoi rezultatele. Într-un calculator personal obişnuit (PC sau Apple
Macintosh), dispozitive uzuale de intrare sunt, de exemplu: tastatura, mouse-ul, scanner-ul, iar
dispozitive de ieşire sunt: monitorul, imprimanta etc. Există şi dispozitive I/E combinate, atât
pentru intrare cât şi pentru ieşire, ca de exemplu: modemul, placa de reţea, hard discul magnetic.

3.5. Structura calculatorului

Configuraţia unui sistem

este lista componentelor
acelui sistem, pe când
arhitectura unui sistem este
configuraţia împreună cu
relaţiile dintre elemente.

Structura ierarhică a computerului

Un sistem de calcul este un ansamblu format din două componente:

HARDWARE - este un termen care acoperă totalitatea componentelor electronice şi
mecanice ale sistemului de calcul (partea fizică);
SOFTWARE - este un termen care acoperă totalitatea programelor utilizate într-un
sistem de calcul. În cadrul componentei software se distinge un element care asigură
interconectarea tuturor componentelor sistemului de calcul, transformându-le într-o entitate -
calculatorul şi care asigură şi interconectarea acestuia cu mediul exterior.
/V

Întrebări

1. Există deosebiri între „structura” şi „arhitectura” unui calculator?

2. Care sunt componentele de bază ale unui PC?
3. Care este rolul microprocesorului?
4. Care este componenta care are rolul de a executa operaţii aritmetice şi logice?
5. Care este rolul dispozitivelor periferice (de intrare/ieşire)?

24
3.6. Structura ierarhică a computerului

Printre principalele componente necesare ce intră în alcătuirea unităţii centrale a unui PC

se numără:

1. Carcasa

Este importantă alegerea unei

carcase compatibile cu modelul
de placă de bază şi care să
asigure un spaţiu suficient
pentru aerisire (există tipuri
precum: Small Tower, Middle
Tower etc).

2. Sursa de curent - alimentează componentele interne ale computerului.

Printre caracteristicile esenţiale se numără tipul (ex. ATX 2.0) şi puterea.

3. Placa de bază, numită “inima calculatorului” - este componenta hardware ce asigură

interconectarea fizică şi o parte din cea funcţională a tuturor celorlalte componente
(hardware si software) ale unui sistem de calcul.

Diagrama unei plăci de bază

25
 SATA C o n n e c to r (x4 ) BIOS Flash Chip
in PLCC S ocket S outh bridge
. (w ith h e a tsin k)
F loppy Drive IDE C o n n e c to r (x2 )
C o n n e cto r
CMOS B a cku p B a tte ry
24-pin ATX Power
In te g ra te d g ra p h ics
C o n n e c to r
p ro c e s s o r
(w ith h e a tsin k)

MM M e m o ry
Slots ( x 4 ) -

CPU Fan
C onnector

CPU Fan & in te g ra te d audio

H eatsink Mount codec chip
Integrated Gigabit
E th e rn e t chip
CPU S ocket
PCI E x p re s s Slot
S ocket 93S)
C o n n e c to rs For
In te g ra te d Peripherals
f S f2 And Mous«. Port.

Placă de bază (socket 939)

Deci placa de bază constituie "temelia" configuraţiei, oferind structura necesară

adăugării tuturor celorlalte componente ale sistemului. De aceea, alegerea unei plăci de bază
performante este primul pas spre obţinerea unei configuraţii reuşite.
Această alegere este condiţionată de performanţele plăcii de bază, la rândul lor direct
dependente de chipsetul acesteia, precum şi de dotările prezente pe placă, de asemenea, în parte
condiţionate de chipset. Un factor hotarator pentru "power users" este şi flexibilitatea şi
accesibilitatea setărilor funcţiilor intime ale plăcii de bază, în vederea realizării overclocking-
ului.
Chipsetul plăcii de bază constituie "inima" plăcii de bază, având o importanţă capitală în
însăşi definirea acesteia şi a performanţelor de care aceasta este capabilă. Chipsetul coordonează
activitatea tuturor componentelor esenţiale din sistemul de calcul, fiind aşadar un "punct nodal"
în cadrul configuraţiei alese. Chipsetul este constituit din două părţi distincte: "northbridge" şi
"southbridge". Conexiunea dintre aceste două părţi ale chipsetului este implementată diferit de
către producători.
- Northbridge este componenta chipsetului plăcii de bază aşezată la "nordul"
acesteia (de unde numele), în vecinătatea procesorului. Funcţia sa este coordonarea activităţii
procesorului, memoriei, interfeţei AGP sau PCI Express. De asemenea, toate datele trec pe
aici spre şi dinspre southbridge. Rolul sau este capital, condiţionând tipul şi generaţia de
procesor şi de memorie care poate fi integrată în sistem, precum şi frecvenţele de funcţionare
a acestora, cu impact direct asupra performanţei. In northbridge poate fi integrat un controller
video, aşa cum se întâmplş în cazul plăcilor de bază cu "video on-board", de obicei cu
performanţe slabe faţă de plăcile video dedicate. P ana-lel F w t, VQA. F i r w i i ^ l E E E 1 3 3 4 a
ZL t w a4 SthtiMl, iirdio 1*
- Southbridge este componenta chipsetului plăcii de bază aşezată la "sudul"
acesteia (de unde numele). Funcţia sa este coordonarea activităţilor de intrare/ieşire, a BIOS-
ului, a interfeţei PCI si IDE, a subsistemului audio etc.; în principiu coordonarea tuturor
activităţilor care nu cad în sarcina northbridge. Southbridge este o componenta mai lentă
decât northbridge, însă importanţa sa este majoră în termenii facilităţilor oferite, opţional
integrând controller Ethernet, USB 2.0, RAID, codec audio (placi de baza cu "audio on­
board"), FireWire.
26
 Interfaţa PCI (Peripheral Component Interconnect) este denumirea celei mai răspândite
soluţii de interconectare a diverselor componente într-un computer personal, o interfaţă
funcţionând (în versiunea actuala si finala, 3.0) la o frecventa de 66 MHz, cu o rata de transfer
maxima de 503 MB/sec. In slot-urile ("mufele") PCI se introduc componente cum sunt placa de
reţea, placa de sunet, TV tuner-ul etc. PCI-X 2.0, funcţionând la 133 MHz (varianta originala),
266 MHz sau 533 MHz, permite rate maxime de transfer de pana la 4,3 GB/sec. PCI-X (PCI
Extended) nu trebuie confundat cu PCIe (Express)care este o soluţie pentru interfaţa video.
In alegerea unui chipset, in afara de indicii de performanţă ai săi mai trebuie ţinut cont şi
de facilităţile suplimentare oferite (de ex. video sau sunet integrat), caz în care nu mai aveti
nevoie de componente separate pentru subsistemul video sau audio. Totuşi, de retinut este faptul
că soluţiile "integrate" în chipset, nu egalează ca performanţă componentele separate, "dedicate".
Principalii producători de chipseturi pentru plăci de baza sunt: Intel, VIA, NVIDIA, ATI si SiS
(pentru platforma Intel), respectiv NVIDIA, VIA, ATI, ALi si SiS (pentru platforma AMD).
Alegerea plăcii de bază este interdependentă de alegerea unei platforme hardware x86 şi
a unui procesor (de exemplu, platforma Intel impune prezenţa unei plăci de bază cu suport pentru
procesoarele Intel). Majoritatea producătorilor de plăci de bază şi de chipseturi pentru acestea
oferă produse pentru ambele platforme, astfel încât, de regulă, utilizatorului nu i se impun
restricţii pe criterii strict comerciale.
Printre caracteristicile esenţiale ce trebuie luate în calcul la achiziţionarea unei plăci de
bază se numără: Socket-ul (se mai numeşte Soclu procesor şi asigură conectarea procesorului la
placa de bază, ex. 775 şi 1366 pentru procesoarele INTEL şi AM2, AM2+, AM3 pentru
procesoarele AMD), formatul (ex. ATX, ATX 2.0 etc.), chipset, tip memorie RAM (DDR2 sau
DDR3) şi FSB (Front Side Bus), numărul şi tipul sloturilor (pentru plăci PCI, AGP, PCI
Express), numărul şi tipul conectorilor (de extensie, mufe pentru furnizarea diferitelor tensiuni
electrice componentelor).
Un aspect important la alegerea plăcii de bază îl reprezintă panoul de conectori din
spatele calculatorului. Conectorii fac legătura dintre dispozitivele de intrare/ieşire, ca de exemplu
monitorul, tastatura, mouse-ul, şi placa de bază.

Panou cu Conectori ai unei plăci de bază

4. Ceasul este componenta hardware ce generează un număr de impulsuri electrice într-o

perioadă de timp. Un impuls generat de ceas se numeşte tact, iar frecvenţa ceasului MB se
măsoară în multiplii unui Hz. Fiecare tact este un semnal de efectuare a unei operaţii
elementare.

27
5. Microprocesorul

Tipuri de microprocesoare

Procesorul (Central Processing Unit) reprezinta "creierul" unui sistem, analogia cu

sistemele vii fiind valabilă. Calculele simple sau complexe, prelucrarea algoritmilor şi obţinerea
rezultatelor se desfăşoară aici. In ultima instanţă, toate celelalte componente din sistem există în
jurul procesorului, fără de care funcţionarea lor (deşi adesea posibilă independent) este lipsită de
sens.
Astfel, anumite componente oferă date procesorului, acesta le prelucrează în conformitate
cu un algoritm şi le oferă la rândul său altor componente, care, în final, oferă utilizatorului
informaţia dorită, fie că este vorba de rezultatul unui calcul aritmetic, fie de o imagine
reprezentând un instantaneu dintr-un joc complex. Având acest rol fundamental, devine evident
că procesorul trebuie să fie performant pentru a putea obţine o configuraţie performantă.
Performanţa procesorului este definită de frecvenţa sa de funcţionare şi de laţimea de
bandă a bus-ului de memorie (prin care comunică cu northbridge), parametri de "forţă brută", iar
în profunzime (lucru deloc de neglijat) de capabilităţile sale logice (seturi extinse de
instructiuni, optimizate pentru diverse scopuri, aşa cum sunt seturile SSE sau SSE2
implementate de Intel sau 3D implementat de AMD).
Alt parametru deosebit de important este dimensiunea memoriei cache din procesor,
aceasta fiind o memorie volatilă ultrarapidă, cu rol de tampon între procesor şi memoria sistem.
Cu cât mai multă, cu atât mai bine.
Viteza de lucru este dată de caracteristicile registrelor de lucru, frecvenţa ceasului intern
şi tipul microprocesorului.
Factorul de formă, în accepţiunea sa legată de procesor, defineşte forma fizică a
conexiunii dintre procesor şi placa de bază, altfel spus, tipul de "mufă" (socket) care se află pe
placa de bază şi în care trebuie introduşi pinii procesorului. Evident că trebuie să existe o
potrivire perfectă la acest nivel, motiv pentru care pe o placă de bază cu un tip mai vechi de
socket nu poate fi montat un procesor cu alt factor de formă (de ex., nu puteţi monta pe o placa
de bază dotată cu Socket A un procesor AMD Athlon 64, care necesită Socket 754 sau Socket
939).
în domeniul tehnologiei informaţiilor (IT), CPU-urile sunt cele pe 32
şi 64 de biţi. Revoluţia recentă a microprocesoarelor este reprezentată
de apariţia acelor multi-microprocesoare care au o putere de calcul
foarte mare şi care pot efectua o mulţime de instrucţiuni într-un
interval de timp foarte scurt. Acestea pot conţine de la 2 cipuri până la
4 cipuri, faţă de cele obisnuite care conţin un singur cip.
Cele mai cunoscute şi utilizate microprocesoare sunt cele create de
două mari firme în domeniul IT, acestea fiind: AMD (Advanced
Micro Devices) şi Intel. Printre cele mai recente microprocesoare produse de aceste firme se
numără: AMD Phenom (4 cipuri), AMD Opteron (4 cipuri), AMD Athlon 64 X2 (2 cipuri), Intel
Core 2 Duo (2 cipuri), Intel Core 2 Quad (4 cipuri).

28
 Datorită faptului că multi-microprocesoarele conţin mai multe cipuri acestea au un preţ
de cumpărare mai ridicat decât cele obişnuite, bazate pe un singur cip.
Probabil, deja mulţi dintre noi folosim procesoare dual core (cu două nuclee) dar nu prea
stim de fapt ce sunt si cum functioneaza acestea.
Un procesor dual-core are două nuclee de
execuţie separate pe acelasi cip, care
rulează la aceeasi frecvenţă. Ambele
nuclee impart aceeaşi package fizic şi
aceleasi interfete cu chipset-ul si
memoria. Totusi, ele pot opera ca nuclee
distincte de execuţie. Procesarea dual­
core este una dintre metodele de a furniza performanta in timp ce se balanseaza cerintele de
putere si consta in adaugarea mai multor resurse procesorului si nu in cresterea frecventei
acestuia.
| p fM M ţ
O statie de lucru bazata pe un procesor
I l
c c c c c c « dual-core extinde capabilitatile PC-ului
P i n o w .?
>
si asigura un mai mare grad de
m V

ci k
c c c c c c ţ
procesare simultan, un utilizator
M c r £ t c t

Prnr-ftfifir (luat
putând, de exemplu, să randeze si sa
i rn r.u tA lin n lm jiR Ity p n r rttrA A rtliii] 4 procAAR p n l ru la lit parniR l

editeze o secvenţa video in acelaşi

timp. Ca o analogie, imaginati-va o autostrada cu patru benzi: pe ea trec pana la de doua ori mai
multe masini fara a obliga fiecare masina sa mearga de doua ori mai repede.
Un procesor dual-core permite
rularea mai multor aplicaţii concepute
r c ^ pentru a exploata procesele multiple,
CC CCC ţ C C|CC aduce mai multe resurse si putere de
procesare in cadrul PC-ului.
I'lVCtfMJI LU lelittuluyitf H ypei I Iu ta di iim ■?x e tu |ie w m tilU jiiâ u H v u i p iilL '« *

Atenţie! La achiziţia unui microprocesor este importantă alegerea unui sistem de răcire
corespunzător (menţiunea BOX presupune livrarea procesorului împreună cu sistemul de răcire,
iar BULK necesită achiziţionarea separată a unui cooler).
Cooler-ul ("răcitorul") este un ansamblu de componente active şi pasive cu rolul de a răci
procesorul. Prezenţa unei asemenea piese este atât de importantă, încât un procesor al cărui
cooler se defectează se va arde/bloca, astfel încât întregul sistem va deveni inutilizabil.
Componenta pasivă a cooler-ului este radiatorul, conceput (ca materiale de construcţie şi
design) astfel încât preia şi să disipe cât mai multă din căldura degajată de procesor. Componenta
activă este reprezentată de un ventilator, care, la rândul său, răceşte radiatorul prin curentul de
aer creat. Actualmente există soluţii de răcire cu lichid, mai exotice dar mai scumpe.
Principalii parametri care intereseaza la un cooler sunt turaţia ventilatorului (de care
depinde eficienţa acestuia) şi zgomotul produs în timpul funcţionării - un parametru care devine
semnificativ atunci când acoperă, de exemplu, sonorul filmului pe care tocmai îl vizionaţi. Veţi
întâlni, în ofertele pentru cooler-e, noţiunea de "ball bearing", ceea ce înseamnă că ventilatorul
cooler-ului respectiv este montat pe un rulment, ceea ce îl face mai fiabil şi mai silenţios. De
notat că există o "compatibilitate" între cooler şi procesor şi factorul de formă al acestuia, astfel
încât nu puteţi monta orice cooler pe orice procesor. De asemenea, cooler-ele au în specificaţii

29
procesorul "maxim" suportat în privinţa căldurii degajate, astfel încât nu e recomandat să montaţi
un cooler care suportă Athlon XP 2800+ pe un Athlon XP 3000+, deşi se poate. Aceste principii
sunt exact aceleaşi şi în cazul chipseturilor grafice de pe acceleratoarele moderne, de asemenea
mari generatoare de căldură.
CoreTemp 0.99.3 este un mic utilitar (277KB) care citeşte temperaratura la procesoarele
iziiixi de ultima generaţie. Datele furnizate sunt de mare acurateţe din
t â C o re T e m p 0 .9 9 .3
I File Options Help

1 Select CPU: :;p

moment ce acestea se bazeaza pe termometrul digital (DTS)
v~|[~2~ Core(s) [T " Thread(s) 1
Processor Information integrat in fiecare core al procesorului si nu pe senzori externi
[o
CPU ID :I0x6FD
APICID:
cum ar fi cei de pe placa de baza.
Revision: [¡v
Processor: |Intel Pentium E2180 (Conroe-2M) Procesoare compatibile:
Frequency: 12951,66MHz (295,17 x 10,0)
Platform: |LGA 775 Core Temp stie sa monitorizeze temperatura la Intel “Core
VID: 11,2875V

CPU #0: Temperature Readings

Duo”, “Core Solo” (Yonah), “Core 2 Duo”, “Core 2 Extreme”,
Tj. Max: |s5°C “Core 2 Quad”, ” Pentium E2000" series, “Celeron 400\500"
Core#0: |45°C
Core #1: 146°C
series (Allendale, Conroe, Merom, Kentsfield, Conroe-L),
“Xeon 3000/3200/5100/5300" series (Woodcrest, Clovertown)
si toata seria AMD K8 (AMD64) si K10 (Phenom, Opteron).
Hot-Spot
In momentul in care procesorul atinge atinge temperatura maxima, acesta
D ie
se inchide pentru a preveni deteriorarea din cauza caldurii excesive.
core »1

Cache
Din fericire chiar cu coolerul si cu ceva overclocking putem să reusim sa
avem, in general, aproximativ 20°C.

Figure 1: Digital Thermometer Block Diagram

6. Memoria
Ce este memoria?
Termenul de memorie poate avea semnificatii diferite.
Psihologia defineşte memoria ca un proces prin care oamenii şi alte organisme reuseşc să
codifice, să stocheze şi să acceseze informaţia.
În acelaşi timp, memorie poate însemna şi un mecanism de reţinere a informaţiei ce
urmează a fi utilizată de un calculator electronic.
Utilizarea noţiunii de memorie atât în cazul organismelor vii cât şi în cazul dispozitivelor
electronice nu este o întâmplare. Memoria reprezintă un factor critic pentru funcţionarea ambelor
categorii, iar procesarea unei informaţii presupune parcugerea aceloraşi trei etape:
• Codare - procesarea informaţiei recepţionate într-o anumită formă.
30
 • Stocare - procesul de creare a unei înregistrări permanente a informaţiei codificate.
• Apelare - procesele inerente utilizării informaţiei stocate.
Ori de câte ori o informaţie ne parvine dintr-o zonă de memorie înseamnă că aceasta a
fost mai înainte codată, stocată şi într-un final apelată. Din contră, ori de câte ori o informaţie nu
ne parvine dintr-o zonă de memorie înseamnă că cel puţina una dintre cele trei etape nu a
funcţionat corespunzător.
Toate calculatoarele au memorie. Atunci când este vorba de calculatoare, termenul de
memorie face referire cel cel mai adesea la memoria internă a unui calculator.
Pentru a înţelege mai bine modul de lucru al calculatoarelor, dispozitivele de memorie ce
echipează un calculator pot fi încadrate ca aparţinând memoriei interne sau celei externe.

