Unitatea de învăţare 4

Garanţiile

Cuprins

4.1. Introducere
4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
4.3. Conţinutul unităţii de învăţare
4.3.1. Garanţiile
4.3.1.1. Garanţiile personale
4.3.1.1.1 Sponsio
4.3.1.1.2 Fidepromissio
4.3.1.1.3 Fideiussio
4.3.1.2. Garanţiile reale
4.3.1.2.1 Fiducia cum creditore
4.3.1.2.2 Gajul
4.3.1.2.3 Ipoteca
4.3.1.2.4 Itercesiunea
4.4. Îndrumar pentru autoverificare

4.1. Introducere

Legătura juridică (vinculum iuris) existentă între părţile raportului

juridic obligaţional conferă creditorului posibilitatea de a pretinde executarea
prestaţiei de către debitor.
În cazul neexecutării obligaţiei, în condiţiile în care măsura
sancțiunilor corporale s-a dovedit, în timp, lipsită de eficienţă, creditorul este
îndreptăţit să solicite garanţii debitorului odată cu încheierea convenţiei, cu
scopul de a se pune la adăpost în caz de insolvabilitate a acestuia.1
Garanţiile se împart în două categorii: personale şi reale. Garanţia este
reală atunci când constă într-un bun care putea fi valorificat sau personală
atunci când alături de debitorului principal se obligă şi unul sau mai mulţi
debitori, numiţi garanţi.
La rândul lor, garanţiile persoanle sunt de două feluri: garanţii
personale formale, în această categorie fiind incluse: sponsio, fidepromissio şi
fideiussio. Garanţiile personale neformale sunt: pactul de constitut, receptum
argentarii şi mandatum pecuniae credendae.

Garanţii personale

Garanţiile personale reprezintă cele mai vechi garanţii din dreptul

roman. Garanţiile persoanle se constitue prin alăturarea la debitorul iniţial a
unuia sau mai mulţi garanţi (ad promiso). Dacă cineva îşi manifestă acordul în
sensul garantării unei persoane îndatorate juridiceşte faţă de o altă persoană,
se alătură datornicului principal în calitate de nou datornic (correus
promittendi, correus debendi).
Pe cale de consecinţă, dacă un creditor nu se îndestulează de la
debitorul său va încerca să o facă de la cel care s-a alăturat datornicului
principal. În această situaţie nu suntem în faţa unei adevărate garanţii, dat
fiind faptul că cel care intervine alături de debitor se obligă în mod principal,
nu subsidiar şi accesoriu cu datornicul.2
În vederea constituirii garanţiilor personale se utilizau contractele
verbis prin asumarea, mai întâi, a obligaţiei principale de către debitor faţă de
creditor, acesta din urmă adresând apoi debitorului accesor o nouă întrebare,
şi anume dacă acesta consimte acelaşi lucru ca debitorul principal. În raport cu
răspunsul debitorului accesoriu, garanţia era formată sau nu. Dacă răspunsul
era „spondeo!” contractul de garanţie se consideră încheiat.3
Spre deosebire de categoria garanţiilor personale, în care o altă
persoană (debitorul accesoriu) se alătură debitorului principal, în cazul
garanţiilor reale creditorul afectează unul sau mai multe bunuri ale debitorului
cu scopul de a se pune la adăpost în caz de insolvabilitate a acestuia.4
Garanţiile reale au ca obiect bunurile debitorului, pe care acesta din
urmă le pune la dispoziţia creditorului în scopul garantării obligaţiei. Deşi
instituţia garanţiilor personale este mai veche decât cea a garanţiilor reale,
rolul şi importanţa garanţiilor reale au început să crească, ulterior devansând
unele din garanţiile personale, care încep să piardă din importanţa avută
anterior.
Unele garanţii personale nu au subzistat până în perioada modernă, în
timp ce garanţiile reale, excepţie făcând fiducia şi intercesiunea, s-au
1
Grigore Dimitrescu, op. cit., p. 279.
2
S.G.Longinescu, op. cit., p. 570.
3
Cristinel Murzea, Drept roman, Ediţia a II-a, Editura ALL Beck, Bucureşti,
2003, p. 221.
4
Grigore Dimitrescu, op. cit., p. 279.
perfecţionat şi au devenit forme superioare de garanţie, cunoscute şi astăzi.
Principalele garanţii reale cunoscute în dreptul roman sunt: fiducia cum
creditore, gajul, ipoteca şi intercesiunea.

4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

 definirea conceptului de garanţie;

 identificarea mijloacelor juridice utilizate în scopul realizării
garanţiilor personale;
 identificarea garanţiilor personale în epoca veche;
 identificarea garanţiilor personale în epoca clasică;
 identificarea garanţiilor reale;
 înarmarea studenţilor cu principalele concepte privind sponsio,
fidepromissio, fideiussio, ipoteca, gajul, fiducia;
 prezentarea teoriilor referitoare la apariţia şi dezvoltarea
acestor concepte;
 identificarea legilor adoptate în materia garanţiilor;
 identificarea garanţiilor personale neformale;
 identificarea beneficiilor acordate lui fideiussor;
 însuşirea unor cunoştinţe referitoare la rolul şi locul garanţiilor
în procesul aparitiei şi evoluţiei lor istorice.

