Piatra de Hotar - Monica Tonea

MONICA TONEA
P I AT RA D E HOT A R
Povestiri si reflexii
PIATR A
D E H OTA R
MONICA TONEA
Povestiri si reflexii
B RA ªOV, 2019
Director editorial: Dana Anghelescu
Corectură: Mihaela Hură
Design: Irinel Merlușcă
© Libris Editorial, 2019
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Tonea, Monica
Piatră de hotar / Monica Tonea. - Braşov:
Libris Editorial, 2019
ISBN 978-606-029-006-3
821.135.1
Str. Zaharia Stancu, Nr. 21, Braşov, România

E-mail: editura@libris.ro
Libris Distribuție – Librăria Șt. O. Iosif

Tel: 0268 477 799
E-mail: office@libris.ro
Respect pentru oameni și cărți

Pentru tine, mama
Povestiri
P I A T R A D E HO T A R
MONICA TONEA
ACASTANHADA
PRIMA PARTE
M arți, 11 februarie 2014, cândva în jurul orelor

patru după-amiaza, am ajuns în pripă la
aeroport, etalând un aer mai rătăcit decât se impunea
pentru situația dată. Din cauza ninsorii mărunte,
presărate neregulat pe asfaltul gri, sub bătaia viscolului
iscat de undeva, exact în mijlocul traficului dens, de iarnă
mai mult tuciurie decât albă, întârziasem considerabil.
Speram, în ciuda debutului prost, să am un voiaj lipsit de
peripeții. Îmi uitasem acasă notele făcute pe marginea
proiectului amplu pe care urma să-l prezidez și asta
îmi crease o senzație de disconfort suplimentară. Mă
enervase deja delay-ul neprevăzut al decolării anunțat
de o voce plictisită în difuzor, acum se mai adăugase
și constatarea neglijenței nepermise unui expert în
domeniul meu profesional. Toate astea contribuiseră
din plin la starea de agitație instalată împotriva voinței
mele. Am respins vag ideea de a mă consuma inutil și, cu
acest gând în minte, ascultând fără să înțeleg un anunț
diferit, dar neînțeles, în difuzor, m-am ridicat fără motiv
aparent de pe unul din scaunele din apropierea porții
MO N IC A TO N E A • PI AT RÃ D E H OTAR 9
de îmbarcare. Aeronava Air France 457 cu destinația
São Paulo, vizibilă pe geam, se golea treptat de călătorii
veniți dinspre continentul american. Îmi părea un
gigantic ansamblu de fier cu personalitate proprie care
scrâșnea prelung sub manipulările personalului de la sol
grăbit să debarce bagajele din cală.
Nu-mi recunoscusem numele anunțat nazal
la poartă, dar n-aveam stare să stau pe loc. Era o
coordonare negândită. A treia oară vocea exasperată
mi-a percutat urechile și imediat ce am înțeles că
eram apelat, gândurile au început galopant să găsească
răspunsuri acestei întâmplări neobișnuite. Ideea
absurdă că erau la curent și cumva se aflau în posesia
documentelor mele lăsate acasă se strecurase irațional
printre cei câțiva pași făcuți între scaunul de pe care
tocmai mă ridicasem și ghișeul porții cu numărul 17,
unde mi se solicita prezența. Domnule Adair, este o
iregularitate în datele dumneavoastră, m-a întâmpinat
angajata care se străduia prea tare să fie amabilă,
stâlcindu-mi numele cu accentul ei franțuzesc nativ.
Am făcut ochii mari de mirare. Cum așa? Marie este
foarte riguroasă și organizată. Nu lasă deloc la voia
întâmplării lucrurile. Iar când e vorba de iregularități, îi
sunt atât de dezagreabile, încât ar fi păruit-o necontrolat
pe blondina din fața mea pentru acuzația injustă. Mi-
am dres glasul și am pornit o discuție plictisitoare, pe
care o redau doar pentru autenticitatea momentului.
Asistenta mea este persoana cea mai scrupuloasă
când este vorba despre detalii. Dă-i unul singur, și ea
desprinde încă trei din el, de aceeași importanță. Asta
înlesnește o bună desfășurare a raportului dintre noi. Ea
despică firul în patru și nu permite abateri, eu nu-mi fac
griji că lucrurile ar lua o turnură neașteptată. Deci, cu
10 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

siguranță, nu putea fi vorba de o neglijență a ei. Până
când să mă cheme femeia plicticoasă ce făcea parte din
personalul aeroportului Roissy, nici că mă îndoisem
vreodată.
Am încercat din răsputeri să par neafectat, dar cât să
reziști presiunii? Ia să vedem, mi-am spus, ce probleme
pot apărea când locul ți-e asigurat la business class. După
ce-am întrebat-o ce o preocupă și mi-a arătat neregula,
i-am semnalat tinerei, care devenise abrupt confuză,
că eroarea era în totalitate a lor, nicidecum a asistentei
mele, pe care o judecasem aspru fără să vreau. Dar avem
o problemă, domnule, a încercat ea să mă convingă că
trebuie cumva să mă implic. M-am aplecat un pic peste
masă, cât să fiu sigur că nu las loc altor ambiguități, și
probabil că prestanța impusă i s-a părut debusolantă,
dar nu prea stau să-mi modific atitudinea când știu că
am dreptate. Cu cine am plăcerea? Și de ce nu aveți ecuson?,
mi-am continuat eu asaltul hotărât să o destabilizez. S-a
fâstâcit și, chicotind, mi-a murmurat numele ei. L-am
uitat în următoarele minute, dar mi-a folosit informația
pe moment, cât să simulez interesul față de persoana cu
care aveam de-a face. Uite ce-i, și i-am spus pe nume,
eu n-am nicio problemă. Voi aveți o problemă. Poate-
ar fi mai bine să vorbesc cu un superior... Și-a schimbat
brusc atitudinea. Cred că persoana care are același loc
ca dumneavoastră are această problemă, mă scuzați, s-a
grăbit ea să remedieze situația. Am cântărit-o din
priviri, dispus să-i fac concesii. Corect, am încurajat-o
pentru aceste instincte bune ce-i dictau să gestioneze
din alt unghi inconvenientul ivit, perfect de acord! Vă
rugăm să ignorați că v-am creat neplăceri, domnule Adair,
a încheiat ea, străduindu-se să-mi pronunțe cât mai clar
numele de familie, dorind să pună capăt cât mai repede
episodului neclar. Și, în plus, vă dorim o călătorie plăcută
cu compania noastră și un sejur de neuitat în Brazilia!
Am ridicat din umeri, îndepărtându-mă, neatent la
ce bolborosea tânăra. Cu toate astea, deși o ignorasem
în aparență, un gând preocupat se strecurase în minte
legat de ce avea să mă aștepte dincolo de ocean. Mi se
părea că nu reflectasem îndeajuns la voiajul meu atât
de bine pus la punct de Marie. Asistenta înțelesese că
era vital să mă destind puțin și-mi prelungise șederea
în țara cafelei, argumentând că nu încape discuție să
mă opun. Am acceptat zâmbind cu dezarmare, are
capacitatea să insiste până când nu mai ai loc de întors,
astfel. N-aveam cum ști că șaisprezece zile mai târziu
voi reveni acasă cu aripi frânte și deziluzii cât cerul de
înalte.
După aproximativ douăsprezece ore de zbor, am
aterizat amețit pe teritoriul ferm al unui oraș vivace, care
s-a scrijelit singur în memoria mea trunchiată de doruri
absurde și neîmplinite. În timpul scurt petrecut acolo
am reușit să mă contaminez de efervescența localnicilor
și să-mi delectez privirile cu lascivitatea notorie a
braziliencelor de o frumusețe inedită. Lucrurile astea
însă sunt acum lipsite de orice semnificație. Plecasem
la drum fără idei preconcepute sau așteptări cu oarece
tentă senzuală. Pornisem în minte cu stereotipurile
clasice legate de culoarea pielii și nu știam că voi
ajunge să constat că, de fapt, ele sunt materialul din
care sunt construite visele. Cel puțin din perspectiva
mea. Lăudabila strădanie a brazilienilor de a alcătui un
sistem exhaustiv de codificare cromatică a pielii mi se
păruse la început ilară. Habar n-avusesem oricum de
existența acestor ciudățenii, dar în timpul vizitei mele
în Brazilia, apucasem să mă împrietenesc cu un librar

în al cărui magazin intrasem mai mult dintr-un impuls.
Mă atrăseseră discurile de vinil expuse în vitrină. Inacio,
librarul, mi-a relatat odată, pe un ton confidențial,
despre mândria aproape neînțeleasă a localnicilor și
despre cele 136 de variații de nuanță a pielii. Brazilienii
nu sunt doar albi sau negri, cum se aude prin lume, m-a
asigurat el. Aici ai ocazia să întâlnești toate nuanțele
pământului, a întărit, zâmbind misterios. Bineînțeles,
l-am ascultat cu băgare de seamă, propunându-mi să
studiez și eu pe îndelete fenomenul. Tot cercetând
spectrul larg de culori îmbietoare, am dezvoltat o
pasiune aproape bolnăvicioasă pentru tonul de bronz
cald, foarte asemănător coajei de castană decolorată.
L-am întrebat într-o zi pe Inacio cum se numește
nuanța. Trecusem să-l anunț că a doua zi urma să plec
din São Paulo. Acastanhada, mi-a răspuns, după care
m-a felicitat pentru preferință, de parcă eram la un
show televizat. Da, nu m-am mirat, numele pe care-l
poartă este el însuși versatil, cât să-ți capteze întreaga
atenție. Cum să descriu? E ca și cum soarele trece lent
și îndelungat peste epidermă, iluminând-o suplimentar,
în loc să o întunece. Expunerea solară prelungită
redă abundent nuanța aceea perfectă de aramă arsă.
Acastanhada – cuvântul căruia i-am conferit putere. El
mi-a schimbat percepția asupra lumii înconjurătoare.
Iar Heloisa, gazda celor șapte nopți de intensă nebunie
și visare la malul oceanului agitat, a fost catalizatorul
unui proces interior complex, transformat până la urmă
în sentință. Femeia asta eterică mă întâmpinase, la nouă
zile de la popasul meu pe meleagurile lor, cu un aer
relativ ceremonios, dar în loc s-ascult ce-mi spunea, îi
cercetam fermecat și mut culoarea suverană a pielii de
un luciu hipnotizant. Exotismul tropical emanat prin
toți porii mă lăsase perplex. N-a durat mult să ajung
la deducția că era perfect conștientă de puterea ei de
seducție, fără a se folosi de ea, totodată. I se părea un
abuz inutil, convinsă fiind că doar simpla ei prezență
rezolva și stabilea interacțiunea. Constatarea mea din
ziua aceea luminoasă, care ardea percutant epiderma
mea sensibilizată de fior, a fost suficientă ca să-mi
dezechilibreze calmul obișnuit. Privind retrospectiv, e
de la sine înțeles de ce am părăsit Maresias, o săptămână
mai târziu, amețit de evenimentele cumulate care mă
aduseseră în pragul unei agonii temporare. Agonie ce
a continuat și după plecare, simțindu-mă incapabil
să remediez starea ambiguă și nevoia memoriei de a
se refugia constant doar în clipele petrecute lângă ea.
Ca și cum cenzuram prezentul în favoarea unui trecut
imperceptibil și nesigur. Trecuseră aproximativ șase luni
de la vizita mea de afaceri în Brazilia, când am început
să simt imboldul de a învăța portugheza cu sârguință
de elev disciplinat. Fiecare sunet asimilat mă aducea
mai aproape de extravaganța trăită cu intensitate
pe tărâmurile desprinse din decoruri incredibile.
Aveam nevoie de precizie tocmai pentru a diminua
descumpănirea în care mă regăsisem de când am revenit
acasă. Îmi veneau de-a valma în minte detalii, nu atât
vizuale, cât un miros, o pală de vânt, un colț de furtună
deasupra oceanului, niște fire de nisip alb prinse de
pielea bronzată, un râset gâlgâit și ușor răgușit, miros
de țigară, de ploaie și colb ud.
M-au năucit detaliile venite amestecat peste
mine. Eram fără pavăză, deși, e adevărat, anumiți
amici încercaseră să mă avertizeze de contrarietatea
fenomenelor locale. Am lăsat prejudecățile deoparte.
Cu atât mai mult am căzut pradă mirajului. Nu e deloc

greu să devii captiv în această lume. Chiar și întâlnirile
de afaceri decurg diferit, linia dintre legal și ilegal
fiind extrem de fină, spre inexistentă. Cu toate astea,
rămâi impresionat de rafinamentul și excesul vizual
al afacerișitlor de succes. Sunt ca scoși din cutie și
frapează pregnant în starea actuală a lumii economice
locale. După o primă tentativă ce m-a lăsat cu un gust
ambiguu, am refuzat să mai merg la următoarele întâlniri
nocturne. În loc să se încheie cu finalizări de proiecte, se
sfârșeau invariabil cu petreceri cel puțin dubioase. De-a
lungul serii, te trezeai cu câte vreo femeie splendidă de
abanos, dansându-ți unduitor în poale, nesolicitat. În
absența ei, de parcă doar contrastele erau permise, te
întâmpina o felină de un alb nealterat, care pășea ca
pe ape deasupra solului ce răsuna bizar sub pașii ei
hotărâți. Nu-mi trebuiau... Plănuiam să rătăcesc printre
localnici, să mă îmbib de universul lor captivant. Nu să-
mi alterez starea psihică prin intermediul personajelor
incitante din jur, doar pentru că eram capabil să arunc
cu banii în stânga și-n dreapta.
Cum am talentul să mă fac repede plăcut de oameni,
nu mi-a fost deloc greu să mă imersez în lumea colorată
și muzicală în care se manifestau ei zi de zi. E drept
că, din cele două săptămâni, opt zile le-am petrecut în
São Paulo. O metropolă în care ai toate șansele să te
apropii de localnici și să trăiești experiențe variate, de o
intensitate memorabilă. Apoi, pentru o zi, am răspuns
unei invitații de la care nu m-am putut sustrage. Așa am
ajuns la vila unei cunoștințe, situată undeva pe malul
lacului Represa Taiaçupeba. Locuința impresionantă,
unde am și dormit peste noapte, s-a dovedit a fi un alt
loc de pierzanie a conștiinței de sine. De acolo am evadat
a doua zi, la prima oră, începându-mi coborârea pe
coastă, spre regiunea São Sebastião, unde intenționam
să-mi închei periplul, după o pauză binemeritată de o
săptămână. Mi se recomandase acest punct de coastă
pentru pitorescul lui excesiv și, într-adevăr, imaginile
locului erau răpitoare. Iar cătunul Maresias, rupt de
lume, era exact ce speram eu să fie, ce-mi era necesar. Cele
șapte zile consumate în acel loc izolat mi-au părut ca
desprinse dintr-o lume inaccesibilă omului de rând. Iar
muzicalitatea aceea, care nu are legătură cu sonoritatea
în mod deosebit, ci, mai degrabă, cu ritmicitatea aparte
a lucrurilor inanimate sau abstracte, a declanșat în mine
o stare receptivă la senzații de care nu mă credeam
capabil. E ceva melodios în vorba lor susurată, în
nuanțele veșmintelor lor vaporoase, în nisipurile albe
bătute de vânturi (când aspre și aducătoare de furtuni,
când blânde, doar cât să împrăștie norii), în reflexia
soarelui sau în nuanțele variate ale pielii.
În primele zile, Heloisa m-a delectat cu mic dejunuri
savuroase; nu atât papilele se gudurau de bine, cât ochii
îmbiați cu cele mai ispititoare culori exotice dănțuind
vesel în farfurie. Îmi turna conștiincios cafezinho,
preparată cu religiozitate în vasul de inox cu mâner de
ebonită și ținut deasupra plitei cât să nu dea în fiert.
Să nu devină amară cafeaua, îmi explica ea vibrantă,
cu buzele moi despicate într-un surâs divin, amețitor.
Cafeaua neagră se tulbura în cană, creând ochiuri de
spumă auriu-ciocolatie. Odată, a făcut o mică referință
la superstiția legată de spuma din ceașcă. Remarca a fost
însoțită îndeaproape de un icnet cristalin și ușor răgușit.
Senhor, o să fie cu noroc, senhor se va îmbogăți, a cedat ea
credinței primitive care circula printre localnici. Ținuse
cont de dorința mea de a consuma băutura fierbinte
fără pic de zahăr. Oh, așa nu mai e cafezinho, senhor,

m-a mustrat totuși, cu un zâmbet încărcat de sensuri.
Îi stricasem ritualul perfect al pregătirii și reușise să
mă facă să mă simt vinovat. I-am explicat cât de tehnic
am putut că, oricât de interesant e procesul extracției și
prelucrării zahărului din trestie, eu îl consider o otravă
mult prea insidioasă și nefastă pentru a mă mai delecta
cu gustul lui seducător. A dat din cap înțelegătoare,
însă figura ei concentrată măsura informațiile, ca apoi,
în urma procesării scurte, să le alunge, neconvinsă.
Senhor, un pic de dulce nu strică nimănui, a conchis ea
atotștiutoare.
Jocul ăsta a durat trei zile. Am prins-o de încheietura
mâinii stângi, încărcată de brățări concepute din metale
rare, în a treia dimineață. Am fost suprins de siguranța
și entuziasmul meu. Își odihnea mâna, mai bine zis, și-o
sprijinea de marginea mesei, timp în care, ușor aplecată,
turna concentrată cafeaua. Șiroind de la o înălțime
considerabilă, cafezinho spumuia spectaculos pe măsură
ce se umplea cana.
Nu aveam nicio intenție de a seduce braziliencele
la ele acasă. Adică, chiar dacă mi-era la îndemână acel
aer aparent libertin, afișat de anumite femei în anumite
situații, nici prin gând nu-mi trecuse să mă implic
în ceva intens, de scurtă durată. Senzația de după și
sentimentul de neîmplinire nu mă atrăgeau deloc. Or,
cu certitudine, Heloisa nu aparținea acelei categorii care
sugera disponibilitate. Atingerea electrizantă m-a făcut
să tresar, deși eu o inițiasem, dar nu mi-am descleștat
degetele din strânsoare. O ascultam vrăjit cum turuia
neîncetat despre nimicurile legate de obiceiul degustării
licorii fierbinți. Pregătirea minuțioasă a cafelei, cu
absolută dedicație a zeiței mele de bronz, mi s-a părut
dintr-odată un lucru încărcat de semnificații. Nesătul,
i-am cercetat centimentru cu centimetru luciul pielii,
care refuza să fie întunecată de tot. Se preta la jocuri
de lumină arămie, în ton perfect cu spuma cafezinhei.
Am avut impresia că încercase să nu dea importanță,
sperând că mă voi retrage imediat, dar, cum întârziam
și amânam conștient să-i dau drumul încheieturii, a
devenit brusc serioasă, cu o notă de condescendență
în atitudinea rigidă. Supriza inițială a contactului
se disipase, iar autocontrolul tinerei femei a preluat
fără sfială comanda. M-am silit să par natural numai
pentru a nu-i da ocazia să intervină. Într-un fel, speram
să atenuez un pic fâstâceala nefirească introdusă în
atmosferă. Entuziasmul mă părăsise de ceva vreme. Nu-
mi mai spune senhor, Heloisa. Sunt Noah pentru tine. E
mult mai natural, am asigurat-o eu rugător. O vreme
m-a fixat cu ochii ei negri, nearticulat, înghițindu-mă
în adâncimea lor fără capăt. Am crezut că vor urma în
orice clipă explozii de reproșuri și injurii portugheze
la adresa mea, cum o auzisem muștruluindu-i pe unii
dintre localnicii grosolani care o abordau cu obrăznicie.
Nu-mi stă în fire să mă las dominat, dar, sub imperiul
privirii ei întunecate, m-am simțit subjugat. În semn de
scuză, mi-am desprins degetele din încleștarea fermă.
Am renunțat s-o privesc, arătându-mă subit preocupat
de farfuria decorată cu fructele exotice de-o veselie
agasantă.
Spre marea mea surprindere, Heloisa a tras un
scaun și s-a așezat în fața mea, masa rotundă nefiind
suficient de mare încât să n-am conștiința prezenței
ei covârșitoare. Mă simțeam ca-n fața unei mutări de
șah neașteptate. Mai erau câțiva clienți în încăpere, dar
murmurul lor nu mai ajungea la mine. Regretându-
mi gestul necugetat, mă închisesem în mine, opac.

