MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA ,,ŞTEFAN CEL MARE”

Catedra ,,DREPT POLIŢIENESC”

,,A P R O B”
Şef de catedră, comisar șef
_____________Ştefan BELECCIU
,,___”_______________ 2019

LECŢIE DE FOND

LA DISCIPLINA:
,,REGIMUL JURIDIC AL INTERVENȚIEI POLIȚIENEȘTI”

Tema: ,,Regimul juridic al intervenției polițienești – domeniu de bază al

învățământului juridic polițienesc”

Autor:
doctor în drept
Vitalie IONAȘCU
_______________

CHIŞINĂU 2019
 PLANUL LECŢIEI:

1. Accepțiuni privind intervenția profesională a funcționarului public cu statut special.

2. Reflecții privind condițiile succesului intervenției polițienești
3. Principii și reguli generale privind intervenția profesională a funcționarului public cu
statut special.
Analiza situaţiei de fapt în împrejurările pregătirii sau comiterii propriu-zise a faptelor
antisociale.
Adaptarea modalităţii de acţiune la cadrul juridic.
Stabilirea unei strategii de acţiune în împrejurările pregătirii sau comiterii propriu-zise a
faptelor antisociale.
Modalităţi de intervenţie tactică în diverse situaţii.
Antrenamentul – premisă a succesului intervenţiei poliţieneşti.
4. Tactica intervenţiei în diferite situaţii.

1. Accepțiuni privind intervenția profesională a funcționarului public cu statut special.

Conceptul de intervenție profesională s-a născut în jandarmeria franceză la începutul anului
2000 ca urmare a situațiilor cu care s-au confruntat forțele de ordine în misiunile specifice.
El a apărut ca o nevoie urgentă pentru ca forțele de ordine publică să adapteze modurile de
operare la noile exigențe operaționale (gradul de periculozitate tot mai ridicat al infractorilor,
importanța cadrului legal, regulamentar și deontologic).
În cadrul îndeplinirii zilnice a misiunilor, polițiștii și carabinierii pot fi confruntați cu
persoane cu comportament violent. În funcție de urgență și de mediul în care aceștia acționează, de
mijloacele acestuia și ale adversarului, obiectivul este dominarea adversarului prin negociere, prin
descurajare și prin folosirea nivelului de forță strict necesar, dobîndind astfel un avantaj mental și
tactic asupra acestuia și păstrând întotdeauna capacitatea de a rupe contactul și de a-și întări ripostă.
Neutralizarea acestora, răspunzând principiilor utilizării proporționale a forței și al eficienței, cere
cunoașterea de către toți polițiștii a tehnicilor specifice intervenției profesionale.
Intervenția profesională trebuie privită ca un răspuns la noul tip de infracționalitate în plină
expansiune specifică Republicii Moldova care de o perioadă îndelungată se află într-o tranziție
aparent infinită fiind afectată de diferite crize politice, economice, morale etc. Tendința Republicii
Moldova de a se alătura comunității europene aduce un nou flux de infracționalitate și de infractori
căruia trebuie să-i dăm o replică pe măsură. Această replică nu poate fi adecvată decât prin reacția
graduală în față noii amenințări și prin aplicarea consecventă a legii.
Formarea în Intervenția Profesională urmărește adaptarea comportamentului și a cunoștințelor
dobândite de către polițiști la exigențele impuse de securitate, prin respectarea valorilor și normelor
pe care contează Poliția într-o societate modernă și democratică. Punîndu-se accent pe securitate în
cadrul intervenției, acest concept se înscrie într-un cadru legal, strict reglementat și realizează o
apropiere fizică și psihică, luând în considerare efectele stresului în timpul acțiunii. Având ca
prioritate dominarea adversarului, polițistul trebuie să fie în măsură să folosească nivelul de forță
necesar pentru a face față amenințării și pentru a păstra legalitatea. Acest concept acționează pentru o
formare globală și coerentă, distribuită conform principiilor și metodelor pedagogice moderne,
orientate astfel în vederea îndeplinirii misiunilor cotidiene, combinând cele trei necesitați: legalitate,
securitate, eficacitate.
Conceptul de intervenție profesională reprezintă un continuu al coerciției, de la simpla
prezență a polițistului pînă la uzul de armă, trecînd prin etapele folosirii forței cu ajutorul mijloacelor
corporale și cu ajutorul mijloacelor de forță intermediară. Gradualitatea folosirii forței va fi pusă în
practică în funcție de acțiunile, amenințările sau de agresiunile adversarilor întâlniți pe timpul
serviciului.
Polițiștii trebuie să fie în măsură să-și adapteze acțiunile în fața amenințărilor cu care sunt
confruntați, cu respectul strict al legii, reacționînd în funcție de circumstanțe prin:
 folosirea nivelului de forță strict necesar ;
 uzul de armă conform legislației în vigoare;
 legitima apărare recunoscută tuturor cetățenilor.
Aceste aptitudini necesită o pregătire continuă: pregătirea militară, pregătirea fizică ce include
atât practicarea sportului individual, cât și a celui colectiv, cunoașterea perfectă a armamentului din
dotare și executarea tragerii eficace cu acesta, precum și dobîndirea deprinderilor necesare în
domeniul intervenției profesionale: tehnici speciale de intervenție pentru arestarea infractorilor.
Obiectivul pregătirii în tehnicile de intervenție profesională este dominarea cu sau fără
armament a adversarului, pentru realizarea unui climat de ordine și siguranță în societate. Pentru mai
bună punere în practică a acestor tehnici este indicat ca această pregătire fundamentală să aibă loc pe
tot parcursul carierei de polițist, antrenamentul debutînd cu pregătirea inițială a tuturor polițiștilor,
ofițeri și subofițeri în cadrul instituțiilor de învățământ ale MAI. Aceasta este urmată de pregătirea
continuă ce are loc atât în cadrul unităților de origine, cât și în cadrul centrelor de pregătire.
Pregătirea continuă este adaptată misiunilor specifice și coordonată de polițiști special
antrenați și formați în tehnicile de intervenție profesională.
Pregătirea în domeniul intervenției profesionale urmează să aibă loc pe trei nivele:
-nivelul 1 : pregătirea tehnicienilor de intervenție profesională;
-nivelul 2 : pregătirea monitorilor de intervenție profesională și a monitorilor de trecere a
obstacolelor operaționale;
-nivelul 3 : pregătirea instructorilor de intervenție profesională;
Astfel, intervenția profesională cuprinde totalitatea măsurilor și acțiunilor pe care un polițist
le execută pentru a duce la bun sfârșit o misiune, fiind acea disciplină care arată acestuia modul de
impunere a legalității în executarea misiunilor specifice, în condiții de siguranță maximă.

