NORMA JURIDICĂ

I. Caracteristicile normei juridice

I.1 Conceptul de normă juridică

Norma juridică ca element constitutiv al dreptului este o regulă de conduită, generală și
impersonală, stabilită sau recunoscută de către stat, care exprimă voința forței sociale care
deține puterea și a cărei respectare obligatorie este garantată de forța de constrângere a
statului. 1
Normele juridice alcătuiesc structura internă a dreptului analizat ca un ansamblu de
elemente constitutive (sistemul dreptului). Scopul normelor juridice în societate este de a
promova, apăra și impune o asemenea conduită umană care să asigure conviețuirea socială,
orientând comportarea oamenilor în direcția promovării și consolidării relațiilor sociale
potrivit idealurilor și valorilor ce guvernează societatea respectivă. 2
Cu ajutorul normelor juridice se ordonează relațiile interumane, cu mijloace specifice
dreptului, atât în interiorul țării, cât și în relațiile cu celelalte state, în politica internațională.

I.2 Trăsături specifice normei juridice

Cu privere la trăsăturile specifice normei juridice, în literatura de specialitate se poartă o
amplă și vie dezbatere.
a) Caracterul social al normei juridice este asigurat de faptul că prin aceasta se ordonează și
reglementeză relațiile interumane.
Caracterul social al normei de drept se poate desprinde și din faptul că orice regulă de
drept apare ca răspuns la o nevoie socială, nevoia de dirijare a comportamentului social al
indivizilor prin stabilirea permisiunilor și interdicțiilor.
b) Caracterul prescriptiv. Ea stabilește o anumită comportare, impune o anumită conduită,
constând dintr-o acțiune sau inacțiune umană îndreptată într-o anumită direcție, în vederea
realizării anui anumit scop. Se poate spune că norma juridică este elementul constitutiv al
dreptului, este „celula de bază” a acesteia, după cum se exprimă unii autori. În ansamblul lor,
normele juridice în vigoare alcătuiesc dreptul pozitiv al societății respective.

1
E.IFTIME „Introducere în teoria și practica dreptului” Editura Universității Suceava, Suceava 1999, pag.30.
2
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, „Introducere în teoria generală a dreptului” Editura ALL București 1998,pag 35

2
 În raport cu de acest caracter pot fi indentificate „nuanțe specifice” ale unor norme cum
sunt: normele principii, normele definiții, normele sarcini.
Normele-principii sunt cele în care regula de drept nu prescrie un anumit comportament
concret ci consfințește relații social-politice, ce devin principii generale privind sistemul de
drept în întregul său sau o anumită ramură a dreptului. Asemenea norme constatăm în
Constituția țării, dar și în numeroase alte acte noemative. În titlul I al Constituției României
din 1991.
Normele-definiții sunt cele prin care se precizează conținutul, sensul anumitor concepte.
Art.2 al Legii 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale prevede că „constituie
concurență, în sensul prezentei legi, orice act sau fapt contrar uzanțelor cinstite în activitatea
comercială sau industrială”
Astfel de definiții au caracter normativ, întrucât, „interpretările normelor sunt în relație cu
acest concept ce trebuie să țină seama de sensul ce i s-a dat prin definiția din legea
respectivă”.
Normele-sarcini prezintă, de asemenea, anumite particularități întrucât ele stabilesc
competența și atribuțiile unor organe. Prin intermediul normelor amintite se reglementează
activitatea unor organe de stat, pricizându-se cadrul juridic în care acestea urmează sa-și
desfăsoare activitatea.
c) Caracterul ideologic-volițional al normei de drept trebuie analizat pornind de la realitatea
că aceasta este o creație conștientă a societații și că exprimă o voință statală.
Adoptarea normelor de drept intră, de regulă, în competența unor organe ale statului,
realizându-se potrivit unei proceduri prestabilite. De asemenea, normelee juridice se pot
realiza în viața practică, numai trecând prin conștiința oamenilor, întrucât conduita este
subordonată voinței lor. De aceea, persoanele care nu au reprezentarea faptelor din cauza
vârstei (minori sub 14 ani) sau datorită afectării discernământului de o boală mintală, nu
poartă răspunderea juridică pentru faptele săvârșite.
d) Normele juridice exprimă interesele unei anumite categorii sociale, a aceleia care deține
puterea în stat la un moment dat. De aceea, durata aplicabilitații lor este, de regulă, limitată în
timp. Cu toate acestea, există și norme juridice cu o mare durabilitate în timp și chiar
universale în spațiu, cum ar fi principiile unanim admise ale dreptului internațional.3
e) Caracterul general și abstract al normei juridice. Prin esență, norma de drept este o
regulă absolut impersonală care are vocația să se aplice la un număr nedeterminat de persoane
care se află în aceleași situații determinate. În definitiv, normele juridice nu vizează atât
3
E.IFTIME „Introducere în teoria și practica dreptului” Editura Universității Suceava, Suceava 1999, pag.34

