Media, limbaj şi subconştient

Cadru didactic: Radu Meza

 Media, limbaj şi subconştient
• Mare parte din noi învaţă să citească texte (print)
în şcoală. Societatea noastră pune mare accent
pe textul tipărit ca principala formă de
comunicare aşa încât copiii sunt încurajaţi să
înceapă lungul şi dificilul proces de învăţare a
cititului cât de devreme posibil.
• Când învăţăm să citim text tipărit învăţăm de
asemenea şi multe alte abilităţi care sunt asociate
cititului. De exemplu învăţăm să răspundem la
întrebări despre ce am citit, să discutăm
conţinutul şi să criticăm forma şi structura.
 Media, limbaj şi subconştient
• Pe de altă parte, mulţi oameni nu au avut niciodată
oportunitatea structurată de a deveni literaţi în citirea
imaginilor.
• Există o presupunere în societate ca întreg că imaginile
sunt ceva ce înţelegem instinctiv, fără a fi nevoie de
vreun antrenament despre cum informaţia poate fi
codată în imagini şi decodată de audienţe.
• Acest tratament preferenţial al societăţii faţă de
educaţia literaţiei cu privire la print în defavoarea altor
forme de comunicare reflectă atitudinile istorice ale
societăţii faţă de media şi educaţie.
 Media, limbaj şi subconştient
• Atitudinile faţă de cultura joasă şi înaltă
reverberează în curiculele şcolare unde uzul
textelor media e deseori restrâns la materiale
audio-vizuale adiţionale şi unde noţiuni de
control al calităţii limitează varietatea produselor
media puse la dispoziţie sau aprobate de
profesori.
• Aşadar pentru mulţi tineri, consumul de media
non-print are loc în cadru domestic, fără
beneficiile abordării structurate utilizate în cazul
consumului de text tipărit.
 Media, limbaj şi subconştient
• Această secţiune se va concentra asupra
codării informaţiei în media (cu accent pe
limbajele vizuale).
• Pentru că media nu pot oferi audienţelor o
experienţă directă a realităţii, textele media
comunică idei despre realitate folosind
sisteme de semne care ţin locul sau înlocuiesc
realitatea exterioară.
 Semiotica
• Studiul semnelor şi sistemelor de semne, felul
în care acestea sunt folosite pentru a
comunica şi cum le înţelegem se numeşte
semiotică.
• Sistemul de decodare a semnelor folosite în
texte media se bazează în mare parte pe pe
lucrările a doi teoreticieni: Ferdinand de
Saussure (1857-1913) şi Roland Barthes (1915-
1980).
 Semiotica
• La începutul secolului XX, în S.U.A şi Franţa,
aproximativ în aceeaşi perioadă se puneau
bazele semioticii de către Charles Pierce şi
Ferdinand de Saussure.
 Semiotica
• Teoria lui Saussure prezentată în „Curs de
lingvistică generală” – volum tipărit după
moartea acestuia în 1916, colegii şi studenţii
săi reconstituindu-l din notiţele pentru cursul
predat de „părintele semioticii” la
Universitatea din Geneva, propune
considerarea limbii ca fiind un sistem de
semne. Semnul este definit în teoria lui
Saussure ca fiind o structură diadică, formată
din semnificat şi semnificant.
 Semiotica
• Semnificantul este aspectul material al
semnului, de pildă setul de semne ordonate
care formează un cuvânt scris, setul de vibraţii
produse de corzile vocale care formează un
cuvânt vorbit ş.a.m.d.. Semnificatul este
conceptul mental legat de un anumit
semnificant, cele două părţi fiind inseparabile.
 Semiotica
• Teoriile lui Saussure introduc termenii de
langue pentru setul de reguli ce defineşte un
limbaj, o limbă ca sistem şi parole pentru actul
efectiv al vorbirii, pentru o instanţă creată
potrivit sistemului de reguli
 Diacronic vs. sincronic
• Saussure este cel care pune bazele abordării
sincronice a studiului limbajului. Până atunci,
lingviştii se preocupau de ceea ce Saussure
numea abordarea diacronică a limbajului,
anume dezvoltarea istorică a unei limbi,
observarea schimbărilor caracteristicilor
limbajului pe anumite perioade de timp.
 Diacronic vs. sincronic
• Lingviştii moderni de după Saussure şi
structuraliştii francezi au preluat abordarea
sincronică. El postula prioritatea sincronicităţii
afirmând că nu e necesară o cunoaştere a
dezvoltării istorice a unei limbi pentru a examina
sistemul prezent. A ajuns la acest punct de vedere
radical datorită convingerii sale că cercetarea
trebuie să se concentreze pe structura limbajului.
Mai târziu această paradigmă a ajuns să se
numească structuralism.
 Charles Peirce
• Cunoscut drept primul filosof american şi cel
mai important potrivit unora, Charles Peirce
considera spre deosebire de Saussure că
semnul constă într-o relaţie triplă, definind o
structură triadică pentru semn şi procesul de
semnificare.
 Charles Peirce
• Cele trei elemente ale acestei relaţii sunt semnul sau
representamenul (ceva ce reprezintă în cel mai larg
sens al cuvântului), obiectul (este acela căruia
representamenul îi ţine locul - un obiect imediat este
obiectul exact aşa cum este reprezentat de semn, iar
un obiect dinamic este obiectul independent de semn
care duce la producerea semnului) şi interpretantul
(înţeles ca măsura în care procesul de semnificare este
corect, ca un produs al semnificării, cel mai adesea acel
semn din minte care rezultă în urma întâlnirii cu un
semn). Representamenul este în relaţie cu obiectul,
care relaţie implică un interpretant.
 Charles Peirce
• Peirce introduce o clasificare foarte utilă a
semnelor, împărţindu-le în prima fază în 10
tipuri, apoi în 66 ca apoi să ajungă la uimitorul
număr de 59 049 Totuşi, ne vom referi doar la
semnele simbolice, indiciale şi iconice, foarte
uzuale în semiotica media.
 Icon Index Simbol