2. Reflecții privind condițiile succesului intervenției polițienești

Intervenția profesională și-a demonstrat necesitatea implementării în sistemul de ordine
publică dat fiind faptul că în cuprinsul acesteia se regăsesc elemente din categorii de pregătire diferite
(tactică, educație fizică și militară, instrucția tragerii, pregătire juridică etc.) ce asigură ducerea la bun
sfârșit a unei misiuni.
De asemenea formarea în intervenția profesională vizează adaptarea comportamentului și
experienței polițiștilor la exigențele de securitate, cu respectarea valorilor și normele unei forțe
moderne de poliție într-o societate democratică.
Asigurarea protecției și securității personalului în timpul intervențiilor sunt înscrise într-un
cadru legal și deontologic strict și se sprijină pe un demers acceptat fiziologic și traumatologic ținând
cont de efectul stresului în acțiune.
Aria de aplicare a intervenției profesionale nu se limitează la menținerea ordinii, ci ea se
aplică cu aceeași eficacitate și misiunilor de asigurare și restabilire a ordinii publice.
 Intervenția profesională este organizată cu respectarea celor trei piloni care-i alcătuiesc
fundamentul:
1. Legalitate - care ține de respectul primar al persoanelor și de principiul proporționalității
răspunsurilor.
Conform acestui principiu trebuie de respectat și de avut în vedere:
- prevederile legale și regulamentare;
- tact și etică în desfășurarea acțiunii;
- respectarea demnității umane;
- buna cunoaștere a riscurilor traumatologice și psihologice .
2. Securitate - în executarea misiunii, care constituie un imperativ atât pentru funcționarul
din poliție sau carabinier, cît și pentru public.
Atunci cînd vorbim de securitate trebuie să luăm în calcul amenințările cu care se confruntă
luptătorul în misiune din partea agresorilor, de diferite nivele de intensitate.
3. Eficacitate - așteptată în mod logic, de către cetățeni, atât în faza preventivă cât și în cea
represivă.
Conform acestui principiu, rezultatul imediat al acțiunii întreprinse de către polițiști trebuie să
constea în capacitatea sa de a readuce la stare de normalitate situația degenerată în urma acțiunilor
adversarului.
În literatura de specialitate1 sunt identificate și alte condiții care le completează pe primele. În
acest sens, cum s-a mai menționat, exercitarea profesiei de polițist implică prin natura sa îndatoriri și
riscuri deosebite.
Statutul special este conferit de îndatoririle și riscurile deosebite, de portul de armă precum și
de sarcinile profesionale pe care le are de îndeplinit. El are drepturi și obligații specifice calității pe
care o deține, acestea fiind prevăzute de lege2.
Polițistul are îndatorirea de a interveni în mod oficial, atunci când situația o impune, față de
orice persoană, indiferent de rangul sau poziția socială a acesteia. Acțiunea sa trebuie să fie motivată
de necesitatea apărării avutului privat și public, a persoanei, de menținerea climatului de siguranță
publică.
În activitatea practică polițiștii se confruntă cu o multitudine de situații, pe care aceștia trebuie
să le rezolve în spiritul și pe baza legilor, apelând de fiecare dată la cunoștințele și experiența
acumulată, recurgând la o metodă sau alta, folosind regulile tactice adecvate. Rezultatul obținut este
singura măsură care arată dacă s-a acționat bine sau nu, totodată desprinzându-se din el concluziile și
învățămintele pentru activitatea de viitor.
Misiunile zilnice pot fi duse la îndeplinire numai dacă se întrebuințează cele mai eficiente
metode și procedee, se respectă anumite reguli de tactică polițienească ce sunt rezultatul experienței
unităților de poliție, din care, în timp, s-au tras învățăminte cu caracter general3.
Respectarea regulilor tactice îl ferește pe polițist de săvârșirea unor abuzuri și greșeli în
intervenții, îi asigură succesul, dominarea adversarului, fără însă a se putea vorbi de existența unor
rețete și șabloane de acțiune. Capacitatea de adaptare la situația concretă din teren este întotdeauna