Memoria internă (memoria principală sau primară)

Este o componentă hardware de bază, realizată din mii de chip-uri, care operează la
viteze foarte ridicate şi poate fi accesată direct de către microprocesor. Este zona de stocare în
care ajung toate datele înainte de a putea fi procesate de catre acesta. Caracteristicile principale
ale memoriei interne sunt următoarele:
• memorie rapidă: dispozitivele de memorie internă sunt 100% electronice şi oferă o rată
de transfer a datelor net superioară faţă de dispozitivele de memorie electronico-mecanice
(precum hard disk-urile sau unităţile optice),
• memorie costisitoare: dispozitivele de memorie internă presupune costuri ridicate de
producţie per megabait comparativ cu memoria externa. Din aceste motive cantitatea de memorie
internă ce se găseşte într-un calculator este mult mai mică decât cantitatea de memorie externă.
• păstrează temporar programele şi datele în forma lor binară, pe toată perioada de
execuţie a unui program,
• are o capacitate de stocare limitată (dependentă de tipul UC) şi relativ mică,
• condiţionează software-ul care poate fi utilizat pe acel calculator (sistemul de operare şi
programele de aplicaţii. Ex. Sistemul de operare Windows XP necesită minim 128 MB memorie
RAM),
• este organizată ca o colecţie de locaţii de memorie care au asociat câte un număr numit
adresă (de memorie). Locaţia de memorie este unitatea adresabilă a memoriei interne şi este
formată din 9 biţi consecutivi din care 8 biţi pentru informaţie şi 1 bit de paritate pentru
verificarea corectitudinii citirii informaţiei; deci capacitatea de stocare = 1 Byte. Locaţia de
memorie are o adresă unică exprimată în sistem binar. Numărul de biţi ai unei adrese determină
numărul maxim de locaţii de memorie ce pot fi adresate direct; de exemplu, o adresă de 16 biţi
pentru maxim 216 locaţii de memorie adică 64 KB; o adresă de 32 biţi, pentru maxim 232 locaţii
adică 4 GB; o adresă de 36 biţi, pentru maxim 236 locaţii de memorie adică 64 GB),
• o operaţie de scriere/citire în/din memorie presupune: (1) specificarea (de către UC) a
adresei locaţiei de memorie ce va fi implicată în operaţie şi apoi (2) transmiterea octetului de
înscris în locaţia respectivă sau citirea octetului aflat în această locaţie (cu verificarea bitului de
paritate) şi transmiterea lui către UC.
• valori uzuale pentru capacitatea memoriei: de la 128 MB la 4 GB,
• timpul de acces (intervalul de timp necesar unităţii de memorie pentru localizarea unui bit
de informaţie) este de la 200 ns la 2 ns (1 nonasecundă = 10-9 secunde).

Tipuri de memorie internă

A. Memoria RAM CMOS îşi menţine conţinutul după oprirea sistemului, fiind alimentată
cu ajutorul unei baterii. Orice calculator are ataşat un mic acumulator (sau baterie) ce o
alimentează în permanenţă (chiar şi atunci când calculatorul este oprit). Această memorie se
foloseşte pentru memorarea unor parametri de sistem cum ar fi: data şi ora curentă, configuraţia
sistemului, configuraţia memoriei etc.

31
 B. Memoria ROM: Este numită şi memoria internă permanentă deoarece programele care
au fost scrise în ea sunt fixate definitiv. Această memorie este ideală pentru păstrarea BIOS-ului
(Basic Input Output System) sau a informaţiilor primare despre configuraţia sistemului. În cadrul
acestei categorii găsim PROM (Programmable ROM), EPROM (Eraseble Programmable ROM),
EEPROM ( Electrically Erasable PROM) etc. În prezent, pentru BIOS sunt folosite memorii
EEPROM, care pot fi şterse şi rescrise, ceea ce permite actualizarea foarte uşoară a informaţiilor.
Tipuri de memorie ROM:
> ROM - Read Only Memory
Chip-urile ROM nu permit în nici un fel modificarea conţinutului. Scrierea de date
revine fabricantului chip-ului de memorie.
> PROM - Programable Read Only Memory
Chipurile PROM pot fi cumpărate ca chip-uri goale şi umplute cu date cu ajutorul
unor echipamente speciale, denumite generic „programatoare”. Scrierea datelor într-un
astfel de chip poate fi realizată o singură dată.
> PROM - Cum funcţionează?5
La nivel elementar circuitele unei memorii PROM lipsită de date sunt formate dintr-
o serie de coloane şi rânduri interconectate iniţial printr-o siguranţă. Prezenţa unei
siguranţe este interpretată cu valoarea 1. Pentru a stoca biţi, nu trebuie decât ca o parte
din miile sau milioanele de siguranţe prezente să returneze şi valoarea 0.
Pentru aceasta siguranţele care trebuie să returneze valoarea 1 sunt lasate intacte, iar cele
care trebuie să returneze valoarea 0 sunt arse prin folosirea a unui curent electric
suficient de puternic. Arderea siguranţelor este un proces ireversibil, motiv pentru care
un chip PROM nu poate fi programat decât o singură dată.
> EPROM - Erasable Programmable Read-only Memory
Principalul avantaj a unui chip de memorie EPROM constă în posibilitatea de
modificarea a conţinutului cu ajutorul unor echipamente speciale ce folosec lumină
ultraviloletă (UV). Scrierea de date presupune mai întâi stergerea tuturor datelor deja
existente.
> EEPROM - Electrically Erasable Programmable read-only memory
Chipurile EEPROM permit scrierea şi rescrierea de date prin utilizarea unui câmp de
curent electric asupra circuitelor de memorie. Faţă de alte chip-uri de memorie chip-urile
EEPROM aduc o serie de avantaje clare:
- permit scrierea şi rescrierea de date fără a fi nevoie de echipamente adiţionale
- permit modificarea unei părţi distincte din conţinut (nu trebuie să ştergeţi tot
conţinutul pentru a putea scrie date)
> Memorii flash
Marea problemă a chipurilor EEPROM clasice o reprezintă viteza mică de scriere a
datelor. Chip-urile flash (o varietate a chip-urilor EEPROM) vin să corecteze această
problemă prin oferirea unei viteze net superioare de scriere/rescriere a datelor.
Majoritatea echipamentelor hardware actuale conţin firmware-ul într-un chip de
memorie flash. Software de programat memorie flash:

32
 Ce este firmware-ul?

Firmware-ul este software-ul de baza incorporat intr-un dispozitiv hardware.

Firmware-ul este alcătuit din rutine software esenţiale conţinute de memoria ROM a
unui echipament hardware. Firmware-ul este întotdeauna responsabil cu operaţiile de bază,
precum cele de pornire sau cele de intrare/ieşire.
Putem spune, fără a gresi, că orice echipament electronic are nevoie de firmware pentru
a putea funcţiona. Firmware-ul variază de la un set redus de instrucţiuni in cazul dispozitivelor
simple precum alarma electronică de la masină, la instruncţiuni mult mai complexe în cazul
echipamentelor sofisticate precum video playere, telefoane mobile, camere foto/video,
echipamente medicale, etc.
Mai jos putem observa chip-ul de memorie ce contine firmware-ul unui DVD-Player:

Firmware-ul original este cel care deserveşte de cele mai multe ori un produs pe
întreaga sa durata de funcţionare.
Uneori apare însă şi nevoia de a înlocui versiunea curentă de firmware cu una
îmbunătăţită. Dacă firmware-ul este stocat într-un chip de memorie EEPROM sau flash, acesta
poate fi rescris de utilizator cu ajutorului unui program special.
Versiunea nouă de firmware precum şi software-ul de programare a chipului de
memorie EEPROM sau flash pot fi procurate în mod uzual de pe site-ul producătorului
dispozitivului hardware.

Pentru PC-uri procedura de update a firmware-

ului se poate realiza direct din Windows.

Rescrierea BIOS-ului unei plăci de bază din

Windows:

33
 Firmware-ul si BIOS-ul

BIOS-ul unui calculator, acronim ce provine de la Basic Input Output System, este
pentru un calculator ceea ce este firmware-ul pentru alte echipamente electronice.
Totusi BIOS-ul unui PC este ceva mai mult decat un firmware obisnuit deoarece ne
permite sa interactionam cu el in timp ce restul firmware-ului este un software care nu are o
interfata cu utilizatorul (adica este acolo dar nu-l “vedem” niciodata).

C. Memoria RAM este memoria la care accesul este permis atât pentru citire cât şi pentru
scriere. Acest tip de memorie are următoarele caracteristici:
- frecvenţa de lucru şi timpul de acces;
- capacitatea de memorare;
- tipul de memorie. Această memorie lucrează împreună cu procesorul şi are rolul
de a stoca date şi programe care pot fi accesate rapid de către procesor sau de alte
dispozitive ale sistemului.

Memorie RAM

Slotun pentru memoria RAM

Performanţa memoriei RAM are un impact major asupra performanţei sistemului de

calcul şi este definită de doi parametri: viteza de acces şi transfer (a datelor în şi din memorie) şi
capacitatea.

34
 Cu cât o memorie este mai rapidă şi cu cât mai multă memorie RAM este prezentă într-
un sistem de calcul, cu atât mai bine. Adesea, performanţele globale ale unui sistem sunt mult
mai semnificativ ameliorate de instalarea de memorie în plus, decât de înlocuirea procesorului cu
unul mai performant.
Cele două tipuri de memorie utilizate în prezent sunt DDR si DDR2.
DDR SDRAM (Synchronous Dynamic Random Access Memory) este tipul de memorie
RAM larg răspândit în prezent, oferind lăţimi de bandă ale transferului între 1,6 si 3,2 GB/sec., la
frecvenţe ale ceasului de memorie între 100 şi respectiv 200 MHz. Formula "PC-xy00" (de ex.
PC-1600, PC-2100, PC-3200) se referă la module DDR SDRAM având lăţimea de bandă
specificată de numărul adăugat la "PC-". DDR tinde să fie înlocuită de DDR2.
DDR2 SDRAM (Synchronous Dynamic Random Access Memory) oferă lăţimi de bandă
ale transferului între 3,2 si 6,4 GB/sec., la frecvenţe ale ceasului de memorie între 100 şi 200
MHz, respectiv. Formula "PC2-xy00" (de ex. PC2-3200, PC2-4200, PC2-6400) se referă la
module DDR2 SDRAM având lăţimea de bandă specificată de numărul adăugat la "PC2-".
Metrica memoriei. Unităti de măsură a informaţiei:
9 9

Bit (binary digit - cifră binară 0 sau 1)

Byte (octet) este unitatea adresabilă de informaţie şi se prescurtează B sau O.
1 B = 8 biţi
Denumire Acronim Dimensiune
În bytes
Kilobyte KB 1.024 (210)
Megabyte MB 1.048.576 (220)
Gigabyte GB 1.073.741.824 (230)
Terabyte TB 1.099.511.627.776 (240)
Petabyte PB 1.125.899.906.843.624 (250)
Exabyte EB 1.152.921.504.607.870.976 (260)
Zettabyte ZB 1.180.591.620.718.458.879.424 (270)
Yottabyte YB 1.208.925.819.615.701.892.530.176 (280)

Principalele unităţi de măsură pentru memorie stabilite de Intel

Denumirea şi abrevierea unităţilor de măsură a informaţiei

Unitate de măsură Biţi bytes

Bit 1 0.125
Nibble 4 0.5
Byte (octet) 8 1
Word (cuvânt) 16 2
Double-word (dublu cuvânt) 32 4
Quad-word (cuvânt cvatriplu) 64 8
Line (linie) 128 16
Observaţie:
Trebuie să fiţi atenţi dacă este vorba despre biţi sau de baiţi.
• Kilobaiţi, megabaiţii, sau gigabaiţii sunt folosiţi în general pentru exprimarea capacităţiii
de memorie.
• Kilobiţii, megabiţii, sau gigabiţii sunt utilizaţi în general pentru a exprima viteza de
transfer a datelor. Nu trebuie să scăpaţi din vedere că trebuie 8 biţi pentru a se forma un
bait. De exemplu: o conexiune la Internet poate fi de 1 megabit insemna de fapt 128
kilobati pe secunda.

35
7. Memoria cache

3
Memoria cache este o zonă de memorie rapidă care echipează un
JL_
ca dispozitiv electronic in scopul de a mări viteza de lucru a acestuia. In

I
r-sl

I
—
1. M em o ria C a c h e
lipsa memoriei cache viteza de procesare ar avea de suferit doarece
transferul de date dintre o componenteă mai rapidă si una mai lentă
1 A3 1 Prim ul lo c în care m icro- >co
1 00 1 p ro ceso ru l caută datele de care
are n e vo ie este m em oria cache.
c
CD
s-ar efectua la viteza de lucru a componentei mai lente.
(cea mai rapidă m em orie dintr-un
calculator)
cz Memoria cache vine să dreagă lucrurile şi furnizează componentei
ca

>CTJ
>
— rapide datele de care are nevoie imediată la o viteză de lucru sporită
2. M em o ria RAM E
Dacă datele nu se g ăse sc în sau chiar egală.
m em oria c a c h e acestea v o r fi
căutate mai departe în mem oria
RAM.
Ideal ar fi ca memoria RAM să fie înlocuită cu memorie cache, dar
>co
costurile de achiziţie ale unui calculator ar creşte foarte mult. În
3. D isp o z itiv d e st o c a r e
D acă n ic i m em oria R A M nu
ai
X
aceste condiţii, se foloseşte doar o mică cantitate de memorie cache
con ţin e datele necesare, acestea
vo r fi căutate pe un d isp o zitiv de
ca dar care este exploatată la maxim datorită unor algoritmi bine puşi la
punct. De exemplu, microprocesorul poate anticipa ce date vom
1
sto care secund ar. De regulă, pe F
pe hard disk. a>
E
utiliza si le va incarca in memoria cache chiar daca noi inca nu le
folosim pe moment.

Memoria cache si microprocesorul

Memoria cache care se aduce cel mai adesea in discutie este cea care se gaseste localizată
direct in microprocesor, aceasta fiind si cea mai rapida memorie dintr-un calculator
având aceiasi viteză de lucru cu a microprocesorului.
In cazul mircroprocesoarelor, memoria cache este dispusă în majoritatea cazurilor pe
două nivele:
Cache Level 1 - sau L1 : se găseşte montat direct în microprocesor şi poate reţine doar o
mică cantitate de date (la procesoarele fabricate după anul 1997 - intre 16 şi 128 de kilobaiţi).
Microprocesorul este cea mai rapidă componentă hardware din întreg calculatorul, iar această
memorie funcţionează la aceiaşi viteza ca şi microprocesorul.
Cache Level 2 - sau L2 : se găseşte fie tot în componenţa microprocesorului fie undeva
pe placa pe care este montat microprocesorul în cazul calculatoarelor mai vechi. Cache-ul L2
poate funcţiona la aceaiaşi viteză ca şi microprocesorul sau la o viteză inferioară, dar în toate
cazurile la o viteză superioară faţă de memoria RAM. (altfel nu s-ar justifica prezenta acestuia)
Cache Level 3 sau L3: este posibil sa avem de a face si cu al treilea nivel de cache,
denumit L3. Acesta indeplineste aceleasi functii ca si cache-ul L2.
Mai mult cache, mai multă performanţă
Cache-ul L2 este adus în discuţie deseori atunci când trebuie achiziţionat un
microprocesor. Microprocesoarele performante (şi scumpe) sunt dotate întotdeauna cu mai
multă memorie cache decât microprocesoarele cu o performanţă mai redusă dar mult mai ieftine.

Totuşi preţul plătit pentru mai mult

cache nu este direct proporţional cu
performanţa pe care o poate dezvolta
microprocesorul. Dacă la un
microprocesor din aceiaşi gamă îi vom
dubla cache-ul L2 de la 2MB la 8MB
extra cache-ul va profita doar anumitor
aplicaţii iar performaneţele nicidecum
nu se vor dubla ci vor creşte procentual cu 10-20% luand în consideraţie arhitecturile actuale.
Astazi cache-ul L2 in cazul unui microprocesor din gama medie de preturi atinge o
capacitate de cativa megabaiti. ( 512KB - 8MB)

36
 Alte dispozitive echipate cu memorie cache

Nu numai microprocesorul este echipat cu

memorie cache. Pentru a atenua din viteza
scăzută de care dau dovadă dispozitivele
electronico-mecanice precum hard disk-ul
sau unităţile optice, acestea sunt dotate cu o
anumită cantitate de memorie cache
proprie. Viteza de prelucrare a datelor va
creşte cu cât acestea se vor găsi într-un
anumită zonă de memorie rapidă (cache sau
RAM) şi nu direct pe suprafaţa de stocare a
unui dispozitiv de stocare.

Browserele web si cache-ul

Este posibil ca atunci când întâmpinăm probleme cu anumite pagini web sa auzim să
primim un mesaj în legătura ce conţine cuvântul “cache”. Uneori aceasta memorie cache trebuie
stearsă pentru a rezolva probleme de afisare a paginilor web.
Trebuie să ştim de la bun început ca această memorie cache nu are legătură cu
dispozitivele electronice menţionate de mai sus, ci este un spaţiu stocare (pe hard disk in cazul
unui PC) unde browserele stochează temporar o parte din conţinutul paginilor web pe care le
accesăm. Această zonă tampon are rolul de a îmbunătăţi viteza de încarcare a paginilor prin
accesarea loacală a unor elemente (imagini de exemplu) şi nu prin descarcarea acestora de pe
serverul web de fiecare dată.

8. Memoria virtuală

De ce avem nevoie de memorie virtuală?

Memoria virtuală este o zonă de stocare temporară la care se apelează ori de câte ori un
program necesită mai multă memorie RAM decât cea care se găseşte instalată într-un calculator.
Pentru ca memoria RAM să nu impiedice rularea unor programe atunci când aceasta nu
oferă suficient spatiu de stocare, sistemul de operare completează folosind spaţiul de pe hard disk
ca o extensie a memoriei RAM. Chiar dacă un calculator este echipat în realitate cu doar 64 de
megabiţi de RAM, prin folosirea memoriei virtuale un program poate avea la dispoziţie până la 4
gigabaiţi de memorie (in cazul unui sistem de operare pe 32 de biti).
Windows şi memoria virtuală

Memorie virtuală Memoria virtuală ia forma unui fişier special pe

Fişierul de paginare este o zonă pe discul fix utilizată de hard disk care este folosit ca şi cum ar fi memorie
Windows ca şi cumar fi RAM.
RAM. Windows-ul permite unele setari in
Dimensiune totală fişier de paginare ygg
pentru toate unităţile: privinta memoriei virtuale. Aceasta in mod
Modificare standard este creată sub forma unui fisier denumit
4 pagefile.sys, pe acelasi disc (partitie) cu sistemul
de operare.
Memoria virtuală încetineşte lucrul
Principalul neajuns al memoriei virtuale constă scăderea vitezei de lucru în momentele în
care hard disk-ul este accesat frecvent. Hard disk-ul nu poate suplimenta cu succes memoria
RAM deorece este un dispozitiv de câteva zeci sau chiar sute de ori mai lent decât aceasta.

