Pastoraţia părinţilor şi a copiilor în

societatea contemporană: între tradiţie şi

asumare

Susținător: Pr. Teglaș Daniel Florin

 Introducere

Familia creștină a mai fost numită în creștinism și Biserica mică.

Ea reprezintă mediul sau mai degrabă locul sfânt în care se nasc și cresc oamenii
lui Dumnezeu. În familie se trăiește armonia conjugală binecuvântată cu harul
dumnezeiesc și tot aici sunt altoiți în credință pruncii dăruiți de Dumnezeu.
Iubirea constituie virtutea centrală a creştinismului, iar educaţia matricea
prin care aceasta poate să devină o realitate pentru persoană şi pentru Biserică.
Această iubire divină intratrinitară fundamentează iubirea omului faţă de semeni…
în familie e un suflet, un gând, o voinţă. (...) În Dumnezeu e o ideală viaţă
familială, plină de iubire: nu fără rost o persoană serveşte Tată şi alta Fiu”1

În cadrul familiei creştine, soţii alcătuiesc o unitate împreună cu Dumnezeu,

aşa cum arată Părintele Alexander Schmemann: „Întro căsătoria creştină, de fapt,
cei căsătoriţi sunt trei; şi loialitatea celor doi faţă de cel de al treilea, care este
Dumnezeu, îi păstrează pe cei doi într-o unitate activă între ei, şi cu Dumnezeu”2

Tradiţe şi noutate în pastoraţia părinţilor şi a copiilor

Viaţa într-o familie dezvoltă în noi, anumite puteri şi daruri personale care
pentru viaţa reală ne sunt tot atât de necesare ca şi celelalte cunoştinţe şi
meşteşuguri: ea trezeşte şi exercită în noi cele trei puteri fundamentale ale vieţii
sociale: supunerea, camaraderia şi grija de alţii. Transformările economice,
sociale și politice, au antrenat societatea şi odată cu ea şi familia, într-un proces de
1
Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p. 58.
2
Alexander Schmemann, Pentru viaţa lumii – Sacramentele şi Ortodoxia, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001, p. 111.

2
secularizare. Acest process, reprezintă o trecere lentă dar continuă de la o cultură
fondată pe valori religioase, spre o cultură gestionată în funcţiile şi rolurile sale de
o lume laică, profană. Acest fapt influenţează prin transformări relevante atât
societatea cât şi familia în toate aspectele ei: structura sa, raportul interpersonal în
sânul ei şi în relaţie cu societatea, comportamentul moral al membrilor săi.

Schimbările cele mai evidente ale familie în cadrul unei societăţi

secularizate sunt remarcate în ce priveşte structura familiei. Trecerea de la familia
moleculară, constituită din mai multe nuclee familiare, sub acelasi acoperiş, la
unităţi familiare mereu mai mici. Dacă familia patriarhală tradiţională desfăşura în
sânul ei activităţi productive, în contact imediat cu natura şi în dependenţă de ea, în
epoca contemporană, familia a pierdut independenţa sa economică având mereu
mai multă nevoie de integrare în societatea civilă. Familia tradiţională îndeplinea
în societate un cumul de funcţii educative, sociale.

Astăzi, necesităţile educative, afacerile, distracţiile îl antrenează pe om

mereu mai mult în afara familie sale. Se constată o transformare în raportul
interpersonal părinţi-copii, trecându-se de la o relaţie de subordonare mai degrabă
la relaţii de prietenie. Aceste transformări favorizează o conştientizare mai vie a
libertăţii personale, o mai mare atenţie faţă de calităţile interpersonale în cadrul
familiei bazate pe iubire şi liberă alegere, la promovarea demnităţii femeii, la
procreere responsabilă şi educarea copiilor. Comunicarea dintre părinte şi copil
este unul dintre cele mai importante aspecte din viaţa unei familii, sau din punct de
vedere a dezvoltării psihice a membrilor. Ea asigură funcţionarea sistemului
familial, asigură educaţia, suportul şi transmiterea tradiţiilor de la o generaţie la
alta.3

3
Maria Turliuc, Psihologia cuplului şi a familiei, Editura Performantică, Iaşi, 2004, p. 235

3
 Implicaţii sociale ale pastoraţiei creştine a părinţilor şi
copiilor
Un model de familie care și-a împlinit pe deplin vocația este cel a Sfântului
Vasile cel Mare. Din vatra căminului acestui sfânt au fost aprinse șase făclii care
au luminat întreaga lume: Sfânta Emilia (mama lui Vasile), Sfântul Vasile cel
Mare, Macrina cea Bătrână (bunica lui Vasile), Macrina cea Tânără (sora), Sfântul
Grigorie al Nyssei și mezinul Petru al Sevastiei, sfânt și el în Sinaxarul Bisericii.