extrem de importantă.
Astfel, în timpul intervenției profesionale polițistul trebuie să respecte următoarele condiții:
1
MANUAL DE TACTICĂ POLIȚIENEASCĂ, EDITURA FUNDAȚIEI REGALE PENTRU LITERATURĂ ȘI ARTĂ
BUCUREȘTI, 2011, p. 5.
2
Legea RM nr. 320 din 27.12.2012 cu privire la activitatea Poliției și statutul polițistului, publicată la data de 01.03.2013
în Monitorul Oficial Nr. 42-47, art. 25 și 26.
3
Manual de tactică polițienească, editura FUNDAȚIEI REGALE pentru literatură și artă, BUCUREȘTI, 2011, p. 6.
  să respecte drepturile și libertățile fundamentale ale omului, Constituția și legile țării,
jurământul de credință, prevederile dispozițiilor interne. El trebuie să fie perceput de către membrii
comunității ca un factor de echilibru, o persoană de încredere, gata oricând să acorde sprijin atunci
când este solicitată. Toate acțiunile sale vor fi făcute în strictă concordanță cu drepturile și obligațiile
ce îi sunt acordate prin lege, dar și cu respectarea drepturilor și a intereselor legitime ale membrilor
comunității.
 respectarea principiului imparțialității și al nediscriminării conform căruia cetățenii sunt
egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. Nimeni nu este mai
presus de lege4.
Discriminarea reprezintă un comportament de excludere sau de reducere a accesului unor
indivizi la anumite resurse.
Literatura de specialitate definește discriminarea ca fiind: ,,orice deosebire, excludere,
restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială,
convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, apartenență la o categorie defavorizată, precum
și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau
exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor
recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale
vieții publice.
Polițistul nu trebuie să se lase influențat de niciun partid, grupare politică, sindicală sau de
altă natură, de apartenența persoanelor la o anumită religie ori grupare etnică, el slujind în
exclusivitate cetățeanul, libertatea și democrația;
Făcând parte dintr-o instituție depolitizată, polițistul trebuie să cunoască faptul că el nu are alt
judecător decât legea și propria lui conștiință. În intervențiile sale este exclusă discriminarea
persoanelor pe bază de rasă, cetățenie, sex, religie, apartenență politică ori statut social, singurul
criteriu de diferențiere a intensității măsurilor luate este gradul de implicare, vinovăția fiecăruia la
comiterea faptei ilicite, precum și gradul de ripostă a persoanei.
 să justifice legal toate acțiunile întreprinse;
Această regulă presupune ca activitățile desfășurate să fie exercitate numai în scopul
îndeplinirii sarcinilor de serviciu și nu dintr-o altă motivație (șicanare, răzbunare etc.).
 respectarea în intervenție a principiilor proporționalității și al gradualității (aceste
aspecte sunt tratate în capitolul privind imobilizarea persoanelor);
 stabilirea modului de acțiune și evaluarea necesarului de forțe înainte de intervenție;
Înainte de a lua o decizie sau a continua o acțiune se vor evalua toate riscurile pe care aceasta
le presupune comparativ cu ceea ce se poate realiza în final. În acest sens este necesar ca polițistul să
perceapă, evalueze și să riposteze prompt la orice semn de amenințare. De asemenea este necesară
obținerea unor informații substanțiale din mediile cu potențial criminogen ridicat și concepția acțiunii
pe baza unui plan bine gândit.
Instinctul, intuiția și nu în ultimul rând experiența își pot spune cuvântul în acțiunea ce
urmează a fi întreprinsă.
Trebuie stabilit modul de acțiune și evaluarea necesarului de forțe înainte de intervenție, în
funcție de condițiile și împrejurările existente și solicitarea de ajutor, în caz de nevoie.
Atunci când cere ajutorul unei persoane, polițistul trebuie să fie foarte explicit și să se
convingă de faptul că cel în cauză a înțeles clar ceea ce are de făcut.

