ȘOVEA ANDREEA

GRUPA 57, SERIA E

EDUCAȚIA PENTRU SĂNĂTATE

Educaţia pentru sănătate este o preocupare de maximă importanţă a medicinii omului

sănătos care constă în dezvoltarea nivelului de cultură sanitară al diferitelor grupuri de populaţie,
precum şi a mijloacelor şi procedeelor educativ-sanitare necesare formării unui comportament
sanogenic.

Păstrarea sănătăţii şi lupta contra bolilor se înscriu printre cele mai vechi preocupări ale
omului. De altfel, cuvântul sănatate care evocă o stare atât de preţioasă fiecăruia, apare frecvent
în vorbirea curentă, nelipsind aproape niciodată cu ocazia urărilor de bine. Scrisorile strămoşilor
nostri romani se încheiau de obicei cu urarea : „vale!” („fii sănătos!”). Sănătatea nu este numai o
problemă individuală, ci priveşte tot atât de mult societatea în întregime „sănătatea nu este totul,
dar fără sănătate totul este nimic” (Schopenhauer).

OMS a dat o definiţie oficială a sănătăţii formulată astfel : „sănătatea este acea stare de
complet bine fizic, mintal şi social şi nu constă numai în absenţa bolii sau a infirmităţii”.
Obiectivul de bază al educaţiei pentru sănatate constă în formarea şi dezvoltarea în rândul
populaţiei, începând de la vârstele cele mai fragede, a unei concepţii şi a unui comportament
igienic, sanogenic, în scopul apărării sănătăţii, dezvoltării armonioase şi fortificării organismului,
adaptarii lui la condiţiile mediului ambiental natural şi social, cât şi al participării active a
acesteia la opera de ocrotire a sănătaţii populaţionale. În acest sens, este necesară formarea unei
opinii de masă, fundamentată ştiinţific, faţa de igiena individuală şi colectivă, faţă de alimentaţie,
îmbracăminte, muncă şi odihnă, faţă de utilizarea raţională a timpului liber şi a factorilor naturali
de călire a organismului, faţă de evitarea factorilor de risc, precum şi a modului de solicitare a
asistenţei medicale şi a diferitelor mijloace de invesigaţie şi tratament.

Educaţia pentru sănătate a populaţiei trebuie să reprezinte un obiectiv major al politicii

sanitare naţionale, stabilindu-se ca sarcini de bază, în domeniul asigurării sănătăţii populaţiei,
dezvoltarea activităţilor medicale preventive şi ridicarea nivelului de cultură sanitară a întregii
populaţii, ceea ce implică desfăşurarea unor ample acţiuni educative în domeniul sănătăţii
populaţionale.

Pe plan bio-medical, progresele extraordinare făcute în ultimele decenii au permis o

explorare mult mai aprofundată a stării de sănătate. Dispunem astăzi de posibilităţi de
investigaţie mult mai fine şi mult mai precise, care depăşesc cu mult simţurile noastre comune de
apreciere, pentru descoperirea cât mai precoce a stărilor anormale, a devierilor de la sănătate.
Introducerea unor tehnici noi au făcut ca organismul uman să devină din ce în ce mai transparent
şi accesibil explorărilor morfologice cele mai fine cu detectarea celor mai mici modificări
anatomice prin: tomografie comuterizată (scanner) care ne redă tot organismul uman în secţiuni
anatomice de 1-3 mm. Tot atât de utile sunt : ultrasonografia (ecografie), scintigrafia, rezonanţa
magnetică nucleară etc. Alte progrese tehnice de explorare sunt tehnici de biochimie şi
histochimie, teste imunologice complexe, electronoscopie, metode rapide de efectuare a
analizelor.