Preconizam o răbufnire, cert, aș fi putut contracara,
dar tăcerea se instalase perfidă. Am ridicat privirea și
m-am simțit iar electrocutat. Rochia verde, de mătase,
ce contura forme ilicite de o senzualitate asumată,
părea să fie conductorul prin care iradia spre mine
curentul electric trepidant. Figura ei cercetătoare nu
a încetat nicio secundă să-mi scaneze orice urmă de
emoție pe care o puteam trăda. Dinspre chipul care
parcă survenise dintr-un vis tulbure de dorință greu
de stăvilit, s-a răsfrânt spre mine povara fiorului,
transmițându-mi ace în întreg corpul imobilizat de
stările contrare. Năuc, mi-am înghițit orice gând mai
era activ. Din nou, mi-am dorit să-mi răspundă. Voiam
să știu: ne puteam comporta ca niște adulți? Nevoia
mea de structură devenise imperioasă, dar ea tăcea cu
obstinație. Într-un final, am dat să mă ridic, cu un aer
intrigat, disimulat. Orice, numai să mă eliberez din
țintuire. Un crescendo al unei iritări inoportune mă
împingea să ies din iureșul creat dintr-o stângăcie prost
înțeleasă, îmi ziceam eu... Atât mă enervase liniștea, că
preferam să neg senzația puternică. M-a întrerupt cu
un gest ferm, depunându-și palma cu degete fine pe
brațul meu încordat. M-a reținut în loc într-un mod
intimidant. În timp ce brățările urcate pe antebraț se
rostogoleau cu un clinchet spre încheietura delicată,
m-a forțat să mă așez înapoi pe scaun. A șoptit apăsat,
cu vocea aceea puternic graseiată: Noah, eu sunt prietenă
cu toată lumea, dar cu tine-aș putea să fiu mai mult decât
atât. De aceea, o să continui să-ți spun așa cum se cuvine,
senhor. Anumite limite, odată depășite, nu mai pot fi
trecute înapoi. M-au uimit componentele sofisticate ale
propozițiilor alese cu minuțiozitate de expert. De parcă
asta făcea zilnic, refuza politicos avansurile turiștilor
străini care nu știau să-și înfrâneze impulsurile dictate
de dorința pe care-o stimulează ea necontrolat. Heloisa
mea ascundea mai mult decât lăsa să se întrevadă…
A reluat grăbită, temându-se să nu se strecoare vreo
confuzie: Poate n-ai înțeles, senhor, deși nu-mi e familiar
jocul, tu, europeanul emancipat și sigur, etichetat de o lume
întreagă, mi-ești familiar…
Aerul mi-a părut brusc contaminat de aroganță
combinată cu aburii elementelor chimice degajate de
trupurile noastre toropite de căldura statică. Nu știu
de ce, ventilatoarele grele din tavan se opriseră mai
devreme cu un gâfâit. Amestecul năucitor de parfum,
transpirație și tensiune îmi întinsese și mai tare nervii
alerți. În mod ciudat, mesajul rezonant din spatele vocii
ei răgușite căpătase în mintea mea sensul a tot soiul de
promisiuni nerostite. Intuind ideile care mi se conturau
în gând, a întărit cu o negație a capului. Ca o avertizare
lentă. Am vrut să strecor o glumă, pentru a detensiona
un pic atmosfera neîncadrată deloc în decorul acela
extatic de la malul oceanului calm ce uda nisipul de
un alb strident, sub soarele sticlos. Dar cum ea nu și-a
ridicat palma răcoroasă de pe brațul meu inert, am
renunțat. Heloisa mă studia cu seriozitate. Vibrația
resimțită dinspre ea m-a buimăcit și mai tare. Am făcut
o sforțare să blochez avalanșa de gânduri indecente și,
până la urmă, mi-am descleștat maxilarul. Surprinzător,
propria-mi voce mi-a sunat impersonală și tăioasă. Spui
că rămânem la politețuri dobândite… Totuși, tocmai mi-ai
spus pe nume… A zâmbit din nou știutor, spre marea
mea uimire alesese să ignore malițiozitatea cu care mă
adresasem. Insista, credeam eu, să se joace în continuare
cu trăirile mele. Numai așa te puteam face atent.

Atitudinea ta, senhor, lasă de dorit… Admonestarea
calculată, strecurată cu naturalețe, m-a demolat de tot.
Pentru o clipă, totul mi-a părut ridicol. Și satul ăla de
pescari uitat de lume, de un exotism smuls dintr-o carte
poștală prelucrată, și B&B-ul ei bine plasat, în buza
plajei largi, și proprietăreasa seducătoare, coborâtă exact
din cel mai perpetuat clișeu, și mai ales eu, afaceristul
de succes, pus la punct cu sobrietate și fără niciun
drept de apel. Agasat, am smuls cu afectare de pe masă
cheile mașinii închiriate și m-am ridicat brutal. Speram
ca, îndepărtându-mă, să remediez puțin asperitățile
comportamentului meu adolescentin. Un pas să fac,
gândeam eu, și voi găsi zeci de Heloise dispuse nu numai
să-mi spună pe nume, dar să-l și rostească rugător,
înfierbântat și umed… Irațional, m-am năpustit pe ușă,
trântind-o de perete, fără să mă mai întorc s-o închid
după mine. Mi-a părut suficientă pedeapsă pentru acea
respingere nemeritată, cum o considerasem. Până la
urmă, mă asiguram eu, nici măcar nu fusesem indecent.
Îi propusesem doar să vorbim în termeni mai relaxați
și amicali.
Nu mă înșelasem – nici nu era dificil – Heloise în
tonuri mai mult sau mai puțin castanii mi se perindau
prin fața ochilor. Parcursesem fără planuri câteva dintre
străzile laterale ale orașului din vecinătate. Asta după
ce condusesem distrat vreo 40 de kilometri până la São
Sebastião. Am parcat mașina lângă Forumul Antic din
centrul vechi și am început să explorez împrejurimile,
rătăcind fără gânduri pe arterele laterale. Nu aveam
nevoie de femei splendide etalându-și nurii pe plajă,
în bikini. Și așa digeram greu întâmplarea de mai
devreme… Dar ele, îmbrăcate, ce-i drept, mi-au ieșit
în cale, în ciuda ocolului meu premeditat. Am ales să
le ignor, oricum nu-mi ardea de nimic. Voiam să fiu
singur…
Am revenit târziu în noapte, hotărât să-i evit privirea
neagră sau știu eu ce comentariu sarcastic cu care m-ar
fi întâmpinat. Recunosc, nu mi-a plăcut să mă strecor
ca un hoț pe culoar și pe scara ce ducea la etaj. În
plus, îmi lipsea prezența ei rezonantă, dar refuzam să
admit asta. Apucasem să remarc cu o seară înainte că
noaptea, în luminile fluorescente ale neoanelor, pielea
ei netedă lucea și mai ademenitor. M-am strecurat în
cameră, aruncându-mă direct în pat, complet îmbrăcat.
Am dormit până spre șapte o noapte fără vise, agitată
și lucidă. M-am trezit fixând tavanul îndelung. Mi-era
foame, dar începusem să ezit dacă să-mi comand micul
dejun în cameră sau să cobor. Terasa largă, cu vedere
spre ocean, îmbrăcată în lemn masiv și decorată în culori
pregnante, mi se părea un loc bun de izolare. În plus,
bănuiam că Heloisa va trimite barmanița care o ajuta și
peste zi să-mi depună grijuliu tava cu mâncare. Un atu
în plus, cum preconizam să evit în continuare situația
stânjenitoare de după. De după ce?, îmi interveni
conștiința… În cele din urmă, m-am hotărât să cobor.
De ce să dau o tentă prea complicată și exagerată unui
episod incert și trecător ?
Am ieșit de sub duș revigorat și, doar cu prosopul
înfășurat pe mine, am trecut pragul în camera invadată
de o lumină difuză ce-mi jenase la prima vedere ochii.
Dinspre radioul antic fixat în peretele finisat cu piatră
decorativă se auzeau senzual note de jazz latino. Am
recunoscut imediat Amado mio, redat de vocea puternică
a solistei, care parcă dicta orchestrei Pink Martini cum
să-și onduleze sunetele. Am schițat câțiva pași de
cha-cha stimulați de credibilitatea cu care interpreta

splendida Storm melodia, cumva potrivită stării mele
actuale. Astfel, am alungat senzația de toropeală
necuviincioasă. Oprindu-mă din dans în fața dulapului
lăsat deschis peste noapte, cu hainele aruncate de-a
valma, am ales de pe primul raft un T-shirt ce-mi dădea
un aer ușor neglijent, cât să deruteze interlocutorul
eventual. Am aruncat pe parchet pantalonii scurți care
nu mă inspirau și-am luat într-o doară de pe fotoliu
jeanșii scrijeliți. M-am dus iar în baie să mă studiez
scurt, cu indiferență. Mi-am trecut dosul palmei peste
obrazul aspru, neras de trei zile, încurajându-mă singur
în oglinda încă aburită: nicio grijă, e combinația perfectă
care insinuează indiferența... Oarecum, îmi imaginam
că, îmbrăcat astfel, voi trece neobservat. M-am încălțat
și-am ieșit pe ușă.
Cât am coborât pe scara îngustă, am avut timp
suplimentar să meditez la natura intrinsecă a dorinței
mele. Să dețin femeia ce degaja la orice oră din zi un
erotism uluitor fusese singurul gând în ultimele zile…
Concentrat pe această nevoie, m-am scuturat tot eu,
revoltat. Mda, eu, tipul care nu-și refuza nicio acțiune,
oricât de riscantă, din cauza orgoliului nemăsurat,
mă arătam rațional, demontându-mi punct cu punct
elementele ce mă aduseseră în pragul ăsta. Când mai
aveam două trepte de coborât, mă decisesem deja să
dau o aură faptică întregii situații. Heloisa părea să
aibă nevoie de cineva care să-i protejeze integritatea.
Noblesse oblige, mi-am spus convingător.
Ajuns în holul larg, m-au izbit rumoarea și forfota
venite dinspre restaurantul întreținut de frumoasa
proprietară. Orice șir al logicii mai aveam, s-a dus
ca prin farmec pe apa sâmbetei. Am intrat cu un
entuziasm reținut și-am scanat perimetrul cu rapiditate
în căutarea unei mese libere, punând aglomerația pe
seama primirii a noi oaspeți la han. Heloisa, în schimb,
nu era nicăieri. M-a condus Thais, barmanița, la singura
masă disponibilă, aflată pe terasa generoasă. Deși era
plasată în umbra unui bananier uriaș, cumva soarele
îmi obtura nepăsător vederea. Mi-am coborât pe ochi
ochelarii de soare cu lentile polarizate, mai mult pentru
a-mi filtra gândurile care-mi invadau mintea, decât din
nevoia de a bloca soarele ingrat.
A DOUA PARTE
În urmă cu trei ani am început să învăț portugheza,

motivat de teama că voi pierde definitiv până și
vestigiile care mă mai conectau cu trecutul. Instinctul
de supraviețuire mă împinsese să acționez fără să stau să
meditez prea mult la asta. Da, amintirile legate de mica
mea expediție în Brazilia începuseră să se disipeze. Deși
mă hăituiseră până la paroxism un timp îndelungat, mi-
era că vor sfârși prin a cădea în derizoriu. Consideram
că, însușindu-mi limba întortocheată, voi păstra cumva
aproape secvențele ce se înlănțuiseră independent de
voința mea atunci.
O căutam pe Heloisa în toate aceste frânturi, ca un
nebun ce încerca să dea sens demenței de care nu avea
conștiință. Ca un orb, convins că întunericul este doar o
stare temporară. Realizând cât rău îmi făceau gândurile
care ruminau insistente, am decis să urmez de două ori
pe săptămână cursurile de portugheză. În a treia joi din
luna septembrie a anului 2014 am organizat prima mea
lecție. Angajasem o profesoară de origine portugheză,

care urma să vină la birou în orele mai puțin aglomerate
de muncă. Pe undeva, sperasem caraghios ca femeia să-i
semene Heloisei, deși ajunsesem de mult la convingerea
că alta ca ea nu există. Uneori mă mai întreb dacă
existase cu adevărat, sau dacă nu fusese cumva doar
un produs al imaginației mele. Dar atunci, cine stătea
rezemată, cu trei ani în urmă, în cadrul ușii deschise, în
a șasea mea seară petrecută la mica ei pensiune?
Desculță, cu piciorul stâng sprijinit de tocul ușii, cu
faldurile rochiei jucând ispititor în jurul ei, îmi trezise
cele mai vii fantasme. Își plecase apoi puțin capul într-o
parte, studiindu-mă oblic printre gene și printre cele
câteva șuvițe negre răvășite peste privirea opacă. O
făptură vibrantă și ruptă de realitate, părând că se luptă
să diminueze efectul prezenței mele.
Prin fumul de țigară expirat, mi s-a adresat într-un
târziu cu o șoaptă stinsă, însoțită de un puternic accent
local: Senhor, s-a oprit furtuna. E o seară atât de frumoasă
ce se pretează la povești... Dacă nu te-mpotrivești, ți-aș
spune despre momentul înghețat în timp, când am știut că
acesta este locul meu preferat din tot universul.
Stând împietrit în scaunul tras ușor în lateral,
cu brațul sprijinit de masa rotundă devenită dragă,
o cercetam nesătul, fără să o văd... O ascultam, dar
cerșeam cât mai multe cuvinte, ca și cum nu puteam
discerne prea bine sensurile, ecoul unicului meu gând
zăpăcitor fiind mai puternic decât orice susur sau adiere
venite dinspre ea. O clipă, m-am îndoit de obiectivitatea
mea. Cu voință șubredă, i-am sorbit însetat conturul
amăgitor creat de penumbra din jur. Mi-am cenzurat
experiența imediată, împotrivindu-mă imboldului de a
mă repezi și de a o sfrânge în brațe, până la durere. Sunt
o ființă imperfectă, de multe ori cedez slăbiciunii. Știam
c-aș fi pierdut definitiv orice șansă dacă răspundeam
imboldului. Șansele oricum mi-erau sugrumate de
atitudinea ei nedeslușită. Încă mă enerva amabilitatea
ei mascată. În ciuda delimitărilor sordide dictate de știu
eu ce sentiment nobil menținut de latura mea etică, am
simțit totuși că acela era momentul favorabil să intervin.
S-alung gândul caduc și să acționez cu încrederea
specifică mie. Oricât de neplauzibil părea, ea era acolo,
ancorată ca o viziune. Am îndemnat-o să continue,
pentru a nu dizolva vraja instaurată. Soarele crepuscular
crea o lumină absurdă în jurul siluetei ei, decorul ireal
alimentându-mi și mai mult dorința. Speram că,
vorbindu-i, voi găsi corespondentul potrivit în starea
emanată dinspre ea. Heloisa, nepăsătoare, trăgea cu
nesaț din țigara ținută între degetele întunecate, ornate
cu inele din argint masiv.
Nu știu când m-am ridicat din scaun și m-am
apropiat de ea nesigur, cu paharul de whisky în mâna
stângă. Cumva, era cel mai firesc lucru din lume să mă
aflu în apropierea ei strivitoare. Dar simțeam că nu-
mi mai era suficient să cuprind cu privirea ansamblul
decorului singuratic animat de reverberațiile ființei ei,
așa cum stăteam, așezat ca un spectator. Mai devreme,
după împrăștierea ultimilor clienți ce-și sorbiseră
până atunci cocktailurile sofisticate, se dusese la bar
și reflectase un pic înainte de a lua de pe raft o sticlă
de whisky. Turnându-mi în pahar licoarea arămie, îmi
explicase cu seninătate că tocmai era seara ei liberă.
Impresia că am comis o indiscreție coborând cu atâta
convingere ca să-mi fie servită cina mă îndemnase să
mă retrag până nu mai comiteam încă una. Dar, cu un
gest care nu permitea refuzul, îmi indicase masa, ca și