Competenţele unităţii de învăţare:

 Cunoaşterea terminologiei juridice, creaţie a romanilor;

 Înţelegerea sensurilor proprii fiecărei categorii şi fiecărui
concept juridic;
 Stăpânirea principiilor fundamentale şi a regulilor de drept;
 Interpretarea corectă a textelor juridice romane şi a oricărui
text juridic în general;
 Surprinderea relaţiilor dintre categoriile şi conceptele juridice;
 Înţelegerea conţinutului şi semnificaţiei instituţiilor juridice
moderne;
 Perfecţionarea discursului juridic, în sensul exprimării corecte
şi fluente în limbajul juridic;
 Însuşirea artei de a raţiona în drept;
 Dezvoltarea conştiinţei juridice şi a conştiinţei civice;
 Cultivarea spiritului de dreptate şi justiţie.
 Timpul alocat unităţii : 3 ore

4.3. Conţinutul unităţii de învăţare

4.3.1. Garanţii personale și reale

4.3.1.1.Garanţii personale

Garanţia personală este procedeul juridic prin care debitorului

principal i se alătură unul sau mai mulţi debitori accesori numiti garanți.5

Garanţiile personale în epoca veche

Sponsio. Este cea mai veche formă de garanție personală, 6 care se

încheia printr-un contract verbal (sponsio) care a dat numele garanției. Era
rezervată în exclusivitate cetățenilor romani, întrucât doar ei aveau voie să
pronunțe verbul spondeo pentru a obține gratitudinea zeilor. Creditorul încheia
stipulațiunea principală cu debitorul, după care încheia o altă stipulațiune cu
garantul.7 Creditorul îl întreba pe garant: - Idem dari spondes? (Te obligi să
dai același lucru?) la care garantul răspundea: - Spondeo! (Mă oblig!).8
Garantul care se obliga prin pronunţarea cuvântului spondeo purta numele de
sponsor.
Fidepromissio. A apărut în urma extinderii relaţiilor economice cu
peregrinii. Peregrinii nu aveau voie să pronunţe verbul spondeo deoarece nu
aveau acces la instituțiile dreptului civil, astfel că s-a creat o nouă garanţie
personală, formată tot prin întrebare şi răspuns, doar că garantul pronunţa
verbul fidepromissio (promit cu bună-credință).9 – Idem fide promitisne?
(Făgăduiești cu bună-credință același lucru?) – Fide promitto! (Făgăduiesc!)10
Situaţia juridică a garanţilor a fost grea în epoca veche, deoarece
creditorul prefera de cele mai multe ori să-l urmărească mai întâi pe garant,
dacă debitorul principal nu-şi executa obligaţia la scadenţă. Garantul nu se
putea întoarce împotriva debitorului pentru plata făcută. În ipoteza în care erau
mai mulţi garanţi, oricare dintre aceştia putea fi urmărit pentru întreaga
5
Emil Molcuț, op.cit., p. 227.
6
Gaius, 3. 126; Vladimir Hanga, op.cit., p. 446.
7
Emil Molcuț, op.cit., p. 228.
8
Gaius, 3. 116; Ulpian, D. 45. 1. 75. 6.
9
S. G. Longinescu, op. cit., p. 568.
10
Gaius, 3., 116.
datorie, iar cel care plătea datoria debitorului nu avea posibilitatea de a-i
acționa pe cogaranţi. Garanţii au protestat împotriva acestor nedreptăţi, iar ca
urmare, la inițiativa plebeilor s-au adoptat mai multe legi prin care li s-a
îmbunățtțit situația juridică.
Legea Publilia11
 A creat garantului care s-a obligat prin
sponsio posibilitatea de a se întoarce împotriva debitorului principal dacă
acesta nu-i remitea ce a plătit creditorului pentru el, utilizând în acest sens
manus iniectio pro iudicato (ca și când ar fi avut loc un proces). Cogaranții
erau obligați solidar, astfel că oricare dintre ei putea fi obligat să plătească
întreaga datorie.
Legea Appuleia
 Se aplica atât garanţilor obligaţi prin sponsio
cât şi celor obligaţi prin fidepromissio ;
 A introdus noi raporturi între cogaranţi ;
 Prin această lege garantul are la îndemână o
acţiune prin care se putea întoarce împotriva cogaranților pentru a-și plăti
partea care le revenea.
Legea Cicereia12
 Se aplica atât garanţilor obligaţi prin sponsio, cât şi celor obligaţi
prin fidepromissio;
 S-a instituit obligaţia creditorului de a face o declaraţie privitoare
atât la numărul garanţilor cât şi la valoarea datoriei.
Legea Furia de sponsu13
Apar transformări importante în ceea ce priveşte raporturile dintre
garanţi, precum şi cele dintre garanţi şi creditori :
 Nu se mai aplică principiul solidarității în
privința garanțiilor personale, astfel că datoria se va împărţi la scadenţă între
toţi garanţii, indiferent dacă sunt sau nu solvabili, 14 creditorul fiind cel care va
suporta riscul insolvabilităţii unuia dintre garanţi;
 Obligaţia lui sponsor sau fidepromissor se
stinge prin trecerea a doi ani de la scadenţă, dacă este contractată în Italia,
aducându-se astfel îngrădiri principiului imprescriptibilității obligațiilor.15

Garanţii personale în dreptul clasic

Fideiussio (fideiusiunea)
Fideiussio era o formă nouă de garanție personală, 16 care nu era
prevăzută de cele patru legi la care ne-am referit. La întrebarea: - Id fide tua
esse iubes? (Garantezi că așa va fi?) pe care o punea creditorul, debitorul
răspundea: - Fideiubeo! (Garantez!)17
Deosebiri față de sponsio și fidepromissio:
- Fideiussio garantează obligații izvorâte din orice
contract,18 inclusiv pe cele delictuale,19 pe când sponsio și fidepromissio se
limitează la obligațiile născute verbis (din contracte în formă verbală).
11
Gaius, 4. 22 și 3. 127. Emil Molcuț, op.cit., p. 228.
 - Fideiussio nu cade sub incidența legii Furia de
sponsu și drept urmare fideiusorii răspundeau solidar, oricare dintre ei putând
fi preferat de creditor să plătească întreaga datorie.20 Plata va fi liberatorie atât
pentru debitor cât şi pentru ceilalţi fideiusori.
- Obligația garantului fideiusor trecea, cu unele
excepții, asupra urmașilor, spre deosebire de obligația sponsorului și a
fidepromisorului care nu era transmisibilă, aplicându-se principiul fideiussoris
autem etiam heres tenetur 21
Efecte:
- Creditorul are drept de urmărire atât împotriva
debitorului principal, cât şi împotriva fideiusorului. Datorită efectului
extinctiv al lui litis contestatio, creditorul prefera să-l urmărească pe fideiusor,
căci altfel, dacă îl acționa pe debitor, dreptul său se stingea în întregime și nu
putea să-l mai acționeze pe fideiusor. Dacă erau mai mulți fideiusori,
creditorul îl alegea pe cel care era mai solvabil.
- Fideiusorul care a plătit datoria nu se
poateîntoarce împotriva debitorului principal.
- Un fideiusor are dreptul să garanteze pe un alt
fiedeiusorcare are un debitor diferit (Pro fideiussore fideiussorem accipi
nequaquam dubium est).
- În fine, oricine poate garanta un debitor, chiar în
necunoştinţa acestuia din urmă (Fideiubere pro alio potest quisque, etiam si
promissor ignoret)
În epoca lui Iustinian s-a instituit obligaţia creditorului de a-l urmări
mai întâi pe debitorul principal şi, în ipoteza în care nu a recuperat întreaga
datorie de la acesta, îl putea urmări pe fideiusor.