37
 Chiar dacă în prezent cerinţele de memorie sunt cu totul altele decât cele din anul de
graţie 1998, se poate trage foarte simplu o concluzie: cu cât calculatorul are mai multă memorie
RAM cu atât hard disk-ul va fi accesat mai puţin şi performanţa va creşte.
O desfăşurare fluentă a unui program presupune ca cea mai mare parte din date să fie
stocate în memoria RAM şi doar o parte mai mică în memoria virtuală. În caz contrar,
performanţa poate scădea în asemenea măsură încât unele programe devin practic inutilizabile.

9. Overclocking

Overclocking-ul reprezinta supra-turarea procesorului şi memoriei unui sistem de calcul

în scopul creşterii performanţei. Este constituit dintr-un ansamblu de procedee menite să crească
frecvenţa şi voltajele de funcţionare a procesorului şi frecvenţa de funcţionare a memoriei.
Aceste procedee pot consta în manipularea componentelor hardware (de exemplu
"unirea" unor punţi de chipul procesorului pentru a permite modificarea multiplicatorului
acestuia, modificarea poziţiei unor switch-uri de pe placa de bază), în alterarea parametrilor de
funcţionare (frecvenţa, voltaje) utilizând subsistemul BIOS (dacă placa de bază permite) sau în
folosirea unor utilitare speciale rulând în cadrul sistemului de operare.
De reţinut că aceste procedee sunt rezervate celor care ştiu ce fac şi la ce să se aştepte,
având în vedere că overclocking-ul reprezintă forţarea peste limitele normale a unor componente
esenţiale din sistemul de calcul.

10. Registrele

Registrele sunt memorii RAM locale, ultrarapide, cu destinaţie specială, plasate în

interiorul UC, unde se stochează temporar operanzi, adrese de locaţii de memorie, adrese de
echipamente periferice etc., necesare execuţiei instrucţiunilor. Dimensiunea şi numărul
registrelor microprocesorului reprezintă un indiciu important asupra cantităţii de informaţii pe
care UCP o poate prelucra la un moment dat. Cu excepţia microprocesoarelor 8088, 8486 şi 286,
care au regiştrii interni de 16 biţi, microprocesoarele actuale se fabrică cu regiştrii interni de 32
biţi şi 64 biţi.

11. Magistralele microcalculatorului

Magistralele sunt căile de comunicare (pentru transmiterea bidirecţională de date) între

componentele unui calculator (UC, UM, Sistemul I/O). Din punct de vedere fizic, o magistrală
este formată dintr-un grup de fire de conexiune, prin care se transferă semnale electrice. Într-o
perioadă de timp, o tensiune electrică de SV printr-un fir de conexiune indică transmiterea unui
bit de valoare 1, în timp ce o tensiune electrică de OV semnifică transmiterea unui bit de valoare
0. Numărul de fire din care este constituită magistrala reprezintă numărul de biţi ce pot fi
transferaţi simultan prin magistrala respectivă. Caracteristicile esenţiale ale unei magistrale sunt
lăţimea (numărul de fire din care este constituită) şi viteza (cantitatea de date ce pot fi
transferate simultan într-o secundă).
În funcţie de componentele conectate, magistralele pot fi clasificate astfel:
■ Magistrala de intrare/ieşire, denumită şi magistrala extinsă, reprezintă principala
magistrală a sistemului, deoarece conectează toate dispozitivele sistemului de
intrare/ieşire cu unitatea centrală. Deşi performanţele sistemului sunt condiţionate
drastic de performanţele magistralelor, acestea nu au evoluat semnificativ în timp,
ci doar s-au perfecţionat, întrucât noile magistrale trebuie să fie compatibile cu cele
deja existente.
■ Magistrala microprocesorului conectează microprocesorul cu magistrala prin­
cipală a sistemului şi eventual cu memoria cache (dacă sistemul dispune de astfel
de memorie). Magistrala microprocesorului conţine linii de date, de adresă şi de

38
 control. Pe magistrala microprocesorului informaţiile se transmit la viteză maximă
(viteza ceasului intern al microprocesorului).
■ Magistrala memoriei conectează memoria RAM principală cu UCP. Conţine linii
de date şi linii de adrese. Numărul liniilor de date ale magistralei de memorie
trebuie să corespundă posibilităţilor UCP, deci să coincidă cu numărul liniilor de
date ale magistralei microprocesorului. Numărul liniilor de adresă determină
capacitatea memoriei ce poate fi adresată direct de UCP.

Întrebări:

1. Există deosebiri între „structura” şi „arhitectura” unui calculator?

2. Care sunt componentele de bază ale unui PC?
3. De ce alegerea unei plăci de bază performante este primul pas spre alcătuirea unei
configuraţii de calcul?
4. Ce rol are „Chipsetul plăcii de bază”?
5. Ce componentă asigură conectarea procesorului la placa de bază?
6. Ce reprezintă interfaţa PCI?
7. Care este rolul microprocesorului?
8. Care este componenta care are rolul de a executa operaţii aritmetice şi logice?
9. Ce reprezintă memoria RAM CMOS?
10. Ce estememoria ROM?
11. Ce estememoria RAM?
12. Ce este memoria Cache?
13. Ce estememoria virtuală?
14. Ce este „ceasul” şi ce rol are într-o configuraţie de calcul?
15. Ce reprezintă „Overclocking”-ul şi ce rol are?
16. Ce rol are Cooler-ul în configuraţia de calcul?
17. Ce rol au Registrele de memorii RAM?
18. Ce reprezintă Magistralele unui calculator?

12. Acumulatorul (bateria)

Baterie laptop Incarcator baterie de laptop

Formatarea înseamnă descărcarea completă a bateriei şi apoi încărcarea completă.

Formatarea nu este obligatorie, însă ajută mult la mărirea duratei de viaţă a bateriei şi
păstrarea în timp a capacităţii acesteia.
O dată pe lună sau la două luni, este utilă efectuarea unui ciclu descărcare-încărcare
completă pentru revigorarea şi îmbunătăţirea duratei de viaţă după acest proces.
Dacă se ţine laptopul în priză nu se strică bateria.
Dacă laptopul nu este folosit timp îndelungat este bine să fie lăsat încărcat.
Bateriile originale sunt mai bune dar mai scumpe. Bateriile făcute de terţi necunoscuţi,
chiar dacă au capacitate mai mare nu au aceeaşi eficienţă. Multe sunt fabricate din celule
reciclate care sunt eficiente în procent de cam 80% faţă de atunci când erau noi.

39
 Unele notebook-uri au opţiuni prin bios de formatare a bateriei şi este bine să fie folosite
cam de două ori pe an.
Recent, Compania japoneză Eamex a dezvoltat o nouă tehnologie pentru bateria Litiu-
Ion, care rezistă 20 ani, deci acceptă vreo 10.000 de reîncărcări, adică va rezista de 10 ori mai
mult decât bateriile obişnuite de astăzi.
Odata cu aparitia netbook-urilor, computerele portabile cu autonomie de vârf au devenit
accesibile tuturor. Incet incet s-a depasit granita celor 5 ore, apoi 8, apoi 10 şi acum 12. În
realitate, dacă se utilizează sistemul de operare Windows Vista sau Windows 7, se foloseşte
ecranul cu luminozitatea spre maxim, se face conexiunea la Internet (prin Wi-fi sau 3G) şi se
rulează câteva aplicaţii de bază (un browser, Microsoft Word, Yahoo Messenger, Winamp -
toate în paralel), atunci durata de autonomie poate să fie de 8-9 ore.
Windows 7 a fost acuzat de mulţi utilizatori că iscă probleme bateriilor laptop-urilor şi
mini laptop-urilor. Compania Microsoft consideră că plângerile utilizatorilor au fost cauzate de
faptul că aceştia nu au constatat la timp degradarea bateriilor de pe notebook-urile şi netbook-
urile lor. Windows 7 dă numai mesaje de avertizare, cauzate de reducerea puterii bateriilor. Dacă
bateria a început să funcţioneze la doar 40% din capacitatea sa normală, Windows 7 sesizează
acest lucru şi dă alarma, pentru că acest OS acceptă în general un prag de degradare de 60%. Mai
mult decât atât, tehnologia inclusă în Windows 7 care evaluează starea bateriei foloseşte doar
date de tip read-only, primite de la baterie. Aşadar, nu poate să modifice în vreun fel autonomia
acesteia sau datele interne pe care le primeşte de la ea, pentru că pur şi simplu realizează o
comparaţie între datele iniţiale, teoretice, privind capacitatea totală şi completă a bateriei şi
datele privind gradul actual de reîncărcare al acesteia.
Componentele care consumă bateria laptopului sunt:
- ecranul LCD
- chipset-ul
- procesorul
- placa grafica
- hard disk-ul
- placa de reţea (wireless sau cu fir)

Contribuţia fiecărei componente la scăderea autonomiei laptop-ului

Aceasta listă este influenţată şi de alegerea componentelor. De exemplu, un chipset cu

placa video integrată consumă mai mult decât un chipset normal, dar per total, laptopul are
autonomie mai mare datorită lipsei chip-ului grafic dedicat. In plus, dispozitivele externe pe care
utilizatorul le poate conecta la porturile USB, Firewire, Express card etc. scad şi mai mult
autonomia laptopului.

Concluzie: pentru autonomie serioasă ai nevoie de o baterie de capacitate mare, un ecran

cu luminozitatea scăzută manual, un chipset eficient, cu grafica integrată, mult RAM pentru a nu
folosi harddisk-ul prea mult, un semnal WiFi puternic şi, cel mai important, trebuie să rulam
40
aplicaţii care nu ocupă prea mult procesorul şi placa video. Dispozitivele externe nu trebuie să
fie conectate," bineînţeles.
5

13. Monitorul (display)

Ecranul este un dispozitiv de ieşire pe care calculatorul afişează rezultatele prelucrărilor,

mesajele pentru utilizator si informaţiile despre starea sistemului. Acesta este format şi din
circuite necesare obţinerii imaginii pe ecran. Monitorul este conectat la o placă video (adaptorul
video) din calculator care prelucrează semnalele primite de la procesor pentru a le transforma in
imagini grafice. În sistemele de calcul disponibile astăzi, există trei tipuri de terminale grafice
importante:
• tub cu reîmprospătare prin fascicul direct;
• tub cu scanare directă a imaginii (DVST);
• tub cu scanare roster (TV digital).
Tubul cu reîmprospătare prin fascicul direct foloseşte metoda vectorială pentru
generarea imaginii pe ecran. Termenul de reîmprospătare se referă la faptul că imaginea trebuie
regenerată de mai multe ori pe secundă, deoarece pixelii îşi menţin strălucirea un timp foarte
scurt, de ordinul microsecundelor. O imagine continuă se obţine prin reîmprospătarea repetată a
ecranului de către fasciculul direct. Admite proceduri de ştergere parţială şi animaţie.
Tubul cu scanare directă a imaginii generează o imagine care rămâne stabilă o perioadă
de timp nelimitată, până când ecranul este şters. Nu suportă operaţii de ştergere selectivă.
La tuburile cu scanare roster, un fascicul de electroni trasează în zig-zag o imagine pe
ecran. Acest mod de lucru este asemănător cu acela al televizoarelor comerciale. Diferenţa este
că sistemul TV primeşte semnale analoge originale, generate de o video cameră, în timp ce
terminalele raster primesc semnale digitale generate de calculator. Aceste monitoare au o
imagine de calitate si suportă animaţia.
Ecranul cu plasma. Tehnologia ecranelor cu plasmă este relativ nouă. Display-urile cu
plasmă utilizează lămpi cu neon minuscule, aranjate într-o reţea plană, care asigură o rezoluţie
medie.
Display-uri cu cristale lichide (LCD) - sunt terminale cu ecrane
din cristale lichide pe care imaginea este generată cu ajutorul diodelor
luminiscente (LED). În afara de ecranele enumerate până acum, mai
există display-uri care utilizează fascicule laser, în locul fasciculelor de
electroni.

Legătura între magistrală şi monitor este făcută de placa video, care conţine două
componente de bază:
• controlerul video care reglează imaginea de pe ecran;
• memoria de regenerare a imaginii (display memory) care conţine codul imaginii afişate
pe ecran.
Exista două tipuri de plăci adaptoare:
• plăci monocrome care pot genera numai texte monocrome;
• adaptoare grafice color care pot genera atât texte cât şi imagini grafice, în mai multe
culori.
Monitoarele au următoarele caracteristici:
• lungimea diagonalei;
• radiaţia ecranului - efectul produs de aceste radiaţii asupra întregului organism uman şi
nu numai asupra ochilor, deci se recomandă monitoare “Low-radiation” sau chiar fără
radiaţii;
• tipul semnalului folosit - monitoarele pot fi:

41
 - cu semnale analogice (semnale pentru transmiterea informaţiei, care pot prezenta
orice valoare între o valoare maximă şi o valoare minimă);
- cu semnale digitale (semnale care codifică informaţia în binar şi care pot
prezenta doar două valori, corespunzătoare cifrelor binare).
• numărul de dimensiuni pentru afişare - monitoarele pot fi:
- cu două dimensiuni;
- cu trei dimensiuni.
Monitoarele pot lucra in doua moduri:
- modul text;
- modul grafic.
1. În modul text ecranul este împărţit în linii şi coloane (24 de linii si 80 de coloane). La
intersecţia unei linii cu o coloană se generează un caracter text printr-o matrice de puncte
luminoase (pixeli).
Pentru fiecare poziţie de afişare de pe ecran, în memoria de regenerare a imaginii trebuie
să se păstreze următoarele informaţii:
• codul ASCII al caracterului;
• atributul caracterului prin care se controlează aspectul caracterului afişat.
Pentru codul caracterului sunt necesari 8 biţi, iar pentru atribut alţi 8 biţi. Atributul
caracterului este diferit, în funcţie de adaptorul folosit.
Atributul pentru afişarea color este format din trei elemente:
• elementul de control pentru culoarea caracterului (foreground ) sau culoarea cernelii;
• elementul de control pentru culoarea fundalului (background ) sau culoarea hârtiei;
• elementul de tip comutator pentru controlul clipirii (blink) caracterului.
Exista trei culori de baza: rosu, verde si albastru (RGB-red-green-blue). Aceste culori
se pot combina obţinându-se încă cinci culori. Cele opt pot avea strălucire normală sau mărită
(bright) şi în acest mod se mai pot obţine opt culori. In total vor fi 16 culori. Fiecare culoare are
un cod de la 0 la 15. Pentru culoarea caracterului se pot folosi toate cele 16 culori. Pentru
culoarea fundalului se pot folosi numai culorile care nu sunt strălucitoare, deci numai 8 culori.
Pentru clipire se vor codifica două stări. Rezultă că pentru atribut se folosesc 4 biţi pentru
culoarea caracterului, 3 biţi pentru culoarea fundalului şi 1 bit pentru clipire, în total 8 biţi.
2. În modul grafic ecranul reprezintă o suprafaţă de puncte luminoase numite pixeli. Cu
ajutorul acestor pixeli se realizează diferite imagini pe ecran. Fiecare pixel este caracterizat
printr-un atribut care este codul de culoare. In modul grafic monitorul este caracterizat de
urmatoarele elemente:
• rezoluţia care reprezintă numărul de puncte pe ecran (nxm). Claritatea imaginii creşte
odată cu rezoluţia.
• definiţia este distanţa dintre două puncte pe ecran (exemplu 0,28 mm). Acurateţea
imaginii creşte odată cu micşorarea definiţiei.
• numărul de culori folosite pentru obţinerea imaginii. Fiecare culoare este codificată.
Fiecare pixel are un cod de culoare. Există monitoare cu 2, 4, 16, sau 256 culori. De
exemplu monitoarele SVGA (Super Video Graphics Array) au rezoluţia de 800x600
pe 256 culori sau 1024x768 pe 16 culori.

Rezoluţia maximă a unui monitor este influentaţă de doi factori:

• dimensiunile suprafeţei de afişare
• şi distanţa distanţa maximă dintre doi pixeli învecinaţi.
Cu cât distanţa dintre pixeli scade, numărul maxim de pixeli afişabili creşte creşte şi
pixei deci sunt posibile rezoluţii superioare. în privinţa dimensiuni suprafeţei de
0 28 m m > » * » ® aflŞare este simplu de înţeles cu cât un ecran de dimensiuni mai mari cu
J # J # J a t â t poate afişa mai mulţi pixeli, iar mai mulţi pixeli pot fi părtaşi la o
• * • * # rezoluţie superioară.

42
 D ot pitch este termenul folosit pentru exprimarea distanţei dintre pixeli. Dacă un
monitor foloseşte un dot pitch de 0,28 mm, înseamnă că doi pixeli nu se pot apropria unul de
altul decât la maxim 0,28 mm. Monitoarele performante pot apropia doi pixeli şi la 0,20 mm, in
general pe seama un preţ final corespunzător.
Majoritatatea monitoarelor de clasă medie folosesc în momentul de faţă un dot pitch de
0,26 - 0,28mm.
Cu cât distanţa dintre pixeli este mai redusă cu atât imaginea câştigă în calitate.
Mediile grafice avansate cum este WINDOWS, solicită foarte mult procesorul care
trebuie să execute un volum enorm de operaţii pentru gestionarea imaginilor. Pentru a descărca
procesorul de o parte din activitatea de gestiune grafică se folosesc plăcile acceleratoare care au
un coprocesor grafic pentru executarea funcţiilor grafice: trasarea de linii, umplerea contururilor,
desenarea umbrelor, defilarea textului, deplasarea blocurilor, a pictogramelor sau a desenelor.
A d ân cim ea culorii
Pentru monitoare numărul acestora se opreşte la 16,7 milioane ceea ce corespunde unei
adâncimi de culoare pe 32 de biţi.
Adâncimea de culoare face ca fiecare pixel de pe ecran să fie deservit de un număr de
biţi care conţin informaţiile necesare pentru afişarea unei anumite culori. În cazul adâncimii de
culoare pe 32 de biţi, există tot timpul 32 de biţi care sunt gata să spună unui pixel ce culoare
trebuie afişată.
Adâncimile de culoare pe 32 de
biţi şi rezoluţiile înalte sunt condiţionate şi
de memoria cu care este echipata placa
video. Toate plăcile video concepute în
ultimii ani sunt capabile să afişeze rezoluţii
mult mai mari decât sunt capabile
monitoarele obişnuite. Drept urmare, nu
trebuie să vă faceţi nici un fel de probleme în privinţa limitei rezoluţiei şi adâncimii de culoare,
orice placă video nouă chiar şi cea mai ieftină, este capabilă de a afişa rezoluţii foarte înalte la
16,7 milioane de culori posibile.
4 biţi Acesta este un standard care poate afişat de orice placă video, dar care este abandonat de foarte
16 culori mult timp.
Dacă Windows-ul nu va recunoaşte ce model este placa dumneavoastră video va apela la acest
stand pentru afişare, iar totul va arăta foarte ciudat.
8 biţi Paleta de 256 de culori corespunde unui standard abandonat dar totuşi necesar bunei funcţionări a
256 de culori unor programe ceva mai vechi. În cele 256 de culori posibile nu se încadrează multe din nuanţele
care ar fi necesare afişării unei imagini de calitatate. Interfaţa clasică folosită de Windows nu este
afectată în mod deosbit datorită folosirii a unei palete de maxim 256 de culori.
16 biţi O paletă de 65 mii de culori se dovedeşte suficientă pentru afişa imagini vii, de o calitatete
65000 de culori aproape fotografică. Diferenţele dintre o imagine afişată doar cu 65000 de culori şi alta afişată cu
un număr mai mare de culori nu sunt evidente în majoritatea situaţiilor.
32 biţi Monitoarele sunt cele mai fidele dispozitive de redare a imaginilor iar 16,7 milioane de culori
16,7 milioane de afişabile este maximul posibil. Afişarea pe 32 de biţi este standardul de afişare în momentul de
culori. faţă.
Spre deosebire de imaginile pe 16 biţi cele pe 32 de biţi dau dovadă de o mai mare fineţe, având
în vedere că benefiază de un plus de 16 milioane de culori.