4
Hotărîrea Guvernului RM nr. 481 din 10.05.2006 ,,cu privire la aprobarea Codului de etică și deontologie al
polițistului”, publicată la data de 19.05.2006 în Monitorul Oficial nr. 75-78, pct. 6, alin. (b).
  pregătirea și asigurarea din timp a armamentului și a celorlalte mijloace din dotare, în
scopul evitării dezarmării sau a deposedării și în vederea folosirii la nevoie a acestora cu maximă
eficiență;
Fiecare polițist trebuie să cunoască și să respecte regulile privind portul armamentului
și al celorlalte mijloace din dotare. Formarea deprinderilor corecte în acest sens îi dă încredere și
siguranță în acțiunile sale, fiind în permanență pregătit pentru intervenție.
Pistolul, muniția și celelalte mijloace din dotare vor fi verificate cu ocazia intrării în serviciu,
precum și după fiecare utilizare.
 cercetarea din timp a împrejurimilor locului în care se acționează;
Polițistul va avea mereu percepția clară a străzii sau a locului în care se află, în așa fel încât,
dacă se află într-o eventuală intervenție să beneficieze de avantajul terenului.
În acest sens trebuie să cunoască: topografia străzilor, căile de acces pe rute mai scurte, căile
de acces în imobile, punctele de acces ale obiectivelor din zonă, posturile și patrulele, locuri de
parcare auto păzite și nepăzite, locurile și mediile favorabile comiterii de infracțiuni, precum și cele
în care se constată încălcări frecvente ale ordinii publice, etc.
 evaluarea gradului de periculozitate a persoanelor față de care urmează a se lua măsuri;
Polițistul nu trebuie să uite că un adversar, chiar dacă nu este înarmat, poate riposta cu orice
obiect pe care îl are la îndemână. În timp ce poartă o conversație cu o persoană, el trebuie să se așeze
în așa fel încât să poată observa tot ce se întâmplă, astfel încât să fie în măsură să acționeze în cazul
în care este atacat sau dacă persoana încearcă să fugă.
 supravegherea permanentă a adversarului și a persoanelor din jur, indiferent de măsura
polițienească ce urmează a fi aplicată sau de modul de intervenție a polițistului, adversarul și
persoanele din jur trebuie să fie supravegheate cu atenție. În timpul discuțiilor se va concentra asupra
interlocutorului, urmărindu-i reacțiile, care îi pot oferi multiple indicii (de exemplu, un om nevinovat
nu are motive să fie neliniștit, să intre în panică, pe când un infractor, un urmărit are destule motive,
ceea ce se va putea observa din mimica, gestica sa, felul de a vorbi).
Când se intervine într-un mediu ostil nu va neglija posibilitatea unui atac prin surprindere din
partea altor persoane care nu se află în câmpul său vizual.
Nu vor fi neglijate obiectele aparent inofensive: cărți de credit, pieptene (care pot fi ascuțite)
telefoane mobile (unele pot ascunde o armă de foc) etc.
În anumite situații, orice obiect aflat la îndemîna persoanei poate deveni o armă periculoasă ce
va fi folosită împotriva polițistului.
Trebuie eliminate imaginile stereotipe că numai anumite persoane pot fi agresive. Orice
individ într-o anume împrejurare se poate manifesta violent. De aceea polițistul va fi atent la acțiunile
tuturor persoanelor care în momentul intervenției se află la locul respectiv.
 stabilirea sarcinilor atunci când acționează în echipă,
- șeful patrulei ia măsura propriu-zisă;
- partenerul asigură protecția etc.
 ocrotirea vieții, a sănătății și a integrității corporale a persoanelor a căror pază o
asigură, În activitatea zilnică a polițistului se pot ivi situații în care viața, integritatea corporală sau
sănătatea persoanelor aflate sub pază sunt periclitate, situație în care acesta este obligat să ia imediat
măsuri de acordare a îngrijirilor medicale. EI nu trebuie să scape din vedere faptul că începând din
momentul intervenției sale, persoana în cauză se află în grija sa, având obligația să o protejeze
