Florentina Potecaşu_SIM_2017_2018

1. OŢELURI CARBON TRATATE TERMIC

Tratamentele termice sunt procese tehnologice care constau în

încălziri, menţineri la anumite temperaturi şi răciri cu viteze care să
determine obţinerea unei anumite stări structurale şi de tensiuni.
In cazul oţelurilor carbon prin aplicarea tratamentelor termice se
urmăreşte îmbunătăţirea proprietăţilor mecanice, obţinerea unor structuri
caracterizate de anumite valori ale indicilor de rezistenţă, de plasticitate,
îmbunătăţirea prelucrabilităţii prin aşchiere, etc.
Alegerea tratamentului termic se face funcţie de tipul oţelului, de
starea iniţială, şi de proprietăţile mecanice sau tehnologice cerute.
Principalele tratamente termice ce se aplică oţelurilor carbon sunt:
recoacerea, normalizarea, călirea, revenirea.

1.1. Recoacerea
Recoacerea este tratamentul termic ce constă în încălzirea oţelului la
o anumită temperatură, menţinere îndelungată, urmată de răcire lentă
(odata cu cuptorul) în scopul obţinerii unei structuri de echilibru (fig.9.1).
Recoaceri fără recristalizare fazică (de tipI) se referă la acele
tratamente de recoacere care nu conduc la transformări de fază în stare
solidă precum: recoacerea de omogenizare, de recristalizare si de
detensionare.
Recoacerea de omogenizare – este tratamentul care se aplică în
special unor piese turnate masive, semifabricatelor şi lingourilor din oţel, în
scopul eliminării sau reducerii segregaţieii dendritice care determină
reducerea plasticităţii, accentuarea anizotropiei, diminuarea rezistenţei la
coroziune, apariţia ruperii fragile, etc. Tratamentul se bazează pe procese
de difuziune şi de aceea încălzirea se face la temperaturi ridicate,
1100  12000 C cu durate de menţinere mari de ordinul 8-20 ore.
Recoacerea de recristalizare se aplică oţelurilor deformate plastic la
rece în scopull înlăturării stării de ecruisare. Starea ecruisată este o stare
îndepărtată de echilibru caracterizată de energie liberă mult mai mare faţă
de starea de echilibru, densitate mare de imperfecţiuni, grăunţi cristalini
deformaţi şi tensionaţi. Materialul ecruisat tinde către starea de echilibru şi
încălzirea favorizează această trecere.
Temperatura la care sunt sesizabile modificări structurale - apariţia
grăunţilor noi poliedrici- numită temperatură de recristalizare, se determină
cu relaţia: Trecristalizare  0,35...0,55Ttopire [K].
Temperatura de încălzire pentru recoacerea de recristalizare depinde
de compoziţia oţelului şi de tipul de deformare plastică şi variază cel mai
adesea între 550 si 700C. Astfel, pentru oţeluri carbon moi (cu până la 0,2%
C) încălzirea se face la 680-700C; pentru oţeluri carbon semidure (cu
0,3…0,5% C) la 680-730C; pentru oţeluri carbon extradure (1,0…1,3% C) la
700C; pentru oţeluri moi aliate cu mangan, încălzirea se face la 550-640C,
etc.
Recoacerea de detensionare are ca scop înlăturarea tensiunilor
remanente existente în produsele metalice după operaţiile de turnare,
 Florentina Potecaşu_SIM_2017_2018

deformare plastică, sudare sau chiar aşchiere şi care pot provoca apariţia
unor defecte ca deformaţii sau fisuri.
Intervalul temperaturilor de încălzire în vederea detensionării este
relativ larg, fiind cuprins între 200 si 700 C, regimul termic adaptându-se în
funcţie de etapele anterioare de procesare.
Recoaceri cu transformări de fază (de tip II)
Recoacerea completă se aplică semifabricatelor şi produselor din oţel
(cu 0.10.5% C) turnate sau deformate plastic la cald, care prezintă de

Fig. 9.1 Temperaturi de încălzire

pentru diferite tratamente
termice de recoacere:
1-recoacere completă;
2-recoacere incompletă;
3-recoacere subcritică;
4-recoacere de recristalizare;
5-recoacere de detensionare;
6-recoacere de omogenizare;
7- normalizare

exemplu structura Widmanstatten, graunţi grosolani, structură în benzi.

