“LARINGOLOGIE.

NOŢIUNI GENERALE
DESPRE EMBRIOLOGIE. ANATOMIA CLINICĂ
ŞI FIZIOLOGIA LARINGELUI. STENOZELE
LARINGELUI”.

Planul prelegerii:

1. Rolul laringelui în viaţa socială şi profisională.

2. Embriologia laringelui.
3. Anatomia clinică şi fiziologia laringelui.
 I. ROLUL LARINGELUI ÎN VIAŢA SOCIALĂ ŞI
PROFISIONALĂ.

În viaţa noastră cotidiană vocea are o însemnătate primordială, deoarece ea ne

asigură legăturile verbale. Cu alte cuvinte, vocea are două mari funcţii socio-
profesionale: - de relaţie dintre semeni; - prin voce oamenii exprimă muzica. Este foarte
dificil de imaginat o viaţă spirituală fără muzică.
După cum se ştie, cuvîntul constituie cel de al doilea sistem de semnalizare al
scoarţei cerebrale. Iar prin conexiunile diverselor arii corticale, precum şi prin
reflecxele condiţionate produse, atît prin intermediul vorbirii, cît şi prin celelante
organe senzitiv-senzoriale, scoarţa cerebrală, domină întrega activitate somatică şi
întelectuală; prin intermediul vorbirii omul poate exprima procesele cele mai abstracte
ale gîndirii, iar prin modulaţiile vocii, poate emite cele mai diverse sunete muzicale.
Acestor calităţi, care constituie atributul superior al funcţiei umane, se datorează
dezvoltarea superioară a societăţii şi civilizaţiei.
După spusele marelui fiziolog Ivan P. Pavlov, din punct de vedere social, laringele
este organul cel mai perfect al omului cu funcţia sa fonatorie.
Nici unul din cele mai contemporane instrumente muzicale nu poate concura cu
laringele, ce posedă o sensibilitate deosebită, care poate descoperi şi reda cele mai fine
sentimente ale sufletului omenesc.
Aşadar, laringele are o mare importanţă atît în viaţa socială cît şi în cea
profesională. Laringitele acute şi cronice, paresteziile şi tumorile laringelui duc la
dereglări ale vocii, ce au repercusiuni atît sociale, cît şi mai ales profesionale.
Morbiditatea laringelui este variată, şi destul de frecventă. În unele cazuri ea poartă un
caracter de urgenţă: corpii străini, stenozele, traumatismele şi altele; iar uneori
profesionaliştii vocali pot deveni invalizi.

II. EMBRIOLOGIA LARINGELUI.

Dezvoltarea aparatului respirator include: căile respiratorii superioare, alcătuite din

fosele nazale şi faringe, care apar în ansamblul evolutiv al extremităţii cefalice; şi căile
respiratorii inferioare, laringo-traheo-bronşice, care se dezvoltă împreună cu plămînii
din expansiunea peretelui ventral al intestinului cefalic – faringele primitiv. La sfîrşitul
săptămînii a 4-a, în partea inferioară a peretelui inferior al faringelui apare un şanţ
median, numit şanţul laringotraheal, care ulterior se transformă în diverticulul
laringotraheal.
Laringele este primul organ, care se diferenţiază din diverticulul laringotraheal şi
reprezintă partea cea mai craniană a acestui diverticul, rămîne mai larg datorită apariţiei
cartilajelor. Cartilajele aritenoide apar în săptămîna a 5-a, ele au formă de T hiatului
către faringe. Epiglota apare în săptămîna a 6-a din baza celui de-al IV-lea arc brahial.
Cartilajele tiroid şi cricoid se dezvoltă în acelaşi timp din partea ventrală a arcurilor al
III şi al IV. Plicile vocale şi ventriculare se formează prin proliferarea epitelială.
Lumenul laringelui este obstruat pînă în săptămîna a 10-a, cînd se recanalizează. La
sfîrşitul lunii a III-a laringele este complet dezvoltat. Muşchii laringelui provin din
mezenchimul arcurilor brahiale al IV-lea şi al VI-lea.
Iniţial din punct de vedere filogenetic laringele reprezintă un organ sfincterial, care
separă tractul respirator de cel digestiv. Însă pe măsura înaintării în scara animală
laringele se modifică devenind un organ cu o funcţie foarte importantă – funcţia
fonatorie.
La fătul de trei luni forma generală a acestui organ corespunde cu cea a adultului.
Dimensiunile laringelui variază în funcţie de sex şi de la individ la individ.