împotriva unor eventuale atacuri, un motiv în plus, așadar, să fie atent la reacțiile celor din jur.
 respectarea regulilor de politețe, Atitudinea profesională implică omenie, tact și
respectarea demnității tuturor persoanelor5. În nici un caz polițistul nu trebuie să fie arogant, dar nici
umil. El trebuie să fie un fin psiholog, să acționeze cu tact, adaptându-se la situație, fiindu-i interzis
să jignească persoanele din jurul său. Umilirea în public a unui tânăr față de partenera sa, față de cei
din anturajul său, a unui conducător auto față de pasageri sau a unui funcționar public față de clienți,
petiționari, subordonați este cu totul neindicată, ea ducând deseori la incitarea persoanei în cauză.
 păstrarea unei ținute corespunzătoare, autocontrolul gesturilor și al mimicii, al felului
de a discuta, precum și ignorarea intenționată a unor observații ironice, atât timp cât acestea nu
afectează ordinea publică;
 ascultarea cu atenție, răbdare și calm a relatărilor persoanelor implicate și ale altora,
tratarea cu mult tact a victimelor infracțiunilor, a bolnavilor psihic, a minori sau or, a femeilor
etc.;
Indiferent de natura și motivul intervenției, a măsurii ce urmează a fi luată, este necesar ca
polițistul să aibă un comportament caracterizat prin tact, politețe, să asculte cu atenție și mult calm
mărturiile celor implicați în situația respectivă, pentru clarificarea justă a acesteia. Lucrând cu
oamenii, polițistul trebuie să depună eforturi pentru a-i înțelege, plecând de la cunoașterea propriei
personalități și de la o percepție corectă a rolului și statutului său în cadrul comunității.
Într-un fel va fi tratată o persoană violentă ori recalcitrantă, agresivă, aflată în stare de
ebrietate sau sub influența băuturilor alcoolice, și în alt fel copiii, tinerii, femeile, victimele unor
infracțiuni; într-un mod o persoană izolată, față de una aflată în grup, în cercul de prieteni, în
anturajul colegilor sau al șefilor, al subordonaților, o persoană normală față de o persoană bolnavă
psihic etc.
 folosirea mijloacelor și a procedeelor de imobilizare și autoapărare se va face numai în
condițiile legii și dacă situația o impune;
Polițistul de ordine publică execută serviciul doar în uniformă, având asupra sa dotarea
corespunzătoare, pe care o poartă, în permanență, pe centura aplicată peste îmbrăcăminte, cu
accesoriile fixate în tocurile și dispozitivele special destinate.
Un bun polițist trebuie să se mențină într-o condiție fizică optimă, lipsa acesteia putându-l
pune uneori în dificultate. Cu o gândire rapidă și cu o rezistență fizică corespunzătoare, polițistul va
fi capabil să aleagă și să aplice forța potrivită la momentul potrivit. În primul rând, el trebuie să
observe adversarul, ce obiecte are asupra sa, pentru a-l domina și dezarma - dacă este cazul. Dacă
există obiecte pe care oponentul le poate folosi ca armă, trebuie să se plaseze între acestea și
eventualul atacator, pentru al împiedică să ajungă la ele.
În asemenea situații, polițistul va face apel la forță, respectând principiile folosirii acesteia,
acționând până la înfrângerea rezistenței persoanei agresive, nu mai mult.
 declinarea competenței în cazul unor conflicte de interese.
După luarea primelor măsuri ce nu suferă amânare, polițistul va raporta în scris orice situație
în care trebuie să intervină împotriva unor persoane din cercul de prieteni, rude apropiate, persoane
care locuiesc în imediata vecinătate sau față de care are obligații morale sau materiale6.
Munca de poliție solicită personalități puternice care să inspire respect și încredere publicului.
Prezența polițistului în cadrul comunității implică din partea acestuia o comportare mult mai corectă
și mai demnă decât a oricărui alt cetățean.