cum era singura neocupată din întregul restaurant. Mă
așezasem hipnotizat.
Senhor, aveam de gând să-mi prepar o cină ușoară, ce
zici dacă am începe cu un pahar excepțional de Aberlour?
Îmi fusese probabil grăitoare mirarea că micuța mea
braziliancă se desfăta cu un scotch scoțian single malt,
vechi de 16 ani și dublu maturat pe deasupra. Râzând,
mă neliniștise și mai tare când încercase să mă asigure:
Un client îndatorat mi-a lăsat în dar licoarea asta
controversată... Nu cercetasem mai departe, încă eram
sub efectul intruziunii mele în restaurantul simplist, dar
îmbogățit de amănuntele adăugate de proprietăreasa
stilată, care avea un gust desăvârșit pentru minimalism.
O studiam acum îndeaproape și nu mă săturam.
Purta o rochie vaporoasă de culoarea vaniliei și poalele
ei dansau învolburate în adierera răcoroasă a brizei
întețite, strecurate în interior prin ușile deschise. Ploaia
de abia stătuse. Aflându-mă doar la câțiva centimetri
distanță de ea, am mai luat o gură zdravănă de whisky.
Credeam că am nevoie de o încurajare artificială
suplimentată de alcool. Am îndrăznit să-i inspir timid
aburii pielii de castană decolorată. Mirosea a ocean
sărat și a vânt și a ploaie... M-am angajat repede într-o
conversație banală, pentru a nu părea prea intruziv și,
împins de o nevoie inexplicabilă de atingere, am întins
mâna ca prin vis și i-am luat țigara aprinsă dintre
degetele răcoroase. Nu s-a împotrivit, dimpotrivă, mi-a
desprins paharul din mână și a sorbit din el absentă.
Heloisa a devenit pe loc întruchiparea religioasă a unei
percepții. Falsă, ce-i drept. Știam asta, dar nu-mi păsa
deloc. Eram mult prea absorbit ca să mai caut adevăruri
în marea deformată a experiențelor imediate. Am tras
adânc un fum și i-am simțit pe buze aroma sălbatică
imprimată pe filtrul maroniu.
Refuzând inconștient paralizia care mă cuprindea
treptat, am încercat inutil să-mi ignor tremurul accelerat
din măruntaie. Făcând o sforțare, am îndemnat-o agale
să-mi spună cum ajunsese ea să îndrăgească acest loc.
Același efort supraomenesc de a rezista impulsurilor
a intensificat tortura fibrelor tensionate din întregul
meu corp. Mă contorsionam în mine, suferind. M-am
repezit cu o întrebare: Heloisa, înainte de a-ți asculta
povestea, am o nelămurire. Soțul tău absent face parte din
ea?, am îndrăznit eu, mimând o doză neutră de bună-
cuviință. Am știut imediat că-mi semnam sentința
cu această curiozitate, dar mi-am asumat riscul. Nu
mă interesa nici cât negru sub unghie fantomatica
lui amintire dăinuitoare în atmosfera încinsă. Deși îl
considerasem un pretext, eram conștient de faptul
că veghea ca o nălucă asupra noastră. Pentru mine,
el era doar o inconsecvență și, mai ales, un motiv ca
Heloisa să nu dea frâu liber senzațiilor indecente care-i
traversau mintea de câte ori ne regăseam împreună. Acel
scurtcircuit insesizabil pentru restul lumii, dar acutizant
pentru eroii principali. Dar, senhor, e doar o poveste de
amurg, m-a asigurat ea, privind undeva în depărtare,
spre oceanul șovăitor. E doar povestea mea. Dacă se
împletește adeseori cu cea a locurilor sau a oamenilor ce mă
definesc, regret să-ți spun că da, face parte! S-a întors și
m-a privit insinuant, transmițând exact opusul a ceea ce
spunea. Astfel, am presimțit. Am presimțit că depindea
de mine cum urma să se deruleze istoria ei nescrisă.
Oricât se străduia să se ascundă în spatele unor noțiuni
abstracte sau toane secundare, ea era acolo, gata să-mi
răspundă la intimități ilogice care contraziceau normele

morale ale lumii decente. Însă la fel de necesare ca aerul
umed insinuat cu violență în nări. Totuși, a ezitat. Cât
i-am urât ultima predilecție spre corectitudine! Își nega
acea ultimă necesitate a dăruirii. Alegea, în schimb, să
trateze cu discreție absolută stările afective consecvente
și iraționale. Mi s-a părut deodată irelevant totul și
am început, furibund, s-o denigrez în gând. O femeie
tânără subjugată de confidența degajată în stil european
neglijent și, posibil, de atitudinea mea badass care
căuta încurcături precare. Da, o uram pe Heloisa mea.
Care renunțase la ambiguități pentru câteva secunde și
acum, stângace, stătea în expectativă. O uram cu aceeași
intensitate cu care-i adoram atomii invizibili degajați
în aerul imediat. Pentru mine, mental, actul fizic se
consumase, cât să-mi șteargă orice incertitudine. Cred
că, dacă aș fi cuprins-o în brațe cu fermitate, dacă i-aș
fi înrobit ultima împotrivire, povestea mea ar fi fost alta
acum. Dar conștiința mea prost plasată, fidelă cumva
unor principii integre smulse din hăul existenței mele, a
respins ideea meschină. Să abuzez de poziția privilegiată
a învingătorului mi s-a părut, brusc, meschin. Ultimul
meu regret este că n-am avut puterea să imortalizez în
vreun fel acea clipă suspendată de dăruire. Figura ei
traversată de emoție pură. N-am nicio amintire. Nicio
imagine, nicio dovadă, e ca și cum nu ar fi fost. Este
oare Heloisa întruchiparea imaginației mele? Ochii ei
de migdală coaptă sunt oare reali?
Chiar și trei ani mai târziu, perioadă în care
asimilasem cu rigurozitate și îndemânare lingvistică
expresii după expresii portugheze, încă mai puneam sub
semnul îndoielii momentele. Ajunsesem să formulez
deja, cu cea mai mare ușurință, idei dintre cele mai
complexe. Cu Heloisa, orice întreținere conectată
la limbaj fusese în limba comună, engleza. Dar, în
orice sunet pe care mi-l adresase, simțisem invadarea
puternică a accentului brazilian. Atât de savuros și de
seducător, emanat în preajmă ca un abur.
Am făcut iar o sforțare supraomenească și mi-
am cenzurat furia crescândă, până la urmă, ținea la
integritatea ei și nu reacționa numai ca să mă rănească.
Deși fumez doar ocazional, mi-am ales cu gesturi lente
încă o țigară din pachetul rămas lângă fereastră. Am
aprins-o fără gânduri, sperând să câștig timp înainte
de a permite serii să se desfășoare. Recurgând mecanic
la gesturile necesare aprinderii, m-am concentrat pe
sunetul hârșâit al pietrei de la brichetă și pe flama
albăstruie, pâlpâită. Incerta flacără ducea o luptă
împotriva palei de vânt venite de afară, prin ușa larg
deschisă. Ca și mine, doar că lupta mea se purta pe alte
planuri. Am mai încercat o dată să o aprind. Fricțiunea
repetitivă a pietrei a fost ca o readucere la realitatea
imediată. Odată aprinsă, am tras un fum adânc și dubiile
presărate înainte au început să se împrăștie treptat. I-am
spus, în timp ce căutam un loc propice unde să scutur
scrumul – deruta mă făcuse să nu mai observ scrumiera
de pe marginea ferestrei: Cred că-ți folosești bărbatul ca pe
un scut împotriva invaziunilor nedorite. În special, atunci
când ai de a face cu străinii care năvălesc peste trăirile tale
ascunse… Eram pregătit să cad în derizoriu cu această
remarcă nefiltrată de simțul meu față de ridicol. A
râs… Un râs caustic, netemperat, încât m-am simțit
mărunt dintr-odată, ca o furnică absolut convinsă că nu
asistă nimeni la efortul ei depus ca să fure din provizia
abundentă ce-i răsărise nesperat în față. M-a surprins
în continuare cu remarca ei etalată ca o convenție. În
niciun caz nu o simțisem ca pe o declarație. Meu desejo,

nu știu ce te-a ghidat spre mine. Nu știu ce cauți. Nu știu
de ce sunt legată iremediabil de cineva din afara istoriei
noastre scurte. Sau am uitat de ce… Însă… – și a ciocănit
sugestiv cu arătătorul mâinii drepte peste bandoul rece
și neted ce-i înconjura abuziv inelarul stâng – …sunt
simboluri pe lumea asta care semnifică mai mult decât
dorința. Fără afectare sau vreo urmă din malițiozitatea
de care o suspectasem mai devreme, a recuperat țigara
dintre degetele mele. Și, oricât ți-aș simți prezența, sau
gândurile persistente în aerul încăperii, nu vreau să reduc
la nimic jurământul inițial, a completat prin fumul de
țigară expirat, micșorându-și ochii de migdală neagră în
timp ce-mi investiga emoțiile de pe figura contrariată.
Convinsă că am nevoie de un întăritor, mi-a strecurat
în palmă paharul cu whisky. Pentru că eu cred. Cred
în promisiuni. Și tocmai de aceea-ți promit. Chiar dacă
nu-ți aparțin în vreun fel, voi fi a ta în întregime, ai doar
răbdare, a continuat ea fără nicio emfază în voce.
Răbdare?! O găseam oare la îndemână? Am privit-o
revoltat. Când am vrut și nu am avut pe loc? Niciodată.
Dar știam că Heloisa îmi era inaccesibilă, în ciuda
acelor promisiuni deșarte și, mai degrabă, imaginate.
O ascultam febril, respingând amintirea obstacolului
hâd dintre noi. Meu desejo, m-a interpelat iar, tânguitor.
Alintul, care în portugheză suna ca un scâncet trist
al disperării – dorul meu, dorința mea (ascunsă) –
mă contrariase și mai tare. Palma ei mângâietoare de
culoarea castanei decolorate a îndrăznit, sub influența
tânguirii, să se apropie de mine. Și-a trecut-o febril
peste obrazul meu aspru și, alunecând, s-a strecurat o
clipă sub gulerul cămășii de in palid. Și-a retras-o ca arsă
o secundă mai încolo. Un premiu consolator mărunt,
dacă n-ar fi fost sublim, în toată simplitatea lui. M-am
desprins de ea, am dus paharul de cristal la gură și am
sorbit în neștire din el, dându-l peste cap. Mă îndoiam
că aleanul meu de netăgăduit se va afla pe fundul gros al
cristalului, dar tăria își făcea oricum efectul neîntârziat.
Sticla grea a paharului a scos un geamăt cântat când
l-am depus pe tava de inox. Cânt asemănător icnetului
scurt de surpriză al Heloisei, de la începutul serii, când
i se păruseră extraordinare cunoștințele mele legate de
consumul rafinat de scotch. Heloisa, uite, dacă picuri câțiva
stropi de apă peste băutura aspră, accentuezi savoarea
licorii aurii. Astfel o temperezi. Gândește-te ce senzație ai
când îți tamponezi fruntea fierbinte cu un prosop îmbibat
în gheață... Cum interacționează prosopul rece cu febra
instalată. Gândește-te la domolirea ei. Fuseseră câteva
momente de nealterată sinceritate și naturalețe. Așa,
senhor?, întărise ea sugestiv fiecare cuvânt, timp în
care-și tampona cu prosopul imaginar fruntea înaltă.
Fâstâcit, bâiguisem un da, da, așa, Heloisa..., dar mintea
mea galopase printre sensuri, găsindu-l pe cel din urmă,
în care fierbințeala era stinsă doar cu freamăt de trupuri
arse de dorință eclatând într-un extaz final.
Nu știu câte pahare îmi reumpluse brazilianca mea
frumoasă în noaptea aceea sau cât de provocatoare
fuseseră cu adevărat vorbele ei. Cert e că se străduise
să întrețină cu eleganță atmosfera încărcată. La un
moment dat, în acel du-te-vino între bar și cadrul
ușii deschise înspre terasă, avusesem sentimentul că
se fâțâie obraznic sub ochii mei amețiți de băutură.
Cumva, am reușit să mă smulg din amețeală, dispus
să nu pierd controlul nici de data asta. Iar spre miezul
nopții, am înțeles că nici eu, nici ea, nu eram conștienți
de desfășurare. Eram doar spectatori ai unui spectacol
nemaiîntâlnit.

În aceste ipostaze mi-o amintesc și, în același timp,
o neg pe Heloisa. Pentru că nu mă pot hotărî. A fost?
Nu a fost? Este?
A TREIA PARTE
Asiduu, asimilasem limba portugheză întortocheată,

neglijând responsabilitățile zilnice. Nimic nu mai
conta. Cu sudoare nocturnă, repetam la infinit,
chiar și în momentele de repaus, sunete cu sensuri
portugheze numai de ea posibil de descifrat. După cei
trei ani mediocri scurși de la vizita mea în Brazilia,
îi vorbeam limba hârșâită la perfecție. Ajunsesem să
posed o sumedenie de sensuri. Începusem să mă tem
de consecințe. Evident, se dovedea că nu eram pregătit
să întâmpin o serie de repercusiuni. Da, credeam că
datoria mea era să duc până la capăt misiunea asumată,
dar atât de mult amânată de teama prost plasată a unei
respingeri presupuse. Să mă reîntorc pe continentul
sud-american devenise în ultima vreme laitmotivul
zilei. Aveam totuși buna inspirație de a proiecta planul
reîntoarcerii cândva într-un viitor incert, nimic de
domeniul imediatului. Gândul persistent, însă, devenise
propulsorul manifestărilor ulterioare, cum avusesem
timp să-mi formulez anumite așteptări, chiar dacă erau
prost direcționate. Mă amăgeam că, odată luată decizia,
lucrurile se vor derula conform istoriei create în mintea
mea, fără să mai iau în seamă variabilele pe care nimeni
nu le poate controla.
Ca să-mi schimb direcția gândurilor grele dinspre
Heloisa și tot ce a însemnat ea pentru mine în acea
săptămână concentrată, m-am adâncit cât mai mult
în muncă. Altfel, îi frecventam cu regularitate pe cei
câțiva prieteni rămași disponibili în urma stării mele
deviante din ultimii ani, pentru a-mi crea impresia de
normalitate, și, dacă timpu-mi permitea, călătoream
în diverse colțuri ale lumii, sperând în secret să o pot
da uitării. Nu am reușit. Relațiile pasagere nu au fost
decât surogate, alte amăgiri adăugate pe lista mea fără
sfârșit. Văzând că încercările astea repetate nu au nicio
șansă de izbândă, m-am lăsat cumva în voia sorții. Dacă
Heloisa îmi apărea în gânduri, nu mă mai opuneam,
dacă, dimpotrivă, lipsea alarmant, iar, nu interveneam să
modific cursul lucrurilor impus de ritmul zilelor mereu
plate. Treptat, devenise doar o noțiune, un abur al unei
ființe dragi și pierdute dintr-o cauză ce începea să se
destrame în memorie… Mi se strângea brusc stomacul
când numele ei îmi apărea în minte și cumva conturul
de migdală al ochilor întunecați voia să se înfiripe,
numai ca să se disipeze imediat, în fază incipientă, cât
să o recreez doar din amintiri deformate. Retrospectiv,
mă încumet să recunosc, nimic nu era denaturat în
memoria mea. Avem noi, oamenii, capacitatea de a
ne proteja atunci când sistemul de autoapărare nu
este defect. Al meu funcționa la capacitate maximă.
Respingeam amintirile ei sistematic, procesul apărării
activându-se ca un scut invizibil. Nu știu cum ar fi fost
dacă mă lăsam pradă disperării. Nu știu, pentru că n-am
trăit niciodată o experiență similară. Cum poți iubi o
închipuire? Cum poți să-i simți lipsa până la durere?
Alternând între aceste două stări distincte, am trecut
prin timp fără să-i sesizez trecerea.
În 2017, într-o după-amiază de octombrie târziu,
pe când prezidam o conferință în Dubai, am avut o

reconectare violentă cu trecutul. Răsfoiam prin hârtiile
de pe masa asimetrică vopsită în alb mat, când, nu știu
prea bine de ce, am ridicat ochii, atras de o dinamică
aflată în schimbare dincolo de ferestrele înalte prin
care traversa un soare sticlos. Le solicitasem înainte
de ședință să ignore protocolul și alesesem un fotoliu
orientat cu fața spre fereastră. Cum de mine depindea
buna desfășurare a ședinței, ar fi trebuit să mă situez
undeva la mijlocul mesei, dar asta însemna să stau cu
spatele la geam, ceea ce-mi displăcuse profund.
Am privit scurt dincolo de întregul perete de sticlă
al încăperii Diamond Meeting, pusă la dispoziție de
managementul hotelului Jumeirah Emirates Towers, și
imaginea văzută de foarte sus a orașului extravagant din
beton s-a dezvăluit ochilor mei obosiți, proiectându-
mă brutal într-un timp învechit pe care-l consideram
încă inaccesibil. Fiind chairman-ul plicticoasei reuniuni
care se voia prestigioasă, era vital să exercit o prezență
activă, nealterată de preocupări cu tentă personală.
Cumva însă, mă trezisem meditând, sau navigând, mai
bine zis, printre amintiri vechi. Să fi fost pala de vânt
ce răsculase nisipul alb în depărtare, jos, pe plajă, sau
lumina aceea ireală, cristalizată, eliberată de un soare
mai generos decât în Europa, sau poate izul sărat al
mării infiltrat chiar și în sala de conferință bine izolată?
Nu știu. Cert e că s-a concretizat ideea plecării chiar
atunci, în fotoliul de piele de un alb imaculat asortat
cu întregul decor sofisticat. M-am scuzat, m-am ridicat
și am ieșit pe culoar, făcându-i semn asistentei să mă
urmeze. În toți anii ăștia scurși cu greu, mă străduisem
să blochez amintirile. Trăiam doar cu incertitudinea
unei existențe precare. Și iată-mă cochetând neașteptat
cu ideea reîntoarcerii...
E atât de simplu când nu ai restricții. Când sky is
the limit. Marie, rezervă-mi, te rog, primul zbor către São
Paulo, i-am dictat asistentei, care mă privea cu ochii
măriți de surpriză. Dar, monsieur Adair, bănuiesc că vreți
prima cursă disponibilă începând cu 26 octombrie, după
ce finalizați proiectul..., a încercat ea să mă dirijeze cu
delicatețe spre calea corectă a lucrurilor. Încă trei zile în
infernul ăsta artifical eu nu mai suport, am concediat-o
cu asprime nemeritată. First class, am completat
implacabil.
M-am reîntors în ședința care nu știu cum evoluase
între timp și cumva am reușit să grăbesc puțin lucrurile,
dar sincer, nu prea mai conta. Marie se întorsese în
cameră să demareze cercetările pentru micul proiect
pe care i-l dădusem. Mi-a trimis un mesaj, o oră mai
târziu, cu detaliile zborului și cu mențiunea că Emirates
are zbor direct la Rio, dar nu și la São Paulo. Cu atât
mai bine, mi-am spus, reperele călătoriei se vor dovedi
a fi și mai interesante, lovindu-mă de imprevizibil.
Chiar așa, voiam oare să mă reîntorc, să-i caut pașii
vagi și inconsecvențele sau, și mai rău, s-o regăsesc în
brațele ireale ale soțului reîntors? Nu. Îmi doream doar
să-mi demonstrez că sunt capabil să-mi demontez cu
precizie aproape chirurgicală orice dubiu. Consideram
că puteam acum să înfrunt o serie de excese ce nu
fuseseră atunci justificate. A căror impudoare pe ea ar
fi derutat-o, iar pe mine m-ar fi indignat. Pentru că
eu am totul, eu dețin controlul. Eu am! Întotdeauna,
fără abateri. Cu aroganța cuvenită, mi-am propus să
recuperez tot ceea ce-mi negasem atunci. Să petrec cu
femei aromate, cu femei a căror piele maronie mă va
zăpăci până nu voi mai ști de mine. Până voi uita cine
sunt... Iar Heloisa să devină un impediment, o tatonare