3
persoanele, cât situațiile juridice în care acestea se găsesc. Deci, normele juridice nu
reglementează situații concrete, ci prescriu conduite tipice pe care trebuie să le urmeze
oamenii, stabilind drepturile și abligațiile acestora în mod generic.
f) Obligativitatea normei juridice.
Dacă generalitatea și impersonalitatea fac posibilă delimitarea normei de drept de măsurile
individuale adoptate de organele statale, ele nu permit separarea acesteia de alte reguli de
conduită. 4
Caracterul general-obligatoriu, este esențial pentru normele juridice pentru că asigură
ordinea de drept în societate, stabilitatea și dezvoltarea relațiilor sociale în conformitate cu
interesele societății. Fără acest caracter norma juridică „si-ar pierde însuși sensul existenței
sale ca normă socială distinctă în varietatea și multitudinea normelor sociale”.

II. Structura normei juridice

Structura normei juridice are două aspecte: o structură internă și o structură externă. Primul
aspect are în vedere structura logico-juridică a normei, iar cel de al doilea, construcția
externă, care este modul ei de exprimare în cadrul unui act normativ, adică structura
tehnico-juridică.

II.1 Structura logico-juridică

Se constată că norma juridică are o organizare logică, indiferent care ar fii formulare ei
textuală sau ramura de drept. În mod logic o normă are trei elemente: ipoteză, dispoziție și
sancțiune.
Această structură a normei de drept prezintă o importanță deosebită, întrucât ne indică
elementele din care se compune norma, precum și interdependența dintre acestea.
Modelul oricărei norme juridice ar putea fi formulat în felul următor: „în cazul în
care(ipoteza).....atunci trebuie(dispoziția).....altfel(sancțiune)......
A)Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabilește condițiil, împrejurările sau
faptele în prezența cărora se cere o anumită conduită, precum și categoria subiecților la care
se referă prevederile dispoziției.

4
Trebuie făcută, în primul rând, distincțiile între regulile de drept și legile obiective ce guvernează universul
fizic, care apar ca o „relație invariabilă și fatală între cauză și efect, axprimând ceea ce este”(E.IFTIME, op.cit.,
pag.36). Prin caracterul lor prescriptiv, normele de drept exprimă „ceea ce trebuie să fie”, care este
comportamentul ce trebuie urmat.

4
 Ipotezele pot fii de diferite feluri, în funcție de gradul de precizie al formulării. Astfel sunt:
Ipoteze strict determinate. Sunt ipotezele care stabilesc exact condițiile de aplicare a
dispoziției. De exemplu, în cazul stabilirii dreptului la pensie pentru limită de vârstă, urmaș
sau invaliditate, prin lege se prevăd toate condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o
persoană pentru a fi încadrată, într-una din aceste categorii pentru a i se stabilii cuantumul
acesteia.
Ipoteze relativ determinate. Sunt atunci când împrejurările de aplicare a dispoziției, prin
natura lor, nu pot fi formulate în toate detaliile. De axemplu, art.250 din Codul de procedură
penală, prevede că „organul de urmărire penală poate emite mandate de arestare și în cazul că
există temere fondată de dispariție”
Ipoteza poate să fie simplă sau complexă. Este simplă când se are în vedere o singură
împrejurare în care se aplică dispoziția și complexă atunci când se au în vedere o multitudine
de împrejurări în care toate sau fiecare în parte pot să determine aplicarea dispoziției.
B) Dispoziția este acel element al normei juridice care prevede conduita ce trebuie urmată
în prezența ipotezei date, mai precis, care sunt drepturile și obligațiile corespunzătoare ale
subiectelor vizate de noema juridică respectivă.
În funcție de modul cum este formulată și dispoziția poate fi strict determinată, stabilind
categoric și fără nici o posibilitate de abatere drepturile și obligațiile subiecților vizați, sau
relativ determinată, atunci când se prevăd variante sau limitei ale conduitei, urmând ca
subiecții să aleagă una din ele, sau în cadrul aceste limite, conduita dorită. De exemplu, art.30
din Codul familiei stabilește că „bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soți
sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților, orice convenție este nulă”. Deci,
dispoziția despre bunurile comune ale soților este o dipoziție strict determinată. Art.36 din
Codul familiei spune că: „la desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart între soți,
potrivit învoielii acestora. Dacă soții nu se învoiesc asupra împărțirii bunurilor comune, va
hotărâ instanța judecătorească”. Aici dispoziția este relativ determinată, deoarece nu spune cât
revine unuia sau altuia, rămânând ca soții să stabilească între ei cum să le împartă, iar dacă n-
au ajuns la înțelegere, atunci intervine instanța.
Dispoziția este elementul esențial al normei juridice, deoarece ea prevede conduita ce
trebuie urmată, iar lipsa ei ar lipsi de conținut norma juridică.
C) Sancțiunea este acel element al normei juridice care precizează urmările nerespectării
dispoziției. Ea conține măsurile luate împotriva persoanei care a încălcat legea, aduse la
îndeplinire prin autoritatea statului. Aplicarea sancțiunilor se face de către organe speciale
împuternicite ale statului, care urmăresc îndeplinirea următoarelor funcții: o funcție