14. T astatu ra şi m ouse-ul

Tastatura (keyboard) reprezintă cel mai răspândit dispozitiv de introducere a datelor, iar
J mouse-ul este componenta hardware a cărui mişcare pe o suprafaţă plană este corelată
cu deplasarea pe ecran a unui cursor cu o formă deosebită, de obicei de săgeată, ce
constituie cursorul de mouse.
Cuprinde cinci categorii de taste:
■ taste de introducere text (alfanumerice);
■ taste numerice,

43
 ■ taste de deplasare a cursorului
■ taste funcţionale;
■ taste speciale.
Pentru tastaturile mai noi există chiar şi taste de navigare pe Internet.

Tipuri de tastaturi

În funcţie de numărul de taste, există în prezent mai multe tipuri de tastaturi:

■ varianta originală pentru calculatoare personale, cu 84 de taste,
■ tastatura extinsă, cu 101 taste.
Acestea diferă între ele în modul de amplasare a tastelor „Control”, „Retiirn” şi
„Shift".
Dispunerea standard a caracterelor pe tastatură poartă numele de „QWERTY".
Există în prezent dispuneri diferite şi seturi de caractere care să acopere necesarul
lucrului în orice limbă.

Tipuri de tastaturi

Tastatura conţine trei mari categorii de taste:

• tastele alfanumerice se găsesc dispuse pe tastatura principală şi pot fi
recunoscute prin faptul că au scrise pe ele fie caractere alfabetice (A-Z), fie caractere numerice
(0-9).
- pentru tastele alfabetice: în momentul apăsării unei taste alfabetice va apărea pe ecran
litera mică corespunzătoare; pentru a obţine litera mare se menţine apăsată una dintre tastele
speciale Shift şi se apasă tasta corespunzătoare; o altă posibilitate de a obţine litere mari
(Capitals) este aceea de a "bloca" tastatura pe litere mari prin apăsarea tastei speciale Caps Lock
(ledul corespunzător va rămâne aprins);
44
 - tastele numerice se află tot pe tastatura principală, ocupând primul rând de taste ; pe
acestea, în partea de sus, sunt scrise caractere speciale, care se obţin în acelaşi mod ca şi literele
mari (Shift+tasta); o a doua modalitate de a obţine caracterele numerice este utilizarea tastaturii
numerice, având grijă ca tasta specială NumLock să fie acţionată (fapt confirmat de faptul că
ledul corespunzător este aprins);
- tastele cu caractere speciale (cum ar fi ".", "/", "[" etc.) sunt incluse de asemenea în
categoria tastelor alfanumerice.
• tastele funcţionale sunt dispuse pe primul rând al tastaturii şi pot fi recunoscute
prin faptul că au pe ele scris numele tastei funcţionale: F1, F2... F12. Aceste taste sunt folosite în
diferite produse soft în mod diferit, rolul lor general fiind acela de a facilita munca
programatorului prin faptul că prin apăsarea unei anumite taste funcţionale se realizează o
anumită operaţie, deci tasta respectivă îndeplineşte o anumită "funcţie"; de exemplu, mediile de
programare TurboPascal, C, diferite editoare folosesc tasta funcţională F2 pentru salvarea
textului introdus până în momentul acţionării tastei F2.
• tastele speciale sunt dispuse pe întreaga tastatură, unele dintre ele fiind grupate în
partea de mijloc a tastaturii, efectul acţionării lor fiind diferit, funcţie de produsul soft în care
sunt utilizate:
- tasta Esc (Escape) este utilizată în general pentru întreruperea unei acţiuni (ea se găseşte în
partea din stânga sus a tastaturii, fiind singura tastă izolată);
- tasta Tab se foloseşte în general pentru saltul la următoarea zonă;
- tastele Ctrl (Control) şi Alt sunt utilizate în combinaţie cu alte taste, obţinându-se diferite
efecte; de exemplu, utilizând combinaţia de taste Ctrl+Alt+Del veţi reseta calculatorul;
- tasta Caps Lock. În mod implicit, calculatorul primeşte textul introdus de la tastatură sub
formă de caracetere minuscule. Tasta CAPS LOCK face posibilă scrierea permanentă cu
majuscule. Pentru a şti dacă această tastă este apăsată sau nu, aveţi ca martor ledul Caps
Lock. (Caps este prescurtarea de la „Capital letters” adică litere majuscule.) ;
- tasta Backspace provoacă ştergerea caracterului aflat "înaintea" poziţiei curente a cursorului;
- tasta Enter indică în general încheierea "mesajului" transmis de utilizator spre calculator,
deci faptul că acesta (calculatorul) poate lua în considerare ceea ce i-a fost transmis;
- tasta Print Screen determină captarea imaginii ecranului; imaginea captată poate fi transmisă
la imprimantă sau memorată într-o zonă de memorie specială, denumită ClipBoard, de unde ,
mai departe se poate stoca într-un fişier;
- tasta Scroll Lock modifica felul cum se derulează informaţiile pe ecran. Provoacă oprirea
"defilării" ecranului (are în corespondenţă şi un led care este aprins atunci când tasta a fost
apăsată);
- tasta Pause/Break provoacă oprirea execuţiei unui program; programul porneşte după încă o
apăsare a aceleaşi taste sau a tastei Enter;
- tasta Num Lock - activează sau dezactivează tastatura numerică;
- tasta Meniu - afişează meniul contextual al obiectului selectat (acelaşi efect cu clik dreapta);
- Tasta Windows este tasta ce poartă emblema Windows-ului. În combinaţie cu alte taste
această tastă va permite să deschideţi rapid unele aplicaţii standard disponibile în
Windows. Majoritatea tastaurilor fabricate după apariţia sistemului de operare Windows ‘95
sunt dotate această tastă. La calculatoarele Apple aceasta tasta este inlocuita cu simbolul
companiei, adică mărul muşcat.
- tastele speciale de "navigare" şi prelucrare a unui text: tasta Insert - trecerea din modul
inserare în modul suprascriere şi invers; tasta Delete provoacă ştergerea caracterului pe care
se găseşte cursorul; tasta Home mută cursorul "acasă", la începutul rândului; tasta End mută
cursorul Ia sfârşitul rândului; tasta Page Up mută cursorul Ia începutul paginii anterioare;
tasta Page Down mută cursorul la începutul paginii următoare; tastele săgeţi deplasează
cursorul în direcţia indicată de săgeată. Aceste taste sunt dublate pe tastatura numerică.

45
Combinatii de taste in Windows

Combinatie Rezultat
Ctrl+X Cut - Taiere
Ctrl+C Copy - Copiere
Ctrl+V Paste - Lipire
Ctrl+Z Undo - Anulare comanda
Ctrl+A Select All - Selectare completa
Alt+Tab Se afiseaza programele deschise
Alt+(litera comanda) Executare comanda
Ctrl+Alt+Delete Deschide managerul de activitati
Tasta Windows +D Se afiseaza desktop-ul, la a doua apase se revine la fereastra initiala
Tasta Windows Afiseaza meniuk Start
Tasta Windows +L Afiseaza meniul de logare
Tasta Windows +F Cautare de fisiere

Mouse-ul a fost inventat în 1963, de către Douglas Engelbart, cercetător la Stanford

Research Center de pe lângă Stanford University, California, SUA. Producţia a început-o firma
Xerox, în 1970. Mouse-ul este un moment de cotitură în ergonomia utilizarii calculatorului,
pentru că eliberează utilizatorul de restricţiile impuse de tastatură, mai ales în lucrul cu interfeţe
grafice.
Mouse-ul este echipamentul care comandă mişcarea cursorului pe ecran (poziţionarea,
selectarea rapidă, execuţia unor comenzi)
În functie de tipul aplicaţiilor care s-au rulat, au apărut diverse tipuri de mouse: cu două
sau trei butoane (configurabile în diferite aplicaţii), cu rotiţă (de defilare pentru documente foarte
lungi), cu rotiţă (1 sau 2), cu buton lateral (pentru a fi manevrat cu degetul mare) etc.
Mecanismul de determinare a mişcării a evoluat şi el, de la mouse-ul optomecanic la
mouse-ul optic care poate fi utilizat pe aproape orice suprafaţă.
Există şi mouse-ul „wireless” (fără fir), care se bazează pe o comunicare cu calculatorul
prin unde radio sau infraroşii.
Conectarea la desktop se poate face cu ajutorul unui cablu pe portul serial, pe portul PS2
sau pe portul USB.

m i Ixilo n a d iţio n a l [ > 11 11 (1 -0

>iiU'Ui.i a p a s a l e a s a d c t c l J l l l l i a
d u M n -cliek B u to n u l este
p o z i ţ i o n a i d e s t u l d e a c c e s ] l>il
i i i t i c s c i o l l si Ix ilo tiul <le c l i c k
si ă l u i a al m o n s e - n h i i
F olosit peiitiu lu c iu in ti-u u
d o m e n iu cu ie necesita o
m u lţim e dc duhlu -clic k -u ii
m ouse 4 Imtoane m ouse talk

46
15. Discul dur - Hard Disk Drive (HDD)

Harddisk-ul (sau harddrive-ul) este principala componentă de stocare non-volatilă a

datelor într-un sistem de calcul şi se mai numeşte Seiful datelor. Cea mai mare şi mai importantă
parte a software-ului cu care lucrează un calculator zi de zi se află stocată pe hard disk. Sistemul
de operare se află stocat pe hard disk, majoritatea programelor programelor pe care le folosiţi se
află stocate pe hard disk, probabil şi ultimul document pe care l-aţi creat se află stocat tot pe hard
disk.
Un calculator personal fără hard disk nu prezintă prea mare utiltate, având în vedere că
majoritatea software-ul este conceput să funcţioneze în prezenţa unui hard disk.

« Anatomia » unui hard disk

1. Disc sau discuri neflexibile din metal (platane)

acoperite cu un strat de material magnetizabil. Aceste discuri sunt
învârtite de un motor ce poate dezvolta o viteză de rotaţie de
ordinul miilor de rotaţii pe minut (RPM).
2. Braţ deplasabil ce conţine capul de citire/scriere. În
cazul în care un hard disk conţine mai multe platane suprapuse
fiecare dintre acestea este deservit de un cap de citire/scriere
propriu. Activitatea de citire /scriere produce un „zgomot”
specific datorită fenomenelor magnetice implicate în stocarea şi
accesarea datelor. Hard disk-urile au devenit cu timpul din ce în
ce mai silenţioase, zgomotul produs în timpul funcţionării fiind la
unele modele aproape imperceptibil.
3. Un al doilea motor ce poate deplasa capul de citire scriere în orice punct al suprafeţei
de stocare.
4. Parte electronică ce controlează activităţile de citire/scriere şi de transferare a datelor
dinspre şi către calculator. În componenţa acestei părţi intră şi o cantitate redusă de memorie
ultrarapidă de tip cache.
5. Carcasă din metal în care sunt încapsulate componentele mecanice şi o parte din cele
electronice. Această carcasă are rolul de a se comporta şi ca un radiator prelunând caldura
degajată de discurile ce se rotesc la viteze foarte mari
Tipuri de hard disk-uri
În funcţie de diametrul platanelor
de stocare cele mai comune tipuri de
hardisk-ri sunt cele de 3.5 inch respectiv
2.5 inch.
Hard disk-urile de 3.5 inch sunt
cele mai răspândite în rândul PC-urilor
obişnuite şi se gasesc montate interiorul
unităţii centrale. Un calculator obişnuit
nu este limitat doar la un hard disk,
acesta poate avea la dispozitie de regulă
cel putin patru hard disk-uri interne,
numărula acestora putând fi crescut prin
adăugara unor plăci de extensie.
Hard disk-urile de 2.5 inch
deserversc în general calculatoarele
portabile dar şi-au găsit utilitatea şi în interiorul altor echipamente electronice cum ar fi DVD-
Recordere, console, camere video, MP3 playere etc. Acest tip de hard disk-uri necesita o

47
alimentare de doar 5V ceea ce reduce considerabil consumul de energie fata de modelele de 3.5
inch care necesita 12V pentru a funcţiona. Daca la capitolul consum de energie aceste modele ies
castigatoare, la capitolul performanţă modele de 3.5 inch dau dovadă de o rată de transfer a
datelor superioară.
Pentru echipamentele portabile la fiecare milimetru contează există şi hard disk-uri de
1.8 inch, cea mai comună utilizare a acestor hard disk-uri o reprezintă foarte popularele playere
iPod cu hard disk produse de catre compania americana Apple.
Compus din elemente electronice şi mecanice, harddisk-ul stochează datele pe suport
magnetic, în mod non-volatil, în condiţii normale. Principalii săi parametri sunt viteza de
accesare şi transfer a datelor (măsurată în rotaţii pe minut) şi capacitatea (de ordinul GB). Ca
şi la memoria RAM, cu cât un harddisk este mai mare şi mai rapid, cu atât mai bine.
Alegerea unui harddisk depinde mult de tipul de aplicaţii care vor rula predominant pe
acel sistem (de exemplu, un PC pe care se vor face capturi de material video, va necesita un
harddisk în primul rând de capacitate mare, în timp ce un server de fişiere va avea nevoie de
harddisk-uri rapide - de obicei sub forma unei soluţii RAID).
Alt parametru important şi adesea trecut cu vederea este dimensiunea memoriei tampon
(buffer) a harddisk-ului, necesară pentru stocarea temporară a datelor de pe harddisk (de
ordinul MB). Dimensiunea mai mare a acesteia creşte probabilitatea ca datele căutate să fie
conţinute în ea, la un moment dat, ceea ce sporeşte semnificativ performanţa globală a harddisk-
ului.
De reţinut că harddisk-ul rămâne una dintre cele mai lente componente ale sistemului,
operaţiile de căutare/citire/scriere efectuate la nivelul harddiskului fiind cu mult mai lente decât
în cazul memoriei RAM.

Hard disk-uri interne şi hard disk-uri externe

Hard disk-ul intern este gândit să funcţioneze în interiorul unităţii centrale. Putem
scoate un hard disk intern din unitatea centrală şi il putem conecta la o altă unitate compatibilă
dar nu este tocmai o soluţie practică având in vedere că hard disk-urile sunt dispozitive sensibile
la şocuri. Pentru a transfera cantităţi mari de date şi pentru portabilitate există hard disk-urile
externe. Acestea încapsulează într-o cutie, de regulă metalică, un hard disk obişnuit de 3.5 sau
2.5 inch.
Hard disk-urile externe ce incorporeza un drive de 3.5 inch
necesită şi o sursă de alimetare separată, pe cand cele
echipate cu unitati de 2.5 inch se pot multumi si cu cei
5V si 0.5A furnizati de portul USB. Conectarea unui hard
disk extern se realizează preponderent prin interfaţa USB,
dar există şi soluţii care folosesc interfaţa FireWire, eSATA
(de la external SATA) sau chiar interfaţa Ethernet pentru
conectarea într-o reţea de calculatoare.

Interfaţa de conectare
5

Interfata de conectare a unui hard disk din punct de

vedere al utilizatorului este reprezentată de cabluri si
porturi (adică locurile unde sunt introduse aceste cabluri).
Pentru ca un hard disk sa poată comunica cu un alt
echipament hardware este necesar ca cele două dispozitive
să fie compatibile la nivel hardware şi software. La nivel
hardware, în cazul unei PC, chip-ul responsabil cu
interconectarea hard disk-ului se află montat de regulă pe placa de bază si poarta denumirea de
48
controler. Controlerul poate fi un chip dedicat doar acestei funcţii, cum e cel din imaginea de
mai sus, dar în general responsabilitatea comunicarii cu hard disk-ul revine unui chip care
îndeplineşte mai multe funcţii şi este capabil să comunice cu o gama mai largă de dispozitive.

Porturi şi cabluri

Interconectarea dintre hard disk si controler o facem prin intermediul cablurilor si

porturilor si bineinteles cu concursul placii de baza.
Porturile si implicit interfata de conectare pentru hard disk-urile obisnuite poate fi de
doua feluri:

- clasică de tip ATA (de asemenea aceasta interfata mai

poata denumirea de PATA (Parallel-ATA) sau IDE de la
Integrated Drive Electronics )

- de generaţie mai noua, de tip SATA (Serial-ATA)

Cabluri

alimentaro
SATA ♦

cablu
■a l'T j s .U A
A
TA

Interfeţe: ATA, SATA si SCSI

Interfaţa de lucru a harddisk-ului poate fi IDE, SATA sau, în cazul harddisk-urilor

externe, USB.
Interfata ATA (AT Attachment) isi are originea in anii ‘80 in epoca de aparitie a PC-ul
original fabricat de catre compania IBM. Aceasta interfata a cunoscut de-a lungul anilor diverse
standardizari si imbunatatiri dar a reusit sa pastreze si compatibilitatea cu echipamentele mai
vechi. Practic daca dorim sa conectam un hard disk de cateva sute megabaiti tipic pentru
inceputul anilor ‘90 pe ultima versiune a acestei interfete nu ar trebui sa intampinam
incompatibilitati.
Interfata SATA si-a facut aparitia pe piata calculatoarelor personale incepand cu anul
2003. Primele echipamente SATA au beneficiat de o magistrala capabila sa gestioneze maxim
150 de MB pe secunda. Aceasta magistrala a fost imbunatita la o viteza de maxim 300 MB/s
cunoscuta sub denumirea de SATA 2. Chiar daca magistrala pot fi transferati intr-o singura
secunda peste 300 de MB hard disk-urile obisnuite nu pot sustine transferuri de date mai mari de
100 de megabaiti pe secunda.