Într-o rugăciune din rânduiala Tainei Cununiei i se spune miresei: „Şi tu,
mireasă, mărită să fii ca Sarra, să te veselești ca Rebeca, să te înmulțești ca
Rahela...”. Istoria biblică ne spune că Rahela a avut doar doi prunci, pe când
cealaltă soției a lui Iacov, Lia, a avut șase, iar rugăciunea face pomenire de Rahela
totuși. Ceea ce vor să exprime Sfinții Părinți este faptul că nu numărul pruncilor
este de folos, ci scopul spre care se tinde prin ivirea pe lume a acestora; din Iacov
și Rahela, după cum știm, s-au născut Iosif și Veniamin; la zămislirea ultimului,
Rahela s-a săvârșit din viață și a fost îngropată la Betleem, locul în care S-a născut
Mântuitorul.

O pastoraţie eficientă şi realistă, cum ne-o dorim cu toţii, înseamnă nu

doar să-i educăm creştineşte pe copii şi părinţi, ca de altfel pe toţi enoriaşii, ci să
fim noi înşine receptivi la problemele şi doleanţele lor, câştigând experienţă
şi învățând din această experienţă. Cunoscuta sintagmă docendo discimus –
învăţând, învățăm (în sensul că învăţăm noi înşine, învăţându-i pe alţii) surprinde
admirabil acest fapt.

Tema acestui an, fixată de Sfântul Sinod al Bisericii noastre, reprezintă un

cadru favorabil pentru a reflecta mai atent şi asupra acestui schimb de experienţă
educaţional, luând în calcul aşteptările reciproce ale celor implicaţi: pe de o parte,

4
între copii şi părinţi, pe de alta, între preoţi şi enoriaşi. Atenţi la aceste aşteptări,
vom învăţa cu toţii din ele.

Părintele Galeriu a spus odată: „Am învăţat de la enoriaşii mei mai mult
decât de pe băncile şcolii şi din biblioteci!”, mărturisind, de fapt, că educaţia este o
şcoală în care şi educatorii pot învăţa de la ucenicii lor, mai ales din doleanţele,
aspiraţiile şi aşteptările pe care le au. După cum, în mod firesc, şi ucenicii pot
învăţa din ceea ce aşteaptă educatorii de la ei.

Păstrarea identităţii creştine a familiei şi dezvoltarea

caracterului religios al copilului
Teologia contemporană, pe fondul modificărilor structurale pe care le aduce
implicarea tot mai redusă a părinţilor în educaţia moral-religioasă a copiilor
semnalează faptul că „imaginea bună pe care o avem despre noi, cum că suntem
încă nişte părinţi foarte apropiaţi şi grijulii faţă de propriii copii, se pierde sub
tuşele din ce în ce mai groase pe care realitatea ni le impune. Nu mai suntem – aşa
cum spuneau până mai ieri sociologii – printre puţinele societăţi ce funcţionează
după structura familiei tradiţionale, în care scopul esenţial al familiei îl reprezenta
copilul, ci tindem să ne integrăm rapid societăţii de tip post-consum, unde relaţia
părinte-copil nu este primordială, iar valori ca dezvoltarea personală sau propriul
sentiment de satisfacţie devin mai importante decât copilul.

Dincolo de aceste caracteristici ce ţin de analiza specializată atât a tipului

social de familie, cât şi a gradului de preluare de către societate a unor funcţii şi
responsabilităţi ale familiei, ne aflăm în dezarmanta situaţie de a constata că nu
ştim cum să facem faţă unui fenomen”4.
4
Vasile Creţu, Probleme actuale ale pastoraţiei tinerilor în Biserica Ortodoxă Română, în V. Mândâcanu, I. Scheau,
D. Opriş „Educaţia umanistă în perspectiva triadei: pedagogie-filosofie-teologie”, Chişinău, Editura Pontos, 2011, p.

5
 Pe lângă obligaţiile morale de a ajuta pe cineva, preotul are o obligaţie
divină împărtăşită în toate învăţăturile Bisericii. Părinţii trebuie să îşi ajute fii,
pentru a fi la rândul lor ajutaţi de către aceştea la bătrâneţe.