5
reperatorie, prin care se urmărește restabilirea ordinii sociale perturbate și eventual repararea
unor prejudicii materiale sau morale; o funcție preventivă care urmărește prevenirea încălcării
normelor de drept prin avertismentul adresat cetățenilor și o funcție educativă în raport de
autorul încălcărilor de drept (prin care se urmărește corijarea acestuia și reintegrarea sa în
ordinea de drept axistentă).
Sancțiunile diferă din punct de vedere al naturii și gravității lor.
1.După natura lor distingem sancțiuni: penale, administrative, disciplinare, civile, care
îmbracă mai frecvent un caracter patrimonial (cu excepția celor penale).
Sancțiuni penale5 se aplică celor care săvârșesc infracțiuni (fapte care prezintă pericol
social, săvârșite cu vinovăție și prevăzute de legea penală).
Sancțiuni administrative6, se aplică mai ales celor care săvârșesc contravenții, adică, fapte
care prezintă un pericol social mai redus decât infracțiunea, săvârșite cu vinovăție și prevăzute
și sancționate prin lege sau alte acte normative (art. 1 din Legea 52/1968).
Sancțiunile disciplinare7 , se referă mai ales la abaterile de la disciplina muncii stabilită
prin legislația muncii.
Sancțiuni civile8, constau în despăgubiri impuse celui care răspunde în caz de producere a
unei pagube sau revocare a actului fraudulos, anulare a actului juridic, rezoluțiunea sau
rezilierea contractului, etc.
2. După gravitatea lor sancțiunile se divid în mai multe categorii. Astfel, în cadrul
sancțiunilor penale, în funcție de criteriul amintit întâlnim: privațiunea de libertate, munca
corecționară, amenda, confiscarea averii, interdicția de a exercita anumite profesii etc.
3. După scopul urmăririi, sancțiunile pot fi grupate în: sancțiuni de anulare sau desființare
a actelor ilicite, sancțiuni reparatorii – de reparare și dezdăunare, sancțiuni disciplinare,
contravenționale și penale.
4. După gradul de determinare, sancțiunile sunt de mai multe feluri: absolut determiante,
relativ determinate, alternative și cumulative.
Sancțiunile absolut determinate sunt cele care fiind formulate categoric nu pot fi
modificate (micșorate sau mărite) de către organul de aplicare (art.19 din Codul familiei,

5
E.IFTIME „Introducere în teoria și practica dreptului” Editura Universității Suceava, Suceava 1999, pag.63
6
E.IFTIME „Introducere în teoria și practica dreptului” Editura Universității Suceava, Suceava 1999, pag.63
7
E.IFTIME „Introducere în teoria și practica dreptului” Editura Universității Suceava, Suceava 1999, pag.63
8
În literatura de specialitate unii autori fac distincție între sancțiuni civile propriu-zise și pedepse civile. Dacă
sancțiunile civile au rol, cu precădere reparator, pedepsele civile au mai ales un rol reprimator. Cum este
cunoscut, sancțiunea civilă are un caracter patrimonial, pentru că se referă nu atât la persoană, cât la patreimoniul
acesteia (plată de despăgubiri, rezoluțiunea sau rezilierea actului juridic cu daune interese).pedepsele civile au un
caracter personal. Așa sunt: nedemnitatea succesorală, exheredarea, revocarea donației pentru ingratitudine, plata
unei amenzi. E.IFTIME, op.cit., pag 64