III. ANATOMIA CLINICĂ A LARINGELUI ŞI

FIZIOLOGIA LARINGELUI.

Prezintă un capitol important, deoarece după aprofunzimea acestor cunoştinţe va

depinde insuşita materialului referitor la patologia laringelui.
Laringele este o parte a aparatului respirator, organ impar, situat în regiunea
antero-mediană a gîtului. El este proiectat pe coloana vertebrală cervicală la nivelul
vertebrelor 5-6-7 (la nou-născuţi mai sus), are forma unui trunchi de piramidă
triungiulară, cu baza mare în sus spre hipofaringe şi cu cea mică în jos. Se află sub osul
hioid şi de asupra traheei, în faţa hipofaringelui. Marginile postero-laterale ale
laringelui vin în raport cu pachetul vasculo-nervos al gîtului şi cu spaţiul perifaringean.
Scheletul cartilaginos al laringelui este format din 9 cartilaje (3 perechi -
aritenoizii, Wrisberg şi Santorini; 3 neperechi – tiroid, cricoid, epiglota).
CARTILAJUL CRICOID are forma unui inel (5-7mm) cu partea anterioară mai
îngustă, numită arc şi o parte posterioară mai largă, numită pecete (20-30mm),
constituie pivotul pe care se prezintă celelalte cartilaje. Pe marginea superioară a
pecetei lateral de la linia medială de fiecare parte a cartelajului se află cîte o faţetă
ovoidă pentru articulaţia cu cartelajul aritenoid. Pe fiecare parte laterală a suprafeţei
externe se află cîte o faţetă pentru articulaţiile cu coarnele inferioare ale cartelajului
tiroid.
CARTILAJUL TIROID. Prin poziţia sa cartilajul tiroid se poate desemna cu un
scut aşezat înaintea plicilor vocale şi al întregului interior al laringelui. Marginile
posterioare ale cartelajului se prelungesc în sus şi se unesc cu coarnele mari ale
hioidului, iar în jos cu coarnele, care se unesc cu cricoidul. Pe suprafaţa externă a
lamelelor trece o linie (linia obliqua) – locul de inserţie a m.m. sternothiroideus şi
thirohioideus. Pe marginea anterioară, mai dezvoltată la unele persoane, în partea sa
superioară se află o proieminenţă numită „mărul lui Adam”. În partea internă a
unghiului format de la unirea lamelelor tiroide se află o mică ridicătură – locul de
inserţie a plicilor vocale.
CARTILAJUL EPIGLOTIC este aşezat înaintea orificiului superior al
laringelui. Partea inferioară – cea îngustă se numeşte petiolus, care cu ajutorul
ligamentelor se uneşte cu cartilajul tiroid în regiunea posterioară a unghiului tiroidului.
În partea superioară – cea largă se află în urmă şi în jos faţă de rădăcina limbii. Forma
epiglotei de cele mai multe ori este ovală sau are o formă asemănătoare cu o frunză. La
copii epiglota este îngustă cu marginile recurbate spre mediană, fapt ce crează obstacole
pentru laringoscopia directă şi indirectă.
CARTILAJELE ARITENOIDE au forma unor piramide triunghiulare. Se
deosebeşte baza lor, care se articulează cu cricoidul şi vîrful (partea superioară) a
aritenoizilor, care se articulează cu cartelajele Wrisberg şi Santorini. La baza
aritenoidului se află două apofize – una internă (apofiza vocală), pe care se inseră plica
vocală şi una externă (apofiza musculară), pe care se inseră muşchii cricoaritenoidian
posterior şi cricotireiodean lateral.
CARTILAJELE CORNICULARE (SANTORINI) se află în grosimea plicilor
ariepiglotice şi formează tuberculii corniculaţi.
CARTILAJELE CUNEIFORME (WRISBERG) se află aşezate deasupra
cartilajelor corniculate în grosimea plicilor ariepiglotice.
Cartilajele tiroid, cricoid şi aritenoizii au o structură hialină, iar epiglota este
constituită dintr-un cartelaj elastic. Cartilajele hialine încep să se osifice de la vîrsta de
25-30 ani.
Osul hioid funcţional face parte din scheletul laringelui, fapt ce se explică prin
aceia că acest os prin intermediul muşchilor, membranelor şi ligamentelor se uneşte cu
laringele, constituid în aşa fel unul din cele mai importante elemente anatomice de
susţinere al laringelui.