Educaţia pentru sănătate are trei laturi: cognitivă, care constă în comunicarea şi însuşirea de
noi cunoştinţe necesare apărării şi menţinerii sănătăţii; motivaţională, adică asigură convingerea
populaţiei privind necesitatea prevenirii şi combaterii bolilor şi a dezvoltării armonioase a
organismului, prin respectarea regulilor de sanogeneză; comportamentală volitională, care constă
în însuşirea deprinderilor şi obişnuinţelor sanogenice, cu aplicarea lor în practica cotidiană.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte educaţia pentru sănătate drept arma cea mai eficace a
sănătăţii populaţionale, ceea ce impune «să fie asigurată educaţia pentru sănătate a populaţiei şi
să fie determinate sectoarele în care aceasta să participe la aplicarea tuturor programelor de
sănătate publică, pentru a marca astfel, răspunderea personală şi colectivă a tuturor membrilor
societăţii în ocrotirea sănătăţii umane». Sublinez importanţa celor trei principii de bază ale
educaţiei pentru sănătate. Primul este cel al priorităţii: cu cât intervenţia în «cariera sănătăţii»
este mai timpurie, cu atât educaţia pentru sănătate va fi mai eficace. Al doilea principiu, al
specificităţii şi autorităţii, consideră că, opinia celor cu autoritate legitimă este mai credibilă, mai
cu seamă dacă, aceştia constituie un exemplu grăitor de comportament sanogenic. Al treilea se
referă la integrarea educaţiei pentru sănătate în obiectivele politicii social-sanitare a statului;
educaţia pentru sănătate trebuie să fie strâns legată de condiţiile concrete ale societăţii şi să fie
compatibilă cu statutul social-economic şi cultural al acesteia, precum şi cu progresele
înregistrate în domeniul ştiinţelor medicale.

Intercondiţionarea dintre educaţie şi sănătate este fundamentată prin funcţiile majore ale
educaţiei pentru sănătate: funcţia sanogenică şi funcţia prevenţională. Funcţia sanogenică are ca
scop optimizarea sănătăţii individuale şi comunitare, pentru atingerea idealului de sănătate. Ea se
adresează populaţiei sănătoase, educaţia sanogenică constituind o parte integrantă a medicinii
omului sănătos. Funcţia prevenţională vizează atingerea obiectivelor prevenţiei primare,
secundare şi terţiare. Potenţialul de sănătate individuală îmbracă o arie largă de manifestări,
cuprinse între cei 2 poli: sănătatea optimă şi opusul. Indiferent de configuraţia stării de sănătate,
oscilând între cele două limite, actul educaţional interferează toate treptele stării de sănătate sau
de boală. Din acest punct de vedere, sănătatea este privită ca o caliatate a vieţii, rezultantă a unui
mod de viaţă sanogen, care reprezintă, în esenţa sa, un fapt de educaţie. În practica activităţii
educativ-sanitare pot fi utilizate o multitudine de forme şi mijloace. Chiar pentru aceeaşi acţiune
medicală pot fi utilizate mai multe forme de metode (conferinţe, convorbiri, lecţii, proiecţii de
filme, etc.).

Educaţia pentru sănătate de gradul zero, care reprezintă o parte componentă a formării
profesionale, asigurând cadrelor din profesiile nemedicale, cu rol determinant în dezvoltarea
economico-socială, şi cadrelor de răspundere în organizarea şi conducerea vieţii sociale, o mai
mare competenţş în anumite probleme de sănătate.

Educaţia pentru sănătate de gradul I, cuprinde noţiunile teoretice şi aspectele practice care
trebuie integrate în pregătirea profesională a cadrelor ocupând funcţii cu caracter predominant
educativ, pentru ca, prin activitatea lor profesională, să contribuie la includerea efectivă a
educaţiei pentru sănătate în formele de instruire şi educaţie de la nivelul tuturor treptelor
sistemului instructiv-educativ. Educaţia pentru sănătate de gradul II înglobează ansamblul
teoretic şi practic al măsurilor educaţionale destinate întregii populaţii. În acest caz,
comportament adecvat promovării sănătăţii