Semnifică Asemănare Conexiune Convenţie

prin cauzală

Exemple Poze, statui Foc/fum Steaguri

Proces Se poate Se poate Trebuie

vedea deduce învăţat
 Charles Peirce
• Din păcate, Charles Peirce nu a fost apreciat
de contemporanii săi, operela sale începând
să fie publicate abia la câteva decenii după
moartea acestuia, filosoful ducând o existenţă
mizeră.
• O mare parte din opera lui estimată la 80.000
de pagini de manuscris cuprinzând contribuţii
semnificative în domeniul logicii, matematicii,
filosofiei şi semioticii este încă nepublicată.
 Definiţia semioticii
• după Saussure „limba este un sistem de semne exprimând
idei şi, prin aceasta, este comparabilă cu scrierea, alfabetul
surdo-muţilor, riturile simbolice, formele de politeţe,
semnalele militare etc. Ea este pur şi simplu cel mai
important dintre astfel de sisteme. Se poate concepe, deci,
o ştiinţă care să studieze viaţa semnelor în cadrul vieţii
sociale; ea ar putea forma o parte a psihologiei sociale şi, în
consecinţă, a psihologiei generale; noi o vom numi
semiologie ( de la grecescul τημετον, „semn”). Ea ar putea
să ne spună în ce constau semnele, ce legi le guvernează.
Deoarece ea nu există încă, nu putem spune ce anume va
fi; totuşi, ea are dreptul la existenţă şi locul ei este
determinat de la bun început”
 Definiţia semioticii
• Peirce spunea: „Eu sunt, din câte ştiu, un pionier,
sau mai degrabă un explorator, în activitatea de
clarificare şi iniţiere a ceea ce eu numesc
semiotică, adică doctrina naturii şi varietăţilor
fundamentale ale oricărei semioze
posibile”...”Prin semioză înţeleg o acţiune, o
influenţă care să constituie, sau să implice, o
cooperare între trei subiecte – ca, de exemplu, un
semn, obiectul său şi interpretantul său- o
asemenea infleunţă tri-relaţională nefiind în
niciun caz reductibilă la o acţiune între perechi”
• Umberto Eco observa(Eco 1982) că toate
exemplele de sisteme semiologice date de
Saussure sunt fără urmă de îndoială sisteme de
semne artificiale strict convenţionale, ca
semnalele militare, regulile de politeţe sau
alfabetele. „Susţinătorii semiologiei saussuriene
disting foarte clar semnele intenţionale şi
artificiale (ce sunt înţelese ca „semne” în sens
propriu) de toate acele manifestări naturale sau
neintenţionale cărora, riguros vorbind, nu li se
acordă numele de „semne”.
• Definiţia lui Peirce nu cere, drept condiţie
necesară pentru definirea semnului ca acesta
să fie emis intenţionat şi produs artificial. [...]
Triada lui Peirce poate fi aplicată şi
fenomenelor care nu au un emiţător uman, cu
condiţia ca ele să aibă un destinatar uman,
cum se întâmplă în cazul simptomelor
meteorologice sau oricărui alt tip de indice.”
• De menţionat şi faptul că abordările celor doi
teoreticieni sunt diferite, cei doi fiind foarte
diferiţi ca formare, Saussure având o abordare
psihologico-lingvistică, iar Peirce având o
abordare prin prisma logicii filosofice.
• Această prezentare a celor doi părinţi a
semioticii moderne se doreşte a fi abia
orientativă şi nu pretinde decât să introducă o
serie de termeni uzuali ai aparatului critic al
analizei semiotice, folosite în studiile media.
 Structuralismul francez
• În perioada anilor 60, între intelectualii
francezi, nume ca Barthes, Foucault, Lacan sau
Levy-Strauss formau curentul structuralist ale
cărui lucrări din domeniul semioticii şi al
psihoanalizei au o importanţă deosebită
pentru teoria critică studiile culturii media şi
studiile culturii populare.
 Structuralismul francez
• Eseul „Moartea autorului” al lui Roland Barthes subliniază
ideea interpretării textului ca autosuficient, în afara
autorului sau intenţiilor acestuia. Relaţia semnificat-
semnificant a semioticii sausurriene este revalorificată la fel
cum este şi psihoanaliza lui Freud revalorificată de Jaques
Lacan. Pe lângă lucrările teoretice ale acestui curent, de
notat în legătură cu subiectul culturii populare sunt, printre
altele, abordarea structuralistă a lui Umberto Eco a
romanelor cu James Bond în „Structura narativă la Fleming”
sau ciclul „Mitologii” în care Roland Barthes foloseşte
instrumentele psihoanalizei şi semioticii pentru a
descompune sau mai de grabă a revela structura unor
produse textuale sau practici de larg consum
 Structuralismul francez
• Marele merit al acestui curent de gândire este