49
 Trebuie stiut ca interfaţa ATA sau SATA nu este dedidacata doar hard disk-urilor aceasta
interfaţa este folosita si de unitatile optice si alte echipamente de stocare.
SCSI de la Small Computer System Interface, este o interfata folosita in special in
sistemele performante si scumpe precum serverele. Acesta interfata a fost alternativa
profesionala la interfata ATA. In momentul de fata interfata SATA ofera facilitati care o vreme
au apartiunut in exclusivitate doar intetfetei SCSI. (de exemplu posiblitatea de decuplare la cald
(hot swap) a unui hard disk)

Tehnologia RAID

Tehnologia RAID (Redundant Array of Inexpensive Disks, permite cuplarea a două sau
mai multe harddisk-uri într-o singură entitate, pe care sistemul de operare o "vede" ca pe un sigur
harddisk. Scopul este obţinerea unor viteze de transfer mult sporite sau de asigurare mai solidă a
integrităţii datelor. In multiple variante şi pe multiple niveluri, tehnologia RAID este actualmente
accesibilă utilizatorului obişnuit, mulţi producători integrând controllere RAID direct pe placa de
bază.
RAID este folosit la sistemele cu accesibilitate ridicată, unde este important ca sistemul
să ruleze fără oprire. Folosind RAID, se poate schimba de exemplu un hard disk stricat fără să fie
nevoie oprirea sistemului.
Există mai multe tipuri de RAID, fiecare cu avantaje si dezavantaje. Tipurile de RAID pe
care dorim să le implementam ţine de ceea ce ne dorim mai mult: fie un nivel mai ridicat de
performanţă, fie o siguranţă sporită a datelor.
Există 3 tipuri principale în RAID:
• mirroring (oglindirea), adică copierea datelor pe mai multe discuri,
• striping, adică împărţirea datelor pe mai multe discuri,
• error correction (cu corectarea erorilor) unde discuri de verificare redundante stochează
datele pentru a fi detectate şi corectate eventualele erori.

Preţul per MB si capacitatea de stocare

Primele hard disk-uri ofereau un preţ per MB astronomic, acesta

coborand pina la nivelul de 1$ per MB la începutul anilor ‘90. Astăzi putem
vorbi de preturi si de 0,00015$ per MB, in cazul unui hard disk obisnuit de
500GB (500.000 de megabaiti).
De la începutul anilor ‘90 şi până astăzi dimensiunile unui hard disc
obişnuit au rămas aceleaşi, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre capacitatea
de stocare. Capacitatea de stocare a crescut de la an la an, ajungând astăzi de zeci
de mii de ori mai mare faţă de cea a primelor hard disk-uri ce echipau calculatoarele la începutul
anilor ‘90.
Pentru majoritatea utilizatorilor capacitatea de stocare a unui hard disk pare suficient de
mare în momentul achiziţionării, dar în timp devine insuficientă. Acest fenomen se explică prin
faptul că dimensiunele software-ului destinat calculatorului personal au tendinţa de a necesita
mai mult spaţiu. Sistemul de operare lansat de Microsoft în 1995 - Windows 95, necesita mai
puţin 100 de MB spaţiu de stocare pe hard disk, în timp ce mai noul Windows XP necesită
aproximativ 1000 de MB spaţiu pe hard disk iar Windows Vista Ultimate necesta aproximativ
15GB spatiu liber.
De cat spatiu de stocare avem nevoie?
Trebuie să ştim care este spaţiul ocupat de anumite programe sau tipuri de fişiere. Sunt
utilizatori care din dorinţa de a elibera spaţiul de stocare, dezinstealază programe care ocupă un
spaţiu de stocare cu totul nesemnificativ.

50
 Exemple :

Denumire Tip Program/Fişier Spaţiu de stocare

Total Commander 6 Manager fişiere 2 MB
Fisier audio3.30minute MP3 4 MB
mIRC Chat 5 MB
Winamp5.5 MediaPlayer 12 MB
Acrobat Reader DocumentePDF 20 MB
Nero6UltraEdition Scriere CD/DVD 65 MB
AdobePhotoshop CS Grafică 250 MB
Encarta2002 Std. Enciclopedie 470 MB
Microsoft Office2003 Aplicaţii debirou 700 MB
Microsoft Windows XPProfessional (2001) Sistemdeoperare 1000 MB (1 GB)
AdobeMaster CollectionCS4 Suitade aplicaţii deeditare grafica si audio-video 24000 MB (24GB)

16. DVD-RAM

DVD-RAM-ul este un disc reinscriptibil din familia DVD-

urilor ce oferă un spaţiu de stocare care se comportă ca o dischetă
imensă din punct de vedere al utilizatorului. Aceasta înseamă că se pot
şterge şi copia fişiere direct din interfaţa sistemului de operare fara sa fie
necesare programe specializate de scriere.
Windows XP/Vista, Mac OS X sau Linux suporta lucrul direct
cu discurile DVD-RAM, cu menţiunea ca sub Windows XP sunt
suportate doar discurile formatate in sistem FAT32. (instalând softul
InCD se îmbunătăţeşte suportul pentru DVD-RAM)
Ciclul de scrieri/rescrieri este de 100.000 de mii.
Acest tip de stocare prezintă avantaje incontestabile faţă de standardele DVD-RW sau
DVD+RW, dar face ca acest tip de disc să fie incompatibil cu o parte din echipamentele DVD-
Player sau DVD-ROM, chiar şi o parte însemnată dintre unităţile de inscripţionare fiind străine
de acest standard. Totusi unii producători de seamă precum Panasonic, Hitachi, Toshiba sau LG
Electronics promovează acest standard.
Primele versiuni de discuri reinscriptibile aveau o
capacitate de 2.6 GB single sided si 5.2GB in varianta cu doua
fete. (double sided)
Acum discurile au aceiasi capacitate ca si variantele
obisnuite 4.7GB respectiv 9.2GB

17. Unitatea optică

CD-ROM

Istoria CD-ROM-urilor începe în anul 1980 când marile companii PHILIPS şi SONY au
anunţat specificaţii în plus pentru folosirea tehnologiei CD pentru datele de calculator. In 1982
cele două companii, au anunţat un standard pentru aceste unităţi, care includea
la început formatul de 4.72 inci şi care evoluat către unităţile de CD-ROM
utilizate în prezent.
CD-ROM-ul este un suport de stocare optică numai pentru citire (Compact Disc
Read Only Memory) şi face parte din categoria memorilor externe, cu o
capacitate de stocare între 650 si 900 de MB pentru discul de 120mm, şi o
capacitate intre 158 si 200 de MB pentru discurile de 80mm. Cel mai popular este discul de
120mm, folosind aceeaşi tehnologie şi format cu cele mai multe aparaturi elecronice şi
calculatoare personale ce folsesc tehnologia CD-ROM. Discul de 8mm este mai putin popular,

51
dar mulţumită dimensiunilor sale reduse, a câştigat popularitate în rândul aparatelor care folosec
tehnologia digitală audio comprimată, camere de fotografiat digitale sau produse de stocare date,
cum ar fi un reportofon miniatură.
CD-ROM-ul a apărut ca o extensie a HDD-ului. Este un disc de plastic cu diametrul de
4,7 inch. Diferenţa constă în organizarea datelor. Pe CD-ROM informaţiile sunt structurate în
sectoare, care pot fi citite independent, aşa cum se procedează şi în cazul unui hard disk. Spre
deosebire de hard disk-uri şi floppy disk-uri, CD-ROM-ul are o singură pistă, o spirală care
porneşte din centru spre marginea exterioară. Pe fiecare CD-ROM se pot stoca până la 700 MB
de date sau 74 minute de muzică.
Pe piaţă se găsesc şi unităţi CD-R (recordable) şi CD-RW (re-writeable). Scrierea CD-R
se bazează pe faptul că aceste discuri au un strat sensibil la temperatura care îşi poate modifica
starea o singură dată. Suportul CD-R este numit şi WORM (Write Once Read Many). O bună
soluţie pentru crearea CD-urilor o reprezintă unităţile CD-RW care permit scrierea discurilor de
mai multe ori.
Date tehnice care trebuie urmărite la achiziţionarea unui CD-ROM:
• Viteza de transfer a datelor - Această caracteristică influenţează direct durata de transfer
a datelor, atât la scriere, cât şi la citire. Trebuie acordată însă atenţie şi faptului că
inscripţionarea unui CD la viteze mari creşte riscul să apară erori, chiar imposibilitatea de
a fi citite în alte dispozitive.
• Timpul de acces - Reprezintă întârzierea dintre primirea comenzii de citire şi citirea
primului bit al datelor; exprimat în milisecunde cu valoare tipică de 350 ms;
• Memoria internă - Unele unităţi CD-ROM sunt livrate cu cipuri de memorie pe placa
logică. Aceste cipuri joacă rolul de buffere ( stocarea datelor citite înainte de a fi trimise
calculatorului).

Unităţile DVD (Digital Versatile Disk) au fost dezvoltate de câteva mari companii în
domeniul mediilor de stocare optice, precum Sony şi Philips. Citirea discurilor DVD se
realizează prin intermediul unei raze laser cu o lungime de undă mai scurtă
decât în cazul CD-ROM-ului. Sunt posibile astfel densităţi de stocare mai
mari. Stratul pe care se păstrează informaţia este de două ori mai subţire
decât în cazul CD-urilor. Există astfel posibilitatea scrierii datelor în două
straturi. Nivelul exterior, aurit, este semitransparent, permiţând citirea
stratului inferior, argintat. Raza laser are două intensităţi, cea mai puternică
fiind folosită pentru citirea celui de-al doilea strat.
Producători de unităţi optice: Asus, LG, Sony, Panasonic, Samsung, Toshiba, Nec, MSI,
Saphire, Pioneer, Flybook, Lenovo.

Unităţile Blu Ray. Tehnologia Blue Ray reprezintă următorul pas în tehnologia de
stocare pe suport de tip disc, după DVD-ul dual. Capacitatea de stocare este mult mărită,
putându-se astfel trage filme full HD, pentru a fi urmărite pe televizoarele cu ecran lat si imagine
de rezoluţie mare.
Primele unităţi optice compatibile blu-ray au
aparut pe piaţă în anul 2006 sub forma unor
bluray playere.

La fel cum DVD-urile au adus o capacitate de stocare de aproximativ 6 ori

mai mare decat ultraraspanditul Compat Disc (CD), discurile blu-ray (BD)
vin cu o capacitate de stocare de aproximativ 6 ori mai mare decat cea a unui
DVD obisnuit. Blue-ray Disc este un format de suport optic care permite
înregistrarea şi redarea video-clipurilor hig-definition (HD), precum şi
52
stocare unei mari cantităţi de informaţii. Formatul oferă spaţiu de stocare mai mare decât al
DVD-urilor tradiţionale, de până la 25 de GB pe un singur strat, sau 50 GB pe două straturi.
Această capacitate mare de stocare, precum şi folosirea unor codec-uri audio şi video avansate,
permit redare filmelor HD

Tip Marime Capcitate single Capacitate Dual layer

Disc standard 12 cm, single sided 25 GB (23.28 GiB) 50 GB (46.56 GiB)
Disc mini 8 cm, single sided 7.8 GB (7.26 GiB) 15.6 GB (14.53 GiB)

Spre deosebire de CD-uri si DVD-uri care sunt citite cu ajutorul unei raze laser de
culoare rosie, tehnologia blu-ray se bazeaza pe o raza de culoare albastra (de unde si denumirea).
O alta noutate adusa de discurile blu-ray este rezistenta mai buna la zgarieturi datorita
aplicarii unui strat special polimeric ce acopera suprafata de stocare si care o sa tina o vreme
preturile destul de ridicate. Aceasta supraprotectie a aparut datorita pozitionarii stratului de
inregistrare mult mai aproape de fata citibila a discului. Un CD spre exemplu are pozitionat
stratul de stocare la o adancime de 1mm fata de un disc bluray. Discurile blu-ray au avut de
infruntat formatul rival si anume HD-DVD-ul.
Tehnologia Blue-ray este suportată de echipamentele electronice produse de peste 180
dintre cele mai cunoscute firme din lume. Foarte multe studiouri americane susţin această
tehnologie, şapte dintre cele mai importante studiouri (Disney, Fox, Warner, Paramount, Sony,
Lionsgate şi MGM) lansându-şi filmele în format Blue-ray.

BLU-RAY READER LG BLU-RAY WRITER LG BLU-RAY COMBO ASUS

Unitate optică Blue Ray pentru laptop

Disc Blu-ray din hârtie

La 15 aprilie 2004, Sony Corporation şi Toppan Printing, o editură japoneză mare, au

anunţat dezvoltarea primului disc Blu-ray făcut din hârtie. Comparat cu discurile Blu-ray
obişnuite acesta conţine 51% hârtie, poate stoca 25 GB de date şi conţine mai puţine materiale
per disc. Sony şi Toppan au spus că vor continua să dezvolte produsul pentru uz practic.

BD-9

BD-9 este un DVD cu laser roşu cu conţinut BD. Discul trebuie să funcţioneze la o viteză
mai mare decât 3x, cu o rată de transfer de maxim 30,24 Mbit/sec.

Standarde software. Coduri regionale ale discurilor Blu-ray

Codurile regionale ale discurilor Blu-ray cu filme sunt diferite de codurile regionale ale
DVD-urilor. Următoarele sunt codurile regionale pentru discurile Blu-ray:
A/1 - America de Nord, America Centrală, America de Sud, Japonia, Coreea de Nord,
Coreea de Sud, Taiwan, Hong Kong şi Asia de Sud-Est.
B/2 - Europa, Groenlanda, Teritoriile Franceze, Orientul Mijlociu, Africa, Australia şi
Noua Zeelandă.
C/3 - India, Nepal, China, Rusia, Asia Centrală şi Asia Sudică.

53
 Comparaţie între discurile Blu-ray / HD DVD

HD DVD, ca rivalul principal al discului Blu-ray, susţinut de Toshiba, NEC Corporation,

Microsoft, şi Intel, are o capacitate redusă per strat (15 GB vs 25 GB).
În compresia audio-video, discurile Blu-ray şi HD DVD sunt la prima vedere
asemănătoare: ambele suportă MPEG-2, VC-1, şi H. 264 pentru compresia video, şi Dolby
Digital (AC-3), PCM, şi DTS pentru compresia audio. Prima generaţie de filme pe disc Blu-ray
foloseşte MPEG-2 (standardul actual folosit pentru DVD-uri), pe când HD DVD-urile folosesc
codecul VC-1. În compresia audio, există nişte diferenţe. Discurile Blu-ray permit melodii AC-3
la 640 kbit/s , aceasta fiind mai mare decât HD DVD-ul al cărui maxim este de 504 kbit/s.
Cinci studiouri de la Hollywood lansează filme exclusiv pe discurile Blu-ray: Columbia
Pictures, MGM, Disney, Lionsgate and 20th Century Fox (Columbia Pictures şi MGM aparţin de
Sony Pictures). Patru studiouri de la Hollywood sprijină atât discurile Blu-ray cât şi cele HD
DVD: Paramount Pictures, DreamWorks, Warner Bros. şi New Line Cinema. Două studiouri
lansează filme exclusiv pe HD DVD: Universal Studios şi Weinstein Company.

Discurile magneto-optice (Magnetico-Optical) combină

tehnologia discurilor magnetice cu tehnologia CD-ROM. Discurile MO
pot fi atât citite, cât şi scrise, sunt portabile, au o capacitate de peste 200
Mb şi o viteză de acces mai mare decât floppy-discurile şi compact-
discurile.

Banda magnetică, similară benzilor muzicale, este un suport magnetic de stocare a

informaţiilor. Benzile magnetice sunt dispozitive de mare capacitate cu preţuri foarte scăzute, dar
permit doar accesarea secvenţială a informaţiei, viteza de acces fiind mică. Datorită acestor
particularităţi, benzile magnetice sunt utilizate pentru volume mari de date, care sunt accesate rar
şi trebuie păstrate pe termen lung (arhive, copii etc.).

Memorii Stick USB

Stickul USB, după ce a desfiinţat dischetele şi CD-urile
reinscripţionabile, şi-a depăşit tot mai mult funcţia de simplu
dispozitiv de stocare de date şi s-a transformat recent în bilet de
autobuz, album muzical, modem sau chiar PC virtual.
Recent, în oraşul francez Montpellier, s-a lansat primul stck
USB din Europa ce va putea fi folosit în mijloacele de transport.
Acest tip de stick are o memorie de 1 GB şi poate fi reîncărcat pe
internet şi conectat la un computer. Odată urcat în autobuz sau în
tramvai, este suficient ca dispozitivul să fie trecut în faţa unui
dispozitiv de citire care validează biletul.
În prezent se studiază lansarea altor tipuri de stick-uri cu noi
aplicaţii, ca de exemplu, în procesul de învăţământ. Pe un stick USB
se pot descărca toate manualele unui elev, în format electronic.
Portofelul electronic francez Moneo este testat şi el pe suport USB în oraşele franceze
Bordeaux şi Toulon.
Cele mai căutate pe piaţă sunt acum stickurile de 4 GB, care reprezintă 50% din vânzări,
acest format interesând în special industria muzicală, deoarece este ideal pentru vânzările de
albume.
Constructorul american Kingston Technology a prezentat în iulie 2009 un stick de 256
GB, un record mondial în materie, fiind echivalentul a 365 de CD-uri, declarând că, în viitor,
capacitatea de stocare va creşte tot mai mult.
Aproape pentru a stoca programele unui PC virtual, gigantul american Microsoft a
semnat de exemplu un acord cu Interpol pentru a furniza serviciilor de poliţie din 187 de ţări un

54
stick conţinând mai multe programe, grupate sub numele de COFFEE (Computer Online
Forensic Evidence Extractor), care permit accesul la datele conţinute de computerul unui
suspect.

Stick USB de 64 GB Stick USB Lexar JumpDrive Twist Turn 32GB Stick USB A-Data 8GB MyFlash
C903

Alte tehnologii de stocare optică

• HD DVD
• AVCHD
• Digital Multilayer Disk - tehnologia succesoare a Fluorescent Multilayer Disc
• Enhanced Versatile Disc
• Forward Versatile Disc - Format cu laser roşu al Taiwan-ului
• Fluorescent Multilayer Disc
• Holographic Versatile Disc - discuri cu o capacitate de stocare de 200 şi 300 GB sunt în
curs de dezvoltare şi prototipuri, este estimat că vor apare în 2008
• Protein-coated disc
• Tapestry Media
• Versatile Multilayer Disc
• Ultra Density Optical
• Professional Disc for DATA (PDD sau ProDATA)

Prin cablurile electrice ale echipamentelor periferice, informaţia poate fi transmisă în

serie sau în paralel.
La transmiterea în paralel fiecare set de informaţie se transmite pe câte un cablu sub
formă de impulsuri. Astfel pentru transmiterea unui caracter codificat pe 8 biţi sunt necesare 8
cabluri electrice.
La transmiterea serială a informaţiei se foloseşte un singur cablu electric pe care circulă
informaţia bit cu bit, sub forma de impulsuri.
Transmisia serială se face cu viteză mult mai mică decât cea paralelă. Interfeţele seriale
sunt foarte flexibile putând fi folosite pentru diverse conectări. Un dispozitiv periferic se leagă de
calculator prin intermediul unui conector. În funcţie de tipul interfeţei folosite există conectări
pentru interfaţa paralelă şi conectări pentru interfaţa serială.
Un calculator cu o configuraţie minimă (tastatură, monitor, HDD si FD) va avea
următoarele interfeţe:
• interfaţa pentru tastatura care asigură transferarea codului tastei activate şi a
semnalelor prin care se sincronizează biţii transmişi ;
• interfaţa pentru monitor sau adaptorul video care asigură afişarea conţinutului
memorie video, comutarea între modurile de afişare şi comunicarea cu mp. ;
• interfeţele cu unităţile de discuri care asigura: controlurile suporturilor de memorie
externă, controlul vitezei de transfer al datelor şi conversia semnalului din paralel în serie
şi invers.
Conectarea dispozitivului periferic la interfeţe se face prin puncte de intrare numite
porturi care pot fi paralele sau seriale. PC-urile au de regulă următoarele porturi: un port paralel
LPT 1 pentru imprimantă şi doua porturi seriale COM1 si COM2 la care se poate conecta
mouse-ul şi alt periferic serial.