doar, care-mi zămislise cândva sentimentul ultim al
abandonului. O spusesem în vremurile în care respiram
aerul din preajma ei și o gândeam și atunci, Heloise
sunt pe toate drumurile, trebuie doar să deschizi bine
ochii. E drept, niciuna nu te privește până în adâncul
fibrelor, dar fără scop aparent, niciuna nu-și cântărește
fiecare dram de atitudine doar ca să te perpelească așa
cum numai Heloisa mea știuse să o facă.
Cu trei ani în urmă, părăsisem definitiv pensiunea
ei, răvășit după pretinsa noapte petrecută împreună,
în care predominaseră aromele senzuale nefinalizate,
ce scoseseră la iveală o stare ambiguă pe care habar
n-avusesem s-o gestionez. Gustul amar, de rătăcire și
de pierdere irecuperabilă, pe care-l resimțisem a doua
zi dimineață, înainte de plecare, îmi diminuase viziunea
întregii experiențe, urmărindu-mă chiar și zile mai
târziu. Ani... După prima cafea, americană de data asta,
preparată cu grijă de barmanița care-mi părea extrem
de preocupată să nu-mi perturbe liniștea, verificasem
încă o dată, lipsit de entuziasm, ora de îmbarcare de
pe biletul electronic. Sperasem până-n ultima clipă că
Heloisa va coborî să mă conducă. Dar ea nu se arătase
întreaga dimineață. Mă trezisem iar jucându-mă distrat
cu cheia de la mașină, când Thais, martora mută a
istoriei noastre, intervenise timid: Senhora Heloisa azi
este reținută de afaceri neprevăzute. Vă dorește drum bun.
Cred că a spus să vă transmit și o restabilire concretă a stării
voastre ambigue. O ascultam neînțelegând o iotă din ce
spunea. Ori engleza ei era prea tehnică, ori brazilianca
mea exotică insinuase că vrea să fie impersonală și
rece... În același ritm amețitor ca gândul năuc că nu mai
aveam să o revăd pe Heloisa vreodată, întreaga încăpere
începuse să se învârtă în jurul meu cu repeziciune, vocea
barmaniței fiind înghițită de țiuitul prelung al urechilor
mele. Nu se învârteau doar lucrurile din preajmă,
acestea se contopeau cu secvențele ultimelor zile ce mi
se derulau nelinear în minte. Atingerea fugară, o privire
întunecată încadrată în migdala profundă a ochilor
ei, un surâs divin, vocea graseiată, declarația mascată,
abandonul ființei, fumul de țigară amestecat cu un
parfum abundent de sare marină, electricitatea statică
din atmosferă, promisiuni incerte și o mare de erotism
risipit în van la malul oceanului Atlantic de-abia liniștit.
Cu o seară înainte, soarele se scufundase în apa
agitată, iar norii grei se înlănțuiseră pribegi, ca o
avertizare, năpădind agresiv peste satul de pescari
Maresias. Atunci, ochii ei negri scânteiaseră evocator, ca
o invitație la dans. Crezusem pentru o clipă că cedaseră
asaltului meu neîncetat. Derutat, ezitasem un pic, și
mirajul s-a întrerupt abrupt. Apucasem doar să-mi
trec mâna prin părul cu aspect aspru, dar, surprinzător,
extrem de mătăsos și de docil la atingere. M-a oprit cu
voce gravă. Noah... Și a fost ultima oară când numele
meu a răsunat cu gravitate pe buzele ei. Noah, te rog, nu,
s-a împotrivit ea. Cu degete răcoroase, mi-a îndepărtat
mâna. Atât a fost. Amețit de whisky, am simțit că
trebuie să plec, pentru a nu face ceva regretabil. M-am
îndepărtat, am lăsat neglijent paharul pe masă și am
ieșit în grabă. Spre dimineață, însă, o Heloisă cu piele
neagră, de un abanos profund, mi-a servit încă un pahar
de băutură aspră. Undeva, într-un bar exotic și aproape
gol, de pe plajă. Nu știu cum ajunsesem acolo, nu-mi
amintesc, aburii alcoolului îmi diminuaseră percepțiile.
Femeia aceea necunoscută a avut parte de experiența
unei întregi sminteli care nu-i fusese destinată. Nu cred
că i-a păsat. Mi-a fost ciudă că cealaltă, adevărata, nu

va avea cum să cunoască vreodată pasiunea mocnită
ce năvălea în crescendo demențial peste trupul negru,
copleșit de senzații și doruri. Am lăsat-o zâmbind
pe străină, răpusă de explozii fizice și de extazuri
inaccesibile omului de rând.
Cred că draga mea Heloisa știuse. De aceea se
împotrivise cât putuse pasiunii incendiare pe care o
vedea crescând în mine. Cred că-și imaginase că, odată
stinsă, nu ar mai fi rămas decât amabilități stângace. Nu
am nici cea mai vagă idee dacă avea sau nu dreptate.
Nu știu ce-ar fi rămas... Știu doar că, atunci, în ultima
dimineață, când revenisem doar ca să-mi iau lucrurile,
dacă ar fi fost prezentă, m-aș fi aflat încă sub imperiul
emoțiilor. Acel carusel amețitor... I-aș fi aruncat în față
toată deziluzia, toată pierderea pe care o suporta. Dar nu
aș fi mărturisit niciodată că indecenta străină întâlnită
într-un bar, pe plajă, nu fusese nici pe departe Heloisa...
A PATRA PARTE
Întoarcerea acasă a fost grea, ca o rupere de ființă.

Poate de aceea am sfârșit prin a pune la îndoială
existența Heloisei mele imperfecte. Care dăruise tot ce
ținuse de ea și, totodată, nimic. O iubisem pe Heloisa,
nu neg. Dar îi disprețuisem demnitatea cu care se
împotrivise. Trei ani și jumătate mai târziu, vorbeam
fluent portugheza și pe 24 octombrie, la 07:10, ora
locală a Emiratelor Unite, aveam cursă spre Rio de
Janeiro. Mă lăsa rece gândul că eram doar la aproape
cincisprezece ore distanță de orașul care multora
li se pare de neatins. Intangibilitatea, pentru mine,
reprezenta doar o fracțiune de stări trecute, de care
oricum ajunsesem să mă îndoiesc.
Parcursul voiajului mi-a fost trasat cu sârguință de
Marie. Îmi închiriase deja un Aston Martin Zagato,
pe care urma să-l preiau din aeroportul internațional
Galeão. Planul era să conduc în stil mare spre una
dintre cele mai controversate metropole braziliene.
Pe durata zborului, pachetul incredibil de aventuri
excitante pregătit minuțios de către loiala mea asistentă
începuse să-și piardă din strălucire. Rezervările făcute
la hotelurile alese cu grijă au început să-mi pară inutile
și precare. Zburam spre o necesitate, dar care oare?! mă
chestionam sever, foindu-mă în fotoliul bej de piele
din aeronava luxoasă, iar scaunul începuse să-mi pară
incomod de nerăbdare, orele alungindu-se amenințător,
de parcă voiau să-mi sugereze imponderabilitatea
oarecum firească de deasupra Atlanticului traversat.
Retrospectiv, admit că nicio Heloisa nu putea înlocui
senzațiile primare care urmau să mă întâmpine, odată
aterizat pe solul brazilian. E ceva grandios să te simți
puternic într-o lume incertă. Capeți puteri nebănuite.
Așa credeam... Până când am urcat la volanul mașinii
exclusiviste care mă aștepta parcată și supravegheată
de un angajat al companiei de închirieri, care asculta
muzică în căști, lângă terminalul 2 al aeroportului.
Am semnat contractul, am introdus absent
Mastercardul în P.O.S. și m-am grăbit să plec.
Începusem să resimt agitația din timpul zborului. Am
părăsit parcarea acoperită a aeroportului Galeão și cu
prima ocazie am tras pe dreapta pentru a-mi pune în
ordine gândurile din ce în ce mai haotice. Cu un aer
meditativ, am mângâiat puțin exagerat volanul sport
și bordul grandios al vehiculului ce lucea sugestiv în

lumina sfidătoare a amiezii. Știam cu exactitudine
care-mi vor fi pașii. De aceea nu-mi venea să cred că
instinctele începeau să primeze, anulând orice rațiune.
Ca în transă, m-am decis să schimb tot programul
pregătit dinainte. Mi-am scos mașinal telefonul din
buzunar și am început să dau câteva telefoane. Astfel
mi-am anulat cu sânge rece toate rezervările. Nu-
mi amintesc prea bine convorbirile scurte, totul s-a
desfășurat cu repeziciune. Voiam să sar etape, să mă
aventurez pe alte rute și, cumva, să mă autoflagelez,
renunțând la luxul prevăzut de Marie. După ce-am
selectat în navigator noua destinație, am pornit motorul
și am demarat în necunoscut. Am început cu entuziasm
coborârea spre sud, pe autostrada federală BR-116.
Aveam impresia că parcurgeam primii kilometri din
sutele care aveau să-mi traseze ei singuri următoarele
evenimente esențiale și definitive. Culmea, în ciuda
zborului transatlantic lung, nu mă simțeam încă obosit.
Anticipam deja reîntâlnirea cu amicii vechi din São
Paulo și nu regretam deloc că pusesem dintr-o toană
Rio între paranteze. Reacțiile volatile mă reprezentau,
mă consolam eu ca o scuză. În fapt, mă temeam de
posibile experiențe și mai solicitante, după renumele
consacrat al vibrantei metropole. Mă lăsasem absorbit
în reverie, pentru că, parșiv, gândul încă nu se etalase.
Nici măcar nu conștientizam că la sud de São Paulo
se situa São Sebastiao. Sau, și mai mult, satul uitat de
pescari, Maresias. Conduceam întins pe șoseaua aproape
goală, fără gânduri, fără aspirații, fără previziuni. După
aproape patru ore de șofat intens, m-am oprit la o
benzinărie prăfuită, încremenită într-o epocă de mult
apusă. Peisajul dimprejur arăta ca un cadru dintr-un
film tras pe peliculă la începuturile filmografiei. Mă
aflam undeva în interiorul țării, pe lângă Taubate. Nu
știu de ce, am simțit nevoia imperioasă de a face o
pauză. Încă nu era nevoie să fac plinul, dar osteneala
începuse să se facă resimțită. Mai ales moleșeala din
ultima oră, care-mi umbrise reacțiile prompte. Aș fi
dat orice pentru un cafezinho, cu zahăr sau fără. Cu
siguranță mi-ar fi atenuat somnolența instaurată pe
fondul căreia luaseră proporții amintiri pregnante din
trecut. Imaginea Heloisei începuse să se concretizeze
pentru prima oară în ultimii trei ani și nu știam ce să
fac cu ea. Era greu de digerat amintirea ei concretă.
Ivirea bezinăriei în calea mea, ca o piatră de hotar între
lumea mea actuală și acea perioadă ancorată în afara
timpului, a fost dintre cele mai oportune. Un bătrân
ridat, aparținând aceleiași epoci ca și locul acela prăfuit,
pufăia liniștit dintr-un trabuc, în lumina soarelui sfânt
al crepusculului. M-a intrigat nepăsarea lui, ba chiar
i-am semnalat că scrumul încins e realmente nepotrivit
cu gazele emanate de metanul din împrejurime. Aerul
fierbinte, tremurat, mirosul intens al gazului ce plutea
deasupra solului erau ca un conflict cu starea relaxată
a omului pașnic. Senhor, i-am spus, ce ziceți, merge
trabucul cu atmosfera încărcată de metan? A ridicat din
umeri. Vă fac plinul sau nu?, m-a chestionat el, oarecum
indispus de îngrijorarea mea absurdă. Ezitând, i-am
spus că da, dar c-aș vrea și un cafezinho dacă se putea.
În timp ce benzina curgea în rezervor, am simțit brusc
o chemare spre misticism și m-am trezit rugându-mă
să nu facă scânteie de la trabucul aflat în proximitatea
stației de alimentare. Nu ar fi fost ridicol? Așa, cu un
bum nespectaculos, să se termine orice plan inițial? Cu
chiștocul de trabuc în colțul gurii, bâtrânul mi-a surâs
știrb și apoi a intrat în cocioaba care se voia magazin

de preerie. A revenit 10 minute mai încolo, găsindu-
mă bătând colbul în jurul mașinii. M-a oprit din pașii
frământați și mi-a întins un pahar de carton plin pe
trei sferturi cu băutura cafenie, specifică locului. M-a
încurajat să pornesc la drum cât era lumină. Nu știi cu
ce te poți întâlni, senhor, m-a asigurat el cu o notă de
solemnitate în glasul sonor. Nu știam. Dar speram...
Oh, și atenție, e fierbinte!, s-a grăbit să adauge pe un
ton confidențial. L-am privit întrebător. Cafezinho,
mi-a indicat el ridicând din umeri exasperat, în acest
timp rotindu-și ochii împrejur, de parcă referința
se răsfrângea și dincolo de paharul de carton pe
care-l păstram în mână derutat, fără să îndrăznesc
să beau încă din el. Am urcat în mașină cu gândurile
împrăștiate. Mi-am pus paharul de carton în suportul
de pe bord și am pornit iar la drum. La răstimpuri,
sorbeam din licoare și gustul ei mă ducea în apropierea
unei deziluzii experimentate cândva. Oboseala stăruia
însă, așa că la o altă răscruce de drumuri am tras iar
brusc de volan. La ceas de noapte neagră, undeva, în
apropiere de Jambeiro, nu mai reușeam să țin drumul
drept. Viteza și epuizarea își spuneau aprig cuvântul.
Am forțat cauciucurile încinse să se rotească scrâșnind
spre ieșirea laterală, unde un indicator atemporal îmi
sugera direcția spre São Sebastiao. M-am oprit în
dreptul lui, tăind brusc contactul motorului. În lumina
farurilor cu xenon s-a strecurat plutind amăgitor o
nălucă. Crezusem că doar mi se păruse, dar ultimul gând
a fost să cercetez îndeaproape. Scrutând întunericul,
am început să disting sentimente mai clare și nicio
fantasmă. Era doar adevărul brut. Acela al reîntoarcerii
mele în Brazilia pentru a o regăsi pe Heloisa. Frânturile
trecutului îmi zvâcneau violent prin artere. Făceam
eforturi, dar nu reușeam să-mi imaginez cum o să fie
regăsirea. Nu aveam idee cum să confrunt efectul indus
de stinghereala presupusă și de prezența probabilă a
soțului. Nu voiam nici să o văd pe Thais. Care sigur
m-ar fi întâmpinat prietenos, doar ca să mă informeze
că senhora nu era disponibilă. Aveam așa oroare de
final, încât intenția de a conduce până în nocturnul
São Paolo, unde, cu siguranță, vechi cunoștințe m-ar fi
primit cu bucurie nedisimulată, îmi părea singura soluție
viabilă. Și plauzibilă. Da, poate că Heloisa fusese iluzia
care mă readusese pe tărâm brazilian. Ceva desprins din
mine avusese uriașa capacitate de a admite că lăsasem
neîncheiată o porțiune densă din trecut. Nu aveam cum
răzbate mai departe fără o finalizare. Doar ea fusese
ficțiunea perfectă de culoare puțin mai decolorată decât
coaja castanei coapte. Acastanhada... Cu toate astea,
striga rațiunea, Heloisa fiind o himeră, traiectoria mea
era supusă eșecului din start.
Cu aceste gânduri în minte ruminând feroce, am
avut brusc certitudinea că trebuia să înnoptez undeva.
Experiența din trecut îmi dicta o anume indispoziție
față de alte posibile Heloise care dețineau vreun han
prin regiune, însă nu mai aveam putere să țin drumul
întins până la destinație. M-am retras în cele din urmă
la primul B&B ieșit în cale în Jambeiro. M-am scuzat
pentru solicitarea atât de târzie, dar am asigurat cuplul
în vârstă care gestiona localul că nu vreau decât să dorm
în una din camerele libere, fără să-i deranjez cu alte
pretenții. A doua zi, dimineață, m-am trezit oarecum
odihnit. Cred că aerul răcoros demontase amăgirea
unui trecut ireparabil, dar necesar. În fine, am coborât
să plătesc gazdelor primitoare, hotărât să pornesc iar la

