Nume: Ivăncică Gabriela

Secția: Ro – Lc, anul III.

Examen: Roman modern

I.Planuri narative în opera lui José Saramago.

Romanele lui José Saramago studiate sunt: Anul morții lui Ricardo Reis,
Memorialul Mănăstirii, Istoria asediului Lisabonei, Evanghelia după Isus Cristos, Toate
numele, Eseu despre orbire, Peștera, Pluta de piatră, Cain, Călătoria elefantului.
Construcția planurilor narative la Saramago sunt asemenea unui glob de sticlă care
desprinde lent câte o reflecție a unui obiect, câte o imagine a spiritului evidențiindu-se astfel
plăcerea pentru formele digresiunii ale autorului.
În romanul Anul morții lui Ricardo Reis acțiunea se petrece la Lisabona, nu mult după
moartea lui Fernando Pessoa. Personajul încearcă să existe într-o lume condusă de dictatura
lui Salazar și bântuit de fantoma lui Fernando Pessoa. Fantoma va deveni un însoțitor a lui
Ricardo Reis timp de nouă luni, timp simbolic de altfel subliniind o perioadă de gestație, de
pregătire a unei treceri spre un alt tărâm timp în care vor cunoaște două femei: pe Lidia, muza,
respectiv Marcenda, cea care simbolizează o continuă ofilire. După cele nouă luni cei doi se
vor retrage definitiv în lumea morții, loc în care Geea îi va proteja etern.
În romanul Memorialul Mănăstirii are loc o întrepătrundere a celor trei planuri
narative. Primul plan narativ vizează cuplul regal care construiește mănăstirea franciscană de
la Manfra pentru ca regina să îi aducă regelui un moștenitor. Al doilea plan narativ urmărește
construirea aparatului de zbor numit „Păsăroiul” de către triunghiul celor trei B: părintele
Bartolomeu de Laureço Guzmao și de către cuplul format din: Baltasar Șapte-Sori care era
ciung la mâna stângă și Blimunda Șapte-Luni, femeie care avea capacitatea de a vedea în
interiorul oamenilor. La origini povestea e reală, dar odată cu construirea „Păsăroiului”
povestea își transpune planul narativ în fantastic, deoarece Păsăroiul simboliza noua
Portugalie creată prin imaterial, prin voință. Construirea „mănăstirii” va deveni o construcție a
unei Portugalii ridicată prin muncă.
Romanul Istoria asediului Lisabonei împletește două planuri narative care ajung să se
includă și să se excludă reciproc. În primul plan narativ ne este prezentat cuplul format din
Corectorul Raimundo Silva și Maria Sara, femeia ce îl va încuraja pe corector să devină
scriitor. Raimundo Silva va șterge cursul firesc al istoriei asediului Lisabonei prin inserția
negației: „ (…) Nu, acum în carte scrie că cruciații Nu-i vor ajuta pe portughezi să
cucerească Lisabona, așa stă scris, devenind așadar adevăr, deși unul diferit, ceea ce numim

1
fals a înfrânt ceea ce numim adevărat, i-a luat locul, va îndrăzni oare cineva să povestească
istoria nouă, cum să nu.”1 Cei doi protagoniști vor ajunge pe parcursul romanului un cuplu,
iar trupul Mariei Sara va deveni Lisabona asediată de către însuși autorul noii istorii
ficționale. Al doilea plan narativ se petrece în interiorul noului roman unde autorul, Raimundo
Silva, prezintă scene din istoria Portugaliei la care au participat cruciații.. Prin inserția
negației Raimundo Silva va scrie o ficțiune istorică. Finalul romanului unește cele două lumi
paralele, depărtate odată cu inserția negației nu. Umbra de pe verandă ce era corespondenta
câinelui-călăuză are puterea de a uni cele două lumi sub aceeași lumină clarobscură.
În romanul Evanghelia după Isus Cristos, José Saramago creează un singur plan
narativ caracterizat prin complexitate. Acest roman este scos din istorie, iar Isus devine un
personaj care merge conștient spre moarte, trimis pe acest drum mai mult din orgoliul celor
doi Tați. Modul în care se sfârșește destinul său justifică relația dintre Dumnezeu și Diavol, o
relație de excludere reciprocă și anume: Absența Binelui este dată de prezența Răului și
invers. Toate semnele din roman prevestesc închiderea, moarte, cu excepția unui singur
moment reprezentat de picioarele Mariei care stau desfăcute pentru a primi sămânța lui Iosif,
dar mai apoi, prin expulzarea lui Isus în lume și prin destinul tanatic al noului prunc și acest
moment este umbrit de simbolistica închiderii. Nașterea lui Isus este mascată și pusă sub
semnul morții de către uciderea unei turturele. Astfel că, tot ceea ce se naște trimite în moarte
ceva deja născut. Acest roman evidențiază absența liberului arbitru. Fiecare acțiune săvârșită
liber de către om îi aduce pedeapsa lui Dumnezeu.
Romanul Toate numele există aparent două planuri narative închegate în jurul temei
kafkiene a birocrației, a muncii într-un spațiu închis, a muncii care a devenit rutină
existențială. În primul plan narativ este prezentat personajul principal Jose care își execută
munca de arhivar așa cum i se cere în instituția numită Arhiva Generală a Stării Civile, dar
acesta are revelația faptului că dincolo de numele scrise pe hârtiile îndosariate se află
persoanele reale care poartă aceste nume, mai cu seamă acest personaj are revelația existenței
unei vieți dincolo de zidurile Arhivei. Din acest moment se încheagă al doilea plan narativ în
care personajul va ieși din acel spațiu limitat de ziduri și dosare și va porni în căutarea unei
femei despre care nu știa nimic, dar care îl atrăgea, absurd, prin descrierea găsită pe foaia de
arhivă. Toată călătoria lui va fi presărată de simboluri, iar personajul principal își va pendula
discursul între tema memoriei și tema uitării. Jose va șterge data decesului din fișa femeii
necunoscute, iar memoria ei recuperata va fi păzita de Jose și va fi ferită de uitare.