Beneficiile acordate lui fideiussor

În dreptul clasic și postclasic fideiusorului i s-au acordat drepturi
excepționale, care s-au consolidat în timpul lui Iustinian.22
Beneficiul de cesiune de actiuni,23
creație a comentatorilor de mi târziu, este dreptul fideiusorului care a plătit
datoria de a cere creditorului să-i cedeze toate acţiunile pe care le are
împotriva debitorului principal, pentru a-l putea urmări în fața magistratului.
Dacă era chemat în judecată de către creditor, garantul putea să ceară
introducerea în formulă a unei excepțiuni de dol, deoarece fideiusiunea era un
12
Gaius, 3. 128.
13
Gaius, 3. 121, 3. 122.
14
C. Șt. Tomulescu, Drept privat roman, op.cit., p. 262.
15
Emil Molcuț, op.cit., p. 229.
16
P. F. Girard, Manuel de droit romain, op.cit., pp. 800 și urm.
17
Gaius, 3. 116; Ulpian, D. 45. 1. 75. 6; D. 45. 1. 5. 2. Vladimir Hanga, op.cit., p. 447.
18
Gaius, 3. 119.
19
D. 46. 1. 8. 5.
20
Paul, Sent., 2. 17. 16.
21
Gaius, 3. 120.
22
Emil Molcuț, op.cit., pp. 231 și urm.
23
Gaius, 3. 127
contract de drept strict, și ca atare judecătorul nu putea s-o ia în considerare
dacă nu figura în intentio.
Beneficiul de diviziune.
Pe timpul împăratului Hadrian24 s-a introdus beneficium divisionis, numit
astfel de comentatori, potrivit căruia fideiusorul putea să ceară creditorului să-
i urmărească pe toți fideiusorii solvabili în momentul lui litis contestatio.25
Epistula Hadriani, sancționată, se pare, de pretor, după afirmația lui
Paul, a înrăutățit situația garanților, în comparație cu Legea Furia de sponsu:26
a. În sistemul introdus de Hadrian, diviziunea
datoriei are loc numai la cererea lui fideiussor, față de situația lui sponsor și
fidepromissor la care se aplică de drept. În lipsa excepțiunii din formulă,
judecătorul îl putea condamna să plătească întreaga datorie. Garantul care
plătea nu mai putea să profite de beneficiul de diviziune și deci nu se putea
întoarce împotriva cogaranților. Legea Furia de sponsu nu permitea garantului
urmărit să renunțe la diviziunea datoriei, creditorul fiind astfel nevoit să ceară
garantului doar plata contribuției sale, pe când în sistemul lui Hadrian garantul
urmărit putea să renunțe la acest drept și să plătească întreaga datorie.27
a. La beneficiul de diviziune, datoria se împarte
numai între garanții solvabili, 28 spre deosebire de legea Furia de sponsu care
prevede că datoria se achită de toți garanții în viață, chiar dacă unul dintre ei
ar fi insolvabil.29
b. La fideiussio datoria se divide în momentul lui
litis contestatio, pe când la sponsio și fidepromissio are loc la scadență. Ca
urmare, garanții fideiusori sunt ținuți în mod solidar și după scadență, până la
litis contestatio. Din acest moment, dacă garantul urmărit se prevalează de
beneficiul de diviziune, obligația se împarte între garanții solvabili.30

3. Beneficiul de discuţiune reprezintă dreptul garantului de

a-i cere creditorului să-l urmărească mai întâi pe debitorul principal şi doar
dacă acesta nu plăteşte să se îndrepte împotriva sa. Printr-o constituțiune dată
în anul 531, Iustinian a desființat efectul extinctiv al lui litis contestatio, dând
posibilitate creditorului să-i urmărească succesiv pe debitorul principal și pe
garant (debitorul accesor), până la achitarea datoriei. Printr-o nouă
constituțiune, dată în anul 535, creditorul este obligat să-l urmărească mai
întâi pe debitorul principal.31