drum. Au insistat însă să nu plec înainte de micul dejun
și m-au ghidat într-o sală mică, amenajată ca restaurant.
M-am simțit ca și cum m-ar fi izbit în plex un tren
de mare viteză când Thais s-a apropiat de masa mea.
Toată numai zâmbete, fără să știe cine era misteriosul
client venit în miez de noapte, ducea cu abilitate în
mâinile ei mici un platou uriaș plin de fructe colorate,
din care distingeam felii de açaí, abacaxi, care nu e
decât un pretins ananas, granadilla sau fructul pasiunii
și jabuticaba. Când m-a recunoscut, a scăpat cu un icnet
aproape neomenesc tava încărcată până la refuz. Senhor...
Noah..., a oftat. Senhor, a reluat, printre reverberațiile
emise de tava de inox răsturnată pe jos și de strigătele
ce veneau alarmate dinspre bucătărie, ce căutați aici?,
a șoptit ea privind mirată bucațile animate de fructe
rostogolindu-se pe pardoseala rece de piatră albastră.
Ce caut aici? m-am întrebat și eu nedumerit. Ce caut?!
Caut remarcabila experiență a unui trecut indescifrabil.
Caut o senzație incertă. Da, caut vocea graseiată a unei
femei a cărei senzualitate răzbate de dincolo de timp.
Caut iluzia. Toate astea mi le-am spus în gând. De fapt,
o priveam mut pe vechea mea prietenă. Seu desejo, a
murmurat ea înțelegătoare, ridicându-și privirea din
pământ. Glasul ei firav ascundea semnificații obscure
pentru mine. M-am grăbit dintr-odată să o înghesui cu
întrebări incomode. Ce știi tu?
Știu, nu a întârziat răspunsul. Ai tras cu urechea?, am
interogat-o agresiv. Nu..., și-a plecat ea ochii, roșind.
Ți-a zis ea ceva?, am insistat eu. Nu... Senhor, am
înțeles singură, s-a tânguit tânăra fâstâcită. Temându-
se că a divulgat un secret pe care nu-i intra în atribuții
să-l cunoască, mi-a dezvăluit cu voce joasă suferința
Heloisei: Heloisa a rămas trunchiată după ce-ați plecat.
Heloisa v-a iubit până la sfâșiere... Iar pensiunea a
închis-o. Nu mai știu nimic de ea...
Și soțul ei?, m-am aventurat eu în căutare de explicații,
surd la declarațiile abundente. Care soț, senhor?! Soțul
ei e mort din 2011. A fost omorât în Afghanistan. Se
înrolase cu un an înainte. Am crezut că nu aud bine. Mă
sugrumase vestea. A repetat apăsând fiecare silabă, de
parcă înștiințarea era făcută unui copil neajutorat. Caio
a murit cu mulți ani în urmă, senhor. Heloisa e văduvă de
șapte ani.
Am cântărit îndelung informația nesolicitată. În
cele din urmă, mintea mea a pătruns noile sensuri.
Concluziile au început să se etaleze singure, sfidătoare.
Procesul lung al vindecării mi-a părut brusc o mare
farsă. Heloisa fusese, așadar, doar o etapă. Nici măcar.
Doar o sincopă. Cele șapte zile petrecute la pensiunea
ei concretizându-se austere în niște așteptări deșarte.
Doar nevoi interne, dorință fizică și nimic mai mult.
O furie oarbă îmi traversă instantaneu viscerele. Am
lăsat-o să clocotească, după care i-am permis disprețului
meu nejustificat să se marginalizeze. Crezusem până
atunci că mă va hăitui mereu figura matrimonială de
netăgăduit, persoana căreia i se dăruise necondiționat.
A cărei existență greu de digerat împiedica orice altă
manifestare sau abatere. Am fost revoltat să aflu că
se folosise de ceva inexistent, de o fantezie, pentru a
alunga emoții pe care nu știuse să le gestioneze.
Ura clocotea în mine, ca să înțeleg retrospectiv că
nu era decât iubire neîmpărtășită. Sfâșietoare pierdere.
Da, acum, după ce s-a mai așternut încă un an incert de
la întâlnirea mea neașteptată cu Thais, am convingerea
fermă că Heloisa se pierduse irecuperabil în momentul
întâlnirii noastre. Resemnarea la care am ajuns nu e o

dulce amăgire. Am avut vreme între timp să culeg și să
descifrez mai multe date lipsă ale învolburatei noastre
conexiuni. Nu e important cum am ajuns la ele. Nu mai
contează... Lucrurile s-au clarificat cumva. Fusese scris
în stele să mă cazez la hanul manageriat de ea. Fiecare
pas făcut ne adusese mai aproape de acea exacerbare
a simțurilor. Dar niciunul dintre noi nu avusese habar
cum să se confrunte cu ramificațiile acelea needificatoare
ce se trasaseră în aerul încărcat de electricitate statică
din preajma noastră. Recurseserăm amândoi la diverse
pretenții cu valoare absolută în ochii celuilalt. Eu mă
arătasem demn și, mai ales, nobil și prea sofisticat. Când,
în fapt, eram gata să-i preiau din griji pentru a-i atenua
ei dificultatea de a interacționa cu elementele creatoare
de confuzii. Ea, făcând acrobații inutile ca să mascheze
o emoție pură și neconcordantă cu doliul de care nu
reușise să se desprindă, pierduse din vedere simplitatea,
care era la îndemâna oricui altcuiva, de a se implica.
Nu înțelesese că eu îi ieșisem în cale tocmai pentru a-i
contempla cu religiozitate amețitoarea nuanță de castană
decolorată a pielii străvezii. Acastanhada... Culoare ce
mă sedusese iremediabil, împreună cu zâmbetul divin
exprimat de buzele traversate de mirarea unei întregi
existențe. Heloisa...
NEBUNIE
TEMPORARÃ
N ebunii temporare am trăit cu toții. Dar ea

avea felul ei de a se detașa din mulțime, se
înstrăina de noi oarecum, îndepărtarea nefiind fizică, ci
mai degrabă mentală, desprinsă din străfundurile ei, la
care nu aveai oricum acces garantat vreodată. Lucrul
ăsta l-am experimentat la prima mână, știu ce vorbesc.
Te privea, surâdea, dar comportamentul ei semnala
interdicția de apropiere. Nu își purta scutul la vedere,
dar dacă aveai măcar o urmă de inteligență emoțională,
simțeai vibrația motorului mereu activ. Era alarmantă
atitudinea cu care își trasa drum prin viața ta. Ai grijă
ce faci, nu am timp să mă opresc din drumul meu pentru
tine, te avertiza prin atitudinea ei, care nu lăsa loc
interpretărilor. Cumva, funcționa după un set de reguli
prestabilit care putea să te îngrijoreze, sau, mai degrabă,
aș spune că absența normelor sociale o lăsa rece, așa încât
se afișa cu o îndrăzneală debordantă, care te determina
să-ți schimbi nu numai percepția, dar și criteriile cu care
apreciai tu interacțiunea umană. Dacă dădeai semne
de slăbiciune, își pierdea oricum interesul. Evident,
inaccesibilitatea ei o făcea și mai irezistibilă. Iar ochii,
ochii ei codați reprezentau epicentrul cutremurelor de
10 grade și al replicilor nesfârșite de intensități variate.
Când se opreau asupra ta, zgâlțâirea îți cenzura orice
rațiune. Cred că stârnea reacții concludente, care mai
de care mai înecate în patimă, pentru că mintea domina
trupul acela dumnezeiesc. Pentru că mintea-i era
traversată de gânduri nealiniate, iscate de nevoia fără
rezerve să nu fie fixată într-un loc definit. Odată receptat
mesajul concludent, teama că nu o poți stăpâni îți anula
capacitatea de a te comporta natural. Cum să fii normal
într-o situație inedită?! E greu, când n-apuci să-ți
stabilești reperele. În grabă, încerci să i te adaptezi, n-ai
timp să recurgi la gesturile care-ți par firești în situații
cât de cât similare. Dacă alura ei zveltă dădea uneori
impresia de inerție generată de o anume statornicie,
nu era decât aparență, flama vie dinlăuntrul ei fiind
de nestăvilit. Simțindu-i vibrația, știai că e pe cale să
comită o inadvertență. Prin expunere, învățasem și eu
respir în preajma ei fără să mă complic cu prejudecăți
inutile. Avea ea felul ei de a fi încât să nu-i pui la
îndoială acțiunile, deși, cum spuneam, se desprindea
de cursul firesc al lucrurilor, devia cu repeziciune exact
atunci când credeai că, în sfârșit, reușisei să captezi o
clipă de normalitate în preajma ei. N-am avut niciun
dubiu, noi doi eram o nepotriveală în sine, touși,
îndrăznisem nesperat să simulez o apropiere pe care,
surprinzător, nu a respins-o. Nici n-a încurajat-o, însă
nu m-am împiedicat nici eu de acest detaliu, grăbit
să subjug măcar o fracțiune din ființa aceea sălbatică.
Nu știu ce a determinat-o să-mi acorde credit. Habar
n-am cum lucra mintea ei întortocheată. La ce-i
trebuia persoana mea? Probabil că aerul meu cultivat a

determinat-o să mă țină în proximitate. Eram convins
că la un moment dat se va plictisi și se va îndepărta
de mine fără nicio avertizare. Cu toate astea, nu m-am
putut abține. Tânjeam după prezența ei reverberantă.
N-aveam cum să știu că se va întâmpla mai devreme
decât mă așteptam. Doar legătura noastră era menită
eșecului din start, în conformitate cu primele semne
oferite de destin.
Oarecum, fuseserăm sortiți de mici unul altuia,
destinele încrucișându-ni-se în mai multe rânduri.
Părinții noștri se frecventau din tinerețe și, mai în
glumă, mai în serios, își promiseseră o încuscrire care
să-i lege și mai mult. Nu-mi amintesc, dar cred că ne-
am jucat în nisip de câteva ori pe când eram mici, fără
ca figura ei poznașă, încununată de bucle blonde, ca
a oricărui copil drăgălaș, să-mi trezească vreo simțire
înălțătoare. Mă enervau hotărârea cu care-mi smulgea
din mână jucăriile, reacțiile bazate pe instinct, care
la ea era extrem de puternic, și atitudinea dominantă
(în special amintindu-mi că eu eram cu doi ani mai
mare decât gingașa cu bucle răzvrătite). Cât să-mi
doresc să nu mai socializăm prea des. Am revăzut-o
apoi în generală. Ne-am intersectat la semifinala unei
olimpiade de română, eu concuram cu cei din ultimul
an de gimnaziu, iar ea era concurenta clasei a 7-a. Ne
despart doi ani calendaristici, dar ea începuse prematur
școala, de abia făcuse șase ani când a intrat într-a-ntâia.
Mucalita din trecut devenise serioasă și peste măsură
de timidă. În schimb, reușise să mă zăpăcească în câteva
secunde cu privirea ei răscolitoare, al cărei efect nici
nu-l cunoștea măcar la vremea aceea. Am auzit fără să
vreau un profesor spunându-i altuia, într-un tête à tête:
fata asta o să rupă inimi mai târziu, are niște ochi de o
frumusețe indescriptibilă... Și mai fâstâcit, m-am retras
din preajma lor, temându-mă să nu observe că eram
și eu în asentimentul lor de adulți care știau ce spun.
Am reținut esența cât să mă frământe o perioadă, dar,
ancorat în anturajul meu străin de ea, am uitat-o repede.
Mai bine de opt ani nu m-am mai gândit deloc la ea.
Cred că mintea respingea sistematic orice amintire,
incapabil fiind să pot gestiona amploarea dată acelor
momente de reîntâlnire. Da, numai că mintea era în
dezacord cu inima...
În anul trei de facultate, prin ‘98, încă făceam de
două-trei ori pe lună acel du-te-vino între Constanța
și București, mâncarea caldă de acasă și dorul de
mare ținându-mă oarecum alert. Am reîntâlnit-o în
Gara de Nord, pe când așteptam trenul de 16:50 ce
urma să mă ducă acasă. Ajunsesem cu o oră înainte
și, din colțul meu retras, plictisit de așteptare, găsisem
o modalitate să mă distrez. Astfel, mă zgâiam la
trecători și compuneam în minte câte o poveste pentru
fiecare. O zărisem mai devreme, dar distanța nu-mi
permisese să-i deslușesc trăsăturile nobile. Le intuisem
și remarcasem că împrăștia în jur un aer distins. Mă
fascinase încăpățânarea cu care se străduia să citească
dintr-o carte ale cărei coperți nu le distingeam. Alunga
sistematic, cu o scuturare a capului rumoarea mulțimii
dimprejur, revenind apoi la lectură. Din când în când, își
ridica ochii mari dintre pagini pentru mici reconectări
la realitatea înconjurătoare, încruntându-se înciudată.
Nu-i prea reușea. Nu am stăruit să-i recreez după
bunul meu plac povestea, mi se părea prea sofisticată și
probabil că ar fi trebuit să-i acord mai mult timp decât
celorlalți pentru a reda ceva cât de cât plauzibil.

Trenul a tras între timp pe linie și, cum mă săturasem
să aștept în soarele puternic, am urcat, neconvins totuși
că asta era ceea ce-mi doream să fac cu adevărat. Ceva
mă sâcâia, dar nu eram sigur ce suscitase această stare
negativă. Urcasem, dar, dintr-un motiv neștiut de
mine, rămăsesem lângă scară, sprijinit de bară, în loc
să mă duc să-mi caut locul atribuit în primul vagon.
Călătoream doar la clasa 1, mult mai acceptabil decât
să merg în vagoanele dărăpănate alocate clasei a 2-a. În
plus, beneficiam de gratuitate, cum mama era funcționar
CFR.
Așa am ajuns să o redescopăr. Zeița mea cu profil
romanic, etalând totuși o notă aromatică distinctă de
Constantinopol datorată trăsăturilor ei perfect carnale,
m-a zdruncinat cu frumusețea ei atavică de abia atunci
când se pregătea să urce în tren. Aerul ei de femme fatale
m-a lăsat perplex câteva secunde bune. Ireala creatură
care, în ochii mei vrăjiți, plutea deasupra peronului
încins, îmi lăsase impresia că era dincolo de natura ei
paradisiacă să pășească ca toți muritorii de rând. Cu
o grație anume, cu mișcări lente ce-i conturau și mai
bine voluptatea vulcanică și cu ochi mari de cadână,
încercuiți de tuș negru și adumbriți de gânduri ascunse,
înainta creând valuri de emoții împrejur, total absorbită
în inaccesibilele ei profunzimi. Ca o adiere, s-a săltat
pe prima treaptă și și-a ridicat privirea răvășitoare spre
mine, cu un zâmbet divin în colțul gurii ce mă ducea
cu gândul, nu știu de ce, la parfumuri egiptene. De
altfel, zâmbetul păstrase singura urmă de ștrengărie
rămasă din copilărie pe figura ei de surată a ielelor
mitologice, ce-și propusese să-mi apară în cale chiar
atunci. Nu mă recunoscuse. Doar era un pic debusolată
că-i blocam accesul, nepermițându-i să ajungă pe
platforma instabilă dintre vagoane. Înciudat, m-am
retras, rumegând îndelung sentimentul de sufocare.
Mă gâtuia dorința de a o aborda, combinată cu o lipsă
de îndrăzneală nefirească. M-am dat deoparte și am
urmărit-o cum se îndepărta de mine. Între ușurare și
dezamăgire, am constatat că aveam compartimente
alăturate. Cum ar fi fost să mergem împreună în același
compartiment? M-ar fi ignorat ca acum câteva secunde,
sau am fi intrat în vorbă, cu naturalețe? Chiar sunt așa
de nerecunoscut? Mi-am păstrat totuși trăsăturile. Din
păcate, nasul proeminent nu-mi făcea vreo favoare în
ochii minunatei mele... Totuși, nu eram de lepădat,
înfățișarea mea per ansamblu are trecere în ochii
femeilor. Gândurile mele vraiște care ruminau insistent
nu m-au lăsat să-mi controlez impulsurile de moment
și am descoperit cu întârziere că eram ieșit la o țigară
pe culoar de un timp indefinit. Nu-mi aminteam când
mă instalasem în compartiment și mă așezasem absent
pe locul cu numărul 6, când pusesem valiza deasupra,
când ieșisem cu ochii goi pe culoar fără să văd nimic
dimprejur. Revenindu-mi în simțiri, m-am felicitat
pentru inspirația de a sta pe culoar, căldura din interior
mă sufoca și n-aveam nicio intenție să mă întorc, totuși
m-am mirat că nu fusesem deloc conștient de gesturile
mele. Cum ziceam, mă complimentam singur pentru
inițiativa necontrolată și eram pe cale să-mi inund
plămânii cu niște aer proaspăt adus în goana trenului
prin geamul larg deschis, când aerul inhalat l-am simțit
contaminat cu o aromă zăpăcitoare de mosc și santal
purtată de vânturile intercalate de-a lungul culoarului
presărat cu geamuri deschise din loc în loc. Atunci
am devenit receptiv la lumea înconjurătoare. M-am
dezechilibrat insesizabil de surpriză când privirile ni

s-au intercalat pentru câteva secunde așa cum stăteam
rezemat de ușa închisă a compartimentului. Ea, rătăcită
printre călătorii care circulau în picioare, la fel de absentă
ca și mine, savura o clipă de certitudini lângă geamul
deschis și neasaltat încă de aglomerație. Contactul
vizual nu a lăsat-o de piatră. A devenit conștientă de
existența mea, chiar dacă încă nu știa unde să plaseze în
memorie personajul nou apărut în cale.
Și-a întors privirea cu lentoare dinspre peisajul
secvențial de afară și m-a măsurat de jos în sus cu ochi
micșorați, strecurând printre buzele ușor țuguiate fumul
țigării aprinse din care trăsese un fum adânc mai înainte.
Ajunsă la nivelul chipului meu crispat, îmi cercetă fără
prea mult interes figura, tresărind imperceptibil. Dar
nu fusese decât o speranță falsă sentimentul că m-ar
fi recunoscut în sfârșit. În mod cert, încă nu mă plasa
nicăieri pe linia ei temporală.
Trenul gonea absurd, scrâșnind pe șinele învechite,
neatent la umbrele minții mele, iar vântul șuiera
înfierbântat în urechile mele concentrate pe orice
zgomot ar fi venit eventual dinspre ea. De unde a venit
curajul, nu știu nici acum, retrospectiv! Mi-am scos o
țigară din pachet și, slavă Domnului obiceiului aceluia
prost, am întrebat-o dacă are o brichetă, strângând
în același timp în pumnul stâng ascuns în buzunar
Zippo-ul meu moștenit de la bunicul. A surâs și apoi a
părut că se decide să-mi acorde mai multă atenție. N-a
durat mult de data asta. Noi ne știm, mi-a spus atunci
cu convingere în voce, micșorându-și din nou ochii ei
puțin oblici. Și încă cum, m-am grăbit eu să confirm, mai
bine decât crezi!
Îmi scrută intens trăsăturile, ca un miop avid să
descifreze orice contur și, după ce-și luă de pe vârful
limbii un fir de tutun rătăcit dincolo de filtrul umezit
de buzele ei ferme, articulă apăsat cuvintele: Călin,
incredibil! Nu-mi imaginam că o să ne mai regăsim
vreodată! În secundele acelea am zburat printre aștri, așa
înălțătoare mi-au părut sensurile cărora le acordam eu
credibilitate. Apoi a adăugat, cât să mă readucă puțin cu
picioarele pe pământ: Și când te gândești cât s-au chinuit
ai noștri să ne unească, deși n-avem nimic în comun... Îți
dai seama, doi copii care n-au fuzionat deloc, oricât s-au
străduit ei... I-am bombănit în gând pe părinți, care, în
ciuda faptului că nu frecventam aceleași cercuri, încă nu
renunțaseră la ideea de a întreprinde ceva ce-ar fi putut
consolida legătura inexistentă oricum. Asta m-a făcut
să concluzionez repede că uneori părinții sunt orbi la
nevoile copiilor, dar n-aveam timp să dezvolt subiectul
colateral. Voiam ca abordarea să fie din alt unghi decât
cel al fondatorilor intermediari care alimentau constant
această iluzie.
Ciudat, elanul meu s-a inhibat subit și am simțit
impulsul de a mă retrage, dar ea, inconștientă de cât
era de ispititoare, și-a depus palma mică pe brațul
meu, invitându-mă inocent la câteva rememorări din
copilărie. M-am răzgândit pe loc și am rămas acolo,
pe culoar, timp de două ore, până a ajuns trenul în
gară, la Constanța. Am râs pe îndelete, am descoperit
remarcile ei cu încărcătură aproape tot timpul sarcastică,
înfășurate totuși într-o oarecare tandrețe. Mă derutau
valențele gândirii și erudiția precoce pentru o ființă
atât de tânără ca ea. Avea doar douăzeci de ani. Și ce
splendidă prospețime risipea printre noi, ceilalți. În
pauze, fumam tăcuți, căutând fiecare înlăuntrul lui
repausul emoțiilor ce puneau treptat stăpânire pe noi.
Eu cred că abandonasem orice rațiune și căzusem pradă