MEMBRANELE ŞI LIGAMENTELE LARINGELUI.

Părţile componente ale laringelui sunt unite între ele prin membrane şi ligamente.
Pentru însuşirea mai profundă o să descriem aceste formaţiuni de legătură de sus în jos.
EPIGLOTA se uneşte cu:
 Osul hioid prin membrana şi ligamentele hioepiglotice;
 Cartilajul tiroid prin membrana şi ligamentele tiroepiglotice;
 Rădăcina limbii prin plicile glosoepiglotice mediană şi laterală;
 Cartilajele aritenoide prin pliurile aritenoepiglotice;
 Pereţii laterali ai faringelui prin pliurile faringoepiglotice.
CARTILAJELE TIROID în afară de legătura sus-numită cu cartilajul epiglotic,
mai este unit cu osul hioid prin ligamentele tireohioidiene median şi lateral şi prin
membrana tireohioidiană străbătută de oreficiile de trecere a pachetului vascular
laringian superior; - cu ariteoizii prin ligamentele tiroaritenoide superioare, situate în
grosimea benzilor ventriculare şi prin ligamentele tiroaritenoide inferioare, situate în
grosimea plicilor vocale.
CARTILAJUL CRICOID este unit cu:
 Cartilajul tiroid prin membrana tirocricoidiană, întărită de ligamentul
cricotiroidean median şi lateral. În unile cazuri de asfixie se sparge această
membrană „conicotomie” salvînd în aşa mod viaţa bolnavului. Membrana
tirocricoidiană este străbătută de vase cricotiroidiene;
 Ariteoizii prin ligamentele cricoaritenoidiene;
 Cu primul inel al traheei prin ligamentul cricotraheal.
ARTICULAŢIILE LARINGELUI SUNT:
1. Articulaţia cricooritenoidiana, articulaţie de tipul enartrozelor cu capsula şi
sinoviala proprii. În această articulaţie au loc mişcări de rotaţie a aritenoizilor
imprejurul axei lor verticale. În aşa mod plica vocală se apropie sau se depărtează
de linia mediană deschizînd sau închizînd rima glotis.
2. Articulaţia cricotiroideană, articulaţie artrodială cu sinoviala proprie. În această
articulaţie au loc mişcări înainte şi înapoi ale tiroidului.
Forma, grosimea, elasticitatea, precum şi tensiunea plicilor vocale depinde de
muşchiul tiroaritenoidian intern (vocal). Acest muşchi se contractă mai mult sau mai
puţin, în raport cu înălţimea tonusului emis.
MUŞCHII LARINGELUI. Muşchii laringelui formează două grupe, una
extrinsecă şi alta intrisecă, care din punct de vedere funcţional, reprezintă o singură
unitate.
Muşchii extrinseci sunt împărţiţi în două grupe:
 Muşchii suprahioideni;
 Muşchii subhioideni.
Prima grupă de muşchi extrinseci trag osul hioid înainte, în sus şi posterior. Din
această grupă fac parte:
 Muşchii stilo-hioidieni;
 Muşchii milo-hioidieni;
 Muşchii digastrici;
 Muşchii genio-hioidieni;
 Muşchii stilo-faringieni.
Muşchii:
 Sternohioidieni;
 Sternotiroidieni;
 Tyrohioidieni alcătuiesc grupul de muşchi situaţi sub osul hioid.
Ei imprimă poziţia laringelui faţă de faringe, ridicînd şi coborînd laringele, fixîndul
în anumită poziţie. Muşchii extrinseci participă atît la actul de deglutiţie, cît şi la
formarea vocii – în această funcţie rolul lor este secundar şi puţin evident. Aceşti
muşchi apără laringele de diverse traume.
Muşchii intrinseci – fixaţi prin ambele sale extremităţi pe cartelaje şi ligamentele
laringelui, imprimă acestora diferite mişcări. Din punct de vedere al acţiunii lor,
muşchii intrinseci se împart în 4 grupe:
1. Muşchii dilatatori ai orificiului glotic sau abductori ai plicilor vocale. Aceştea
sunt prezentaţi de muşchii: cricoaritenoidienii posteriori (posticus), care se inseră
 pe apofiza musculară a ariteoideului şi pe faţa posterioară a cricoidului. În
momentul contracţiei, aceşti muşchi cu punct fix pe cricoid acţionează prin
rotaţia aritenoidului, deplasînd posterior apofiza musculară, iar plica vocală se
îndepărtează de linia mediană, şi în aşa mod rima glotis se lărgeşte. În caz de