6
potrivit căruia „este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispozițiilor prevăzute în art.4, 5, 6
din același cod”)
Sancțiunile relativ determinate se stabilesc în limitele unui minim și maxim, urmând ca
organul de aplicare să stabilească, între aceste limite, sancțiunea. În general, sancțiunile
penale îmbracă acest caracter, cel care le aplică urmând a aprecia între anumite limite
cuantumul sancțiunii.
Alternative sunt sancțiunile în privința cărora cel care le aplică are de ales între mai multe
sancțiuni (închisoare sau amendă).
Cumulative sau sancțiunile în cadrul cărora organul de aplicare trebuie să aplice două sau
mai multe sancțiuni. O asemenea sancțiune constatăm în art. 174 Cod penal potrivit căruia
„uciderea unei persoane se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 ani și interzicerea unor
drepturi”.

II.2 Structura tehnico-legislativă

Spre deosebire de structura logică, structura tehnico-juridică a normei juridice se referă la
forma exterioară de exprimare a conținutului și structurii logice a acesteia, la redactarea ei,
care trebuie să fie clară, concisă, concretă. Normele juridice nu sunt elaborate și nu apar intr-o
formă distinctă, de sine stătătoare, ci sunt cuprinse într-un act normativ care poate fi lege,
hotărâre, regulament, statut, etc. Acest act normativ, la rândul său, este structurat pe capitole,
secțiuni, articole. Articolul este elementul structural de bază al actului normativ care conține,
în principiu, prevederi de sine stătătoare. Într-un articol pot fi cuprinse mai multe reguli de
conduită, sau dimpotrivă un articol poate să cuprindă doar un element al normei.
Mai dificil este situația când întregul cuprins al normei poate fii determinat numai prin
coroborarea mai multor articole de lege întrucât cele trei elemente nu sunt întrunite în același
loc (articol, paragraf sau chiar act normativ). Astfel organul de aplicare trebuie să coreleze
texte din mai multe acte normative. O hotătâre judecătorească penală, bunăoară, se dă în
temeiul unor prevederi din Codul penal, Codul de procedură penală, Legea de organizare a
justiției, cât și în temeiul prevederii unor legi speciale care reglementează anumite domenii,
etc.
Așadar, structura tehnico-juridică are în vedere aspectul normativ, modul cum sunt
enunțate normele juridice în cadrul actelor normative.

III. Clasificarea normelor juridice

7
 Există diferite clasificări ale normelor juridice, în funție de criteriul avut în vedere.
Clasificare normelor juridice are o importanță teoretică dar mai ales practică, întrucît o
bună cunoaștere a caracterului normei ajută la înțelegerea sensului ei exact, la aprecierea
conduitei oamenilor în raport cu legea, înlesnind totodată stabilirea legăturilor dintre diferitele
texte de lege, care se completează reciproc.
Cu toată diversitatea lor, normele de drept pot fi reunite în categorii și grupe, după anumite
criterii date, cum sunt:
1. Obiectul și metoda de reglementare;
2. Forța juridică determinată de izvorul de drept în care se găsesc;
3. Caracterul conduitei prescrise (natura dispoziției);
4. Structura normei juridice (modul de redactare);
5. Sfera aplicării și gradul de generalitate.

a) După obiectul și metoda reglementării juridice, normele juridice se grupează în:

- instituții juridice, care cuprinde totalitatea normelor de drept care
reglementează o anumită categoriede relații sociale, determinând astfel un gen
aparte de raporturi juridice (instituția căsătoriei, instituția contractului etc.).
- ramura de drept, reprezintă o grupare mai largă de norme și instituții juridice,
care sunt legate între ele prin obiectul lor comun, prin anumite principii comune
care stau la baza lor, precum și prin unitatea de metodă folosită. Sistemul
dreptului românesc cuprinde: drept constituțional, drept administrativ, dreptul
financiar, dreptul comercial, drept internațional public, drept internațional
privat etc.
b) După forța juridică determinată de organul de stat de la care emană distingem:
- legi ale Parlamentului, care se bucură de supremație față de toate celelalte
izvoarevale dreptului;
- hotărâri ale guvernului;
- instrucțiuni și ordine ale miniștrilor;
- decizii ale prefecturilor și primăriilor etc.
c) În funcție de caracterul conduitei prescrise.
Norma poate stabili obligația de a săvârși anumite acțiuni, obligația abținerii de la
săvârșirea anumitor acțiuni sau poate numai să permită, să împuternicească, să recomande, să