5
Hotărîrea Guvernului RM nr. 481 din 10.05.2006 ,,cu privire la aprobarea Codului de etică și deontologie al
polițistului”, publicată la data de 19.05.2006 în Monitorul Oficial nr. 75-78, pct. 6, alin. (l ).
6
Legea Republicii Moldova Nr. 16 din 15.02.2008 cu privire la conflictul de interese, publicat la data de 13.04.2012 în
Monitorul Oficial Nr. 72-75, art. 9.
 3. Principii și reguli generale privind intervenția profesională a funcționarului public cu
statut special
Pe lângă aspecte de ordin tehnic ce trebuie soluţionate, activitatea poliţienească mai
presupune luarea în considerare a câtorva principii care reprezintă fundamentul acesteia şi de care
depinde în mare măsură reuşita activităţii poliţieneşti. Aceste principii izvorăsc din prevederile legale
existente (legi, hotărâri, ordine, instrucţiuni etc.), dar şi din experienţa acumulată de către poliţişti pe
parcursul activităţii lor şi ele ar constitui un îndrumar pentru toţi cei care îşi exercită activitatea în
teren.
Astfel, la acest capitol s-au evidenţiat cinci principii fundamentale pe care se bazează şi care
sunt înrudite fiecărei intervenţii poliţieneşti.
3.1. Analiza situaţiei de fapt în împrejurările pregătirii sau comiterii propriu - zise a
faptelor antisociale. Acesta este primul principiu al intervenţiei poliţieneşti şi constă în analiza şi
luarea în calcul a tuturor împrejurărilor şi circumstanţelor referitor la timpul, locul, personalitatea
celor ce pregătesc sau comit fapte antisociale, prezenţa persoanelor străine în preajma comiterii
acesteia, existenţa şi gravitatea pericolului potenţial.
Situaţia de fapt sau situaţia operativ-poliţienească reprezintă ansamblul elementelor şi al
împrejurărilor ce redau realitatea existentă într-o perioadă dată (luna, trimestru, semestru, an), pe un
anumit teritoriu (comună, oraş, judeţ, municipiu, ţară), sub aspectul modului cum se asigură
respectarea legilor şi normelor de convieţuire socială, a mijloacelor umane şi materiale antrenate în
această activitate7.
Din punct de vedere structural situaţia de fapt ar cuprinde următoarele elemente:
a) teritoriul de competenţă;
b) populaţia;
c) situaţia infracţională şi cea contravenţională;
d) evenimentele şi acţiunile cu caracter politic, administrativ, economic, cultural-artistic,
sportiv şi tradiţional;
e) forţele şi mijloacele de care dispune poliţia, precum şi capacitatea lor de acţiune.
Aceste date, elemente sau împrejurări ce necesită a fi cunoscute se referă la factorii care
influenţează sau favorizează comiterea de infracţiuni sau contravenţii administrative, respectiv în ce
măsură sunt respectate sau încălcate legile şi împrejurările (condiţiile) care determină aceste
încălcări, forţele şi mijloacele optimale de care dispune unitatea de poliţie pentru a le preveni şi
descoperi.
Cunoaşterea şi analiza situaţiei de fapt, atât la nivelul unităţii de poliţie, cât şi al
subdiviziunilor ce o compun trebuie făcută permanent pentru obţinerea de date obiective, concrete şi
reale privind schimbările survenite, tendinţele, structura şi dinamica elementelor ce o compun, în
vederea desprinderii unor concluzii corecte, care ar servi drept fundament al măsurilor de intervenţie
poliţienească ce necesită să fie aplicate.
Această situaţie de fapt poate uşura foarte mult activitatea poliţistului în cazul în care acesta o
cunoaşte la perfecţie şi într-un mod detaliat, deoarece îi permite să-şi organizeze activitatea într-un
mod eficient şi, dimpotrivă, poate face mai dificilă această activitate, când poliţiştii nu cunosc sau nu
folosesc temeinic şi efectiv aceste date.
În concluzie putem menţiona faptul că cunoaşterea situaţiei de fapt de către funcţionarii de
poliţie reprezintă o condiţie extrem de necesară şi obligatorie în activitatea acestora, deoarece este de