unei dorințe drastice să o am veșnic în apropiere. Ea se
lăsase pur și simplu, fără alte artificii sau gânduri ascunse,
răpusă de amintiri. Nu melancolică, ci spectatoare
încântată de trăiri parcă similare cu ale personajului din
relatări. O singură dată m-a speriat privirea ei, scânteia
unei nebunii incipiente, un licăr necugetat căruia nu-i
puteam da un nume. Am ales, în schimb, să nu mă
încrâncenez doar la un semn. Am schimbat numerele
de telefon și ne-am promis o revedere peste vara care
ne venea grăbită în întâmpinare. Eram beat de fericire
că o regăsisem la începutul sezonului estival. Eram
sigur că acasă, în locurile bine cunoscute, aveam cum
să o abordez, să o solicit, să o atrag. La București știam
că mi-ar fi scăpat printre degete, acolo aparținea unui
univers intangibil pentru mine.
Am sunat-o a doua zi, temător să nu mă uite dacă las
timpul să genereze reacții neconcordante cu intențiile
mele clare. Începuse să se înfiripe ceva. Un ceva care
nu se putea identifica prea bine, dar era acolo, existent,
la pândă. Am ieșit de câteva ori în oraș, iar ea se lăsa
cucerită treptat de efervescența întâlnirilor noastre
nocturne, sau, mai bine zis, se imersa fără presiune în
nostalgia pieselor de teatru și a spectacolelor de operă, a
cinelor târzii în restaurante selecte și a plimbărilor lungi
pe faleză. Culmea, de fiecare dată eram surprins, tot eu,
de versatilitatea (în cel mai pozitiv mod cu putință)
firii ei, de noțiunile cu tentă foarte personală pe care le
emitea despre lumea înconjurătoare și de capacitatea ei
aparentă de adaptare. Mai târziu, aveam să înțeleg că nu
se adapta, doar mima alinierea cu restul lumii. Ea era
o contradicție, incapabilă să reacționeze în ton cu noi.
În fine... Știam că-mi sunt limitate momentele cu ea
și dădeam frâu celor mai eliberatoare senzații, de care
trăgeam până peste putință, expandându-le cu frenezie.
În felul ei, necenzurat, cum era ea cea mai
neconvențională persoană întâlnită vreodată, mi-a
spus într-o zi, când ieșiserăm să privim marea agitată
de furtuna incipientă dezlănțuită dincolo de barele de
protecție vopsite în alb de lângă Cazino, că e uimită
de evoluția mea. Nu prea-ți dădusem șanse pe vremuri.
Te credeam un inadecvat. Nici nu știi cât mă bucur că pot
discuta orice cu tine. Lăsând la o parte latura spirituală a
unui teolog în devenire – studiam Teologia – ești savuros
în discuții. M-am încruntat, pregătit să confrunt cu o
serie întreagă de contraargumente ultima propoziție,
dar ea nu mi-a dat loc să intervin. Dar cel mai tare-mi
place că nu ești un ignorant. Ești un savant, dragule ! Nu
prea am parte, în ultima vreme, de conversații adevărate.
Am tăcut, incapabil s-o contrazic. Mă consolasem cu
ultima remarcă și ajunsesem s-o etalez ca pe un trofeu,
trăgând și mai tare de mine ca să o impresionez, să o
surprind, să-i satisfac iubitei rezervate orice dorință
pe care nici măcar nu apucase s-o rostească. Da, în
acea scurtă perioadă, începusem să-i caut necontenit
prezența și să-ntrezăresc posibilitatea unei uniuni,
așa cum speraseră de altfel și părinții noștri de-a
lungul timpului. Nici nu știu dacă nu cumva această
suprapunere nu era datorată faptului că fusesem
continuu expus, de mic, la planurile lor pătimașe...
Cert e că am invitat-o la petrecerea mea, ca prietenă
oficială, fiind pregătit să înfrunt rumoarea colectivă. Ai
mei prezidau acel party care urma să se desfășoare acasă
(doar sărbătoream douăzeci și doi de ani de viață), în
sensul că se ocupau de pregătiri și de servitul băuturilor
de cum intra un nou oaspete în casă și al mâncărurilor

gătite cu excelență de mama. S-au bucurat în seara aia
când am trecut pragul casei cu ea de mână. Aproape
nici nu le venea să creadă, având în vedere faptul că nu
le dădusem de bănuit până atunci că reluasem legătura
cu ea sau, și mai mult, că ne frecventam de mai bine
de o lună. Feerica mea a acceptat cu un zâmbet indecis
propunerea, cu mintea preocupată de ceva nemărturisit,
cum îi stătea în obicei. Mă enerva că era doar pe jumătate
prezentă, de parcă efortul de a fi ancorată aici, printre
noi, i se părea inutil sau prea obositor. Am realizat
atunci că sunt și mai acaparat de toanele ei de copil
îmbufnat, m-am regăsit adâncit în profunzimile ființei
ei enigmatice, incapabil să mai revin la suprafața ce-mi
părea anostă dintr-odată. Fără conectarea permanentă
și cu aspect bolnăvicios cu femeia asta contrariantă,
începusem să mă simt pierdut. Îmi dădea cu zgârcenie
câte o dovadă că mă considera cât de cât egalul ei și
brusc, când mi-era lumea mai dragă, mă îndepărta cu
un surâs încărcat de seriozitate. I-am atins odată buzele
în treacăt, fusese o seară desăvârșită, după un spectacol
de teatru. O conduceam acasă de la Fantasio și era o
noapte propice dezvăluirilor și apropierilor smintite, că
altfel nu le pot numi, după dezaprobarea ei de la sfârșit.
Lună plină, briză tulburătoare, o stare animată indusă
de spectacolul bine interpretat, îmi venea să dansez pe
stradă. Nu venisem cu mașina și ce bine ne prinsese!
Râdea și se purta ca un copil, lăsând garda jos pentru
prima oară de când eram împreună. O provocasem să
meargă în linie dreaptă, tachinând-o că nu e capabilă
după cele două cocktailuri Manhattan consumate în
barul de vis-à-vis. Se împotmolea, o lua de la capăt,
râdea zgomotos, aplecându-se să vadă mai de aproape
banda continuă din mijlocul șoselei necirculate și dădea
vina pe vopseaua precară. În tot acest timp eu o priveam
amuzat fără să-mi iau ochii de pe ea. Rochia de vară
avea viață proprie sub adierea vântului și-i mângâia
formele desfătătoare. La un moment dat, s-a descălțat.
Mi-a întins cu solemnitate pretinsă pantofii cu toc
înalt, concepuți ditnr-o piele fină de un roz palid. I-ai,
din cauza lor nu pot merge drept. Să te văd pe tine cum
mergi cu ei! I-am desprins din mână și am lăsat-o să-și
continue mersul împleticit de râs de-a lungul liniei albe.
O priveam și nu-mi venea să cred. Feea mea se preta
la imaturitate și straniul comportament mă sedusese
definitiv. Am alergat în urma ei și, când am prins-o
din urmă, am tras-o cu fermitate spre mine, cu mâna
rămasă liberă. În cealaltă țineam de backstrapurile fine
pantofii ei care doar așa, în goliciunea lor, erau o odă
a senzualității. Râsul i-a înghețat pe buze, dar asta nu
m-a temperat. Atingerea n-am cum s-o uit prea repede.
A fost percutantă. S-a retras prea repede pentru a o
celebra în toată splendoarea ei, dar ochii i-au scânteiat
de furie pentru o secundă. M-a împins trufașă cu vârful
degetelor și, când mă aflam la o distanță considerabilă,
m-a avertizat: Să nu mai faci asta!, a tunat ea. Nu acum,
în orice caz…, a adăugat puțin mai îmblânzită.
În pragul petrecerii mele, tot eu m-am dus să o iau
de acasă, deși nu mai pridideam cu pregătirile (tocmai
de aceea apelasem la ai mei, eu pretextând că am de
rezolvat ceva ce nu accepta amânare). Mă temeam să
nu dispară dintr-odată, sau să descopăr, în așteptare,
că nu era decât un produs al imaginației mele încinse
de erotismul ce-mi diminua rațiunea. Am condus,
încălcând câteva reguli de circulație, până am ajuns
în partea opusă a orașului și după ce-am parcat, am
urcat gâfâind, din două în două trepte, cele șapte etaje.

Evident, ar fi fost mult prea simplu să nu întâmpin
mici obstacole care să mă facă să transpir suplimentar,
cum nu aveau liftul funcțional. Am sunat apăsat de
două ori cu respirația întretăiată și am auzit forfotă în
spatele ușii. A deschis chiar ea, după ce m-a anunțat
cu glas înăbușit că se duce să caute cheia. Eram deja
eu cu sufletul la gură din cauza efortului susținut, dar
apariția ei m-a amuțit pe loc. Rochia de un galben
solar îi flutura vie în jur, preluând unduirile agitate ale
siluetei ei nerăbdătoare. Era o răbufnire de viață, de
o prospețime covârșitoare. Nu intri?, a întrebat ea cu
voce firavă, de parcă venisem în vizită, nu s-o conduc la
petrecerea care era în toiul desfășurării la mine acasă. A
râs văzându-mi figura derutată și se vedea din mișcările
sale că știa în seara aceea cât era de frumoasă. N-avea
nevoie de întăriri sau confirmări de prisos. Atitudinea
sigură îi conferea, bizar, o aură de vulnerabilitate în
plus. Părea și mai ireală ca prezență. Iar era și nu era
printre noi, cât să-mi facă sarcina de a mă apropia de ea
și mai dificilă. Am coborât măsurând nu numai distanța
și treptele obositoare, cât și timpul, pe care-l forțam cu
pași mărunți să se dilate. Ținând-o de mâna micuță,
depusă cuminte în palma mea – un accept inexplicabil
al naturii ei sălbatice – mă miram și eu de docilitatea
mascată, cum nu-mi lăsase vreodată impresia că s-ar
putea concretiza o uniune solidă a minții și a trupurilor
noastre. Mă asiguram că-mi transmitea într-un mod
tacit posibilitatea unei întrezăriri de speranță. Fragilă,
ce-i drept, dar întregită anapoda... Așa credeam, cel
puțin. Am aflat, după douăzeci de ani de la întâmplare,
că și ea crezuse o clipă în putința strecurării anumitor
ambiguități posibile să se materializeze cândva, dar
venită confirmarea cu așa de mare întârziere, nu mai
folosise la ceva informația prețioasă.
Am pornit motorul Volvo-ului break împrumutat de
la tata și am întors capul spre locul din dreapta, să mă
asigur de prezența veritabilă a iubitei. Îmi doream cu
ardoare să fie reală reapariția ei tardivă în viața mea,
nu doar un vis tulbure. Dacă acele șase săptămâni de
exaltare sufletească nu fuseseră decât o născocire? Am
răsuflat ușurat când am simțit-o acolo, lângă mine,
atât de aproape, doar la o atingere de mână. Ni s-au
încrucișat privirile și nu m-am mirat de intensitate,
nuanțele fumurii ale irișilor tulburi mi-au agitat până
la demență viscerele. Într-un fel, îmi citise gândurile.
M-am recompus cu greu și am demarat, convins că
dacă verific existența ei cu un gest mai ferm, anulez
orice posibilitate de apropiere. Așa că mi-am cenzurat
pornirea. Drumul l-am făcut în tăcere deplină.
După ce am parcat în fața blocului, am intrat în
scară și am luat liftul către etajul 9, privind amândoi
înaintea ochilor. Mama a deschis repede auzind cheia
în yală, probabil își pierduse răbdarea așteptând sau
ascultase cu urechea lipită de ușă orice semn că m-aș
fi reîntors. Cu siguranță, era curioasă să vadă cu cine
veneam acasă, doar le dădusem de înțeles că am o
surpriză pentru ei. S-a repezit să o îmbrățișeze și ea, cu
o pornire naturală, cucerită pe deplin de femeia tânără
și cu multiple fațete din fața ei. Nu mai era deloc copil,
iar mama era prea înviorată. Devenise brusc preocupată
să observe porțiunile variate ale figurii atât de îndrăgite.
Era fericită, biata mama, că în sfârșit, planurile lor
concepute din fașă se fructificaseră. Discreți cum sunt,
ne-au lăsat la dispoziție apartamentul și, urându-ne
petrecere frumoasă, după ce toate aranjamentele se

finalizaseră, au pornit spre bunicii mei, pentru a înnopta
la ei, așa cum plănuiseră.
Cumva, faptul că o prezentasem alor mei consolida,
în mintea mea îngreunată de dorință, convingerea că
această făptură inaccesibilă era a mea, îmi aparținea.
Aveam drepturi, credeam eu, în mod absolut. Iar ea-și
juca rolul cu desăvârșire. O actriță veritabilă. Supusă,
acceptase să o prezint cunoscuților, dar se încăpățâna să
tacă. Nici nu confirma, nici nu contrazicea felul în care
mă lăudam cu ea. Am găsit că era neadecvată atitudinea
ei, iar intrigarea mea nu mai avea margini. Ea mă
scutura însă din reveria prost plasată cu zâmbetul ei
rătăcitor, ambiguu. Eu, năucit de febrilitatea viscerelor
și ușor amețit de alcool, pe când dansam un dans lent,
sfâșietor, am strâns-o mai tare în brațe și am tras-o spre
mine hotărât. Nu mai puteam să-mi înăbuș clocotul și
dorul nestăvilit de pielea ei mătăsoasă, îmbietoare, ce
căpătase un bronz și mai ademenitor în ultima vreme,
după zilele lungi petrecute pe plaja de la butoaie. Spre
marea mea surprindere, nu s-a împotrivit, era moale și,
în murmurul din încăpere, voci, clinchete de pahare,
tacâmuri lovite de farfurii și note muzicale, lăsa să emane
o anume abnegație și sumisiune dinspre ea. Nu le-am
pus la îndoială, dornic să dau curs intențiilor mele ce nu
lăsau niciun dubiu. Mă îmbătase mirosul ei senzual de
mosc, amestecat cu iasomie acum, și am vrut să-i gust
pe loc, atunci, cu râvnă nebună, aroma buzelor. Strânsă
în încleștarea mea, se afla doar la câțiva milimetri de
mine, carnală și disponibilă. Respirația mea sacadată a
făcut-o însă să se retragă surprinsă, pe chipul ei apărând
o expresie plină de îngrijorare. Reacțiile ei volatile îmi
erau familiare și nu m-au pus prea mult pe gândurile
inexistente oricum, doar corpul își cerea tributul.
În plus, femeia asta devotată propriilor concepții
revenise cu repeziciune la gânduri mai bune, ezitarea ei
aparținând doar unei infinitezimale particule de timp.
Nu știu ce-i dictase să nu se împotrivească. O vedeam
cu se străduie să se dedice momentului care, din punctul
meu de vedere, nu mai suferea nicio amânare, ca și cum
era un lucru pe care-l cântărise și acum trebuia încheiat.
Avea prostul obicei să nu se abată de la convingerile
ei, strâmbe de multe ori. Dar, consecventă, se arcuia
după mersul lor întortocheat, neștiind niciodată la ce
să te aștepți de la ea. Își pusese în minte să formăm un
cuplu, probabil un compromis generat de nevoia ei de
a fi înconjurată de persoane interesante cu care exista
un schimb intelectual pe măsură. Cu siguranță, mi-am
spus, se resemnase cu faptul că figura mea nu îndeplinea
criteriile pe care le avea în minte.
Cu supunere necorespunzătoare firii ei și privire
mistuită de gânduri, s-a înalțat pe vârfuri ca să-mi vină
în așteptarea aproape furibundă, când ne-a întrerupt,
pe atât de brusc pe cât se produsese pasul infim înspre
ființa ei răvășitoare, prietenul meu bun, Bogdan. Hei,
copii, se cam încinge atmosfera. Eu știu că o gazdă bună
e mereu cu capul pe umeri, a zâmbit el un pic forțat. Ea
și-a desprins de pe mine ochii lungi, ai căror iriși erau
cu un ton mai închiși decât în alte nopți de pasiune
mocnită, și i-a rotit cu încetineală înspre el. Atunci
l-a remarcat pentru prima oară. M-a tulburat prea
tare contactul percutant al privirii lor ca să mă opun.
Fără alte vorbe, Bogdan mi-a desprins rochia diafană
de un galben solar din brațele flămânde. N-apucasem
să-i povestesc despre fata cu privirea adâncă din tren,
în scurta perioadă de când revenisem acasă, dar sigur
asistase mai devreme la prezentarea ei când intrasem în