8
stimuleze o paletă largă de acțiuni umane. În funcție de nuanțele prezentate mai sus pot fii
identificate mai multe categorii de norme.
1. Norme imperative, obligatorii sunt de două feluri:
- Norme onerative; ordonă, prescriu în mod expres, săvârșirea unei acțiuni.
O stfel de normă este cea din art.8 al Legii fondului funciar nr.18/1991 care prevede că
„Stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor care se găsesc în patrimoniul
cooperativelor de producție se face, în condițiile prezentei legi, prin reconstruirea dreptului de
proprietate sau constituirea acestui drept.”
- Norme prohibitive; sunt cele care interzic săvârșirea unor acțiuni. O normă
prohibitivă este, de exemplu, cea din Codul familiei care prevede că „este interzis să se
căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită”.
Grupare normelor imperative în onerative și prohibitive nu trebuie absolutizată în mod
formal.
2. Norme dipozitive sau permisive, sunt acele norme care fărăca obliga sau a
interzice săvârșirea unei acțiuni, prevăd posibilitatea ca să uzeze de anumite drepturi.
- Norme de împuternicire sau atributive, formulează anumite drepturi ale
subiectului, stabilesc capacitatea și competența subiectelor de drept, posibilitatea săvârșirii
anumitor acțiuni.
- Norme supletive, sunt cele în care subiectului i se lasă posibilitatea să aleagă
singur una din variantele de conduită prevăzută de normă și numai în ipoteza că nu s-a folosit
de această posibilitate drepturile și obligațiile sale vor fi stabilite de un organ de stat, în
limitele dispoziției.
- Norme de stimulare, sunt acele norme care prevăd recompensarea unei
conduite deosebite, în special în procesul muncii sau stimularea inițiativei, mai buna
organizare a procesului muncii, folosirea la maxim a timpului de lucru. O dispoziție de
stimulare este cea din art.99 din Codul muncii care prevede că pentru îndeplinirea în cele mai
bune condiții a sarcinilor și pentru realizări deosebite în muncă, salariații pot primi drept
recompensă;
- Norme de recomandare, sunt după cum și denumirea sugerează, prevederi
neobligatorii adresate unor organizații sociale, cărora statul nu le poate adresa ordine ci numai
sugera anumite conduite. Asemenea recomandări apar ca niște „rguli suple care lasă destulă
libertate subiectelor amintite pentru a acționa în conformitate cu scopul urmărit de legiuitor”.

9
 În sistemul de drept românesc asemenea norme apar destul de rar fiind întâlnite cu
deosebire în practica dreptului cooperatist. 9
d) După structura normei juridice normele pot fii:
a) complete – sunt acele norme care cuprind în conţinutul lor toate elementele
structurale ( ipoteză, dispoziţie şi sancţiune );
b) incomplete – sunt cele care nu cuprind toate cele trei elemente, ele completându-
se cu alte norme juridice. Acestea se împart în:
1) norme de trimitere – sunt acele norme care nu apar complet, ci trimit la
dispoziţiile cuprinse în alte acte normative existente sau din acelaşi act normativ;
2) norme în alb – sunt acele norme care urmeazăsă fie completate printr-un act
normativ ce urmează să apară ulterior.
e) După gradul lor de generalitate, distingem între:
a) norme generale – sunt acele norme care au sfera cea mai largă de aplicabilitate
într-un domeniu sau ramură de drept;
b) norme speciale – acele norme care sunt aplicabile unei sfere restrânse de relaţii;
c) norme de excepţie – acele norme care se referă la situaţii deosebite, completând
normele generale sau speciale, fără ca abaterea de la reglementarea generală să fie considerată
a aduce atingere ordinii de drept.
f) După gradul şi intensitatea incidenţei lor, se disting:
a) norme principii ( norme cardinale ) – sunt acele norme care au rolul de principii
generale de drept, fiind cuprinse de obicei în Constituţii, Declaraţii;
b) norme mijloace – sunt acele norme care asigură aplicarea normelor principii la
specificul domeniilor reglementate.

9
Art.19 din Decretul 34/1996 recomandă organelor centrale ale organizațiilor cooperatiste și celorlalte organizații
obștești să organizeze, potrivit specificului activității, primirea, examinarea și rezolvarea cererilor, reclamațiilor,
sesizărilor și propunerile, orientându-se după prevederile respectivului decret.

10