paralizie a acestor muşchi plicile vocale se aşează în poziţie paramediană sau
mediană, iar bolnavii sunt supuşi asfixiei, impunîndu-se intervenţia chirurgicală
de urgenţă (conicotomia, traheotomia). Aceasta se poate întîmpla la bolnavii, ce
au suportat un traumatism cervical, toracic sau suferă de o maladie a
mediastinului, traheei, aortei ascendente, de un anevrism al aortei, ce influenţează
asupra n.recurent, care inervează acest muşchi şi deci răguşeala sau asfixia pot
avea originea nu numai laringeană.
2. Muşchii constrictori (adductori) ai oreficiului glotic:
 Muşchiul cricoaritenoidean lateral, se inseră pe apofiza musculară a aritenoidului
şi pe faţa externă a cricoidului. Prin contracţie, apofiza musculară se deplasează
anterior, iar apofiza vocală intern, ca consecinţă are loc apropierea plicilor vocale
de linia mediană;
 Muşchiul cricoaritenoidean oblic;
 Muşchiul cricoaritenoidean transvers (interaritenoidean, impar) – situat între
cartilajele aritenoidiene. În momentul contracţiei cartilajele aritenoidiene se
apropie unul de altul şi astfel, închid orificiul glotei în porţiunea ei posterioară;
3. Muşchii tenzori ai plicilor vocale:
 Muşchiul tiroaritenoidean se inseră pe partea inferioară a unghiului cartilajului
tiroid şi pe apofiza vocală a aritenoidului. Acest muşchi este format din porţiune
internă (m.vocal), situat în grosimea plicii vocale şi una externă, situată pe părţile
laterale ale laringelui.
 Muşchiul cricotireoidean – se inseră pe tuberculul cricoidean şi pe marginea
inferioară a cartilajului tiroid. Prin contracţia acestui muşchi plicile vocale se
întind mai bine.
4. Muşchii deplasatori ai epiglotei: muşchiul tiroepiglotic şi muşchiul ariepiglotic.
În dependenţă de grupul de muşchi, care intră în contracţie, glota ia diferite
forme. În inspiraţie liniştită, glota are o deschidere de formă triunghiulară cu baza
la aritenoizi. În fonaţie, glota este închisă, plicile vocale se apropie una de alta.
CONFIGURAŢIA INFERIOARĂ A LARINGELUI. Dacă efectuăm o secţiune
frontală se poate evidenţia că laringele are o serie de formaţiuni anatomice şi regiuni
topografice. Cavitatea laringelui privită în ansamblu este inegală după dimensiunile
interioare ale ei şi se împarte în trei părţi:
1. Partea superioară se numeşte regiunea sau etajul supraglotic (vestibolul
laringean) şi este mai largă decît celelante două regiuni. Această porţiune se
întinde de la benzile ventriculare pînă la nivelul orificiului superior al laringelui,
care este delimitat de epiglotă, pliurile aritenoepiglotice, ariteloizi şi spaţiul
interaritenoidean. Pe faţa anterioară a epiglotei se găsesc trei plici: una mediană
şi două laterale (plica glosoepiglotică mediană şi laterală). Gropiţele dintre aceste
plici se numesc adîncituri ale glosoepiglotei (valeculele glosoepiglotice);
2. Partea mijlocie regiunea glotică include:
  Benzele ventriculare sunt nişte formaţiuni lamelare, ce au o direcţie
anteroposterioară, situate deasupra plicilor vocale, numite în mod greşit plice
vocale superioare. Faţa lor superioară corespunde regiunii supraglotice, iar faţa
inferioară contribuie la formarea ventricolului lui Morgagni. Ultimii sunt doi
diverticuli ai cavităţii laringiene între plicile vocale şi benzile ventriculare.
 Ventriculele Morgagni – componente ale regiunii glotice. Ei se întind spre
pliurile aritenoepiglotice şi ajung numai pînă la membrana tirohioideană.
 Plicile vocale sunt formaţiuni musculo-ligamentare, ce au o direcţie
anteroposterioară de culoare albă. Ele au faţa superioară, una inferioară – internă
şi o faţă externă. Plicile vocale, unite la extremitatea lor anterioară, alcătuiesc