Ca şi activităţi practice putem amintii: sprijinirea concretă prin muncă,

împrumutarea de obiecte, produse sau bani, acordarea unui sfat în unele momente
critice, ajutarea în creşterea copiilor, îngrijirea bolnavilor, pomenirea morţilor,
apărarea reciprocă a intereselor, etc.

  Metode pastorale de prevenire şi combatere a ideologiilor secularist-

ateiste şi a implicaţiilor lor asupra familiei creştine

În scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur se observă că, pe lângă o

serie de factorii externi, există şi factori interni, sădiţi de Dumnezeu în
sufletele noastre care pot preveni ideologiile acestea ateiste care se
infiltrează în sânul familiilor. Cel mai important factor intern este
conştiinţa, „una dintre cărţile ce ne conduc la cunoaşterea adevărului; ea
îşi ridică glasul din adâncul sufletului şi ne spune ce trebuie să facem”. 5
Iar ca factori externi avem: familia, şcoala, Biserica şi societatea. 6

Pentru antichitatea creştină, în special, mediul familial este

prezentat drept factorul de maximă importanţă pentru dezvoltarea
sufletească şi morală a copiilor. Aceasta deoarece copilul îl imită pe
părinte, copilul imită atmosfera văzută în familia lui. Prin urmare, poate

87.
5
Mihail Bulacu, Nobleţea educaţiei copiilor după Sfântul Ioan Hrisostom, Bucureşti, 1940, p. 13
6
Monica Opriş, Religie, morală, educaţie. Perspective teologice şi pedagogice, Bucureşti, Editura Basilica, 2011, p.
78-85.

6
să încerce să urmeze şi „virtutea părinţilor”. Dar totuşi nu trebuie să se
înţeleagă că acest caracter religios al părinţilor se transmite automat la
copii. Copiii pot imita liber comportamentul părinţilor, pot să se
folosească de virtutea lor.

Educaţia creştină a copiilor revine ambilor părinţi, dar Sfântul Ioan

Gură de Aur îi atribuie principala responsabilitate tatălui. 7 Tatăl trebuie
să armonizeze voinţa copiilor prin sfaturi, îndemnuri, prin cuvinte
aceasta fiind stabilită de către Însuşi Dumnezeu. Pentru a argumenta rolul
tatălui în susţinerea în familie a modelului religios-moral evanghelic,
Sfântul Ioan Gură de Aur apelează la tradiţia iudaică potrivit căreia tatăl
era administratorul familiei. Comentând Epistola I către Corinteni, ne
spune că nimeni nu poate să conducă o comunitate eclesiastică decât
acela care-şi dovedeşte capacitatea de administrare a casei lui. Deci iată
că responsabilitatea tatălui pentru mântuire este echivalentă cu
responsabilitatea unui preot care trebuie să-şi conducă turma către
Hristos .

Din punct de vedere pedagogic, prezenţa tatălui şi intervenţia în

viaţa de familie este de neînlocuit, pentru că numai astfel tatăl poate să
cunoască exact slăbiciunile membrilor familiei şi în acest sens, în acest
fel poate să le corecteze.

Rolul Familiei, Bisericii şi al Şcolii în pastoraţia copiilor

7
Sfântul Ioan Gură de Aur, PG 62, p. 388.

7
 Cea mai veche şi, totodată, cea mai puternică instituţie umană este familia,
cunună a creaţiei şi expresie a iubirii şi comuniunii proniatoare a lui Dumnezeu. Ea
a fost numită adesea „mica biserică”, sau „biserica de acasă”, pentru caracterul ei
comunitar şi atmosfera de sfinţenie pe care trebuie s-o cultive.8 În familie, copilul
învaţă ce înseamnă dragostea părintească, învaţă să vorbească, învaţă să se roage,
învaţă credinţa în Dumnezeu şi tot aici în cadrul familiei deprinde adevărurile
religioase.