7
M.Bîrgău, Gr.Beşleagă, Pregătirea profesională în organele de interne. Chişinău, 2002, p.109
ne conceput să acţionezi pe un anumit teritoriu sau într-un anumit mediu fără a-i cunoaşte detaliile şi
caracteristicile în vederea exploatării lor în interesul activităţii poliţiei.

3.2. Adaptarea modalităţii de acţiune la cadrul juridic. Este de asemeni un principiu

important al intervenţiei poliţieneşti deoarece această intervenţie trebuie să se desfăşoare într-un
cadru legal, iar sarcina poliţistului este de a stabili cu obiectivitate contextul juridic în care acţionează
(infracţiune flagrantă, existenţa unei contravenţii, legitimare, percheziţie corporală, ameliorarea unui
scandal ori acordarea ajutorului victimei unei infracţiuni), în scopul adaptării comportamentului şi
modului său de acţiune în raport cu acest cadru juridic, fără însă a pierde din vedere faptul că
finalitatea acţiunilor sale înseamnă aplicarea legii în cazuri concrete. Deci, poliţistul stabileşte dacă
va folosi forţa fizică, mijloacele speciale ori arma de foc, sau numai constrângerea verbală.
În cazul în care funcţionarul de poliţie foloseşte forţa fizică, mijloacele speciale sau arma de
foc nu trebuie să uite de metodele şi tehnica de aplicare a acestora, care trebuie folosite chibzuit şi în
limitele legale. Iar în cazul când se aplică constrângerea verbală poliţistul trebuie să ţină cont de
modul de adresare (încredere în sine, fermitate, dinamism) care pot duce la o rezolvare competentă a
situaţiei, însă aici el nu trebuie să uite de statutul său de funcţionar al poliţiei în raport cu statutul
persoanei faţă de care se aplică intervenţia poliţienească care de obicei este o persoană care a săvârşit
sau se pregăteşte să săvârşească o faptă ilegală, de aceia primul trebuie să aibă o poziţie autoritară
faţă de celălalt.
3.3. Stabilirea unei strategii de acţiune în împrejurările pregătirii sau comiterii propriu-
zise a faptelor antisociale. Presupune repartizarea concretă a sarcinilor şi metodelor adecvate de
intervenţie fiecărui poliţist care ia parte la o intervenţie concretă. Astfel, în timpul efectuării unei
intervenţii poliţieneşti pot fi repartizate şi realizate următoarele sarcini şi metode de acţiune:
a) Protecţia. Funcţie realizată de către unul dintre poliţiştii care iau parte la intervenţie şi
constă în plasarea acestuia în imediata apropiere a funcţionarului de poliţie care intervine. Poliţistul
care înfăptuieşte această măsură este obligat să asigure securitatea celui ce intervine, cât şi să
supravegheze în permanenţă împrejurările locului acţiunii. Rolul de protecţie este încredinţat, ca
regulă, unui poliţist cu o experienţă avansată în activitatea poliţienească, care este sigur în intervenţie.
b) Legătura. Constă în asigurarea şi menţinerea legăturii între echipa de intervenţie şi
Unitatea de Gardă a unităţii de poliţie în care aceştia activează pe de o parte şi asigurarea şi
menţinerea colaborării între membrii echipei de intervenţie pe de altă parte. Reieşind din cele
menţionate mai sus distingem două modalităţi de legătură: una centrală, orientată spre unitatea de
poliţie şi alta locală, realizată între membrii echipei de intervenţie.
Legătura centrală cu subdiviziunea poliţienească se realizează, ca regulă, prin intermediul
mijloacelor de telecomunicaţie din dotarea poliţiei (staţia radio, viola, motorola), sau prin
intermediul telefoanelor mobile ori fixe. Acest tip de legătură este asigurat de către unul dintre
membrii echipei de intervenţie special desemnat pentru acest lucru.
Legătura locală, între membrii echipei de intervenţie poate fi realizată atât prin intermediul
mijloacelor tehnice, cât şi prin intermediul agenţilor. Ca regulă, însă în activitatea cotidiană a poliţiei