Tratamentul constă în încălzirea oţelului la temperaturi egale cu
Ac33050C, (Ac 3-linia GS a diagramei Fe-Fe3C) menţinerea la această
temperatură până la terminarea transformării de fază în întregul volum al
piesei şi răcirea lentă, rezultând în final o structură cu grăunţi relativ fini, fără
tensiuni interne şi caracteristici mecanice de plasticitate ridicate.
Recoacerea incompletă, constă în încălzirea oţelului la temperaturi
egale cu Ac13050C, (Ac1-linia PSK a diagramei Fe-Fe3C), menţinere şi
răcire lentă. Se aplică atunci când temperatura de sfârşit de deformare
plastică este puţin superioară punctului Ac3. Prin recoacere incompletă se
realizează globulizarea parţială a perlitei, reducerea durităţii şi a tensiunilor
interne, îmbunătăţirea.
Recoacerea subcritică, numită şi recoacere de înmuiere, se aplică
atunci când în urma deformării plastice la cald, datorită condiţiilor de răcire,
oţelul prezintă structuri formate din troostită, bainită sau chiar martensită,
caracterizate de granulaţie fină şi duritate relativ mare.
Prin aplicarea recoacerii subcritice (încălzire la 650700C) se
urmăreşte obţinerea unor structuri globulare, micşorarea durităţii şi
îmbunătăţirea prelucrabilităţii.
Un caz particular de recoacere incompletă este recoacerea de
globulizare care are ca scop globulizarea cementitei din perlită în scopul
îmbunătăţirii prelucrabilităţii oţelului. Se poate reliza prin încălziri şi răciri
repetate în jurul punctului A1 sau prin încălzire la Ac13050C şi răcire cu
viteze mici de ordinul 3050C/oră până la circa 620650C, apoi în aer.

1.2. Normalizarea
Normalizarea este tratamentul termic ce constă în încălzirea oţelului
până la starea de austenită (la Ac33050C), o menţinere de scurtă durată
şi răcire în aer liniştit. Viteza de răcire mai mare decât la recoacere, conduce
 Florentina Potecaşu_SIM_2017_2018

la descompunerea austenitei la temperaturi mai coborâte, ceea ce măreşte

dispersia perlitei, mărind totodată cantitatea de perlită cvasieutectoidă şi
micşorând cantitatea de ferită liberă.
Prin normalizare se finisează şi se omogenizează structura, cresc
indicii de rezistenţă şi se reduc cei de plasticitate ai oţelului.

1.3. Călirea
Călirea este tratamentul termic ce constă în încălzirea oţelurilor
hipoeutectoide la temperaturi Ac33050C şi a celor hipereutectoide la
temperaturi Ac13050C (fig.9.2), menţinere până la terminarea
transformărilor de fază şi răcire rapidă, cu viteză mai mare decât viteza
critică, pentru obţinera structurii martensitice.
Martensita este constituentul structural cu volum specific maxim,
formarea ei la răcire este însoţită de tensiuni interne de compresiune
manifestate în austenită, ceea ce frânează desfăşurarea completă a
transformării, rămânând întotdeauna o cantitate de austenită
netransformată. Este soluţie solidă suprasaturată de carbon pe bază de fier
cu reţea tetragonală, constituent structural cu duritate mare (650680HB) şi
fragilitate ridicată. La microscop, are aspect acicular, culoare albă şi este
însoţită de austenită netransformată (numită austenită reziduală). Acele de
martensită se formează în planele de alunecare ale austenitei, după direcţii
paralele sau formând între ele unghiuri de 60 sau120, mărimea lor fiind
limitată la mărimea planului de alunecare.
La aplicarea tratamentului termic de călire, nerespectarea
temperaturii corecte de încălzire duce la obţinerea unor structuri
necorespunzătoare. Astfel la încălzirea oţelului hipoeutectoid la temperaturi
cuprinse între Ac1 si Ac3 (călire incompletă), după răcire structura este
formată din martensită, o cantitate redusă de austenită reziduală şi ferită
(defectul se numeşte „pete moi”). La încălzirea oţelului deasupra intervalului
optim de temperatură (supraâncălzire), structura după călire este formată
din martensită grosolană, cu fragilitate ridicată.
In cazul când răcirea se face cu
o viteză mai mică decât viteza critică
(exemplu, miezul pieselor masive) în
structură apare pe lângă martensită şi
troostită. Troostita este un amestec
mecanic ferită-carburi, fin dispersat,
prezentând duritate şi fragilitate mai
reduse decât martensita.
Când după încălzirea corectă
răcirea oţelului se face într-o baie de
săruri topite cu temperatura între 400
Fig. 9.2 Temperaturile de şi 250C (călire izotermă) structura va
călire pentru oţelurile carbon
fi formată din bainită. Bainita prezintă
o structură aciculară şi este un
amestec mecanic alcătuit din ferită suprasaturată în carbon şi carburi fin
dispersate.
In cazul oţelurilor hipereutectoide încălzite la temperatura
Ac13050C şi răcite cu viteză mai mare decât viteza critică se obţine o
structură alcătuită din martensită, austenită reziduală şi cementită
 Florentina Potecaşu_SIM_2017_2018

secundară. Dacă încălzirea se face incorect, la temperaturi superioare

punctului Accem, se obţine după călire o structură alcătuită din martensită
grosolană şi o cantitate mare de austenită reziduală.