introducerea analizei semiotice şi psihanalitice
în aparatul critic al studiului textelor populare
şi textelor media.
• În continuare vom lua în discuţie o parte din
opera lui Roland Barthes şi ideile acestuia care
considerăm că au o deosebită relevanţă în
studiul culturii populare şi deci în studiul
culturii media.
 Plăcerea textului
• Barthes încearcă prin „Plăcerea textului” o
depărtare de abordarea stângistă, de
orientare marxistă pe care în anii 70 începe să
o consideră la fel de violentă în discurs la fel
de „dominantă” ca discursul burghez, aşadar
consideră abordarea hedonistă în incercarea
de a teoretiza recepţia textului.
 Plăcerea textului
• Lucrarea lui împarte textele în două categorii,
după efectul pe care îl au asupra cititorului:
texte de plăcere şi texte de desfătare,
corespunzând textelor „de citit” („readerly”)
respectiv textelor „de scris” („writerly”)
 Plăcerea textului
• Textele „de scris” sunt acelea care a căror unitate
este în permanenţă restabilită de compoziţie, de
codurile care formează şi „permută” textul. Astfel
un text poate fi citit în mod pasiv, dar scris în mod
activ chiar până la a relua, până la a pune în
scenă scrierea auctorială a textului, a-l scrie din
nou, cititndu-l.
• Astfel, chiar dacă se poate trăi plăcere prin textul
„de citit”, experienţa este o „desfătare” abia prin
textul este văzut prin prisma textului ”de scris”.
Roland Barthes - Mitul şi analiza unor
texte populare
• În 1957 criticul francez Roland Barthes publica volumul
„Mitologii”, moment crucial în studiul culturii populare.
Volumul cuprindea o serie de eseuri publicate în reviste
tratând o largă arie de fenomene culturale, de la
meciuri de wrestling la Greta Garbo, de la cel mai nou
model de Citroen la grătare cu cartofi prăjiţi.
• Aceste eseuri pe tema unor aspecte culturale
contemporane încercau să întrevadă sub aparenţa de
suprafaţă a obiectului sau a practicii discutate şi să
decodeze semnificaţia reală a acestora ca purtătoare
de înţelesuri specifice.
Roland Barthes - Mitul şi analiza unor
texte populare
• Ceea ce a făcut Barthes a fost să „citească”
viaţa socială, viaţa cotidiană cu aceeaşi atenţie
şi forţă critică ce fusese înainte folosită pentru
critica artei „înalte” ca literatura, pictura sau
muzica clasică.
• În „Mitologii”, semiotica e folosită ca principal
mijloc de analiză al culturii cotidiene.
Roland Barthes - Mitul şi analiza unor
texte populare
• Volumul se încheie cu eseul „Mitul azi” care
descrie implicaţiile metodei semiotice folosite de
Barthes şi arată de ce această „citire” a vieţii
sociale, a culturii cotidiene e semnificativă.
• „Mitologii” a avut un impact major în Franţa
acelor ani şi apoi în lumea anglo-americană,
lansând practic studiul culturii populare, fixând
un standard pentru abordarea unor astfel de
teme.
Roland Barthes - Mitul şi analiza unor
texte populare
• Mitul înseamnă ceva folosit ca semn pentru a
comunica mesaje politice sau sociale despre
lume.
• Mesajul implică întotdeauna distorsiunea,
obliterarea mesajelor alternative în aşa fel
încât mitul pare să fie pur şi simplu adevărat
de la sine şi nu unul dintre mesajele posibile
 Denotaţie şi conotaţie
• Înainte de a descrie felul în care Barthes defineşte
crearea semnificaţiei în cazul unui mit, trebuie să
ne referim pe scurt la diferenţa dintre denotaţie
şi conotaţie. Primul ordin de semnificaţie, cel la
care discuta Saussure în teoriile sale, este
denotaţia.
• Al doilea ordin de semnificare presupune
transformarea semnului (alcătuit din semnificat şi
semnificant) în semnificant pentru un semnificat
de nivel mai înalt.
• Conotaţia este termenul folosit de Barthes
pentru a descrie unul dintre cele trei moduri
în care semnele funcţionează la al doilea ordin
de semnificare. Descrie interactiunea dintre
semn şi sentimentele, emoţiile utilizatorului şi
valorile culturii sale. Înţelesul, sensul migrează
spre aria subiectivităţii sau cel puţin spre
intersubiectivitate.
 Mitul
• Al doilea mod în care semnele funcţionează în
al doilea ordin de semnificare este mitul. Un
mit, pentru Barthes, este felul unei culturi de-
a gândi ceva, felul de-a conceptualiza sau a
înţelege ceva.
• Dacă vedem conotaţia ca sensul de ordinul doi
al semnificantului, atunci mitul este sensul de
ordinul doi al semnificatului.
 Primul ordin Al doilea ordin