Garanţiile personale neformale

24
I. C. Cătuneanu, op.cit., p. 440.
25
Gaius, 3. 121; Inst., 3. 20. 4; Gaius, D. 46. 1. 26; Paul, Sent., 1. 2o; Cod. 8. 40. 10. 1;
Ulpian, D. 46. 1. 27.
26
Paul, Sent., 1. 20.
27
Emil Molcuț, op.cit., pp. 232 și urm.
28
C. Șt. Tomulescu, Manual de drept privat roman, op.cit., p. 577.
29
Paul, Sent.1. 20. 1.
30
D. 12. 1. 9. 2; Emil Molcuț, op.cit., p. 233.
 Garanțiile personale neformale sunt acele garanții care nu necesitau
moduri formale pentru garantarea unor obligații.
1. Pactul de constitut reprezintă o garanție iure praetorio destinată
garantării unor obligatii. Una din aplicaţiile acestui pact este cunoscută sub
numnele de constitutum debiti alieni (pentru fixarea unui nou termen datoriei
altuia), prin intermediul căreia o persoană, de regulă un bancher, îşi asumă
obligaţia de a plăti datoria clientului său la un alt termen decât cel stabilit în
obligaţia inițială. Constitutum debiti alieni era sancționat prin actio de
pecunia constituta32 și s-a bucurat de succes, extinzându-se, cu timpul, și în
cazurile care nu aveau ca obiect o sumă de bani. Constitutum debiti alieni da
naștere unei obligații care era independentă de obligația clientului față de
creditorul său, și ca atare nu se stingea odată cu aceasta. Fiind încheiat printr-o
simplă convenție, nu avea nici dezavantajele unui act formal de tipul
fideiusiunii. Dacă bancherul se obligă la o sumă mai mare decât cea datorată
de clientul său, obligația nu devine nulă ci se reduce la suma pentru care s-a
cerut garanția.33
2. Mandatum pecuniae credendae reprezintă garanţia personală prin
intermediul căruia o persoană, numită mandant, însărcinează o altă persoană,
numită mandatar, să acorde un credit unui terț.
 Prin această operaţiune mandatarul devine creditor, iar mandantul
garantează datoria contractată de către terţ;34
 Dacă terţul nu plăteţte la scadenţă, mandatarul se poate îndrepta
împotriva mandantului prin actio mandati contrari.
 Cele două obligații nu au același obiect și deci efectul extinctiv al
lui litis contestatio va afecta numai creanța dedusă în justiție. Mandatarul
poate să-l urmărească mai întâi pe debitorul principal și numai după aceea pe
mandant.35
 Această garanție prezintă avantajul că se poate încheia și între
absenți.
a. Receptum argentarii.
Constă din convenţia prin care bancherul se obligă să plătească datoriile
eventuale ale clientului său faţă de un terţ. Inițial, în situația în care bancherul
nu plătea terţului suma datorată de către client, acesta din urmă. și nu terțul,
avea drept de acţiune împotriva bancherului; cu timpul, raportul juridic s-a
stabilit direct între bancher şi terţ, receptum argentarii înscriindu-se astfel ca o
garanţie personală.

4. 3. 1. 2. Garanţii reale

Garanţiile reale reprezintă acele mijloace juridice prin intermediul

cărora debitorul pune la dispoziţia creditorului său un lucru, fie cu titlu de
proprietate sau posesiune, fie constituind un drept de ipotecă, astfel încât, la
31
Emil Molcuț, op.cit., p. 234.
32
D. 13. 5. 10.
33
D. 13. 5. 11. 1.
34
Gaius, 3. 156.
35
Emil Molcuț, op.cit., p. 235.
scadenţă, dacă debitorul nu-și execută obligaţia asumată, creditorul are
posibilitatea de a valorifica lucrul atribuit de către debitor. În dreptul privat
roman au fost cunoscute trei garanţii reale distincte: fiducia şi gajul (pignus),
care au apărut în epoca veche, precum şi ipoteca, apărută în dreptul clasic.

1. Fiducia
Fiducia cum creditore36 constă în transferul unui lucru de către debitor
creditorului său, cu titlu de proprietate, prin mancipatio sau prin in iure
cessio, cu obligația acestuia din urmă de a-l restitui la scadență, dacă debitorul
își plătește datoria. Această transmitere este grefată pe mancipatio sau pe in
iure cessio.37
În dreptul clasic, fiducia cum creditore ia naștere din contractul real de
fiducie,38 care era sancționat prin acțiunea de bună-credință actio fiduciae.39
Fiducia prezintă câteva dezavantaje40 : în perioada în care bunul se află
la creditor, debitorul pierde dreptul de folosință asupra lui și nu poate să
garanteze o nouă datorie, mai ales că, de regulă, valoarea bunului era
superioară obligației contractate ; dacă la scadență creditorul devine
insolvabil, debitorul va veni în concurs cu ceilalți creditori și va primi doar o
cotă parte ; debitorul nu-și poate urmări bunul dacă se află în mâinile terților,
deoarece a transmis dreptul de proprietate asupra lui ; de asemenea, fiind o
transmitere grefată pe mancipatio și in iure cessio, nu era disponibilă
peregrinilor.
Aplicaţiile fiduciei sunt variate: garantarea plăţii unei creanţe (fiducia
cum creditore), constituirea unui depozit, constituirea unui împrumut (fiducia
cum amico) etc.

2. Gajul (pignus)
Reprezintă o formă superioară de garanție, prin
care care debitorul transmite creditorului său doar posesiunea asupra lucrului,
nu și proprietatea.41 Remiterea posesiunii se realizează prin tradiţiune,
conferindu-i creditorului o posesiune provizorie, până la scadența datoriei.42În
același timp, creditorul devine debitor condițional al lucrului.43
Gajul prezintă și el unele dezavantaje: debitorul continuă să rămână
proprietarul bunului pe toată durata gajului, dar fiind lipsit de folosinţa acelui
lucru, nu poate garanta și alte datoii în același timp; creditorul, în schimb,
deşi primeşte lucrul în gaj, este lipsit de dreptul de a-l folosi, sub sancţiunea
angajării răspunderii sale pentru furtum usus (furtul folosinţei); de asemenea,
creditorul nu poate înstrăina lucrul dacă debitorul nu plătește datoria la

36
Gaius, 2. 60; Paul, Sent., 2. 13. 3; Inst., 3. 201; Vladimir Hanga, op.cit., p. 448.
37
Gaius, 2. 59; P. F. Girard, op.cit., p. 546.
38
Gaius, 2. 220 ; Paul, Sent., 2. 13. 6; Emil Molcuț, op.cit., p. 239.
39
Gaius, 4. 52; Cicero, De off., 3. 17; Paul, Sent., 2. 13. 6.
40
C. Șt. Tomulescu, Manual de drept privat roman, op.cit., p. 583; Vladimir Hanga,
op.cit., p. 449.
41
Vladimir Hanga, op.cit., p. 449.
42
D. 13. 7. 9. 2.
43
Emil Molcuț, op.cit., p. 239.
scadență. Exista totuşi posibilitatea încheierii unei convenţii de anticreză între
creditorul gajist şi debitor, în temeiul căreia creditorul putea păstra fructele
bunului primit în gaj, cu titlu de dobânzi.
Debitorul dispune de o actio pigneraticia directa pentru a cere
restituirea lucrului după plata datoriei, precum și despăgubiri datorate culpei
creditorului (de ex. moartea sclavului cauzată de lipsa îngrijirii); creditorul are
o actio pigneraticia contraria, pentru a cere despăgubiri în situația în care
constată vicii ale lucrului sau pentru restituirea unor cheltuieli utile și necesare
ocazionate de întreținerea bunului. De asemenea, creditorul poate uza de ius
retentionis, care îi permitea să păstreze lucrul până când îi vor fi satisfăcute
pretențiile.44
În vechiul drept roman, gajul avea ca obiect doar lucruri mobile.
Începând cu epoca clasică şi lucrurile imobile puteau constitui obiect al
gajului. S-a admis că sclavii pot constitui obiect al contractului de gaj, întrucât
erau asimilaţi bunurilor mişcătoare aflate în proprietatea debitorului.
În afara gajului convenit prin convenția părților, romanii au recunoscut
și gajul tacit, cum ar fi cel exercitat de proprietarul imobilului asupra
bunurilor mobile ale locatarului.45