comisura anterioară; la partea posterioară ele se inseră pe apofizele vocale a
cartelajelor aritenoide, iar spaţiul între aritenoizi, delimitat de către ele, alcătuiesc
comisura posterioară. Spaţiul (orificiul) liber dintre marginile mediane ale
plicilor vocale se numeşte glota.
3. Partea inferioară – regiunea subglotică (spaţiul subglotic) se află sub plicile
vocale şi se lărgeşte spre trahee. În sus spaţiul subglotic este separat de plicile
vocale, iar lateral de suprafaţa internă a inelului cricoidian. La copiii mici în acest
spaţiu se dezvoltă laringitele acute subglotice (striduloase).
Mucoasa laringelui este de tip respirator, histologic are structura unui epiteliu
cilindric, ciliat, pluristratificat. Pe pliurile aritenoepiglotice, pe ambele feţe ale
epiglotei, pe peretele posterior al laringelui şi pe marginea liberă a plicilor vocale, adică
acolo unde solicitatrea este mai mare, mucoasa este de tip pavimentos. În ventriculele
lui Morgagni pe faţa linguală a epiglotei, la nivelul pliurilor aritenoepiglotice şi
subglotice se găseşte ţesut lax submucos, care favorizează apariţia edemelor în diferite
stări patologice, ce duc la stenozele laringelui. În mucoasa laringeană se află glande
acinoase dispuse pe toată suprafaţa în afară de marginea liberă a corzilor vocale, prin
secreţia cărora mucoasa laringelui este umezită permanent. În corionul mucoasei în
afară de prezenţa corpusculilor limfoizi se mai află numeroşi noduli limfoizi închişi,
mai ales în ventricolul Morgagni (amigdala Frankel), ce predispune la dezvoltarea
proceselor inflamatorii acute – angina linguală.
VASCULARIZAŢIA LARINGELUI. Este asigurată de: arterele laringene:
superioară, inferioară, posterioară. Artera laringeană superioară, ramura arterei
tiroidiene superioare străbate mambrana hiotiroideană şi vascularizează regiunea
supraglotică. Cea inferioară ia naştere tot din artera tiroidiană superioară şi străbate
membrana cricotiroideană şi irigă spaţiul subglotic. Artera laringiană posterioară,
ramură a arterei tiroidiene inferioare irigă muşchii de pe faţa posterioară a laringelui.
Venele urmeză traiectul arterelor, vărsîndu-se prin intermediul venelor faringelui,
limbii şi a gîtului în vena jugulară internă.
Limfaticele laringelui au unele particularităţi:
1. La nivelul plicilor vocale vasele limfatice sunt slab dezvoltate şi deaceea
cancerele laringiene la acest nivel dau foarte tîrziu metastaze în ganglionii
regionali.
2. Limfaticele din regiunea supraglotică trec prin membrana tirohioideană, începînd
cu vasele laringiene superioare, anastamozează cu limfaticele faringelui şi se
varsă în ganglionii jugulocarotidieni superiori.
 3. Limfaticele din spaţiul subglotic se varsă în ganglionii prelaringieni, pretraheali,
iar de aici trec în ganglionii jugulocarotidieni.
INERVAŢIA LARINGELUI. Senzitiv – motorie provine din pneumo-spinal
(vag) prin cele două ramuri ale sale: nivelul laringian superior şi laringian inferior sau
recurent. Nervul laringian superior asigură inervaţia senzitivă a întregului laringe,
trimiţînd un singur filet motor pentru muşchiul cricotiroidiean. Toţi ceilanţi muşchi ai
laringelui sunt inervaţi de nervul laringian inferior (recurent), desprins de
pneumogastric la nivelul arterei subclaviculare în dreapta şi al cîrjei aortei în stînga. Ei
înconjoară aceste vase şi se întorc, mergînd la muşchii laringelui prin şanţul format de
trahee şi esofag. Raporturile, pe care le au nervii recurenţi cu organele din vecinătate,
explică posibilitatea de a fi afectaţi sub acţiunea unor procese patologice din esofag,
trahee, mediastin etc. Inervaţia simpatică provine de la simpaticul cervical şi probabil
reglează tonusul plicilor vocale.