55
 18. Placa video
Placa video este un ansamblu de circuite care realizează
prelucrările finale ale informaţiei care va fi afişată pe ecranul
monitorului, generând totodată comenzile de afişare necesare
spre monitor. Este acea componenta a sistemului care se ocupa
cu tot ceea ce înseamnă "grafică", de la afişarea ferestrelor şi a
conţinutului lor (caractere, imagini etc.) în sistemul de operare
sau diverse aplicaţii, până la randarea scenelor complexe de tip
3D. Actualmente, vorbim despre "acceleratoare grafice", legat
tocmai de capacitatea plăcilor video de a opera cu geometrie tridimensională.
Principalii parametri care definesc o placă video sunt: interfaţa (AGP - Accelerated sau
Advanced Graphics Port sau PCI - Peripheral Component Interconnect, cu variantele lor), care
defineşte lăţimea de bandă a transferului dintre placa video şi placa de bază, procesorul grafic,
definit la rândul sau de frecvenţa de operare şi, extrem de important, de param etri săi intrinseci
(facilităţi hardware, programabilitate), cantitatea si calitatea memoriei proprii (de pe placa video
in sine), frecvenţa bus-ului de memorie.
De menţionat că în prezent chiar şi sistemul de răcire a unei placi video devine un
parametru important, având in vedere cantitatea mare de căldură degajată de unele acceleratoare.
Răcirea poate fi realizată pasiv, activ sau mixt. Acceleratoarele de calitate sunt întotdeauna bine
răcite şi, adesea, au dispozitive de răcire montate şi pe chipurile de memorie, ceea ce le sporeşte
potenţialul de overclocking. Trebuie amintit faptul ca nu orice sistem necesită o placă video,
aceasta putând fi înlocuită de o soluţie "on-board", cu performanţe însă semnificativ mai reduse.
Interfaţa video este interfaţa dintre placa de bază şi placa video, având un rol de
comunicare cu placa de bază şi, prin urmare, cu procesorul şi memoria RAM. Interfaţa AGP este
mai veche şi are rata de transfer de la 266 MB/sec. până la 2GB/sec. Interfaţa PCI permite rate
de transfer de până la 4 GB/sec.
Chipset grafic este "inima" plăcii video, fiind un veritabil procesor specializat. Principalii
săi parametri sunt frecvenţa de funcţionare, lăţimea bus-ului de transfer către memoria grafică şi
programabilitatea - abilitatea de a executa instrucţiuni specifice (bump mapping, transformation
& lighting, pixel si vertex shaders). Principalii (şi practic singurii) mari producatori de chipseturi
grafice sunt ATi si nVidia.
La alegerea unei plăci video, sunt importante o serie de aspecte tehnice:
• Producătorul (ATI sau NVIDIA) şi model chipset;
• Tip şi frecvenţă GPU (Graphics Processing Unit);
• Tip, dimensiune şi frecvenţă memorie;
• Conectori video: D-Sub, DVI, HDMI, Display Port
• Bus memorie (se măsoară în biţi).
La laptop, placa video este integrată pe placa de bază astfel că nu se poate schimba pe
parcurs.

Placă video folosită la laptop Plăci video folosite în SLI intr-un notebook

56
 19. Placa de sunet (sound card)

Placa de sunet sau placa audio este componenta sistemului care se ocupă cu tot ceea ce
înseamnă sunet, de la mesajele sonore ale sistemului de operare, până la muzică şi efectele din
jocuri. Se ataşează sistemului de calcul folosind interfaţa PCI sau poate fi înlocuită cu o soluţie
on-board, prezentă în southbridge-ul chipsetului plăcii de bază. Actualmente, toate plăcile audio
oferă sunet multicanal, precum şi o serie de efecte implementate direct în hardware.
Diferenţele, ca şi la plăcile video, sunt date de performanţa procesorului audio şi a
codecului prezent pe placă. De asemenea, ca şi în cazul plăcilor video, soluţiile on-board sunt
suficiente pentru majoritatea aplicaţiilor, ele fac faţă chiar şi jocurilor (în sensul că jocul va avea
sunet, însă nu aşa cum l-au imaginat producătorii săi în privinţa experienţei audio), în timp ce
soluţiile dedicate (până la cele (semi)profesionale), prezintă performanţe superioare dar şi preţuri
mai mari.
Placa de sunet permite calculatorului să redea sunete prin intermediul unui difuzor, să
înregistreze sunete prin intermediul unui microfon sau să opereze cu sunete stocate în formă
digitală, pe disc. Practic, placa de sunet realizează, în mod asemănător cu modem-ul, conversia
datelor digitale în sunete analogice şi invers. Instalarea unei plăci de sunet este o condiţie
esenţială pentru executarea unor aplicaţii multimedia, aplicaţii care oferă posibilitatea de a
utiliza, pe lângă text şi imagini, sunete, secvenţe video.
Majoritatea plăcilor de sunet sunt livrate cu o interfaţă MIDI (Musical Instruments
Digital Interface), sintetizator MIDI şi soft care să permită compunerea de secvenţe muzicale.
MIDI este în esenţă un standard care îi permite calculatorului să memoreze, să editeze sau să
interpreteze muzică, folosind instrumente muzicale electronice.
Principala caracteristică a unei plăci de sunet este modul de eşantionare. Pentru
codificarea digitală a sunetelor, la intervale periodice de timp (cuante) este preluat câte un
fragment, care este memorat sub formă numerică pe un octet, fiind posibilă astfel codificarea a
256 niveluri de sunet diferite. Calitatea sunetelor depinde de frecvenţă (numărul de cuante pe
secundă) şi de numărul de niveluri de sunet diferite codificate. De exemplu, pentru o muzică de
calitate, înregistrată pe un compact-disc, este necesară o frecvenţă de 44,1 kHz, fiecare fragment
de sunet necesitând 2 octeţi (21b niveluri de sunet diferite). Acest tip de codificare se numeşte
wave şi ar fi similar ca principiu cu codificarea bitmap a imaginilor. Există, de asemenea, un
sistem de codificare care îi permite calculatorului să comunice cu sintetizatoare de sunet,
denumit MIDI. Similar imaginilor codificate vectorial, codificarea MIDI a sunetelor memorează
o secvenţă de instrucţiuni care permit recrearea sunetelor (doar instrumente muzicale, nu şi
voce). Codificările MIDI sunt mult mai compacte decât codificările wave.
Frecvenţa cu care placa de sunet preia eşantioanele (cuantele) de sunet, exprimată în kHz,
şi numărul de biţi utilizaţi pentru codificarea eşantionului determină calitatea sunetului. Cele mai
utilizate frecvenţe de eşantionare sunt 22 kHz şi 44 kHz, iar dimensiunile uzuale de codificare a
unui eşantion sunt 8, respectiv 16 biţi.
Alte caracteristici importante sunt caracterul mono sau stereo, posibilitatea de
comprimare a sunetului pe parcursul înregistrării, compatibilitatea (deşi nu există un standard
oficial pentru plăcile de sunet, placa Sound Blaster este acceptată de majoritatea programelor; o
placă de sunet Sound Blaster-compatibilă poate executa practic orice program care utilizează
sunete).

Creative Sound Blaster Audigy SE Creative USB X-Fi Surround Creative Sound Blaster X-Fi Notebook

57
20. Placa de reţea
5

Placa de reţea, numită şi adaptor de reţea sau placă cu interfaţă de reţea, este o piesă
electronică proiectată pentru a permite calculatoarelor să se conecteze la o reţea de calculatoare.
Termenul corespunzător în engleză este Network Interface Card (NIC). Face parte din categoria
plăcilor de extensie.
Pentru PC-uri, placa este de obicei opţională; când este instalată într-un computer ea
permite accesul fizic la resursele reţelei. Reţeaua permite utilizatorilor să creeze conexiuni cu alţi
utilizatori, în principiu pe două căi: prin cablu fizic sau printr-o tehnologie radio, deci fără fir, de
tip wireless. În prezent, conectarea la Internet (pe calea: PC - placă de reţea - reţea până la
furnizorul de conexiune cu Internetul - Internet) a devenit primordială şi foarte răspândită.
Calculatoarele personale şi staţiile de lucru dintr-o reţea locală sunt echipate de obicei cu
plăci de reţea ce realizează transmisia datelor folosind tehnologie Ethernet sau Token Ring.
Conexiunea realizată prin intermediul unei plăci de reţea este permanentă spre deosebire de
conexiunea oferită de modem care se limitează doar la timpul cât linia telefonică este deschisă.
Tehnologia Ethernet este cea mai răspândită în cadrul reţelelor locale. Dezvoltată iniţial de
Xerox, această tehnologie a fost îmbunătăţită mai departe de Xerox, DEC şi Intel. De obicei,
sistemele sunt echipate cu plăci Ethernet de tip 100BASE-TX sau 1000BASE-TX.
Fiecare placă de reţea poartă un identificator unic propriu, care îi permite să fie adresată
şi regăsită chiar şi în reţelele cele mai mari, de întindere globală maximă.
Producătorii cei mai cunoscuţi sunt: Realtec Semiconductor, Intel, Novell, Asus, Canyon,
D-Link, Edimax, IP-Time, RPC, TrendNet, ST-Lab.

Placa de retea ASUS NX1001, 10/100Mbps, Half/ Full Duplex Capability

Placa de retea TRENDnet TEG-PCITXR, 10/100/1000Mbps, Half/ Full Duplex

Placa de reţea ST Lab U-250 10/100, conectare USB 2.0

Placa de retea IP-Time ZC-W0105, wireless

Placi reţea BrandEdimax wireless cu InterfataPCI

21. Imprimante, copiatoare, multifuncţionale, fax

Imprimanta este un dispozitiv ataşat unui calculator ce permite tipărirea imaginilor şi

textelor aflate în calculator pe diferite formate standard de suport.
Imprimantele pot fi:
• Imprimante orientate pe caracter - memorează şi tipăresc un caracter dintr-o dată:
- Imprimante cu impact - caractere metalice şi panglică tuşată
- Imprimante cu ace (matriciale) - principiul matricii de puncte pentru afişare
58
 - Imprimante chimice - presiune (ardere) hârtie tratată chimic
- Imprimante cu jet de cerneală - picături microscopice încărcate electric
• Imprimante orientate pe linie - imprimante de impact la nivel de linie
• Imprimante orientate pe pagină - numite imprimante laser asociază tehnologia laser cu
tehnologia copiatoarelor
Imprimanta matricială cu 9, 18 sau 24 de ace - realizează imprimarea prin impactul
acelor din metal preţios, acţionate de electromagneţi peste o bandă tuşată, asupra hârtiei. Se
caracterizează printr-o viteză de tipărire redusă, rezoluţie mică şi un zgomot pronunţat. Avantajul
acestor imprimante este preţul foarte redus al consumabilelor.
Imprimanta cu jet de cerneală - funcţionează prin pulverizarea fină a unor picături de
cerneală pe hârtia de imprimat. Există mai multe tehnologii de imprimare cu cerneală, cum ar fi
inkjet, bubblejet, cu sublimare etc., care variază în funcţie de modul de impregnare a cernelii pe
foaie. În principiu, imprimarea cu cerneală constă în pulverizarea picăturilor de cerneală prin
intermediul unor duze foarte fine. Avantajele oferite de aceste imprimante constau în rezoluţia
bună şi viteza relativ mare de imprimare. Dezavantajul îl constituie costul ridicat al
consumabilelor.
Imprimanta laser - după cum arată numele, foloseşte raze de laser sau mici diode
luminiscente care încarcă electrostatic un tambur de imprimare, corespunzător caracterului care
urmează a fi imprimat. Prin facilităţile oferite, ele sunt dedicate îndeosebi utilizatorilor care au
nevoie de performanţă şi viteză de tipărire. În plus, costul consumabilelor raportat la numărul de
pagini tipărite este mult mai redus decât la imprimantele cu cerneală. Procedeul de imprimare
constă în folosirea unei raze laser pentru a atrage cerneala pe un tambur care apoi imprimă
cerneala pe foaie. Această tehnologie asigură o viteză de imprimare, care poate varia între câteva
pagini şi câteva zeci de pagini pe minut, alături de o rezoluţie foarte bună.

Multifuncţionalele sunt echipamente compacte noi care răspund cerinţelor venite din
partea birourilor mici şi a grupurilor de lucru precum departamentele de contabilitate, logistică
sau resurse umane.
Funcţiile de printare, copiere, scanare de mare viteză şi fax opţional sunt
reunite într-un singur echipament multifuncţional.
Dacă echipamentul este legat în reţea atunci utilizatorii pot să copieze,
printeze sau să scaneze din faţa propriului computer, sporind astfel
productivitatea. De asemenea, utilizatorii pot face seturi de documente colaţionate pe care le pot
capsa sau perfora.
Există copiatoare mai complexe care sunt capabile să copieze/printeze în mod automat pe
ambele feţe ale hârtiei (faţă-verso), să copieze pe hărţi de format mare sau chiar să sorteze
documentele, să le capseze şi să le perforeze dar toate aceste operaţiuni vor încetini procesul de
copiere.
Este adevărat că dacă vă bazaţi pe un singur echipament pentru copiere, printare, scanare
şi fax, în cazul unei defecţiuni veţi pierde una sau mai multe funcţionalităţi, poate chiar toate.
Suprasolicitarea copiatorul poate duce la defecţiuni şi reparaţii costisitoare.
Viteza unui copiator este măsurată în număr de copii pe minut (cpm) sau pagini pe minut
(ppm), de format A4 sau letter. Cele mai multe birouri se pot descurca confortabil cu copiatore
cu viteze cuprinse între 15 şi 50 ppm.
Un copiator color va costa cu cel puţin 50% mai mult decât unul monocrom.
Pentru companiile care au nevoie atât printare/copiere color şi alb-negru un copiator
hibrid alb-negru/color este cea mai bună soluţie. Comutând între modul alb-negru şi modul color,
59
un copiator hibrid va economisi banii pentru consumabilele color care sunt mai scumpe decât
cele alb-negru.
O nouă soluţie este şi recenta tehnologie a copiatoarelor pe bază de cerneala solida (gel).
Tehnologia folosită de copiatoarele cu gel este similară cu cea a imprimantelor cu jet de cerneală
dar cu dezavantajele eliminate. Avantajele acestor copiatoare constau în preţul redus de achiziţie
şi preţul consumabilelor cu mult sub preţul copiatoarelor color cu toner.
Dorind achiziţionarea unui copiator, trebuie să aveţi în vedere funcţiile de care aveţi
nevoie, volumul de utilizare, tipul de copiator (alb-negru sau color), necesitatea conectivităţii în
reţea, modelul.
Producători: Canon, IBM, Xerox, Konica, Minolta, Toshiba, Gestetner ş.a.

Modele de imprimante

Tipuri de multifuncţionale

Faxul. Internet Fax

“Fax” este, de fapt, o prescurtare a cuvântului “facsimil”, adică o “copie fidelă a unui
document”. Aparatul de la care se transmite mesajul parcurge fiecare punct al documentului şi
emite semnale, care ajung, prin intermediul cablurilor telefonice sau al undelor radio, la un
aparat similar. Acesta transformă semnalele primite în puncte albe şi negre, imprimate pe hârtie
fotosensibilă sau tipărite pe hârtie obişnuită.
Primul patent pentru fax, emis în 1843, aparţine inventatorului scoţian Alexander Bain.
Fizicianul britanic Frederick Bakewell a fost cel care a îmbunătăţit sistemul creat de Bain şi a
expus prima dată un astfel de dispozitiv în 1851, la târgul mondial de la Londra. În 1861, primul
fax, Pantelegraph, a fost vândut de fizicianul italian Giovanni Caselli, înainte ca telefoanele să
fie inventate. Cel care a inventat, în 1924, fotoradiograma sau facsimilul radio transoceanic,
precursorul faxului de astăzi, a fost Richard H. Ranger. Prima fotografie reprodusă printr-un
facsimil radio transoceanic a fost trimisă de la New York la Londra pe 29 noiembrie 1924.
Radio-faxul este şi astăzi folosit pentru transmiterea diagramelor meteo şi a informaţiilor.
În 1929, inventatorul german Rudolf Hell, un pionier în domeniul scanării şi transmiterii
informaţiilor, a inventat o teleimprimantă, numită Hellschreiber. În 1985, Hank Magnuski,
doctor în inginerie electrică şi fondatorul companiei GammaLink, a inventat primul fax modem
numit GammaFax. Faxul a devenit foarte popular în Japonia, unde competiţia în domeniul
tehnologiei era foarte mare.
Un aparat de fax este un aparat electronic compus dintr-un scaner, un modem şi o
imprimantă, care transmit date sub formă de impulsuri electrice printr-o linie telefonică unui
destinatar; un alt aparat de fax transformă aceste impulsuri în imagini şi le imprimă pe hârtie.
Dezvoltarea Internetului a permis dezvoltarea unui nou serviciu : "mesageria fax", numită
de cele mai deseori "e-mail fax" sau "fax to mail". Această nouă tehnologie înlocuieşte tot mai
mult aparatele de fax propriu-zise, care consumă multă hârtie şi toner/cerneală/bandă de indigo.
Acest serviciu permite trimiterea faxurilor de pe un PC printr-o conexiune la Internet,
prin folosirea unei interfeţe web disponibile pe situl web al furnizorului.