casă. Îmi comunicase admirativ cu un gest al capului că
mă întrecusem pe mine însumi, trebuie să-și fi făcut o
idee despre cât de important era să definitivez un gest
care mai încolo ar fi devenit inoportun. Cu toate astea,
a decis el pentru mine, smulgându-mi din îmbrățișare
iluzia pe care o întruchipa femeia unică. În acea clipă
eternă pentru mine și infinitezimală pentru ea, a uitat
complet de existența mea. S-au angajat pe loc într-o
discuție animată, amândoi frumoși și solemni aproape,
ca niște participanți corecți la o petrecere unde lumea
trebuie să circule, să defileze, nu să stea aninată într-o
dulce suspendare a timpului și a spațiului real, cât ar fi
durat sărutul nepermis, în opinia prietenului meu.
Bogdan a fost mereu rivalul meu imaginar. Brunet,
cu chip simetric și ochi întunecați, atletic, cu un ușor
aer neglijent ce capta în permanență atenția femeilor
care nu-i rezistau niciodată, intra în orice încăpere cu
acea siguranță de sine agasantă. Latura asta arareori o
agream, în schimb, puteam vorbi cu el orice, oricând.
Nu mă dezamăgea niciodată. Mă enerva și mă
contraria deodată gândul că și ea renunțase cu atâta
superficialitate la intenția de a mi se dărui, ingrată ca
orice altă femeie. Până atunci mi se păruse că toate
femeile păleau în comparație cu ea. Nu fusese doar o
părere. Efectiv, le anula existența prin simpla ei apariție.
Erau doar infidele copii ale unei feminități precare.
Ea, intangibila... Am judecat-o pe loc, în seara aceea
sumbră, de nepăsare și de incapacitate să dăruiască,
neștiind în acel moment că, de fapt, tot în acea seară,
urma să se abandoneze definitiv unui necunoscut. Că
nu-i era străin abandonul ființei, că în asta-i consta
nebunia întrezărită încă din copilărie. Voia cu orice preț
să se suprime pe ea, cu inadvertența omului absent la ce
se desfășoară în jur. Doar pentru că ea nu avea habar să
trăiască decât la intensitate maximă.
De atunci nu am mai fost întreg, părea că mă lovise
în plex o locomotivă furioasă. Am stat într-un colț,
asistând inert la emoțiile felurite și dense ale întregii
seri. Bogdan o acaparase întru totul și nici măcar nu
mă puteam arăta indispus. Cumva, era cel mai natural
lucru din lume să se desprindă de mine și să se refugieze
lângă bărbatul care îi era pe măsură. Îmi lăsau impresia
că sunt situați undeva deasupra noastră, că uitaseră de
ce se aflau acolo, aparțineau unui univers ermetic, doar
al lor. Își vorbeau încet, la răstimpuri înclinându-și
capul unul spre celălalt, cu complicitate atât de firească,
încât la un moment dat am zvâcnit pe loc, gata să sar
în apărare. El, îndrăzneț, îi mângâia umărul dezgolit
cu mâna stângă de la o distanță impusă de nu știu ce
norme inutile în cazul lor, iar cu dreapta îi aranja o
șuviță de păr rebelă ieșită din părul prins într-o parte în
coc elaborat, de zee cu alură greacă. Ea, cu ochi plecați,
străduindu-se insistent să diminueze adâncimea fără
capăt a ochilor ei codați, se temea să nu lase licărul
întunecat al existenței însăși să transpară. Bogdan n-ar
fi făcut nici el față, oricât de versat era. M-am ridicat
nervos și am străbătut încăperea, oprindu-mă lângă
fereastră. Din acel unghi iubita mea își etala profilul cu
iz romanic în ciuda influențelor orientale confuze. Din
când în când, el îi solicita atenția întreagă și, convingător,
își retrăgea mâna de pe umărul rotund, refugiind-o sub
bărbia ei tremurândă. O forța să-i susțină privirea, iar
ochii de cadână se plecau intimidați. Și-i ridica mai
apoi și se opreau secunde desne în adâncul existenței
lui, pătrunzând în carne vie, străpungându-i mușchii
încordați și fibrele tensionate. Sunt sigur că reușea să

stârnească înlăuntrul lui stări contrare și necontrolate.
Cred că a fost prima oară când l-am văzut intrigat pe
Bogdan. Când a ezitat. Ea l-a fixat o vreme scurtă, nu
era nevoie de prea mult ca să te dezgolești de sensuri
și noțiuni atunci când ochii ei metalici și tainici se
opreau asupra ta. Rezultatul cercetării probabil a fost
unul satisfăcător, pentru că imediat, a lăsat paharul pe
care-l ținea în mână deoparte și a făcut un pas incitant
înspre el. S-a oprit cu prudență la doar un milimetru
insesizabil pentru un ochi necunoscător și respirația
lor sacadată a devenit una. Și-a mușcat ușor buza de
jos și și-a apropiat de urechea lui gura cu arome ce-mi
rămăseseră întipărite viu în memorie. Ce i-a șoptit, nu
știu. Mă cuprinsese un soi de indispoziție care-mi anula
judecata sau puterea de percepție. Dar simțeam în aerul
încins mirosul trupurilor lor arse de dor nebun și nefiresc
pentru scurtul timp de când se conectaseră. El a ascultat
atent și a închis câteva clipe ochii, să asimileze în el
tentația clară a vorbelor șoptite cu voce egală în urechea
înfierbântată. S-a dat doar un sfert de pas înapoi și i-a
cuprins capul oval în mâini, absorbind-o în privirile-i
toată. I-a dat drumul doar ca să-i apuce în strânsoarea
palmei mâna ei răcoroasă și a tras-o repede după el
înspre ușa de la intrare. Uitase de ce se afla acolo, în
casa mea, pentru ce sau pentru cine, singurul gând fiind
prezența lui pregnantă de care nu se putea debarasa. Ca
în transă, cu un surâs șters pe buze, s-a supus voinței lui,
cu o sticlire ciudată în privirile-i tulburi. De abia atunci
am avut o reacție întârziată și m-am repezit în urma lor,
fără să mă gândesc ce urma să spun sau să fac. Nu m-au
auzit când am strigat. Eu însă l-am auzit pe Bogdan
cum îi spunea cu voce gravă și vrăjită, în timp ce ieșeau
pe coridorul blocului, angrenați unul în ființa celuilalt,
îndrăgostiți beți de iubire: Știi, mă sperie nebunia din
privirea ta. Mă simt captiv în ea, dar nu mă pot lupta să
mă desprind…

PAUL ªI MIKA
J oi, 24 aprilie, sunetul soneriei îi păru lui Paul mai

strident decât în alte zile, ca un șuier matinal
neconcordant cu liniștea din casă. Depuse fără grabă
tava pe măsuța de abanos adusă tocmai din India, își
rândui cu un gest mașinal hainele alese cu grijă mai
devreme și-și suprimă un oftat blocat de o vreme în
coșul pieptului. Deși se trezise cu elanul caracteristic,
acum se simțea dintr-odată obosit și sâcâit de ciudata
intervenție din afara spațiului și timpului personal.
În fiecare dimineață se trezea cu o plăcere nealterată
de viață și de tot ce presupunea ea. Se dădea jos din cu
sprinteneală,la orele șapte și cincisprezece minute precise,
singura abatere permisă fiind în zilele de duminică.
Atunci se trezea la opt. După o scurtă revigorare sub
apa aproape rece care se scutura sub formă de ploaie fină
din dușul sofisticat, cobora în sufragerie și se grăbea să
tragă draperiile grele care cădeau învolburate. Peretele
complet de sticlă dinspre grădină devenea transparent
pe măsură ce draperia se derula pe șina metalică cu
un hârșâit prelung. Priveliștea dezvăluită ochilor îl
înveselea mereu. Entuziasmul resimțit dădea tonul zilei.
Zâmbea spre întunericul blând al dimineții din zilele
de iarnă, care oricum nu putea ascunde natura înviată
de peste noapte, dimpotrivă, o contura suav, dând
note melancolice unui peisaj golaș și dornic să capete
noi sensuri. Verile, spectacolul era diferit, dar la fel de
înălțător. Lumina străvezie care căpăta puteri treptat îi
mângâia retina, iar decorul exterior începea să vibreze
vioi, colorat, sub ochii lui verzi și cercetători. Nimic nu
i-ar fi putut perturba starea de bine instalată.
Prin felul lui dinamic de a fi, Paul contamina pe
oricine avea în preajmă, iar vârsta sătea bine ascunsă în
spatele vioiciunii sale și-al aerului ștrengar manifestat
printr-un surâs în colțul gurii. Pentru el timpul stătuse
în loc, anii scurgându-se fără să lase mărci. La 69 de ani,
avea aceeași prestanță dintotdeauna.
În joia asta, coborâse cu trei minute mai devreme,
hotărât să-i facă o surpriză Mikăi. Trase draperia
și anticipă deja reacția soției când avea să remarce
imaginea mărului înflorit peste noapte, cu petale rozalii
ce izbucneau crude în coroana generoasă și aplecată
de bătrânețe. Îndreptându-se apoi spre bucătărie, se
zglibuli un pic. Își frecă mâinile reci și se opri în mijocul
camerei reflectând la ce să-i pregătească pentru micul
dejun.
Pentru o secundă, uitase sau neglijase intenționat
micile neajunsuri ce puteau demonta mentalul unui om
slab. Se lăsă acaparat de zgomotul mecanic al râșniței
de cafea încorporate în corpul robust al espressorului.
Întru totul atent la prepararea cafelei aromate și tari,
se cufundă în moment, izolându-se de exterior. Clipe
mai târziu, își ridică ochii spre fereastra din bucătărie
și remarcă colțul de cer roșiatic. Fusese răsfățat de-a
lungul celor patruzeci de ani de când locuia aici. Multe
apusuri și răsărituri splendide se desenaseră prin

geamurile largi. Sunt și avantaje să locuiești în nordul
continentului. Lumina se revarsă diferit în emisfera
nordică, favorizând cu precădere fenomene excepționale
ce bucură ochiul și mintea unui exaltat. Dramatismul
acelei porțiuni roșiatice îi prelungi încă puțin starea
de bine. Umbrele prezentului rămâneau ascunse în
decorul înălțător. Îngrijorarea zilnică pentru Mika vă
năvăli oricum neîntârziat. Determinat să prelungească
sentimentul de stabilitate, răsfirăpe un platou ornat
cu mango, banană și kiwi tăiate în bucăți neregulate
și le strânse apoi la un loc pentru a adăuga o felie de
halva turcească. O procura de la magazinul turcesc
deschis de câțiva ani în centru, pe strada laterală de
lângă biserică. Mika avea o slăbiciune pentru halva. Cu
gândul la nevasta sa, așeză pe o tavă de inox ceștile de
cafea aburinde și platoul pregătit și începu să fredoneze,
Ne me quitte pas/Je t’inventerai/Des mots insensés/Que tu
comprendras… Melodia nu concorda deloc cu starea lui
actuală, dar îi rămăsese în minte după ce o ascultase cu
o seară înainte la radio. Ridică tava și se îndreptă spre
salonul decorat în stil contemporan. În drum, aruncă
oarecum curios un ochi spre ceasul vintage, enorm,
montat în peretele alb. Nu-i trebuia ora exactă, nu se
abătuse cu nimic de la programul dimineții, cu toate
astea, ceva îi crease subit o stare de neliniște. Versurile
cântecului îi demontaseră energia și nevoia de a se
concentra pe lucruri cu preponderență pozitive. Chiar
în acea clipă, sunetul ascuțit străpunse liniștea din casă.
Lăsă tava pe măsuță, grăbit să coboare înainte de a
verifica interfonul pe care îl instalaseră de scurtă vreme.
Nu-i intrase în obicei să-i consulte ecranul. Poate ar
fi fost mai bine. Uitase complet cum era să fie trezit
în mijlocul nopții pentru un caz dubios de febră sau
o naștere prematură, dar cumva identificase aceeași
senzație veche, de emoție amestecată cu certitudini
înlănțuite. Instinctul se activă și se precipită spre ușa
de la intrare. Fusese medic generalist timp de patruzeci
și cinci de ani. Membru apreciat al comunității, orașul,
pe atunci doar un cătun, se dezvoltase și crescuse în
jurul său, Paul fiind reperul spre care se orienta lumea
în cazuri disperate. Chiar și atunci când nu ținea de
competența sa. Tot la ușa lui sunau. În ciuda faptului
că se retrăsese și nu mai profesa de doi ani, încă se mai
trezea la ușă cu pacienți aflați în nevoie. Deschise cu
zâmbetul larg afișat pe figura ușor alungită.
— Domnul doctor Poot?, îl întâmpină tânărul
îmbrăcat cu un pardesiu negru.
Ținea sub braț o mapă cu coperți albastre și întreaga
atitudine sugera seriozitate. Nici măcar nu făcea un
minimum de efort să surâdă sau să-și îmblânzească
vocea guturală și aspră. Paul ignoră lipsa de bună-
cuviință a tânărului și răspunse politicos, dar reținut.
— Bună dimineața! Da, eu sunt. Cu ce vă pot ajuta?
— E timpul, zise omul hotărât, forțându-și intrarea
în holul rece de la parter.
Descumpănit, doctorul medită scurt la vremea când
nimic nu-l intimida și se întoarse spre el, cu mâna încă
pe clanța ușii deschise. Jovialitatea inițială se disipă
abrupt.
— Domnule…, eu am ieșit la pensie. La numărul
28, pe aceeași stradă, e un nou cabinet medical…
— Am venit special pentru dumneavoastră, doctore,
nu mă interesează adresa indicată. Știu foarte bine
pentru ce-am venit!, exclamă cu un lătrat omul. Faceți
bine și închideți ușa!, ordonă el cu voce puternică. Poate

mai bine urcăm, avem multe de discutat, iar formularul
e greu de completat în picioare.
Năucit, Paul îi indică cu un disconfort în suflet
scara care ducea la etaj spre salonul invadat acum
de lumina difuză a soarelui. Bărbatul cu atitudine
determinată și cu gesturi impozante își dădu jos
pardesiul, punându-l grijuliu pe brațul rămas liber și de
abia după aceea îl urmă. În acest scurt răstimp, Paul îi
studie linia costumului impecabil, aliniat la perfecțiune
cu alura zveltă a tânărului. Recunoscu imediat creația
inconfundabilă a lui Ermenegildo Zegna. Ce strașnică
descoperire, gândi el, se potrivește de minune cu atitudinea
lui sofisticată!
De abia după ce urcase trei trepte se hotărî să i se
prezinte și-i spuse cu emfază numele său.
— Numele meu este Emilian Centurion.
Surprinse privirea intrigată a lui Paul și continuă pe
un ton mai controlat, oarecum domolit.
— Intenționasem să sun, să stabilesc o întâlnire,
se justifică el, dar din cauza complicațiilor ivite și a
timpului limitat, m-am grăbit să ajung cât mai repede.
Știți, am întârziat nesperat de mult, mărturisi el în
continuare, de parcă atitudinea lui se ajusta pe măsură
ce se deplasa spre camera de zi.
Ajuns în dreptul măsuței de cafea adusă tocmai
din India dinspre care iradiau aburii cafelei proaspete,
Emilian se întoarse cu fața spre doctor cu aerul că se
bucură de primirea neașteptată.
— Vă rog, bâigui Paul, nefiresc, arătându-i încăperea
biroului său alăturată salonului.
Inspirată de un prieten arhitect, oaza lui de evadare
și refacere spirituală era decorată în pur stil masculin și
sobru. Contrariat de prezența inoportună, avu imboldul
să-l primească pe teritoriul unde se simțea întregit și
puternic. Un gând fugar fugi spre Mika, ce dormea
liniștită, și se temu că s-ar dezorienta dacă s-ar trezi
în absența lui liniștitoare. Vru să menționeze tânărului
că ar vrea să urce să-și verifice nevasta, dar se abținu.
Emilian îl urmă și se opri în cadrul ușii, surprins de
atmosfera robustă și luxoasă a încăperii.
— Mulțumesc de înțelegere!
Se uită împrejur, întrebându-se unde să-și lase
pardesiul. Paul i-l luă din mână și-l aruncă neglijent pe
brațul unui fotoliu de piele neagră. Luciul spătarului
înalt și geometria modernă părură să-l înmoaie și mai
tare pe omul insinuat în căminul liniștit al soților Van
Hecke. Doctorul făcu un efort să se comporte civilizat
și-l invită să se instaleze pe sofaua de alături.
— N-aș vrea să par arogant, n-o să presupun că pe
mine mă așteptați cu deliciile din camera de zi, dar n-o
să spun nu unei cafele, declară individul cu îndrăzneală
iritantă.
Se așeză pe marginea sofalei, netezindu-și sacoul cu
un gest înnăscut. Prezența impecabilă era surprinzătoare
până la cel mai mic detaliu. Scanându-l pe furiș,
Paul sesiză finețea excesivă a înfățișării lui Emilian
Centurion. Doar primul nasture fusese încheiat, ca la
carte, reverele erau perfect aliniate, iar manșeta cămășii
de un alb strident ieșea înafară cât trebuia de sub
mâneca sacoului de nuanța petrolului. Aceste amănunte
sugerau multă scrupulozitate. Începuse să intuiască
adevărata identitate a tânărului. Mai devreme crezuse
că era un agent imobiliar mai sofisticat decât ceilalți
din breaslă. Dar nu, nu mai încăpea loc pentru vreun
dubiu. Singurii care abordează o ținută fără cusur și
care își permit acest lux sunt acei nesuferiți funcționari

care apar în cadrul ușii numai ca să colecteze și să te
lase descumpănit în prag. Cumva, printr-o împrejurare
necunoscută, timp de doi ani, acești indivizi agasanți
nu-și făcuseră simțită prezența deși ar fi avut motive.
Privindu-l pe Emilian cum se manifesta arogant, ca
și cum i se cuvenea, se îngrozi de veștile iminente. Se
simți proiectat cu violență direct în iureșul problemei
care îi consuma fiecare moment disponibil de la o
vreme-ncoace. Alesese el să o ignore. Din nevoia de
normalitate. Printr-o împrejurare fericită, pe care nici
măcar nu căuta să o justifice, nimeni nu luase măsurile
necesare ca să îndeplinească formalitățile hâde. Se
complăcuse în dulceaga amăgire că totul era încadrat
în parametrii obișnuiți. Și mai ales, că avea timp
nemăsurat. Indispensabil chiar. În zadar se mințise,
amănuntul neglijat dădea năvală cu impetuozitate și-l
destabiliza complet. Sperase absurd că uitaseră, cu
disperarea celui aflat în poziția ingrată de a renunța la
ce avea el mai sfânt pe lume. Se amăgise și construise
în minte tot soiul de situații favorabile. Poate se iscase
pe undeva o eroare umană sau, și mai bine, o eroare
de sistem și afișajul o omisese pe Mika. Poate nu mai
figurau nicăieri în analele institutului. De câte ori nu-și
spusese în acești doi ani că exista posibilitatea infimă ca
informațiile colectate, gata să fie descărcate riguros în
baza de date a oficiului de care aparținea iubita lui soție,
să se fi rătăcit undeva în eter. Ce-ar fi fost dacă ar fi
dispărut fișierele lor bine alcătuite din computerele care
monitorizau populația? Cu siguranță, Mika ar fi putut
să fenteze soarta asta teribilă cu care el, ca medic, nu era
deloc de acord, în ciuda faptului că se născuse în sistem
și nu auzise până acum de cineva care fusese în stare să-l
ocolească. O vreme trăise adâncit în acest huzur de bine,
bucurându-se de acea stranie recompensă a destinului.
Ieșiți în afara timpului, suspendați înntr-o zonă neutră,
inaccesibilă celor care puteau interveni sever. Timpul
devenea o noțiune concretă doar dacă angajații, trimiși
pe teren de biroul populației, se sesizau. În mod bizar,
dar necontestat de Paul, biroul nu reacționase. Deși
procedura fusese implementată de generații, fiind
singura modalitate de control a populației și riscând să
fie arestat dacă nu se supunea legii, Paul jubilase odată
descoperită eroarea. Draga lui Mika fusese ocolită.
Acceptase eroarea cu o exaltare nepermisă.
Adunându-și toate forțele ca să pară cât de cât destins,
alese să se comporte ca o gazdă pe măsura vizitatorului.
Până la urmă, trebuia să blufeze în fața celui mai
competent oponent pe care-l întâlnise vreodată. Asta îi
devenise clar, persoana care se autoinvitase în casă era
un adversar desăvârșit. Cu o ultimă nădejde la care nu
putea încă renunța, ieși și se întoarse cu tava pregătită
pentru Mika. Se așeză în fotoliul rămas liber din fața
lui Emilian. În absența lui Paul, acesta se relaxase și se
scufundase între pernele decorative.
— Nu, nu era pentru tine, Emilian, îl provocă
doctorul cu îndrăzneală nebănuită. Este evident că
pregătisem micul dejun pentru soția mea. Pentru Mika.
Dar tu știi asta.
Îl tutui convins că acea cauză pe care o ducea până la
capăt îi conferea drepturi absolute. Emilian încuviință
tăcut din cap, fără să-l corecteze sau să-l contrazică.
— Care e încă adormită, sus, în dormitorul nostru.
Dacă te interesează informația suplimentară, se grăbi
Paul să completeze.