3. Ipoteca (hipoteca)

Întrucât fiducia prezenta dezavantaje pentru debitor, iar gajul

dezavantaja creditorul, s-a instituit o nouă formă de garanţie. de natură să
genereze avantaje mai mari pentru ambele părţi. Această garanţie este
ipoteca.46
Originea ipotecii este foarte veche. Grecii o întrebuinţau pe scară largă
sub denumirea de ipotiki, iar în dreptul roman a existat din secolul I d. Hr. 47
Cu toate că denumirea este greacă, originea ipotecii este romană.48
Ipoteca reprezintă o formă de garanţie în virtutea căreia lucrul afectat
rămâne în posesiunea debitorului şi numai dacă, la scadenţă, acesta nu-şi
execută obligaţia, creditorul ipotecar este îndreptăţit să intre în posesia
lucrului şi să-l vândă, pentru a-şi valorifica astfel creanţa. 49 Creditorul ipotecar
se bucura de dreptul de preferinţă în raport cu creditorii chirografari, după
cum avea şi dreptul de a urmări lucrul ipotecat.

Etapele formării ipotecii :

1. Dreptul de retenție este forma veche a ipotecii, prin
care proprietarul moșiei are dreptul să rețină inventarul agricol viu și mort al
arendașului (invecta et illata), dacă acesta nu-și plătește datoria la scadență.50
Dreptul de retenție comporta unele inconveniențe : opera numai pe moșie,
44
I. C. Cătuneanu, op.cit., p. 447.
45
C. Șt. Tomulescu, Drept privat roman, op.cit., p. 264.
46
Constantin Stoicescu, op. cit., p. 273.
47
C. Șt. Tomulescu, Manual de drept roman, op.cit., p. 585.
48
Vladimir Hanga, op.cit., p. 449.
49
Inst., 4. 6. 7; Cod., 6. 43. 1; D. 1. 3. 7.9.
50
D. 43. 32. 1. 4.; C. Șt. Tomulescu, Manual de drept privat roman, op.cit., p. 585.
deci proprietarul (creditorul) nu-l putea urmări pe arendaș (debitorul), dacă
acesta se muta cu inventarul agricol în alt loc ; de asemenea, proprietarul nu
putea să urmărească lucrurile în mâinile terților achizitori.
2. Interdictul salvian (interdictum Slavianum)51
menține dreptul arendașului de a rămâne în posesia lucrurilor până la
scadență, dar oferă proprietarului moșiei posibilitatea de a urmări bunurile
arendașului chiar dacă acesta le-a mutat în alt loc. Proprietarul era în
continuare dezavantajat dacă debitorul înstrăina lucrurile, deoarece nu-i putea
acționa pe terții achizitori, întrucât interdictul salvian reglementa doar
raporturile dintre cele două părţi.52
3. Acţiunea serviană53 a fost creată pentru ca
proprietarul moşiei să intre în posesia inventarului agricol chiar dacă acesta se
afla în mâinile unor terţi.54 Creditorul poate urmări lucrurile „oriunde s-ar afla,
în mâinile oricui”.55 Dar și în aceast fază, dreptul de ipotecă se aplică numai în
raporturile dintre proprietari de latifundii și arendași.
4. Acţiunea quasiserviană,56 denumită și acțiune
ipotecară, a generalizat ipoteca în raporturilor dintre orice creditori şi orice
debitori, dacă părțile încheiau o convenţie specială pentru garantarea datoriei.
Cele patru etape ale nașterii și perfecționării dreptului de ipotecă s-au
succedat în prima jumătate a secolului I d.Hr., ipoteca devenind o instituție
juridică folosită frecvent după Vespasian, deși romanii preferau în continuare
garanțiile personale.57

Categorii de ipoteci
 Ipoteca denumită convenţională, care se
formează printr-o simplă convenţie;58
 Ipoteca tacită, care ia naştere în virtutea
unor dispoziţii ale legii sau în temeiul obiceiului juridic, în situaţii bine
determinate (de ex. ipoteca arendatorului asupra recoltelor
arendașului,59ipopteca impuberilor și minorilor asupra bunurilor tutorilor și
curatorilor)60 La ipoteca tacită, voinţa debitorului de a ipoteca un lucru este
prezumată. În dreptul modern, această formă de garanţie este desemnată prin
termenul de ipoteca legală;
 Ipoteca privilegiată, care trece înaintea altor
ipoteci chiar dacă sunt constituite la o dată anterioară; titularul ipotecii
privilegiate poate exercita înaintea celorlalţi creditori ipotecari dreptul de a
poseda şi de a vinde lucrul grevat de ipotecă. Este o variantă a ipotecii tacite
sau legale ;
 Ipoteca testamentară, care apare în dreptul
postclasic şi se constituie printr-o clauză testamentară în favoarea unui legatar
sau a unui fideicomisar.
 Ipoteca autentică,61care a fost constituită

51
Gaius, 4. 187.
52
Emil Molcuţ, Dan Oancea, op.cit, p. 218.
53
D. 2. 14. 17. 2.
 timpul împăratului Leon, printr-un act public sau printr-un act privat semnat
de trei martori. Aceste forme de publicitate făceau ca ipoteca autentică să
treacă înaintea ipotecilor constituite la o dată anterioară.