mai frecvent se foloseşte legătura la vedere datorită specificului activităţii de intervenţie în stradă,
numărului redus al membrilor echipei de intervenţie şi insuficienţei dotării poliţiei. Astfel, în
asemenea situaţii, un rol decisiv îl joacă nivelul de pregătire a membrilor echipei şi modalitatea de
corelare a acţiunilor proprii care ar trebui să funcţioneze ca un mecanism, deziderate care nu pot fi
obţinute decât prin antrenamente corespunzătoare şi regulate.
c) Intervenţia. Reprezintă funcţia care este încredinţată, de regulă, unuia sau mai multor
poliţişti cu experienţă avansată, bine pregătiţi fizic şi psihic, dinamici şi încrezuţi în acţiunile proprii.
 Pentru reuşita acţiunilor sale poliţiştii care execută intervenţii poliţieneşti trebuie să ţină cont
de următoarele elemente:
- înainte de intervenţie se stabilesc modalitatea şi mijloacele de legătură, se repartizează
sarcinile fiecărui membru al echipei de intervenţie şi se reactualizează consemnele pentru asigurarea
securităţii proprii;
- poliţistul care intervine trebuie să evite întotdeauna să se plaseze între poliţistul care
asigură protecţia şi persoana asupra căreia se acţionează pentru a nu îngreuna acordarea sprijinului;
- în timpul intervenţiei trebuie respectate sarcinile prestabilite pentru fiecare membru, iar
schimbarea unei funcţii este admisibilă numai în cazul de forţă majoră, însă în astfel de situaţii se
cere obligatoriu de a anunţa colegilor despre modificarea survenită. În afară de aceasta se cere de a
aduce la cunoştinţă orice indiciu, chiar dacă acesta pare ne esenţial.
Cu toate că la prima vedere s-ar părea că unele funcţii ale activităţii de intervenţie sunt mai
puţin importante decât celelalte, totuşi nici un rol sau funcţie dintre cele enumerate mai sus nu este
minor sau inferior altuia deoarece ele funcţionează ca un tot întreg (ca un mecanism), iar
minimalizarea uneia dintre aceste funcţii poate duce la urmări deosebit de grave.
În afară de aceasta, la acest capitol este important de menţionat faptul că în cazul agravării
situaţiei sau inferiorităţii numerice a poliţiştilor funcţiile „protecţie” şi „legătură” pot fi cumulate şi
exercitate de către o singură persoană, orice altă modificare ar putea pune în pericol succesul
intervenţiei şi securitatea poliţiştilor8.
3.4. Modalităţi de intervenţie tactică în diverse situaţii.
Referindu-ne la ansamblul activităţilor poliţieneşti, sesizăm faptul că unele dintre acestea
prezintă un risc redus pentru funcţionarii de poliţie şi cetăţeni, altele dimpotrivă, pot naşte situaţii sau
confruntări mai mult sau mai puţin violente.
Reieşind din gradul de risc şi pericolul pe care îl presupune fiecare modalitate de intervenţie
tactică, s-au conturat trei categorii tip de intervenţii:
a) primul caz se referă la ambianţa obişnuită de lucru a poliţiei şi se conturează în activitatea
pe care poliţiştii o exercită zilnic în teren (patrulări, raiduri, controale, verificări etc.), gradul de risc
în astfel de situaţii fiind minim;
b) al doilea caz se referă la situaţiile de intervenţie care se efectuează faţă de persoanele, ce
dintr-un motiv sau altul par suspecte în comiterea faptelor ilegale sau se ştie cu certitudine că acestea
au comis deja asemenea fapte, respectiv în cazul acestui tip de intervenţie gradul de pericol este mult
mai mare decât în primul caz;
c) cel de al treilea caz are în vedere modalităţile de intervenţie tactică asupra persoanelor
despre care se cunoaşte faptul că sunt infractori periculoşi sau deosebit de periculoşi, evadaţi sau
dezertori, respectiv gradul de risc este maxim.
3.5. Antrenamentul – premisă a succesului intervenţiei poliţieneşti.

8
I.Popescu, E.Tudorescu, I.Stanciu, Tactica intervenţiei poliţieneşti. Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1999, p.3.