1.4. Revenirea
Revenirea este tratamentul termic ce constă în încălzirea oţelului călit
la temperaturi inferioare punctului critic Ac1, în scopul aducerii oţelului într-o
stare mai apropiată de starea de echilibru. In funcţie de temperatura de
încălzire revenirea poate fi:
de temperatură joasă;
de temperatură medie;
de temperatură înaltă.
Pentru oţelurile carbon, domeniile de temperaturi corespunzătoare
diferitelor tipuri de revenire sunt următoarele:
revenire joasă, 150250 (300) C, structura obţinută este
alcătuită din martensită cubică de revenire (martensită
neagră), cu duritate ridicată, dar mai puţin fragilă şi mai
stabilă dimensional decât martensita tetragonală de călire;
revenire medie, 300450 (500)C, se obţine troostita,
amestec mecanic globular foarte fin de ferită şi cementită
(aspect de rozetă), cu bune proprietăţi de elasticitate;
revenire înaltă, 550650 (700) C, se obţine sorbita
globulară, un amestec mecanic globular cu un grad de
dispersie mai redus, cu un bun complex de proprietăţi
mecanice.
Tratamentul termic dublu constând din călire urmată de revenire
înaltă poartă numele de îmbunătăţire.

Fig.9.3 Microstructuri de tratament termic (x 250): a, b, c, d – otel cu 0,45%C;

a - recoacere completă, b - recoacere incompletă, c - normalizare, d – călire
(a, b, c – ferită+perlită; d – martensită + austenită reziduală);
e, f, g, h – otel cu 1,2%C; e - recoacere completă, f - normalizare, g –
recoacere de globulizare, h – călire ( e, f, g – perlită + cementită secundară,
h - martensită + cementită secundară + austenită reziduală)
(atac metalografic: nital).

1.5. Rezumat şi concluzii

 Florentina Potecaşu_SIM_2017_2018

Tratamentele termice sunt procese de prelucrare termică a materialelor pentru a le

aduce într-o anumită stare structurală şi de tensiuni.
Recoacerea este tratamentul termic ce constă în încălzirea oţelului la o anumită
temperatură, menţinere îndelungată, urmată de răcire lentă (odata cu cuptorul) în scopul
obţinerii unei structuri de echilibru.
Normalizarea este tratamentul termic ce constă în încălzirea oţelului până la starea
de austenită (la Ac33050C), o menţinere de scurtă durată şi răcire în aer liniştit.
Călirea este tratamentul termic ce constă în încălzirea oţelurilor hipoeutectoide la
temperaturi Ac33050C şi a celor hipereutectoide la temperaturi Ac13050C (fig.10.4),
menţinere până la terminarea transformărilor de fază şi răcire rapidă, cu viteză mai mare
decât viteza critică, pentru obţinera structurii martensitice.
Revenirea este tratamentul termic ce constă în încălzirea oţelului la temperaturi
inferioare punctului critic Ac1, în scopul aducerii oţelului călit într-o stare mai apropiată de
starea de echilibru.

1.6. Întrebări
1. Ce fel de structură au oţelurile după recoacere?
a. apropiate de echilibru;
b. de neechilibru;
c. martensitice.
2. Racirea la recoacere se face:
b. lent, odată cu cuptorul;
c. în apă;
d. în ulei;
3. Racirea la normalizare se face:
b. odată cu cuptorul;
c. în aer liniştit;;
d. în apă.
4. Recoacerea de recristalizare se aplică:
a. produselor turnate;
b. produselor sudate;
c. produselor deformate plastic la rece (ecruisate);
5. Recoacerea de omogenizare urmăreşte:
a. eliminarea retasurilor;
b. creşterea compactităţii pieselor;
c. eliminarea sau reducerea segregaţiei dendritice.
6. La normalizare se obţin constituenţi:
a. de tip perlitic;
b. de tip martensitic;
c. de tip bainitic.
7. La călire răcirea se face cu viteză mai mare decât viteza critică, pentru obţinera structurii
a. martensitice;
b. perlitice;
c. feritice.
8. După călire, pentru a aduce structura oţelului mai aproape de echilibru, se aplică un
tratament termic de:
a. normalizare;
b. recoacere de recristalizare;
c. revenire.
9. Constituentul de revenire medie care asigură bune proprietăţi de elasticitate se numeşte:
a. perlită;
b. martensită;
c. troostită.
10. Cel mai bun complex de proprietăţi mecanice este obţinut după revenirea înaltă şi
constituentul structural rezultat se numeşte:
a. martensită;
b. bainită;
c. sorbită.