Caracterele ipotecii :
a. se constituie prin convenția părților;
Este o excepție de la regulă, pentru că cele mai
multe drepturi reale iau naștre prin utilizarea unor forme solemne, ca
mancipatio și in iure cessio.
b. este un drept real, care conferă creditorului ipotecar un drept de
preferinţă în raport cu creditorii chirografari ai debitorului său şi un drept de
urmărire a lucrului ipotecat în mâinile terților achizitori;
c. poate avea un caracter general, în sensul că obiectul ei s-a extins de
la lucrurile corporale, mobile și imobile, până la orice fel de bunuri 62 : nuda
proprietate, lucruri viitoare, precum o recoltă sau copilul unei familii de sclavi
(partus anciliae), o universalitate,63 dreptul de servitute64 și chiar un drept de
creanță. Cu alte cuvinte, ipoteca poartă asupra tuturor lucrurilor prezente şi
viitoare ale debitorului. Practic, funcționa regula potrivit căreia se putea
ipoteca tot ce se putea vinde.65
d. are un caracter indivizibil;66
Caracterul indivizibil presupune faptul că ipoteca apasă asupra fiecărei
părți din lucru și totodată fiecare parte este afectată pentru satisfacerea întregii
creanțe, potrivit regulii pignoris causa indivisa est. De exemplu, dacă sunt trei
moștenitori, fiecare dintre ei poate fi urmărit pentru întreaga datorie, deși a
primit doar o treime ; cumpărătorul unei părți din lucrul ipotecat poate să
răspundă pentru întreaga datorie.67Un alt aspect al indivizibilității ipotecii
constă în faptul că ipoteca garantează fiecare parte din datorie : creditorul
poate să vândă întregul lucru ipotecat, chiar dacă debitorul a plătit o parte din
datorie, deoarece nu este ținut doar pentru partea rămasă neachitată.
e. are un caracter clandestin, în sensul că nu presupune utilizarea unor
forme de publicitate pentru ca terţii să ştie că un lucru este ipotecat;
Debitorii aveau posibilitatea să ipotecheze același lucru de mai multe
68
ori, cu consecințe dintre cele mai grave pentru creditori. Ca să evite aceste

54
Inst., 4.6.7.; D. 13. 7. 3.; D. 13. 7. 16. 3.
55
Emil \Molcuț, op.cit., p. 241.
56
D. 16. 1. 13. 1.
57
Emil Molcuț, op.cit., p. 242 supra și infra notele 1 și 2; D. 20. 4. 13.; D. 20. 3. 1. 2.
58
P. F. Girard, op.cit., p. 817.
59
D. 2o. 1. 32; Cod., 8. 14. 5.
60
Cod., 4. 53. 1.; Vladimir Hanga, op.cit., p. 451.
61
. 20. 5. 7 pr; Emil Molcuț, op.cit., p. 242.
62
I. C. Cătuneanu, op.cit., p. 451; Emil Molcuț, op.cit., p. 243.
63
D. 20. 1. 15. pr.
64
D. 20. 1. 12.
65
I. C. Cătuneanu, op.cit., p. 451; D. 20. 9. 1. (sunt excluse doar res extra commercium).
66
D. 21. 2. 65.
67
P. F. Girard, op.cit., p. 828.
68
D. 20. 3. 3.
inconveniențe, romanii îl sancționau pe debitorul care nu declara ipotecile
anterioare pentru delictul de stelionat ; s-a creat și un ius offerendae pecuniae,
pentru a satisface creanța creditorului anterior în rang.69
Pentru a preveni antedatarea frauduloasă a unor ipoteci, împăratul
Leon a creat ipoteca autentică printr-un act public sau printr-un act sub
semnătură privată semnat de trei martori. Treptat, ipoteca autentică va fi
preferată de creditori, întrucât trecea înaintea ipotecilor constituite fără forme
de publicitate.70
f. este un drept accesoriu, ceea ce însemnă că ipoteca se stinge odată cu
obligaţia garantată. Cel ce își ipotechează un lucru nu se poate prevala de
prescripția creanței garantate, deoarece termenele de prescripție difereau : 30
de ani pentru creanțe asigurate și 40 de ani pentru ipoteci. 71 Ipoteca nu va fi
afectată dacă dreptul de creanță garantat este sub termen sau sub condiție,
pentru că dreptul de ipotecă ia naștere în momentul încheierii convenției, nu la
împlinirea termenului de scadență sau la împlinirea condiției.72
Rangul creditorilor ipotecari. Când există mai mulţi creditori ipotecari,
ierarhizarea drepturilor acestora se face, cu excepția ipotecilor privilegiate,
potrivit regulii prior tempore potior iure (mai întâi în timp, mai tare în drept).
Dacă erau mai mulţi creditori cu acelaşi rang, prioritatea revenea celui ce
poseda lucrul grevat, potrivit adagiului in pari causa melior est causa
possidentis.

Efectele ipotecii
Efectele principale ale ipotecii sunt: ius possidendi, dreptul creditorului
de a poseda și ius distrahendi, dreptul creditorului de a vinde lucrul grevat cu
ipotecă.
Debitorul rămâne în posesia lucrului ipotecat până la scadență. Dacă
debitorul îşi execută obligaţia, ipoteca se stinge ca orice drept accesor. Dacă
debitorul nu-şi execută obligaţia la scadenţă, creditorul are dreptul de a poseda
(ius possidendi) şi de a vinde (ius distrahendi)73 lucrul grevat de ipotecă.
Dreptul de a poseda a fost, până în secolul al III-lea d.Hr., singurul
efect al ipotecii, sancţionat prin actio hipotecaria, care putea fi promovată şi
împotriva terţilor deţinători.
Dacă debitorul vindea lucrul, creditorul avea posibilitatera de a se
indrepta împotriva cumpărătorului, potrivit regulii : fundus transit cum suam
causa. 74
Prin actio hipotecaria puteau fi urmăriți posesorii fictivi qui dolo desiit
possidere (cel care a încetat să posede din cauza unui dol) și qui liti se obtulit
(cel care se oferă la un proces, simulând că este posesor, pentru ca adevăratul
posesor să devină proprietar prin uzucapiune).