cultură
realitate semne

formă
conotaţie
semnificant
denotaţie
semnificat

conţinut
mit
 Mitul
• Nici un mit nu e universal într-o cultură. Există
mituri dominante, dar şi contra-mituri.
• Există contexte în care contra-miturile devin
mituri dominante, de multe ori argumentele
de ordin ştiinţific sunt cele ce infirmă un mit
pentru că lumea noastră contemporană
trăieşte foarte puternic mitul ştiinţei, a
prevalenţei acesteia asupra altor aspecte ale
existenţei noastre.
• „O mare parte din analiza media presupune
descoperirea conotaţiilor obiectelor şi
fenomenelor simbolice şi ale acţiunilor şi
dialogurilor personajelor în texte – adică
înţelesurile pe care acestea le pot avea
pentru audienţe- şi încercarea de a lega
aceste înţelesuri de probleme sociale,
culturale şi ideologice.”
Arthur Asa Berger – Media Analysis Techniques
 Schema de analiză
Criterii de realizare / criterii de notare
Identificarea elementelor semnificative dintr-un text media. (Elementele care alcătuiesc
mesajul textului)
Ce tip de semne creează structura de semnificare a textului (iconice, indexicale
sau simbolice)? Dacă sunt de mai multe tipuri cum şi de ce se combină? Cum e
afectată recepţia mesajului?
Există sensuri conotative ale semnelor folosite în text? Dacă există astfel de
conotaţii, ce efect au ele asupra receptorului, la ce fac trimitere?
Se poate identifica folosirea unor mituri (în accepţiunea lui Barthes) în textul
media pentru a da forţă mesajului, pentru a convinge sau a manipula?
(Opţional) Elemente de analiză psihanalitică:
- construcţia dramatică şi mecanismele de auto-apărare
- elemente semnificative din mizanscenă şi interpretarea viselor
Concluzii: Cum alterează conotaţiile şi miturile semnificaţia textului. Cum sunt
legate miturile din textele media de ideologii?