60
 A. Procesul de primire. Când un fax este trimis de la un aparat de fax clasic unui
utilizator de fax Internet, procesul este acelaşi ca de la un aparat de fax la altul. Într-adevăr,
când faxul este trimis prin Reţeaua Telefonică Comutată (RTC) pe serverul fax, acesta din urmă
preia apelul, la fel ca un aparat de fax clasic, primeşte faxul şi îl converteşte în format PDF sau
TIFF, conform instrucţiunilor utilizatorului. Apoi faxul este transmis serverului web care îl
afişează pe interfaţa web de primire, în contul abonatului. Acesta din urmă este alertat de primire
printr-un e-mail fax conţinând un ataşament, iar uneori printr-un SMS pe telefonul mobil.
B. Procesul de trimitere. De pe computerul său, utilizatorul se conectează la contul său
pe situl furnizorului său prin intermediul serverului web. După ce utilizatorul şi-a ales
destinatarul indicându-i numărul de fax, precum şi fişierul pe care doreşte să-l trimită,
documentul este convertit în format PDF sau TIFF de convertorul furnizorului, conform
instrucţiunilor utilizatorului. Apoi fişierul e afişat pe interfaţa de trimitere şi poate fi vizualizat
aşa cum va fi primit de către destinatar. Informaţia este trimisă la serverul de fax care transmite
documentul la aparatul de fax al destinatarului prin reţeaua telefonică standard, aşa-numita Reţea
Telefonică Comutată (RTC). Utilizatorul primeşte mai apoi o confirmare că trimiterea a fost
efectuată, în interfaţa sa web şi/sau pe e-mail.
Avantajele unui serviciu de fax prin Internet în comparaţie cu un aparat de fax clasic
sunt numeroase atât pe plan practic, cât şi pe plan economic. Serviciul funcţionează:
• Fără instalare de software sau de material. Toate manipulările se efectuează de pe
interfaţa web a furnizorului, din contul utilizatorului.
• Fără aparat de fax. Nu este necesară întreţinerea aparatului de fax, deci nu mai e nevoie
să se cheltuiască nici hârtie, nici toner, etc.
• Fără abonament telefonic pentru o linie suplimentară dedicată în exclusivitate fax-ului.
• Faxul poate fi primit în orice clipă, chiar dacă computerul este închis. Pot fi primite
concomitent mai multe faxuri.
• Mobilitate. Toate manipulările se fac de pe interfaţa web, deci serviciul poate fi folosit de
la orice computer conectat la Internet, oriunde în lume.
• Confidenţialitate. Faxurile sunt primite direct în contul utilizatorului şi deci deţin aceeaşi
confidenţialitate mare ca şi acesta. Faxurile primite nu mai riscă să se piardă sau să fie
citite de alte persoane.

Modele noi şi vechi de faxuri

22. Scanner-ul

Scanner-ul este un dispozitiv care „citeşte” de pe hârtie informaţii tipărite (texte,

imagini) şi le converteşte într-o formă pe care calculatorul o recunoaşte, „ bit map ” (hartă de biţi)
(hartă de piţeli) ce se stochează într-un fişier de tip „.bmp” („ bitmap ”) care poate fi recunoscut şi
prelucrat de software-ul de prelucrare grafică.
Scanner-ele nu fac deosebirea între imaginea grafică şi text, aşadar textul care a fost
„scanat” nu se va putea edita direct. Acest lucru este posibil prin utilizarea unui program OCR
(Optical Caracter Recognition).

61
 Caracteristicile Scanner-erelor:
- rezoluţia (densitatea punctelor din matrice), se măsoară în „dotsper inch” (puncte pe inch),
prescurtat „dpi”. Cu cât aceasta este mai mare, cu atât harta este mai densă şi imaginea mai
fidelă. Valorile uzuale sunt între 72 şi 600 dpi.
- adâncimea de culoare (numărul de biţi necesari pentru reprezentarea unui pixel). Cu cât
acest număr este mai mare, cu atît reprezentarea obţinută este mai aproape de realitate.
- forma şi dimensiunile Scanner-ele pot fi manuale sau de birou sau proiectoare pentru
imagini mari. Cele mai uzuale sunt scanner-ele de birou pentru formate A4.
Tipuri de scannere :
După mărime şi posibilitatea de a fi utilizate, există:
■ scanner de birou - arată ca un copiator. Materialul ce trebuie copiat se
aşează pe o suprafaţă plană, de sticlă, capacul trebuind să fie închis, ca şi la
copiator;
■ scanner de mână - este deplasat de-a lungul imaginii care urmează a fi
digitizată. Are dimensiuni reduse, este mai lent şi este util pentru
prelucrarea documentelor mici şi este
La ora actuală se dezvoltă diverse tehnologii de scanare tridimensională. Un scanner
mobil special este cel utilizat pentru citirea "codurilor de bare". Fiecare produs are asociat un
"cod de bare", care conţine informaţii de inventar. Astfel, evidenţa produselor (de exemplu în
supermagazine sau în biblioteci) se realizează mult mai eficient.

23. Trackball sau bila rulantă este un dispozitiv de indicare asemănător mouse-ului. Practic,
este un dispozitiv de intrare ce poate fi considerat un mouse aşezat pe spate: mutarea cursorului
se poate face prin rotirea bilei cu ajutorul degetelor sau palmelor. Trackball-ul este utilizat în
special pentru calculatoarele portabile.

Modele de trackball

24. Creionul optic (light pen) este un dispozitiv asemănător unui creion, dar care are la vârf un
senzor optic. Oferă posibilitatea desenării şi scrierii direct în calculator prin intermediul unor
monitoare speciale.

Modele de tablete grafice şi creioane optice

Istoric
• Acum 5000 de ani în urmă, în Egiptul antic se foloseau ca unealtă de scris tulpini de
bambus, stuf sau papirus în care se turna plumb topit.
• Totuşi, primul tip de creion putem spune că era acel stylus roman: o vergea metalică, de
obicei de plumb, utilizată pentru a zgâria papirusul (strămoşul hârtiei).
• 1564: În Borrowdale, Anglia, se extrage grafit în cantităţi industriale.
• 1662: Începe era modernă a creionului: la Nürnberg, Germania începe producţia în masă
a creioanelor.

62
 • 1795: Nicolas-Jacques Conté pune la punct creionul cu mină de grafit aşa cum se prezintă
astăzi.
• 1812: Apare prima fabrică americană de creioane.
• 1861: Eberhard Faber îşi deschide o fabrică de creioane în New York.
• 1922: fondarea firmei Eberhard Faber GmbH prin deschiderea unei fabrici de creioane la
Neumarkt, lângă Nürnberg.
• 1936: apare creionul mecanic. Un creion mecanic este o ustensilă pentru scris sau
desenat, la care, spre deosebire de creionul obişnuit, mina este mult mai fină se poate deplasa în
interiorul instrumentului cu ajutorul unui mecanism şi poate fi înlocuită când se consumă în
urma utilizării.

25. Tableta grafică (graphics tabiet) este un dispozitiv care permite introducerea facilă a
desenelor şi schiţelor. O tabletă grafică este construită dintr-un creion cu vârf electronic şi o
plăcuţă electronică formată din circuite capabile să detecteze mişcările creionului şi să le
transmită în semnale digitale care sunt transmise calculatorului. Fiecărui punct de pe tableta
grafică îi corespunde un punct de pe ecranul monitorului. Prin urmare, mişcarea creionului pe
tableta grafică se realizează între puncte de coordonate fixe, spre deosebire de mouse, a cărui
mişcare este relativă la poziţia curentă a cursorului pe ecran.

Tablete grafice
26. Touchpad este o mică suprafaţă sensibilă la atingere, folosită ca înlocuitor pentru mouse,
la calculatoarele portabile. Touchpad-ul este porţiunea din laptop de formă dreptunghiulară, care
se diferentiază de restul carcasei prin faptul că mişcarea pe suprafaţa sa se transmite vizual prin
mişcarea cursorului mouse-ului pe ecran. Touchpad-ului îi sunt alăturate si 2 butoane (în
general) ce ţin loc de click-dreapta şi click-stanga (făcând asemănarea cu mouse-ul).
Modul de functionare. Prin miscarea unui deget pe suprafata touchpad-ului sunt
tranmise mici impulsuri (impulsuri ce nu pot fi transmise cu orice material, de exemplu miscarea
unui creion de lemn pe touchpad nu aduce nicio modificare pe ecran) receptorilor de sub
materialul respectiv, receptori ce detecteaza orice variatie a frecventei/tensiunii standard.
Receptorii transmit la randul lor mai departe semnalul respectiv, semnal ce se concretizeaza pe
ecran unde cursorul are aceeasi miscare cu cea a degetului.
Nu trebuie să apropiaţi un magnet de touchpad, magnetul îi va deregla câmpul respectiv.
Când îl curăţati sau folosiţi, aveţi grijă să nu apăsaţi foarte tare, acest dispozitiv fiind sensibil.

Modele de Touchpad

Touchpad USB TouchPad Keyboard

27. Joystick-ul este un dispozitiv de intrare special pentru jocuri. Este de fapt o manetă care se
mişcă în toate direcţiile controlând deplasarea pointerului. Este similar unui mouse, cu
deosebirea că la mouse mişcarea cursorului încetează odată cu deplasarea, pe când la joystick-
63
cursorul continuă să se deplaseze în direcţia în care este îndreptat joystick-ul, încetând cu
revenirea la poziţia iniţială.

Modele de Joystick-uri
28. TV Tuner-ul captează semnalele analogice TV şi le transformă în format digital pe care îl
poate citi computerul. Acest lucru permite vizionarea programelor de televiziune pe calculatorul
personal. TV tunerele performante pot scoate cele mai reuşite sunete stereo de pe un semnal TV,
în locul sunetelor obişnuite pe care le reda televizorul. Unele dintre acestea permit utilizatorilor
să stocheze programe pe hard disk-urile PC-urilor şi au funcţia "time shift" - pot să "îngheţe" şi
să inregistreze o acţiune live.
În plus, acestea au programe care captează imaginile de pe ecran şi permit adăugarea de
efecte speciale şi să postarea de imagini video pe Internet etc. De exemplu, poţi naviga pe
Internet, iar în colţul ferestrei să vizionezi emisiunea preferată.
După ce ai memorat toate posturile TV, te poţi aşeza liniştit în fotoliu şi urmări canalele
preferate pe monitorul PC-ului tău, fie în fereastra, fie în mod full-screen.
Una dintre funcţiile interesante ale TV tunerelor este cea de "scheduler". Aceasta permite
programarea software-ului pentru a înregistra într-o anumita zi, la o anumita ora un anumit canal.
Programul permite configurarea duratei înregistrării precum şi a altor parametri cum ar fi
posibilitatea de a înregistra în fiecare zi la o anumită ora un anumit canal.
Filmul constituie o uriaşa cantitate de date chiar şi pentru un computer. Cel puţin 10
secunde de imagini video, necomprimate, de pe televizor, cer 300 MB de spaţiu de stocare. De
aceea este bine să ai un codec bun când vrei să creezi o imagine video care să se potriveasca cu
un CD-ROM sau să fie afişata pe Internet. Codecul (COmprimare-DEComprimare) este o piesă
dintr-un hardware sau o aplicaţie software care comprima datele video şi audio, în marimi
convenabile pentru calculator, şi apoi le decomprima pentru redare. Fie el software sau
hardware, codecul trebuie să îţi asigure o codare în timp real a semnalului TV, adică să fie
capabil să prelucreze de exemplu 25 cadre pe secundă în cazul semnalului PAL (standardul
european de codare a semnalului TV). Pentru a vizualiza programele TV, este suficient un
calculator ce ruleaza la 300 Mhz şi are un minim de 32MB RAM. Pentru a putea folosi insă un
TV tunner pentru captură, calculatorul tău trebuie să aibă un spaţiu de stocare destul de mare şi
putere de procesare, cel putin 128 MB memorie RAM, un procesor de 600 de MHz şi 2 GB
spaţiu pe hard disk.

Kworld SA300 - TV Tuner extern GT-P6000 Analog + Digital - TV Tuner intern

29. Webcam-uri pentru PC este un dispozitiv folosit pentru transmisie video online pe
Internet.

Creative Live Video Delux DLV-B16 Microsoft LifeCam VX-100 PC CAMERA MICROSOFT

64
30. Mini camere video HD (High Definition)

Oferta camerelor video cu înregistrare HD este din ce în ce mai variată şi miniaturizată.

Modelul Toshiba Camileo S10 are dimensiunile unui telefon mobil, având un ecran cu diagonala
de 2,5 inci (6,35 cm). Are memoria flash de 128MB şi i se poate cupla un card de memorie SD.
Se poate cupla la TV cu un cablu HDMI.
Modelul EZ209HD, lansat de RCA, este o mini camera HD are un ecran LCD, cu
diagonala de 2 inci (5 cm) şi seamănă mai mult cu un media player portabil
Pentru stocare ai o singură opţiune, să cumperi un card microSD cu capacitatea de până
la 16GB. Se poate conecta prin HDMI la TV pentru vizionarea filmelor. Mini camera RCA
EZ209HD este si mult mai accesibila ca pret.
Modelul Kodak Zx1 este o mini cameră rezistentă la picăturile de apă. Are un ecran de 2
inch, o memorie interna de 128MB. Cu un cablu HDMI se pot vedea filme la TV.

Toshiba Camileo S10 RCA EZ209HD KODAK Zx1

31. Camere video

Toshiba Camileo P10 Toshiba Camileo H20 Sony DCR-SX30ES Blue

Sony DCR-SX50E Silver JVC Everio HD GZ-HD320B Sony HDR-FX7 HDRFX7E.CEE

32. Camere foto

Canon A3100 IS Nikon D40 Sony DSC-S950S Canon Powershot A590 IS Nikon D5000

65
33. Videpoproiectoare

Samsung Ultra Portabil Benq GP1 Samsung Canon Ultra Portabil

34. Rame foto digitale sunt dispozitive care pot suporta formatele: JPEG, MP3, BMP, GIF,
PNG. Au baterii reîncărcabile şi memorii interne de 1-2 GB, memorii extinse SD, MMC,
xD, MS-Pro.

Samsung SPF-105P 10" MP3 LG F1020N-PN, 10'' LG F8010S-PN, 8''

35. PC Card, Card Bus, Express Card

Personal Computer Memory Card International Association (PCMCIA) este o asociaţie

internaţională ce a luat fiinţă în anul 1989 cu scopul de a implementa standarde pentru diverse
dispozitive ce pot fi ataşate în special echipamentelor portabile: laptop-uri, PDA-uri, camere
digitale etc. Standardele PCMCIA ţin cont de o serie de factori critici pentru aceste dispozitive:
• fiabilitate
• consum redus de energie
• dimensiuni reduse
De-a lungul timpului tot mai multe dispozitive hardware au fost concepute să încăpă
într-un card de dimensiuni reduse ce poartă sigla PCMCIA:
• hard disk-uri
• unităţi de stocare flash
• memorie RAM
• fax/modem-uri
• plăci de reţea (wireless sau Ethernet)
• adaptoare pentru interfeţe USB şi FireWire
• adaptoare Bluetooth
• tunere TV şi FM
• cititoare de carduri
• placi de sunet.
Prima implementare a standardelor PCMCIA a luat forma cardurilor PC Card de
mărimea unei cărţi de credit: 54mm x 85.4mm, şi între 3.3 şi 10.5 mm grosime.
In anul 1995 asocitia a PCMCIA a lansat o noua interfaţă pe 32
de bit denumită CardBus. Pastrand acelasi dimensiuni precum
si compatibilitate cu standardul anterior interfaţa CardBus pe 32
de bit a permis conectarea unor dispozitive mai rapide, oferind o
latime de bandă de maxim 133MB/s. Standardul CardBus este în
prezent întalnit în doatarea majorităţii laptopurilor.

66
 Dacă laptop-ul dumnevoastră nu dispune de porturi USB 2.0
sau FireWire, puteţi adăuga acest tip de card care să rezolve
această problemă.

Express Card este un nou standard promovat de cei de la

PCMCIA. Acesta utilizează intefaţa PCI-Express 1X, care
are o lăţime de bandă de 250 MB/s. Acest standard, din
pacate, nu mai este backward compatible asa ca nu vom
putea folosi vechile carduri PCMCIA sau Card Bus
impreuna cu un slot express card.

înainte achiziţiona un produs ce poartă sigla PCMCIA trebuie să fiţi siguri că este
compatibil cu echipamentul în care urmează să fie introdus. Pentru aceasta, trebuie să ştiţi ce tip
de card-uri acceptă echipamentul în cauză şi ce tip de card este acela pe care doriţi să-l
cumpăraţi. Cardurile mai vechi sunt concepute pentru interfaţa PC Card funcţioneză şi împreună
cu interfaţa Card Bus (compatibilitate în urmă - „backward compatibility).
Un alt aspect important referitor la caracteristicile unui card îl constituie grosimea
acestuia. în funcţie de grosime cardurile pot fi de trei tipuri:
TIP Dimensiuni: Utilizare tipică
lătime/lungime/ grosime
Type I 54 mm/85 mm/ 3.3 mm Carduri de memorie Flash, RAM,
ROM
Type II 54 mm/85 mm/ 5.5 mm Plăci de reţea, fax/modem, porturi
USB,FireWire, adaptoare Bluetooth
Type III 54 mm/85 mm/ 10.5 mm Hard disk-uri PCMCIA

Dimensiuni express card

ExpressCard|54 ►

la

36. Carduri de memorie pot avea capacitatea de memorie de 2048 MB, 4096 MB.

PQI Secure Digital Card 4GB A-Data Micro SDHC 4GB Class 6, Retail Kingmax 4GB SD Card

67
Secure Digital Card4GBSDHCClasa4Kingston PQI Micro SD4GBcuadaptor Digital HCCard4GBKingston cudouaadaptoare

37. GPS
GPS-ul (Global Positioning System -
Sistemul de Poziţionare Globală) este un
sistem care are la bază comunicaţia dintre o
9

serie de sateliţi şi staţiile lor de recepţie de

pe pământ. În esenţă, GPS-ul foloseşte
sateliţii ca puncte de reper în funcţie de care
se calculează poziţiile dorite. Există
numeroase tipuri de dispozitive care folosesc
GPS-ul şi în funcţie de tipul acestora
acurateţea poziţionării poate fi chiar şi la
nivel de centimetri. La baza sistemului de
măsurare folosit pentru GPS stă o procedură
numită triangulaţie. Această procedură
presupune măsurarea distanţei utilizându-se
timpul de propagare al undelor radio. Mai
este nevoie de o poziţie exactă a sateliţilor
din spaţiu şi la final de o corectare a
semnalului radio de erorile ce pot apărea în
Chip-urile GPS se regăsesc in foarte multe dispozitive timpul propagării semnalului. Ideea unei
astfel de tehnologii a venit din partea Departamentului de Apărare al S.U.A, care a considerat
această tehnologie utilă în cadrul armatei. Astăzi, GPS-ul a pătruns în viaţa de zi cu zi fiind o
prezenţă comună în maşinile, calculatoarele sau telefoanele noastre.
Cele mai răspândite întrebuinţări ale Sistemului Global de Poziţionare sunt în:
• Determinarea a diferite locaţii,
• Stabilirea unor rute între două sau mai multe locaţii,
• Creearea de hărţi
• Monitorizarea deplasării oamenilor sau obiectelor.
• În comerţ, pentru monitorizarea vehiculelor de transport
• Eficientizarea şi asigurarea siguranţei pentru liniile de transport feroviar, aeronautic sau naval
• Eficientizarea serviciilor oferite de către poliţie, ambulanţă şi pompieri (în acest caz se foloseşte GPS
Automatic Vehicle Location, care presupune identificarea locatiei la care trebuie intervenit şi unitatea de
intervenţie cea mai apropiată)
• Aplicaţii legate de siguranţa naţională şi publică
• Securizarea obiectelor valoroase
• Monitorizare în scopuri personale.