FIZIOLOGIA LARINGELUI.

Funcţia de respiraţie a laringelui este de ordin mecanic şi biochimic. Aceasta

constă în asigurarea organismului cu oxigen necesar metabolismului celular şi
eliminării bioxidului de carbon. Respiraţia se realizează în următoarele etape succesive:
pulmonară, sanguină şi tisulară. Laringele, cu particularităţile sale anatomice şi
anatomo-topografice, în funcţia respiratorie reglează debetul aerian, care pătrunde în
arborele traheobronşic şi plămîni (cu ajutorul muşchilor abductori şi adductori ai
laringelui) prin mişcările de îndepărtare şi de apropiere a plicilor vocale. În repaus fizic
sau la un efort fizic mic, orificiul glotic este deschis parţial, organismul are nevoe de o
cantitate mică de aer şi deci, de o deschidere glotică mijlocie. La fel se întîmplă şi în
paralizia recurenţială unilaterală, care permite trecerea unei cantităţi de aer suficiente
pentru starea de repaus. În inspiraţia profundă, în efort fizic, plicile vocale ajung în
abducţie maximă, glota e deschisă la maximum. Gradul de deschidere a oreficiului
glotei depinde de pH-ul sîngelui, de rezerva alcalină şi în special, de cantitatea de
bioxid de carbon, care excită centrul respirator bulbar. Eforturile fizice, care necesită un
aport mai mare de oxigen, crersc ritmul şi amplituda mişcărilor respiratorii. Orificiul
glotei se deschide la maximum în aceste situaţii precum şi în stări patologice. În
afecţiuni care împiedică deschiderea glotei se accentuiază activitatea musculaturii
toracice şi abdominale. Creşterea cantităţii de CO 2 în sînge şi ţesuturi din cursul
diverselor afecţiuni însoţite de anoxie, determină creşterea amplitudinii şi a frecvenţii
respiratorii.
Scăderea pH-lui sanguin sub un anumit prag produce apnoe, care durează pînă la
momentul restabilirii echilibrului biochimic. Tot actul de reglare a respiraţiei se petrece
în mod reflex şi se află sub controlul sistemului nervos şi mai ales a centrului de
respiraţie.
FUNCŢIA DE APĂRARE. Funcţia protectoare a laringelui, prima apărută pe
scara filogenetică, are rol de protecţie a căilor respiratorii inferioare de pătrunderea
particolelor alimentare sau a corpilor străini ajunşi la nivelul vestibulului. Protecţia se
realizează prin închiderea reflexă a laringelui, datorită contracţiei muşchilor:
tiroaritenoidieni, interaritenoidieni, aritenoepiglotici şi cricoaritenoidean lateral; în
momentul ajungerii particulelor alimentare şi corpilor străini la mucoasa bucofaringiană
– zona reflexă, de unde porneşte reflexul de apărare. Prin ridicarea laringelui, epiglota
acoperă vestibulul. Prin excitaţiile care pleacă de la mucoasa faringiană se produce o
contracţie sineregică a musculaturii laringelui şi faringelui, realizîndu-se acţiunea de
protecţie, de închidere a laringelui în deglutiţie. Cînd particolele alimentare sau corpii
stăini ating mucoasa vestibulul laringian, se produce închiderea reflexă a rimei glotice
şi apar accese de tusă, pentru a expulza aceste particole sau corpi străini.
FUNCŢIA DE TUSE ŞI EXCITAŢIE. Mucoasa laringiană din regiunile
subglotică, interaritenoideană, precum şi regiunea bifurcaţiei traheei şi a bronşiilor sunt
zone reflexogene puternice, de unde pleacă reflexul de tuse. În actul de tuse au loc
următoarele faze succesive: o inspiraţie profundă, închiderea glotei, compresiunea
aerului toracic, urmată de deschiderea bruscă a glotei cu expulzarea rapidă a aerului, ce
antrenează particolele străine şi secreţiile adunate în trahee sau bronhii. Fără închiderea
glotei nu se poate realiza presiunea expiratorie puternică necesară pentru expulzarea
secreţiilor patologice şi a corpilor străini, ale particolelor, etc. Din aceste considerente,
la traheotomizaţi sau la cei cu plicile vocale în poziţie de abducţie eliminarea secreţiilor
se face greu.
FUNCŢIA DE FIXARE TORACICĂ ÎN EFORT. O inspiraţie profundă urmată
de închiderea ermetică a glotei duce la aceea că cutia toracică devine mai fixă şi rigidă,
fapt ce face ca membrele superioare să aibă un sprijin cuvenit pe cutia toracică în
timpul unui efort fizic.
Pentru a se putea efectua compresiunea organelor abdominale, e necesar ca glota să
fie închisă, ceea ce asigură o contrapresiune a cutiei toracice, ce împedică diafragmul să
se urce în sus.
FUNCŢIA LARINGELUI ÎN CIRCULAŢIA SÎNGELUI. Închiderea şi
deschiderea glotei influenţează asupra presiunii toracice. Presiunea pozitivă în expiraţie
şi negativă în inspiraţie, acţionează ca o pompă aspiratoare-respingătoare asupra
respiraţiei sanguine. În caz de obstruarea căilor aeriene de careva proces patologic sau
de copi străini închiderea glotei duce la dezvoltarea stazei vasculare.
FUNCŢIA FONATORIE A LARINGELUI. Este o funcţie de o remarcabilă
însemnătate socială şi profisională, datorită rolului pe care îl are vocea în viaţa
relaţională dintre oameni şi în faptul, că pentru unii oameni vocea este un instrument
vocal. La formarea vocii i-au parte trei componente:
 O forţă de putere în mişcare a mecanismului fonator;
 Un aparat unde se produc vibraţii sonore, reprezentat de glotă cu plicile vocale;
 Un rezonator, reprezentat de vestibulul laringian, faringe, cavităţile nazale şi
bucale, precum şi de cutia toracică. Pînă în momentul de faţă, necătînd că au fost
produse şi descrise mai mult de 20 de teorii, care ar lămuri mecanismul de
formare a vocii, esenţa acestor mecanisme rămîne să fie încă necunoscută. Vom
descrie cîteva teorii de formare a vocii.