Sfântul Ioan Gură de Aur menţiona în opera despre creşterea copiilor că răul
nu poate fi îndreptat din lume deoarece niciun om nu are grijă de copii. Un copil nu
are nevoie de valori materiale, ci de un bun pedagog, care îl poate forma şi educa.
Acelaşi sfânt îi ruga pe creştini ca, înainte de toate celelalte, să le ofere copiilor „o
bună educaţie. Dacă îţi iubeşti copilul, arat-o prin educaţia ce i-o dai”9 . Copilul,
având sufletul fraged, îşi va întipări învăţăturile cele bune ale părinţilor ca sigiliul
aplicat pe ceară. Întărindu-se astfel şi crescând, nimeni nu-i va putea desprinde
educaţia pe care a primit-o în sânul familiei. Totodată, sufletul unui copil este ca o
icoană, iar părinţii sunt pictorii. Aceştia trebuie să lucreze cu multă grijă şi
exactitate pentru desăvârşirea icoanelor lui Dumnezeu. Părinţii, ca primi pedagogi,
sunt chemaţi să-şi înveţe copiii să fie cumpătaţi, să privegheze, să se roage cu
stăruinţă, dar mai ales să alunge din sufletul lor desfrânarea, căci această patimă
tulbură cel mai tare sufletelor tinerilor. Nepăsarea faţă de formarea duhovnicească
a tinerilor este o atitudine foarte des întâlnită printre părinţi.

Planurile lor pentru viitorul copiilor se limitează, în general, la reuşita în

viaţă din punct de vedere profesional şi la bunăstare. Prin această grijă primordială,
copiilor li se introduce în suflet doi mari tirani: iubirea de argint şi iubirea de slavă.
Tinerii devin astfel materialişti şi plini de slavă deşartă, stricarea lor datorându-se
8
Vasile Gordon, Catehetica Ortodoxă, Curs pentru anul al III - lea - Teologie Pastorală, Bucureşti, 2003, p. 109.
9
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor, Bucureşti, Editura
Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001, p. 162.

8
exclusiv acestei goane după bunuri materiale. Iar în strânsă legătură cu aceste două
patimi este desfrânarea, sau pofta trupului, care mutilează atât trupul, cât mai ales
sufletul tânărului. Sfântul Ioan Gură de Aur mai spunea că sufletul unui copil este
un oraş de curând zidit, ale cărui porţi sunt ochii, limba, auzul, mirosul şi pipăitul.
Prin aceste porţi gândurile strică sau desăvârşesc sufletul copilului.

Necesitatea intensificării pastoraţiei părinţilor şi a copiilor în

societatea contemporană.
Într-o societate marcată de schimbări frecvente, mai ales la nivelul fimiliei
creștine, pastorația nu este deloc uşoară. Starea actuală de criză în care se află
România şi multe alte ţări, a dus la o creştere îngrijorătoare a problemelor sociale
în faţa cărora este din ce în ce mai greu să lupţi, probleme care aduc odată cu ele
schimbări în viaţa fiecărui individ. Globalizarea societăţii apare ca o consecinţă a
dezvoltării, remarcându-se schimbări în toate ramurile vieţii: economice, politice,
sociale şi religioase. În sfera religiei, ca şi consecinţe apar noi grupări şi mişcări
religioase, care doresc o sinteză a tuturor religiilor lumii. Acest sincretism religios
îşi propune uniformizarea şi contopirea tuturor religiilor. Fenomen răspândit mai
ales în societăţile occidentale unde asistăm la secularizarea religiei.10

Comunicarea cât mai deasă cu familiile creștinilor pe care îi păstorim, și a

celorlalți creștini cu care intrăm în contact poate fi o salvare sau măcar o încetinire
a acestui fenomen. Comunităţile umane sunt înlocuite cu comunităţi virtuale în
care membrii nici nu se cunosc personal. Pe lângă problemele la nivel social, legate
de comunicare, statul prea mult în faţa unui calculator sau pe telefon poate cauza
probleme de sănătate cum ar fi obezitatea, întâlnită din ce în ce mai mult în rândul
copiilor, sau probleme cu vederea. Educaţia copiilor care sunt lăsaţi să petreacă ore
10
Gavriluţă Cristina, Socioatropologia fenomenului religios, Editura AXIS, Iaşi, 2003, p. 223

9
întregi în faţa unui acestor instrumente este mai scăzută, deoarece începe să
dispară obiceiul de a citi o carte, sau de petrecere a timpului liber în natură cu cei
apropiaţi.

Trebuie să încercăm să-i scoatem afară pe copii din casă la jocuri sportive,
la activități în aer liber. În ultimele două decenii majoritatea locurilor de muncă se
desfășoară într-un spațiu închis, iar părinții după ce ajung acasă de la muncă se
relaxează din păcate tot într-un spațiu închis, adică la televizor sau calculator , fie
tabletă sau telefon. Este foarte necesar să le propunem atât părinților cât și copiilor
să facă activitățile de relaxare în aer liber.

10