Nu mai încape nici o îndoială că, medicina modernă va deveni din ce în ce mai mult
preventivă, îndreptându-se spre o medicină a omului sănătos. Astfel : în medicina copilului,
orientarea spre prevenire se va amplifica şi mai mult, începând mult mai devreme, prin sfaturi
pentru o procreare normal; în domeniul bolilor de rinichi, un obiectiv important va fi prevenirea
insuficienţei renale cornice; în medicina internă, orientarea majoră va fi spre prevenirea bolilor
cronice cu caracter degenerativ: arterioscleroza, cardiopatia ischemică, reumatismul degenerativ.
Pentru aceasta bolnavul se va prezenta periodic la medic; va evita eforturile inutile, emoţiile; va
face exerciţii recomandate de medic; va respecta repausul la pat; nu va consuma băuturi
alcoolice; va evita frigul, curenţii de aer, umezeala şi temperaturile ridicate; va lua cu regularitate
medicamentele prescrise. În domeniul nutriţiei : prevenirea obezităţii şi a diabetului, prin :
evitarea stresului şi sedentarismului; evitarea traumelor psihice; alimentaţie corespunzătoare;
evitarea abuzului de medicamente; respectarea regulilor de igienă; suprimarea consumului de
cafea şi tutun, etc. În domeniul bolilor infecţioase: prevenirea hepatitelor, antraxul, toxiinfecţia
alimentară, boli diareice acute prin: respectarea cu stricteţe a regulilor de igienă personală şi în
gospodărie (în cazul antraxului vor fi efectuate vaccinările la animale); spălarea mâinilor înainte
de masă şi după folosirea toaletei; utilizarea unei vesele curate; păstrarea alimentelor acoperite
ferindu-le de contactul cu diferite insecte, gândaci sau rozatoare şi la temperaturi scăzute;
interzicerea consumului apei de suprafaţă (lacuri, râuri, pârâuri); dezinfectarea periodică a
toaletelor din locuinţe şi cele din localuri publice; vaccinări periodice.

Profilaxia nu mai poate fi redusă numai la metodele ei mai vechi cum ar fi: prezentarea la
vaccinări contra bolilor infecţioase, trebuie să ne bazăm pe o profilaxie activă, pe participarea
întregii populaţii la obiectivele medicinii preventive, prin respectarea regulilor de viaţă care
asigură sănătatea, protecţia mediului înconjurător, dobândirea unei culturi medicale.

Pentru a fi eficiente, obiectivele, în ceea ce priveşte sănătatea proprie trebuie să fie

fundamentate pe înţelegerea clară a informaţiilor şi obiectivelor referitoare la sănătate. Medicina
omului sănătos urmăreşte să intervină activ în apărarea sănătăţii prin : promovarea măsurilor de
igienizare a mediului înconjurător a localităţilor în care trăieşte şi munceşte omul, pentru a face
acest mediu cât mai favorabil sănătăţii; formarea unor deprinderi igienice (educaţia igienică) la
fiecare persoană, folosind toate mijloacele de cultură şi educaţie, începând cu şcoala, reviste,
cărţi. îmbunătăţirea condiţiilor de mediu la locul de muncă şi aplicarea tuturor măsurilor care
privesc protecţia muncii ; aplicarea unui complex de măsuri pentru dezvoltarea normală, fizică
şi mintală a copiilor, începând cu supravegherea femeii în timpul sarcinii şi continuând cu cea a
copilului şi a adolescentului ; punerea în valoare a culturii fizice (gimnastică, sport) a excursiilor
şi a vieţii în aer liber, folosirea factorilor naturali de întărire a organismului: aer, soare, apă;
Exerciţiile fizice reduc stresul, ne ajută să ne menţinem greutatea ideală, să ne menţinem mobili,
fac ca inima noastră să funcţioneze mai bine şi ne ajută la scăderea nivelului colesterolului şi a
tensiunii arteriale. De asemenea ne protejează împotriva unor îmbolnăviri serioase ca : bolile de
inimă, diabetul şi comoţia cerebrală; promovarea unei alimentaţii raţionale, ştiintifice, cu
combaterea atât a exceselor alimentare, cât şi a subnutriţiei, a dezechilibrului în utilizarea tuturor
factorilor nutritivi a preparării greoaie ori complicate a alimentelor, erori care pot să ducă la boli
de nutriţie şi ale tubului digestive, măsuri de depistare precoce a unor anormalităţi şi tendinţe
morbide înainte ca acestea să se exprime prin suferinţe şi boală declarată.

BIBLIOGRAFIE

1. Ardeleanu, I. Tănăsescu Gh. - „ Stadiile dezvoltării fizice a copiilor şi tinerilor”, Editura

Medicală Bucureşti.

2. Drăgan Ioan - “Medicina Sportivă”, Editura Medicală, Bucureşti, 2002;

3. Ivan Aurel - „Medicina omului sanatos”, Ed. Medicală, Bucureşti, 1993.