TEORIILE FORMĂRII VOCII.

 TEORIA MIOELASTICĂ. Această teorie a fost propusă încă în anul 1741 de
Ferrein şi în 1898 de către Edwald, ce lămureşte, că pentru formarea vocii este necesar
ca plicile vocale să vibreze. Aceste vibraţii apar sub acţiunea curentului de aer, care
trece prin rima glotică în timpul expiraţiei şi presiunea căruia este susţinută, reflex la un
anumit nivel în trahee şi în bronhii cu ajutorul unor mecanisme foarte complicate. Sub
acţiunea presiunii de aer rima glotică se deschide, iar elasticitatea fibrelor musculare
contractate tind să se reîntoarcă în poziţia de închidere. Alternanţa acestor două faze, a
acestor două poziţii ale plicilor vocale – de deschidere şi de închidere – este unul din
factorii de bază de formare a vocii. Deci, conform acestei teorii, factorii de bază de
formare a vocii sunt: presiunea aerului, „jocul viu” şi tonusul muşchilor laringelui. În
timpul fonaţiei glota se închide, iar muşchii toracici şi abdominali comprimă plămînii,
ridicînd presiunea în interiorul aparatului respirator inferior. Şi atunci, cînd presiunea
din trahee ajunge la nivelul anumit, glota se deschide, prin care trece coloana de aer,
căria i se imprimă o serie de vibraţii prin contracţia plicilor vocale. Există o strînsă
legătură între presiunea aerului şi rezistenţa pilicilor vocale închise; cu cît rezistenţa
opusă de către plicile vocale este mai mare, cu atît este mai mare presiunea. Reglarea
acestui mecanism este foarte complicată avînd multe şi diverse nuanţe condiţionate de
faptul în care stare se află musculatura internă a laringelui, care după cum se ştie se va
schimba în dependenţă de necesităţile vocale la momentul oportun.
Amplitudinea vibraţiilor este în funcţie de presiunea subglotică a aerului, ca şi de
forţa de mişcare a plicilor vocale. S-a constatat, însă, că se pot produce sunete înalte şi
de slabă intensitate, plicile vocale aflîndu-se în stare de hipotomie, presiunea subglotică
fiind insuficientă pentru a le mobiliza. De asemenea, s-a stabilit, că mişcarea plicilor
vocale poate fi efectuată fără nici un fel de presiune subglotică.
TEORIA NEURO-MUSCULARĂ. Pionerul acestei teorii este Husson, care
consideră, că mişcările plicilor vocale sunt condiţionate de impulsurile nervoase
provenite din sistemul nervos central. Susţinătorii acestei teorii afirmă, că curentul de
aer nu prezintă forţa motrice a vibraţiilor plicilor vocale, ci el este acea substanţă, din
care se generează energie – sunetul, vocea. Este foarte concludentă următoarea
experienţă a lui Husson. Bolnavul, cu traheotomie „pronunţă” unele sunete, şi cu toate
că aerul nu ajunge pînă la plicile vocale (căci iese prin traheostomie), pe pelicula de
cinema se văd cu claritate vibraţiile lor, în corespundere cu frecvenţa sunetului
„pronunţat”. Teoria lui Husson susţine că orce activitate fonică este codiţionată de un
influx recurenţial, care comandă frecvenţa mişcărilor active a muşchiului cordal.
TEORIA MUCOONDULATORIE. Propusă de către J. Parello în anul 1962.
Autorul, consideră, că esenţa teoriei rezidă în faptul, că mucoasa efectuiază mişcările
ondulatorii în ritmul, care corespunde frecvenţei tonului cerut. Cercetările multor
savanţi confirmă într-o anumită măsură teoria lui Parello. Se ştie, că uscăciunea