1
José Saramago, Istoria asediului Lisabonei, Editura Univers, București, 1998, p. 49.

2
 Romanul Eseu despre orbire prezintă un singur fir narativ care începe brusc prin
orbirea unui șofer la volan. Lumea este împânzită de epidemia orbirii, o orbire atipică ce nu se
transforma în negru, ci în alb, într-o lumină albă lăptoasă. Oamenii vor orbii progresiv
indiferent de clasa socială, de sex sau de vârstă. Saramago accentuează decadența oamenilor
prin faptul că o epidemie de orbire nu fusese motiv de solidaritate, ci din contră, casele
oamenilor ajung să fie prădate. Există însă un personaj feminin care nu orbește, acest personaj
este soția unui doctor oftalmolog care se va strădui să asigure hrana celor orbi, care deși se
aflau în acest stadiu comiteau fărădelegi: violau pentru mâncare, iar acest lucru evidențiază
ideea că indiferent de context cei puternici îi vor asupri pe cei slabi, deoarece acesta este un
mecanism de curgere a lumii.
Romanul Pluta de piatră urmărește două planuri narative. Primul plan narativ vizează
o meditație legată de spațialitatea Portugaliei și urmată de o problemă care ridică semne de
întrebare ce privesc organizarea teritorială a Europei: Care ar fi destinul Portugaliei în lume
dacă Peninsula Iberică s-ar rupe de Europa și și-ar începe navigarea spre necunoscut?, iar al
doilea plan vizează destinul a trei bărbați și două femei, însoțiți de un câine și un cal, care
pornesc într-o călătorie inițiatică, străbătând insula.
Romanul Cain urmărește destinul lui Cain care fusese izgonit în lumea muritorilor nu
din greșeala sa, ci din greșeala părinților săi. Este un roman ce trimite mereu spre ideea de
închidere. Cain este personajul care ajunge la ideea că dumnezeul nostru este unul nebun,
responsabil direct de moartea oamenilor.
Ultimul roman, Călătoria elefantului prezintă aparent două fire narative în care se
împletesc planurile ficționale cu planurile ce țin de real, de un timp istoric. În primul plan
narativ se prezintă iubirea dintre Amanda și Amadeus. După căsătorie, Amanda suferă de o
boală foarte răspândită în secolul al XVI- lea: melancolia, iar leacul pentru această boală
constă în vederea Elefantului. Căutarea elefantului va constitui al doilea fir narativ al
romanului, unde Saramago deconstruiește iubirea dintre cei doi A, iubire ce se desface ca o
coajă de ceapă pe parcursul înaintării în călătorie.
Romanele lui José Saramago au o structură complexă, structură care fascinează prin
detalii ale unor descrieri de locuri, prin evenimente istorice și ficționale. Saramago are puterea
de a transforma figurile istorice în personaje, de a transforma evenimentele istorice în acțiune
de roman, iar acest lucru evidențiază faptul că literatura reprezintă o forță ce conturează
destinele oamenilor. Saramago a regândit istoria, iar prin romanele sale a problematizat-o
încercând să se transpună în evenimente.