Modul tracker GPS

Un sistem de urmărire care foloseşte Sistemul de Poziţionare Globală trei mari

componente: Program de monitorizare, Serverul şi Terminalul mobil (sau receptorul) GPS.
Le voi lua pe fiecare în parte.
• Programul de monitorizare - reprezentat de obicei de un calculator pe care rulează un soft specific de
vizualizare şi monitorizare, împreună cu hărţile aferente.

68
 • Serverul de comunicaţie - este legat permanent prin Intemet/GPS cu terminalele mobile care emit
semnale către acesta.
• Terminalul mobil (receptorul) - trebuie să conţină o antenă şi un receptor GPS, un mic procesor şi în
funcţie de întrebuinţări senzori speciali care să transmită anumite date cerute.

38. Sisteme audio şi boxe

Logitech Z5500 Digital Sisteme audio pentru PC Genius SW-HF5 Sisteme audio ieftine pentru PC

La baza ei tehnologia folosită pentru construcţia difuzoarelor nu s-a schimbat în ultimii

zeci de ani, însă recenta orientare a pieţei către produse cu design mai modern şi dimensiuni
reduse a dus la investirea de bani în dezvoltarea a noi tipuri de boxe, cel mai recent rezultat fiind
boxele flexibile şi subţiri cât o coală de hârtie. Se lucreaza la difuzoare subtiri ca o foaie de
hârtie. Prototipul prezentat recent este rezultatul muncii Universitatii Warwick. Se pot folosi la:
• afişe publicitare cu sunet
• difuzoare montate pe laptop-uri care oferă un sunet mai clar şi mai puternic
• sunet surround în casă sau în maşină prin montarea difuzoarelor pe pereţi/geamuri
• telefoane cu difuzoare mai puternice.

39. Căşti

Bluetooth® stereo wireless Casti wireless pentru pentru oameni aflati in mişcare.

Cască multifuncţională pentru PC Casca Bluetooth Motorola H710 Casca Bluetooth Nokia BH-104

40. Cititor Multi Card

MRW68ED1
Cititor multicard USB de mare viteză, ultracompact şi elegant, pentru accesarea rapidă a
fotografiilor digitale, a muzicii şi a datelor
MRW62E-T2
Cititor multicard subţire, argintiu. USB 2.0 de mare viteză pentru acces rapid la
fotografii, muzică şi date digitale

41. UPS

APC BE550-GR, 550VA, 330W Infosec XP SOHO 1100VA APC BR800I, 800VA, 540W

69
 42. MP3 si MP4 Player

MP3 suportă formatele, ca de exemplu: MP3, WMA (DRM9 & 10), WAV (8kHz),
Audible format 4, JPEG, BMP, TIFF, GIF, PNG, AVI
MP4 suporta formatele, ca de exemplu: AVI, WMV, ASF, MP4, MATROSKA(MKV),
OGM, MPG/MPEG, DAT, MTV.
Ambele tipuri au interfata USB si o atonomie de la cateva ore pana la aproximativ 32 ore.

Mp3 Player Cowon MP3Creative ZEN X-FI 8GB MP3 Creative ZEN Mozaic 8GB MP4 Cowon O2 32GB

Accesoriu Line-in cable Accesoriu Adaptor

43. Firewall
D-link DFL-210, Firewall VPN D-link DFL-800

44. CARD READER

Card reader intern, 3.5" Mode Com External Card Reader, CR-MICRO
45. Coolere
1. Coolere carcasă

Spire 80mm SP08025S1L3/4 Spire PCI slot, verde CF401G Antec TriCool 120mm LED (Blue, Red,
Green)
2. Coolere microprocesor

Asus X-70 Asus V-72 ZEROtherm ATOM 30H

70
 3. Coolere de memorie

Corsair Dominator Airflow Fan Corsair Dominator Airflow Fan

4. Coolere Chipset

Scythe Mini Kaze 40mm

5. Coolere HDD

Spire Cooler HDD 2 ventilatoare

6. Cooler placa video

Scythe SY1025SLN12M
7. Cooler laptop

Genius Notebook Stand 100

46. Switch-uri

Switch 8 porturi, 10/100Mbps Asus GIGAX1008B Linksys EZXS88W, 8 porturi Edimax ES-5500P

Switch-uri KVM

Edimax EK-PA2C Edimax EK-2PSK

47. Bluetooth

Edimax EB-DGC2 Adaptor Bluetooth 1.2 USB D-Link DBT-122 Asus Dongle USB 2.0 BTD-201

71
48. Console

Sony PlayStation 2 Black Nintendo DS LITE Alb Sony PSP Base Pack 3004, Silver

49. Plotter-ul este o imprimantă de mari dimensiuni, special concepută pentru a printa fişiere
grafice vectoriale. Calculatorul desenează pe hârtie imagini de mare precizie: hărţi, desene
tehnice etc., necesare, de exemplu, în arhitectură sau inginerie.
Câteva caracteristici funcţionale ale ploterului sunt:
• hârtia poate fi parcursă în ambele sensuri;
• acceptă formate mai mari de hârtie;
• precizia desenelor este mult mai mare, având o rezoluţie de 300-800 dpi.
Ploterul este format dintr-o sursa pentru desenare si un corp de desenare ce se poate deplasa
într-un spaţiu plan. Tehnologiile de imprimare sunt cu seturi de tocuri, cu jet de cerneala, cu laser
sau electronic.

Plotere

50. Modem-ul este un dispozitiv de intrare-ieşire şi realizează în principal două operaţii:

- modularea este operaţia prin care informaţiile sunt convertite în semnale electrice, ce
urmează a fi transmise printr-un mediu de comunicare (de exemplu, linia telefonică);
- demodularea este operaţia inversă, care permite conversia semnalului electric în informaţii
digitale.
Aşadar, modem-ul este un dispozitiv prin care se transmit si se
primesc informatii prin linia telefonica sau direct printr-un cablu. Poate fi
intern (o interfata care se introduce intr-un slot de pe placa de baza) sau
extern (intr-o cutie care se alimenteaza separat si se conectează printr-un
cablu la un port serial din calculator). Domeniul de utilizare al modem-urilor
include transmiterea de informatii la distante mari (unde nu se poate realiza o
conexiune de retea), transmisia de mesaje fax (prin intennediul software-ului specializat),
conectarea la Intenet, jocuri colective prin intennediul liniei telefonice etc.
Variante uzuale de modem sunt: fax-modem-ul şi data/voice-modem-ul. Diferenţa dintre
un modem şi un fax-modem nu constă în modul de transmitere a informaţiilor, ci în faptul că un
fax-modem va "răspunde la telefon" atunci când este solicitat de un alt fax. Bineînţeles că acest
mod de lucru se realizează prin intermediul unor programe speciale de comunicare, ce vor prelua
automat mesajele fax şi le vor stoca pe disc sau le vor tipări. Un data/voice-modem funcţionează
în două moduri distincte: modul data, ce permite transmiterea uzuală a datelor, şi modul voice, în
care modem-ul funcţionează ca un telefon. Pentru a permite comunicarea prin voce, acest tip de
modern are incluse un difuzor şi un microfon.

T-Mobile Universal Mobile Telecommunications System PC Card modem

72
 Huawei CDMA2000 Evolution-Data Optimized USB wireless modem

DSL modem

51. Touchscreen-urile sunt dispozitive utilizate în locuri publice unde comunicarea dintre om şi
calculator trebuie să fie extrem de simplă, cum ar fi, de exemplu, muzeele sau băncile.
Aceste dispozitive permit selectarea prin atingere a urior opţiuni care sunt afişate pe ecran.
Atingerea este detectată cu ajutorul unor senzori, informaţiile solicitate fiind afişate pe
ecran. Prin urmare, touchscreen-urile sunt atât dispozitive de intrare, cât şi dispozitive de
ieşire.

Touchscreen-uri
Ecrane Touchscreen folosite de catre producătorul MULTIMEDIA SOFTWARE: Ecran
Rezistiv, Ecran Capacitiv, Ecran SAW.
Ecranul resistive are mult mai multe aplicaţii decât alte tehnologii de exemplu: PDA,
noile Tablet Computer, echipamente industriale, POS, echipamente medicale şi aparatele
electronice din casă. Echipamentele resistive permit acţionarea nu numai cu degetul. Poate fi
folosit şi un creion, o carte de credit sau un alt obiect netăios. Şi toate acestea permit să obţinem
ceea ce dorim - activarea senzorului. De asemenea, ecranele resistive sunt simplu de integrat în
sisteme şi permit reduceri de costuri semnificative faţă de alte tehnologii. Ecranul resistive este
mult mai precis decit toate celelalte tehnologii prin atingere. Operaţional este testat la mai mult
de 10 milioane de atingeri în acelaşi loc, cu un creion asemănător degetului.
Compania Multimedia Software s-a dezvoltat ca o companie dedicată producţiei şi
dezvoltarii de infochioşc-uri. Fondată în anul 2002, instalează infochioşc-uri de informare
publică în holurile clădirilor guvernamentale sau în magazine la punctele de vânzare, folosind
Touchscreen-uri.
3.7. Elemente de conectare la calculator
Portul PS2
Printre cele mai folosite periferice din calculator se afla tastatura si mouse-ul.
Acestea exista in mai multe forme, au diferite functii, si folosesc metode de
comunicatie diverse dar de cele mai multe ori ele folosesc un port de comunicare de
tipul PS2.
Cele doua porturi de tip PS2 sunt similare din punct de vedere electric, si folosesc
acelasi protocol de comunicare dar cele doua nu pot fi schimbate intre ele, deoarece
folosesc seturi de comenzi diferite.
Connectorii originali PS2 aveau aceeasi culoare (alba), mai tarziu a fost introdus codul de culori
PC 97 care impune culoare mov pentru tastatura si verde pentru mouse.

73
 Portul Parallel (LPT)

Portul paralel este o interfaţă simplă de comunicare cu dispozitivele de intrare/ieşire.

Este simplu de programat şi este folosit în controlul microcontroller-elor sau a dispozitivelor cu
complexitate redusă. Principalul sa utilizare este (sau, mai degrabă, era) conectarea
imprimantelor. Portul paralel se găseşte în spatele unităţii centrale a calculatorului.

Acest port nu a fost multă vreme reglementat prin norme stabilite de un organism de
standardizare (aproximativ jumătate din viata sa). Începând din 1994 transferul pe la portul
paralel este reglementat de standardul IEEE-1284.
Spre deosebire de portul serial (COM), portul paralel LPT (Line Printer Port) transmite
şi recepţionează datele în mod paralel, adică mai multe date în acelaşi timp. După definirea unui
standard au apărut şi altfel de dispozitive care să-l folosească, de obicei de uz industrial, cu atât
mai mult cu cât rata de transfer este destul de mică, în jur de 12 kB/s, fiind deci mai lent decât
portul serial modern.

Portul Serial - RS 232

RS-232 (Recommended Standard 232) este un standard pentru transmiterea de date

dintre un DTE (Data Terminal Equipment) Di un DCE (Data Circuit-terminating Equipment).
Acest standard este foarte folosit în sistemele de comunicare ale portului serial al unui calculator.

Portul Serial

Astăzi RS-232 este înlocuit uşor în calculatoarele personale cu porturile USB. În

contrast cu RS-232, USB-ul este mult mai rapid, foloseşte tensiuni mai mici şi este mai uşor de
conectat şi folosit.
Cu toate acestea, portul serial încă mai este folosit de un număr foarte mare de
persoane, pentru simplitatea prin care aceasta operează.

Portul USB

USB (Universal Serial Bus) - este interfaţă serială universală care reprezintă un mod de
conectare la calculator a diverselor periferice, de la mouse sau tastatură, la imprimante, scanner-e
si camere digitale. USB este folosit în general pentru conectarea unor periferice la un calculator
sau pentru interconectarea a două dispozitive electronice.
Există două feluri de a trimite informaţii printr-un cablu sau chiar de la aplicaţie la
aplicaţie: serial şi paralel - serial înseamnă bit cu bit pe un singur canal de comunicaţie şi paralel
înseamnă tot bit cu bit dar în paralel pe mai multe canale de comunicaţie.
74
 Magistrala USB reprezintă soluţia oferită comunicaţiilor seriale de noua generaţie de
calculatoare PC. Este o interfaţă serială rapidă, bidirecţională, ieftină şi uşor de folosit. USB a
fost creată ca un standard industrial, o extensie a arhitecturii PC orientată spre armonizarea cu
standardele de comunicaţie din telefonie, ceea ce este numit CTI (Computer Telephony
Integration). Acest aspect este considerat fundamental din punct de vedere al aplicaţiilor
generaţiei următoare.

Avantajele acestei soluţii faţă de bătrâna interfaţă serială RS-232 transformată sunt:
• rata de transfer - poate atinge 12 Mbps faţă de 115 000 bps;
• conectează pâna la 127 de dispozitive la PC, (ceea ce înseamnă că operează ca o
magistrală) faţă de numai 2 dispozitive;
• uşor de utilizat de către utilizatorul final (end user) - adăugarea/eliminarea de dispozitive
în/din sistem este foarte comodă;
• are un protocol flexibil;
• este o soluţie ieftină de interconectare.
• USB este o magistrală pe cablu care permite schimb de date între un calculator gazdă şi
o gamă largă de periferice accesibile simultan.
Magistrala permite ca perifericul să fie ataşat, configurat, folosit şi deconectat în timp
ce gazda şi celelalte periferice operează. USB a fost proiectată în primul rând pentru utilizatorii
care nu doresc să intre în detalii de instalare hardware, astfel sistemul complicat de cablare a
fost înlocuit cu un control software. Toate problemele presupuse de interconectarea mai multor
dispozitive cu performanţe şi rate de transfer diferite sunt tratate prin software.

Portul Ethernet RJ-45 (8P8C)

Ethernet este denumirea unei familii de tehnologii de reţele de calculatoare, bazate pe

transmisia frame-urilor (cadrelor) şi utilizate la implementarea reţelelor locale de tip LAN.
Numele provine de la “eter”, care multă vreme s-a crezut că este mediul în care acţionau şi
comunicau zeităţile. Ethernetul se defineşte printr-un şir de standarde pentru cablare şi
semnalizare aparţinând primelor două nivele din Modelul de Referinţă OSI.
Pom ii RJ-45

Connectorul 8P8C este probabil cunoscut pentru utilitatea lui in reţelele de tip Ethernet.
Din anul 2000 şi până în present acest tip de connector a fost tot mai întâlnit, înlocuind alte
tipuri de conectoare cum ar fi cele de tipul BNC.

75
 Porturile Video

VGA este un conector (mai este numit şi conector RGB) format din 15 pini dispuşi pe
trei rânduri. Este un conector foarte des întâlnit pe majoritatea plăcilor video şi la monitoarele
calculatoarelor, folosit în special pentru a transmite semnale video analogice de tipul RGBHV
(red - green - blue - horizontal sync - vertical sync) între calculator şi monitor.

DVI (Digital Visual Interface) este o interfata video folosita pentru a transmite o calitate
vizuala ridicata pe monitoarele digitale (ex: ecranele LCD, proiectoare, etc).

Adaptor DVI - VGA: Adaptor DVI - HDMI:

HDMI (High-Definition Multimedia

Interface) este un port de transmitere de date atât
video cât şi audio către dispozitive speciale
(monitoare şi televizoare compatibile HD sau HD
Ready)

Porturile Audio

înainte de apariţia plăcii de sunet,

calculatoarele personale erau limitate la beep-uri
printr-un mic difuzor de pe placa de bază. Spre
sfârşitul anilor ’80, plăcile de sunet au început să
lucreze în calculatorul multimedia şi au dus
experienta folosirii unui calculator la un nivel total
diferit.

La ora actuală plăcile de sunet au ajuns la un punct unde un singur conector audio nu mai
este suficient. în imaginea de mai sus se regăsesc cei 6 conectori de tip jack prezenţi acum pe
majoritatea plăcilor de sunet. Culorile care identifică fiecare connector sunt conform
standardului ISO 9001 şi sunt separate astfel:
76
 • albastru - Line-in (intrare auxiliara)
• rosu - intrare microfon
• verde - line out/ieşire căşti/difuzoare frontale
• portocaliu - difuzor central/subwoofer (doar pentru sisteme 5.1)
• negru - difuzoare din spate (doar pentru sisteme 5.1)
• gri - difuzoare mediene (doar pentru sisteme 7.1)

3.8. Întreţinerea sistemului de calcul

a) Monitorul se curăţă cu o cârpă înmuiată în lichidul de curăţat geamuri şi apoi se
şterge uşor cu o cârpă uscată. Se procedează analog şi cu filtrul protector.
b) Unitatea centrală - se scoate carcasa pentru a curăţa de praf componentele interne.
Se va folosi un spray cu aer comprimat sau o pensulă fină şi uscată.
c) Cablurile externe se şterg uşor cu vată îmbibată în alcool (spirt).
d) Tastatura se curăţă cu are comprimat.
e) Mouse-ul - se roteşte discul din partea posterioară şi se scoate bila pentru a fi
ştearsă cu o cârpă moale şi uscată. In interior curăţaţi praful cu şerveţele umectate.
f) Unitatea de dischetă se curăţă cu o dischetă de curăţire care se cumpără de la
magazin. Se toarnă pe ea câteva picături din lichidul furnizat odată cu această dischetă şi apoi se
introduce în unitate şi încercaţi s-o accesaţi de câteva ori.
g) CD-ROM - este foarte vulnerabil la praf. Sunt în comerţ CD-uri speciale pentru
curăţat unitatea CD-ROM şi CD-uri din burete cu care se pot curăţa discurile murdare.

3.9. Criterii globale de performanţă pentru PC-uri

• Tipul microprocesorului
• Viteza microprocesorului
• Mărimea memoriei Ram
• Timpul de acces al memoriei RAM
• Capacitatea discului hard
• Timpul de acces la hard disc
In afara acestor criterii globale există şi criterii specifice care fac ca un calculator să fie
mai potrivit pentru un anumit tip de aplicaţii care corespund domeniului de activitate al dvs.

Întrebări

19. Ce rol are un hard disc într-o configuraţie de calcul?

20. Care este rolul plăcii video şi respectiv al plăcii de sunet? Dar al plăcii de reţea?
21. Daţi exemple de dispozitive de stocare permanentă de date.
22. Ce deosebiri sunt între: tableta grafică, touchpad, touchscreen?
23. Cum se poate edita un text scanat?
24. Care sunt cele mai răspândite utilizări ale GPS-ului?
25. Consideraţi că este necesar un UPS într-o configuraţia de calcul? Justificaţi.
26. Ce reprezintă USB?

77