mucoasei plicilor vocale duce la disfonie, şi în general prezintă şi dispariţia în urma
unor cauze a fenomenului mişcării marginii mucoasei, ceia ce ne permite să judecăm
despre starea plicilor vocale. În susţinerea acestei teorii ne vorbesc datele din sindromul
Gerhard, cînd sînt paralizaţi nervii recurenţiali şi plicile vocale sunt imobile, însă
dereglări esenţiale ale vocii bolnavii nu prezintă. Deci, mucoasa vibrează în timpul
fonaţiei. Aceasta explică vocea prezentă în sindromul lui Gerhard.
 La etapa actuală fiecare din teorii explică în modul său mecanismul formării vocii,
dar în pofida faptului, că fiecare dintre ele este în mare măsură de sinestătătoare, ele nu
fac decît să se completeze reciproc.
TEORIA REACTIVO-REZONATORIE. Propusă de Mac Leod şi Silvestre
(1968). Această teorie parţial susţine teoria vibratorie a m. tiro-aritenoidian intern prin
impulsurile nervilor recurenţi. În formarea vocii participă în mod egal m. tiro-
aritenoidian intern şi mucoasa plicilor vocale.
Laringele produce un ton fundamental însoţit de armonie. Acest ton vocal poate fi
emis sub formă de tonuri defiinite prin modificarea presiunii suflului expirator, forma
glotei, tensiunea plicilor vocale. Rezonatorii subglotei au rolul de a întări sunetul
fundamental şi selecţionează armonicele. Vocea are următoarele calităţi: intensitate,
înălţime (frecvenţă) şi timbru. Înălţimea este în raport cu frecvenţa vibraţiilor plicilor
vocale şi depinde de intensitatea, lungimea, grosimea, forma lor şi presiunea coloanei
de aer. Numărul tonurilor emise de un om poate cuprinde 2 octave, iar la unii cetăţeni 3
octave. Vocea şi vorbirea sunt condiţionate de analizatorul auditiv. Timbrul este
determinat de numărul şi calitatea tonurilor armonice supraadăugate tonului
fundamental. Timbrul variază de la individ la individ şi depinde de o serie de factori:
plicile vocale, starea rezonatorilor, sex, sistemul nervos central şi periferic, factorii
umorali, etc. Înălţimea maximă ajunge către vîrsta de 11 ani, cînd feţele pot emite
tonuri foarte ascuţite. Pînă la pubertate există o diferenţă foarte mică între băeţi şi fete.
Întensitatea vocii este proporţională cu amplituda vibraţiilor plicilor vocale. Pentru unul
şi acelaş ton, intensitatea lui creşte paralel cu presiunea aerului din trahee şi în raport cu
capacitatea de rezonanţă a întregului aparat rezonator. Amplitudinea vibraţiilor plicilor
vocale creşte paralel cu intensitatea vocii, care se măsoară în decibeli. Întensitatea vocii
variază între 40-50 decibeli.
FUNCŢIA IMUNOLOGICĂ A LARINGELUI. Prezenţa în regiunea laringiană
a ţesutului limfoid îi dă posibilitatea de a contribui împreună cu tot cercul limfoid
faringian al lui Woldeyer să participe la procesele imunobiologice locale şi generale, iar
prin activitatea mucoasei de tip respirator, ca de altfel a întregului tract respirator, să
elimine în interiorul căilor respiratorii imunoglobuline A, M, G, E şi D şi mai ales
fracţia secretoare IgA. Totodată, sistemul mucociliar prin activitatea sa participă la
eliminarea particolelor de mucus, spută din trahee şi bronhii. Iar prin acţiunea
mucusului din laringe aerul inspirat se umezeşte, se încălzeşte şi se purifică înainte de a
pătrunde în trahee şi bronhii.