69
D. 20. 4. 17; D. 20. 14. 12. 19.
70
Cod., 8. 17. 1; Emil Molcuț, op.cit., p. 246.
71
Cod., 7. 39. 7.
72
C. Șt. Tomulescu, Manual de drept privat roman, op.cit., p. 591.
73
D. 13. 7. 4.
74
D. 13. 7. 18. 2.
 Fiind o acțiune arbitrară, debitorul care refuză să execute ordinul
judecătorului, de a remite lucrul afectat creditorului, va fi condamnat la plata
unei sume de bani egală cu valoarea creanței asigurate, plus dobânzile. 75 Ius
distrahendi reprezintă o anomalie a dreptului privat roman, deoarece se
încalcă principiul potrivit căruia nemo plus iuris ad alium transferre potest
quam ipse haberet (nimeni nu poate transmite altuia un drept mai mare decât
are el însuși). Într-adevăr, vânzătorul, un simplu posesor, transmitea dreptul de
proprietate, pe care nu-l avea.

Stingerea ipotecii
Ipoteca se stinge:
a. prin stingerea în întregime a obligației garantate, ca orice
drept accesoriu; Dacă nu este stinsă în întregime, garanția subzistă potrivit adagiului pignoris
causa indivisa est (cauza gajului este indiviză). Există și o altă excepție : termenul de prescripție
al ipotecii care, fiind de 40 de ani, subzistă creanței pe care o garantează, al cărei termen de
prescripție este de 30 de ani. Paul a motivat acest paradox afirmând că fosta creanță
supraviețuiește ca obligație naturală: remanet propter pignus naturalis obligatio.76
b. prin confuziune (confusio),77 ca orice ius in re aliena, prin
întrunirea de către aceeași persoană a calităților de creditor ipotecar și de constituent de ipotecă ;
c. prin pieirea în întregime a lucrului ipotecat;78 Dacă lucrul a
fost doar transformat, ipoteca persistă.79
d. prin vânzarea (distractio) lucrului ipotecat de către creditorul superior în rang;
e. prin usucapio libertatis: când terțul de bună-credință a dobândit fondul ipotecat cu just
titlu, fără să cunoască sarcina care îl grevează și l-a posedat 10 ani între prezenți și 20 de ani între
absenți (după cum dobânditorul bunului și creditorul ipotecar locuiau sau nu în aceeași
provincie), devenind proprietarulimobilului prin această prescriptio longi temporis.80
f. prin renunţarea creditorului ipotecar (remissio
pignoris) ;
g. prin alte moduri, potrivit principiilor generale: convenția părților,
trecerea lucrului grevat în categoria res extra commercium.81

Caracterul unificator al legislaţiei lui Iustinian

În dreptul lui Iustinian, ipoteca şi gajul sunt contopite, ambele garanţii
fiind sancţionate printr-o acţiune unică, acţiunea ipotecară. De fapt, este o
confirmare a unei constatări mai vechi, formulate de jurisconsultul Marcian :
inter pignus et hypothecam tantum nominis sonus differt (între gaj și ipotecă
există numai o deosebire de nume).82

75
Emil Molcuț, op.cit., p. 247.
76
D. 36. 1. 61. pr.; I. C. Cătuneanu, op.cit., p. 461.
77
Paul, D. 44. 2. 30.
78
Marcian, D. 20. 6. 4. 1.
79
D. 20. 1. 16. 2.
80
Cod., 7. 39. 8; Paul, D. 44. 3. 12; I. C. Cătuneanu, op.cit., p. 461; Vladimir Hanga,
op.cit., p. 453.
81
I. C. Cătuneanu, op.cit., p. 461.
82
Marcian, D. 20. 1. 5. 1.; Vladimir Hanga, op.cit., p. 450.
 Aşadar, atât creditorul ipotecar, cât şi creditorul gajist au la îndemână o
acţiune reală prin care pot reclama posesiunea lucrului din mâinile terţilor.
Cele două forme de garanţie rămân totuşi distincte sub aspectul modului de
formare.

Intercesiunea
Intercesiunea este actul prin care o persoană ia asupra sa datoriile
alteia, fără a justifica un interes.83 Intercesiunea îmbracă fie forma unei
garanţii reale sau personale, fie forma unei novaţiuni prin schimbare de
debitor.
Este important de reţinut faptul ca intercesiunea a fost interzisă
sclavilor şi femeilor.84 Pentru sclav, interdicția era motivată prin posibilitatea
afectării situației materiale a stăpânilor ; pentru femeie, interdicția dată prin
edictele împăraților August și Claudiu era invocată prin inferioritatea acesteia
și privea numai intercesiunea făcută pentru soț. Senatusconsultul velleian a
generalizat interdicția la orice tip de intercesiune,85 dar n-a interzis femeii să
vândă sau să doneze, motivându-se că aceste operațiuni erau prea evidente
pentru oricine prin consecințele lor periculoase. Senatusconsultul velleian a
fost abrogat de către Iustinian, recunoscându-se femeii dreptul de a intercede
pro alio (pentru alţii), dar nu şi pentru soţul ei.

4.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de invăţare 4

Garanţiile reprezintă mijloacele juridice create la dispoziţia creditorului în scopul

asigurării executării obligaţiei de către debitor, pentru a a se pune la adăpost în caz de
insolvabilitate a acestuia.
Garanţiile se împart în două categorii: personale şi reale. Garanţia este reală atunci când
constă într-un bun care va putea fi valorificat, sau personală atunci când alături de debitorului
principal se obligă şi unul sau mai mulţi debitori, numiţi garanţi.

