Finalul romanului „Istoria asediului Lisabonei”

Opera lui José Saramago este un roman de dragoste ascuns sub un titlu ce prevestește
o trimitere spre un eveniment istoric din 1147 și anume „asediul Lisabonei.”
Romanul este construit din eternele pendulări între „da” și „nu”, între „realitate” și
„ficțiune”, între „antic” și contemporan”, respectiv între „construcție” și „deconstrucție”.
Romanul începe prin prezentarea unui singur fir narativ ce era reprezentat de derularea
vieții unui Corector care primise ca nouă sarcină de lucru să corecteze Istoria asediului
Lisabonei.
Corectorul, Raimundo Silva, reușește să șteargă cursul firesc al Istoriei asediului
Lisabonei prin introducerea negației în text „ (…) Nu, acum în carte scrie că cruciații Nu-i
vor ajuta pe portughezi să cucerească Lisabona, așa stă scris, devenind așadar adevăr, deși
unul diferit, ceea ce numim fals a înfrânt ceea ce numim adevărat, i-a luat locul, va îndrăzni
oare cineva să povestească istoria nouă, cum să nu.”1 Din acest moment firul narativ al
romanului se scindează, Corectorul devine Scriitor, devine personaj în noua istorie a asediului
Lisabonei, însă nu devine numai un personaj al contemporanului, ci prin suprapunere cu
personajul Mogueime devine un participant activ la asediul cetății.
Pentru ca noua istorie ficțională să păstreze un iz de veridicitate, Raimundo Silva va
căuta motivele ce i-au determinat pe cruciați să nu mai ajute la detronarea muezinului și
înlocuirea acestuia cu sunetul clopotului. Raimundo Silva va găsi motivele acelui nu din text
tocmai în ceea ce el considera o absurditate, și anume: discursul, discursul ținut cruciaților de
către rege prin care îi anunță că lupta lor și pierderile de sânge nu vor fi răsplătite de către
regalitate numai cu o sumă simbolică, deoarece adevărata plată o vor primi de la alt rege.
Celor de la editura la care lucra Raimundo Silva le trebuiseră o perioadă de
treisprezece zile să descopere falsul imprimat într-un text ce avea menirea să reflecteze
adevărul istoric. Ca metodă de precauție, editura îi va trimite o persoană care se va ocupa de
verificarea muncii Corectorului. Noua persoană ce intră în viața Corectorului devenit Scriitor
se numea Maria Sara, un personaj feminin care îl va încuraja pe Raimundo Silva să își
continue Istoria asediului Lisabonei. Între cele două personaje se va înfiripa o poveste de
iubire care se va împlini carnal „ (…) zidul invizibil se prăbușea, dincolo de el se întindea
cetatea trupului, străzi și piețe, umbre și lumini, un cântec care vine nu se știe de unde,
nenumărate ferestre, nesfârșita peregrinare.”2 Astfel că, în finalul romanului sunt prezentate

1
José Saramago, Istoria asediului Lisabonei, Editura Univers, București, 1998, p. 49.
2
Ibidem, p. 225.

1
două asedii ale orașului Lisabona. Trupul Mariei Sara reprezenta Lisabona carnală pe care
Raimundo Silva o va cuceri, iar cel de-al doilea asediu al Lisabonei are loc mai degrabă
pentru împlinirea iubirii dintre Ouroana, țiitoarea care este eliberată de acest statut prin
moartea cavalerului Henric în timpul luptei de cucerire, și Mogueine.
Fiindcă cele două cupluri: Ouroana și Mogueine, respectiv Maria Sara și Raimundo
Silva se împlinesc în iubire va avea loc sfârșitul asediilor, deoarece un asediu este creat de
către războiul dintre oameni „ (…) fiecare dintre noi îl asediază pe celălalt și e asediat de el,
vrem să dărâmăm zidurile celuilalt păstrându-le pe ale noastre, iubirea înseamnă să nu mai
existe bariere, iubirea e sfârșitul asediului.”3
Într-o dimineață, înainte de ora trei, respectiv înainte de primul cântat al cocoșului,
Raimundo Silva își termină istoria fictivă a asediului Lisabonei, iar Maria Sara fusese
interesată cu precădere de ceea ce s-a întâmplat cu Ouroana și Mogueine, cărora Raimundo
Silva nu le creează un destin după ce terminase asediul, deoarece Ouroana și Mogueine erau
chiar ei uniți în destin și în timp de către umbra câinelui-călăuză ce avea ca scop aducerea
celor două timpuri sub aceeași umbră a istoriei.
Prin acest demers de suprapunere a două lumi diferite prin destinul unor personaje,
care inevitabil corespund, noul scriitor are acces la tărâmul imaginației pe care îl va fructifica
prin înșiruirea de texte care formează romanul. Ficțiunea noii istorii se va împleti cu realul din
camera lui Raimundo Silva și astfel ambele timpuri vor merge în paralel, încât în final prin
umbra reprezentată de câine lumile se vor reuni în același destin: cele două asedii vor avea
loc, respectiv și cele două iubiri se vor împlini. Astfel că, Raimundo Silva prin noul statut de
scriitor va deconstrui destine pentru formarea altora ce se vor împlinii prin iubire. Odată ce
iubirea s-a împlinit are loc și finalul asediului, însă finalul romanului ca operă de artă rămâne
unul deschis, deoarece iubirea a fost recunoscută, dar nu s-a consumat oficial, ci numai carnal,
respectiv platonic în cazul Ouroanei și a lui Mogueine. Viitorul acestor personaje rămâne un
tărâm deschis, un tărâm nescris de către noul scriitor.

3
José Saramago, Istoria asediului Lisabonei, Editura Univers, București, 1998, pp. 249 – 250.