83
Inst., 4. 6. 7.; Emil Molcuț, Dan Oancea, op.cit., p. 230.
84
Gaius, 3. 176; D. 16. 1. 22.
85
D. 2. 11. 1.
 La rândul lor, garanţiile persoanle sunt de două feluri: garanţii personale formale, în
această categorie fiind incluse: sponsio, fidepromissio şi fideiussio. Garanţiile personale
neformale sunt: pactul de constitut, receptum argentariorum şi mandatum pecuniae credendae.86

Garanţiile personale
Garanţiile personale reprezintă cele mai vechi garanţii din dreptul roman. Garanţiile
persoanle se constitue prin alăturarea la debitorul iniţial a unuia sau mai mulţi garanţi (ad
promiso). Dacă cineva îşi manifestă acordul în sensul garantării unei persoane îndatorate
juridiceşte faţă de o altă persoană, se alătură datornicului principal în calitate de nou datornic
(correus promittendi, correus debendi). Pe cale de consecinţă, când creditorul nu se îndestulează
de la debitorul său, va încerca să se îndestuleze de la cel care s-a alăturat datornicului principal.
Din această perspectivă, se observă că, în această situaţie, nu ne aflăm în faţa unei adevărate
garanţii, dat fiind faptul că acela care intervine alături de debitor se obligă în mod principal, nu
subsidiar şi accesoriu cu datornicul.87
În vederea constituirii garanţiilor personale se utilizau contractele verbis prin asumarea,
mai întâi, a obligaţiei principale de către debitor faţă de creditor, acesta din urmă adresând apoi
debitorului accesor o nouă întrebare şi anume, dacă va consimți acelaşi lucru ca debitorul
principal. În raport cu răspunsul debitorului accesoriu garanţia era formată sau nu. Dacă
răspunsul era „spondeo!” contractul de garanţie se considera încheiat. 88
Spre deosebire de categoria garanţiilor personale, în care o altă persoană (debitorul
accesoriu) se alătură debitorului principal, în cazul garanţiilor reale creditorul afectează unul sau
mai multe bunuri ale debitorului cu scopul de a se pune la adăpost în cazul insolvabilității
acestuia.89
Garanţiile reale au ca obiect bunurile debitorului, pe care acesta le pune la dispoziţia
creditorului în scopul garantării obligaţiei. Deşi instituţia garanţiilor personale este mai veche
decât cea a garanţiilor reale, rolul şi importanţa garanţiilor reale au început să crească, ulterior
devansând unele din garanţiile personale, care încep să piardă din importanţa avută anterior.
Unele garanţii personale nu au subzistat până în perioada modernă, în timp ce garanţiile reale,
excepţie făcând fiducia şi intercesiunea, s-au perfecţionat şi au devenit forme superioare de
garanţie, cunoscute şi astăzi. Principalele garanţii reale cunoscute în dreptul roman sunt: fiducia
cum creditore, gajul, ipoteca şi intercesiunea.
Garanţiile reale reprezintă acele mijloace juridice prin intermediul cărora debitorul pune
la dispoziţia creditorului său un lucru, fie cu titlu de proprietate sau posesiune, fie constituind un
drept de ipotecă, astfel încât, la scadenţă, dacă debitorul nu-și execută obligaţia asumată,
creditorul are posibilitatea de a valorifica lucrul atribuit de către debitor. În dreptul privat roman
au fost cunoscute trei garanţii reale distincte: fiducia şi gajul (pignus), care au apărut în epoca
veche, precum şi ipoteca, apărută în dreptul clasic

Concepte şi termeni de reţinut

86
Emil Molcuț, op. cit., p.228.
87
S. G. Longinescu, op. cit., p. 568.
88
Cristinel Murzea, op. cit., p. 221.
89
Grigore Dimitrescu, op. cit., p. 279.
 Obligaţie, datorie, garanţie, garanţie personală, garanţie reală, ipoteca, gaj, intercesiunea,
fiducia, sponsio, fideiussio, fidepromissio, rangul ipotecii, insolvabilitate, scadenţă, creditor,
debitor, garant, fidfeiussor, răspundere, caracter accesoriu, beneficii, beneficiu de diviziune,
beneficiu de cesiune a acţiunii, beneficiul de discuţiune, cesiune, excepţiune de dol, novaţiune,
mandatulin rem suam, pactul de constituit, receptum argentariorum, mandatum pecuniae
credendae, drept de retenţie, acţiunea serviană, interdictul servian, caracterele ipotecii, efectele
ipotecii, rangul creditorilor ipotecari.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Enumeraţi mijloacelor juridice utilizate în scopul realizării garanţiilor personale;

2. Enumeraţi garanţiile personale în epoca veche ;
3. Enumeraţi garanţiile personale în epoca clasică;
4. Menţionaţi care sunt legile adoptate în materia garanţiilor
5. Precizaţi care sunt categoriile de ipoteci;
6. Menţionaţi care sunt efectele ipotecii;
7. Enumeraţi garantiile personale neformale;
8. Precizaţi cazurile de stingere a ipotecii;
9. Menţionaţi care sunt beneficiile acordate lui fideiussor;
10. Definiţi fiducia cum creditore.

Teste de evaluare/autoevaluare
Alegeţi varianta corectă!

1. Garanţiile personale în epoca clasică sunt:

a. sponsio
b. fidepromissio
c. fideiussio

2. Garanţiile personale în epoca veche sunt:

a. sponsio şi fideiussio
b. sponsio şi fidepromissio
c. fideiussio şi fidepromissio
Bibliografie obligatorie:

 Cârjan, Lazăr; Cerchez, Adela, Drept roman II, Curs redactat in tehnologia
IFR, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2013;
 Cocoş, Ştefan, Drept roman, Curs, Editura Șansa SRL, 1997.

Bibliografie suplimentară:
 Cătuneanu, I. C., Curs elementar de drept roman, ediţia a III-a, Editura
Cartea Românească, Cluj-București,1927;
 Dumitrescu, Grigore, Drept roman, Vol.II, Obligațiuni, Succesiuni. Note de
cursul predat studenților dela facultatea de drept din București în anul II de
Licență, Editura Imprimeriile Independenţa, București,f.a.;
 Hanga, Vladimir, Drept privat roman.Tratat, Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1978;
 Molcuț, Emil, Drept privat roman. Terminologie juridică romană, ediție
revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2010;
 Murzea, Cristinel, Drept roman, ediția a II-a, Editura ALL BECK, București,
2003;
 Oancea, Dan, Introducere în dreptul roman, Editura C.H. Beck, București,
2009  ;
 Stoicescu, Constantin, Curs elementar de drept roman, Bucureşti, 1931;
 Tomulescu, C. Șt., Manual de drept privat roman, Litografia și Tipografia
Învățământului, București, 1958 ;
 Tomulescu, C. Şt., Drept privat roman, Universitatea din București, Facultatea
de Drept, București, 1973.