— N-are importanță, domnule doctor. N-are deloc
importanță, se aplecă tânărul, întinzând mâna spre
ceașca de cafea.
Renunță în ultimul moment și și-o trase intimidat
de privirea fixă a medicului.
— Hm, își drese el glasul. Oricum, formularul
dumneavoastră-l completați. Hm, Mika, printr-o
împrejurare incontrolabilă și care nu ne flatează, a ajuns
la termen. Poate ați uitat, vă împrospătez eu memoria,
pe data de 21 aprilie 2016 diagnosticul a fost stabilit cu
precizie de către sistemul nostru infailibil. Ecranele au
țipat alarmant și ne-am sesizat. Vă jur că ne-am sesizat.
Până să se distribuie informația mai departe, către
superior, au luat-o razna în urma unei erori de sistem
și s-a șters informația inițială. Vă spun toate astea din
respect și bună-cuviință. A fost o discuție lungă despre
ce să facem. Dacă să semnalăm nu numai eroarea, dar
și neprezentarea dumneavoastră la autorități. Vă aflați,
doar, în delict. He, he, ce știți dumneavoastră… S-a pus
o vorbă bună și a durat prea mult ca să remediem mai
întâi baza de date. Ce e mai rău e că noi am neglijat,
și degradarea soției, în loc să se accelereze cum era
prevăzut, a stagnat. Asta nu înseamnă nimic, vă asigur.
Nu jubilați. Sunteți deja în flagrant și vorbe bune nu
mai sunt pe cale să fie puse pentru dumneavoastră.
Trebuie remediat imediat.
Emilian i se adresase cu politețe reținută, spre
surprinderea lui Paul. Acum, că toate cărțile erau pe față,
se așteptase să ducă o luptă mai acerbă, să protesteze,
să-l avertizeze cu mai multă convingere. Tânărul însă
părea stingher dintr-odată.
— Se poate?, întrebă acesta arătând spre cafeaua
care risca să se răcească dacă mai întârziau mult.
Paul luă de pe tavă una dintre cești punând-o
tendențios pe măsuță, cât mai aproape de interlocutor.
— Poftim, zise el răspicat, cu ciudă. Până nu se
răcește.
Emilian alese să-i ignore furia crescândă. Chiar se
mirase la început de calmul cu care fusese primit.
— Să trecem la treabă totuși, reluă el curtenitor, dar
implacabil. Dacă vreți, vă las puțin timp cât savurez
cafeaua să vă uitați pe el. Dar știm amândoi, e doar
pierdere de timp. Mai bine vă pun întrebările și-mi
răspundeți direct. Completăm și gata. S-a terminat, nu
vă mai rețin.
— De ce? Cu ce vă încurcăm?!, strigă Paul dezarmat
dintr-odată. Până acum s-a putut foarte bine trăi și fără
să semnăm noi formularul. Se poate! Există această
posibilitate, vreu să spun… O eroare, Emilian, se poate
corija, se aplecă el spre tânăr, coborând vocea. Boala
Mikăi e o eroare corijabilă, chiar sistemul a comunicat
asta. De ce insistă oficiul vostru, când existența ei nu
afectează cu nimic buna desfășurare a lucrurilor în
lumea asta largă?!
Emilian sorbi o gură lacomă din cafeaua tare și
ridică din umeri înainte să răspundă. Păru derutat o
secundă, dar nu fusese decât o părere. Obiectivul lui
trebuia atins indiferent de opoziția întâmpinată. Era
obișnuit cu lamentările celor responsabili să semneze
soarta celor dragi. Atât de obișnuit, încât devenise imun.
Chiar și în fața realității, oamenii au tendința să caute
mai presus de lege semnificații sau speranțe inutile. Nu
existau! Ăsta era mersul firesc al lucrurilor, și cine era el
să cedeze sub presiune? Ar fi folosit la ceva? Posibil să
fie concediat și înlocuit cu un funcționar cu mai mult
exces de zel. Atât.

— Regulile se aplică oricui. Indiferent de poziția
socială, ce vreți să vă spun? Oricum, nu noi facem legile.
Doar le aplicăm. Nu oferim privilegii. Am fost trimis
de urgență și sunt hotărât să închei cât mai degrabă
această situație. Ați câștigat timp, deși nu este în măsura
noastră să vi-l acordăm. Puțină demnitate nu strică,
sfârși el cu o urmă de plictiseală în voce.
— Dar… însă… Uite ce e, Emilian, se aventură Paul,
dacă eu completez formularul, ce înseamnă? Concret?
Mika doarme, m-ai luat pe nepregătite. În plus, soția
mea reacționează bine, mă recunoaște… Timpul ei nu
a expirat. Da, și-a pierdut funcția limbajului, uneori
uită unde se află, e confuză, dar faptul că nu-i sunt
străin sugerează că mai are vreme. Nu-i nimic definitiv,
creierul refuză să transmită anumite semnale, dar, cu
certitudine, Mika mai are timp…
— Domnule doctor, oftă Emilian, depunând ceașca
pe farfurioară, Mika Van Heike este în fază terminală.
Eroarea electronică a fost remediată, vă spun încă o
dată. Mă mir că nu recunoașteți simptomele, doar ați
fost medic. Ce naiba, Paul, se enervă el și renunță la
formula de politețe uzitată până acum, e o formă tipică
de Alzheimer! Incipiența n-are nicio noimă în ochii
noștri. Mă faci să râd, și m-am străduit să fiu serios, zău,
m-am străduit sincer o vreme. Știi cum funcționează,
nu? Diagnostic, sesizare a biroului, completare
formulare, semnătură și sfârșit!
— E ceva putred în sistem, aruncă Paul simțind că
nu mai are nimic de pierdut. Oricine știe că suntem
programați. Venim pe lume cu un set de valori prestabilit
și dacă ele fluctuează, suntem marcați și imediat
semnalați. Știu că expirăm. Da, vine momentul ăla
mult amânat, când agentul sună la ușă să ne avertizeze.
Dar, repet, cu ce vă încurcăm?, se hazardă Paul sfâșiat
între dorința de a se complăcea, ca restul lumii, și de a
se împotrivi cu determinare. Chiar nu puteți închide
ochii? Nu cer imposibilul. Nu asta ați făcut timp de doi
ani, acolo, la sediul vostru?
— A, dar, Paul, e doar o formalitate, care așteaptă
să fie arhivată, nu eu stabilesc termenul, cum plastic îl
numești, de expirare, întări Emilian ceea ce Paul știa
deja.
Își trecu distrat mâna prin părul încărunțit,
răvășindu-l, și contracară cu mai multă stăpânire de
sine.
— Știu și eu una, alta, nu depinde de noi, am mai
auzit. De câte ori n-am afirmat chiar eu acest lucru, nu
depinde de mine, când simțeam că situația era ieșită de
sub control și mă consolam singur că făcusem tot ce-mi
stătuse în puteri. Ba chiar comunicam neputincios și
pacienților sau apropiaților același lucru, nu mai depinde
de mine... Când n-a mai depins, am asistat la morți
neprevăzute, la dureri nesemnalate, la pierderi de tot
soiul. Am fost medic împotriva sistemului prevăzut de
stat și totuși, în mod inconștient, am lucrat în favoarea
lui. Nu asta a fost? Favorizam moartea pentru că era
peste puterile mele, dându-vă vouă, indirect, satisfacție.
Deși, în realitate, luptam să prelungesc viața oricui mi
se adresa. E prețioasă, știi? Viața... Așa că, ba depinde,
atâta vreme cât dispozitivul nefuncțional, care a dat
eroarea secolului, a împiedicat avansarea bolii. Suntem
de acord, nu? Totul este predestinat. Și iată, totuși, că în
ciuda termenului aproximat la naștere de o mașinărie
inventată și care se voia infailibilă, Mika și-a depășit
condiția.

Ușa se deschise chiar atunci și în pragul ei apăru
Mika, în halatul de mătase bine înfășurat peste trupul
ei delicat. În loc să fie surprins de apariție, Paul o
felicită în gând pentru reușita de a se îmbrăca singură
în dimineața asta. Se ridică brusc, realizând că era
posibil să nu mai aibă gânduri similare în curând. Mika
zâmbea, nesigură, și asta îl mai liniști un pic. Emilian
se ridică și el în picioare, derutat. În mod normal,
persoanele afectate nu erau prezente. Cu această situație
nu se confruntase niciodată. Își mai netezi încă o dată
reverele de la costum și făcu doi pași spre ea, dar Paul
îi blocă drumul.
— Mika, draga mea, el e Emilian, am ceva treburi
de rezolvat și vin.
Încercă să o împingă cu delicatețe afară din cameră,
dar ea nu se clintea. Mika își plecă puțin capul pe-o
parte și voi să zică ceva, însă cuvintele refuzară încă
o dată să se formuleze în minte, apoi să se emită în
eter. Nu le găsea niciunde. Observase stiloul cu peniță
din mâna stângă a lui Emilian și un sentiment nou, de
teamă, se instală pe figura ei frumoasă și transfigurată
de neputință. Își muta privirile când la unul, când la
celălalt. Paul, în toată deziluzia lui, era devastat. Ce
căuta ea acolo? Putea să-și ajute soțul în vreun fel? Îi
părea extrem de neajutorat. Se întinse timid spre stilou,
convinsă că aceasta era dorința celor doi bărbați amuțiți.
Emilian nu se aștepta ca ea să intervină și-și trase mâna
instinctiv cu un gest brutal. Mika se sperie și făcu un
pas înapoi. Paul asista încremenit, sfâșiat de neputință.
O vreme au rămas așa nemișcați, figuri mute străbătute
de expresie.
Tot Emilian fu cel care-și dădu seama de intențiile
Mikăi. Doar citea oamenii ca pe niște cărți larg deschise,
asta-i era meseria. Paul avea dreptate, își regretă el
deodată poziția ingrată în care se regăsea, urând și
sistemul și nedreptățile și boala. Fascinat, descoperi
că Mika respira viață prin întreaga ființă străvezie.
Acea aură de extremă vulnerabilitate conferindu-i, în
mod bizar, forță. Dar nu avea ce face, soarta îi fusese
scrisă. Cu blândețe, o îndemnă din priviri să se apropie
de el. Medicul știa că nu mai avea niciun rost să se
împotrivească. Scena îi părea ca ruptă dintr-un film
fantezist, al cărui final îl cunoștea dinainte. Scenariul nu
putea fi modificat. Mika luă stiloul întins cu solemnitate
de tânărul plăcut la înfățișare. Surâzând nesigură,
căută cu ochii ceva pe care să scrie. Pe măsuță zăceau
împrăștiate formularele aduse de Emilian. Acel tânăr
care îi inspira încredere îi aprobă gândurile formulate,
dar imposibil de comunicat. O asigură cu o mișcare vagă
a capului. Dar Paul îi părea neconsolat și înainte de a
se apleca peste hârtii, se apropie și-i cuprinse cu degete
tandre palma lui înghețată. Era împovărat. Clătină din
cap, mângâindu-l cu privirea. Te absolv de acest gest final,
iubitul meu, decid eu astăzi pentru mine…

PIVNIÞA
C lara ajunse în gara Golești dimineață, la

unsprezece fără un sfert. Șoferul o aștepta în
ținuta lui impecabilă, cu un surâs inconfundabil în
colțul gurii. Drumul spre casă a fost spectaculos, ca
întotdeauna. Se minuna ca un copil prins în derularea
peisajelor fără sfârșit. Lanuri de grâu copt, floarea-
soarelui aliniate în dragoste nețărmurită pentru astrul
galben, mereu întoarse după răsărit, dealuri de contur,
verde crud și nealterată frumusețe. Telefonă imediat
ce ajunsese la conac Doriei, să o înștiințeze de sosire,
după îmbrățișările aferente unei regăsiri de familie. De
data asta venise într-o doară, cu mici rețineri pe care
nu și le explica. Se împotrivise o vreme tentației, dar
asta se soldase tot cu o excursie la ghișeul din Gara de
Nord să-și rezerve un loc la clasa întâi, pentru trenul
de 07:05. Studie pe loc, în fața casierului care-i emisese
biletul, datele scrijelite și pronunță ca pentru sine data
înscrisă într-un colț: 23 iunie 1933.
Moșia moștenită din generație în generație
reprezenta locul ei de eternă reîntoarcere. Spre ea
însăși mai ales. Cei doi stejari demni care o străjuiau
păreau că există acolo din timpuri imemoriale. Serile
de vară le petreceau cu precădere pe terasa largă. Un fel
de solemnitate impusă împresura atmosfera intimă ce
dăinuia în jurul mesei etalate stilizat.
În seara aceea, în ochii Clarei, predomina senzația
de seară extrem de familiară, repetitivă până la epuizare.
Încă de mici își formaseră obiceiul să tărăgăneze până
se lăsa noaptea, sperând cu sufletul la gură să nu fie
observate și trimise la culcare. Spre miezul nopții,
lumina difuză a lunii crea impresia de noapte predispusă
la povești. Iar fetele nu voiau nici în ruptul capului
să piardă aceste momente de îndestulare sufletească.
Doamna Carmen, al cărei dar divin era acela de a
istorisi întâmplări captivante, îmbrăcate adeseori într-o
tentă enigmatică, aștepta calm să treacă gongul de miez
adânc al nopții și de abia atunci începea să îngâne,
purtându-te cu vocea ei caldă în lumi intangibile altfel.
Spre această atmosferă se îndrepta și Doria, la
volanul Fordului nou-nouț. Locuia la marginea comunei
Budeasa, la doar 8 kilometri distanță, dar își formase
obiceiul de a petrece câteva săptămâni cu părinții, de
câteva ori pe an. Era puțin trecut de șase jumătate, iar
seara de iunie premergătoare Sânzienelor se apropia
tiptil de natura proaspătă a începutului de vară, de aleile
umbrite și de întregul domeniu impresionant al familiei
Brezoianu, moștenit de generații. Plină de emoție,
Doria își umpluse mai devreme o valiză, o aruncase
neglijent pe bancheta din dreapta a Cabrioletului și
demarase în trombă.
În vremea asta, Clara aștepta ca pe ace sosirea
surorii. Nu se înstrăinaseră definitiv, dar conexiunea era
valabilă atâta vreme cât Doria o întregea. Serile la conac

îi păreau Clarei în ultima vreme statice față de ritmul
urban al capitalei cu care se obișnuise și ajungea să se
simtă obosită mai degrabă, decât plictisită, spre sfârșitul
sejurului. Și mai ales, îi lipsea Matei. Acesta nu se
putuse smulge din obligațiile care îi solicitau prezența
în oraș, iar dorul pregnant o sâcâia.
Astfel o găsi Doria, instalată confortabil lângă
Nadine, în fotoliul de răchită rămas liber, absorbită în
reverie. Cunoscând-o mai bine decât oricine, observă
cu ușurință starea meditativă în care era rătăcită Clara.
„Probabil încearcă să se convingă că merită efortul de-a
veni acasă… Și suportă cam greu depărtarea de iubitul
ei extravagant și frumos…”, concluzionă în sinea ei sora
mai mare.
Atmosfera se animă brusc, odată cu primirea veselă
a ultimei sosite. Se așezară neceremonios în jurul
mesei somptuoase, cu forfota firească a unei întregiri
de familie fericită. Carmen începu să vorbească apăsat
peste rumoarea normală a serii și le mărturisi încântarea
de a-i avea iar aproape pe toți. Din obișnuință, se
îndepărtă de subiectul principal, deviind spre începutul
unei întâmplări ce data cândva în tinerețea ei. Fu
întreruptă brutal de țipătul scurt al Clarei, care se lăsa
pradă spaimei ce o bântuia din timpurile cele mai vechi.
Fluturi imenși, de noapte, se năpustiseră cu câteva clipe
înainte înspre lucirea năucitoare a felinarelor plasate
în colțurile terasei, iar tânăra nu reușise să-și înăbușe
strigătul de spaimă ce-i anihila rațiunea. Insectele
debusolate îi sesizaseră parcă teama, dându-i târcoale,
abătute de la traiectoria lor trasată invizibil spre lumină.
Clara se protejă cum putea ea mai bine, acoperindu-și
ochii cu mâinile, ca și cum astfel ar fi oprit asaltul care o
tulbura dincolo de autocontrol. Spre deosebire de Paul,
Nadine considera atitudinea Clarei o reacție copilăroasă
ce trebuia dezaprobată. Fusese încurajată de-a lungul
anilor de îngăduința tatălui, care avea în mod ciudat
o slăbiciune pentru mezină. Acesta ignoră privirea
mustrătoare a Nadinei și cu voce blândă o liniști:
„A trecut… Gata, fata tatei…” Clara își ridică fața
răvășită din palme și privi circumspect în jur. „Prea
mult răsfăț, dacă mă-ntrebi pe mine…”, interveni
Nadine, încercând să atenueze senzația de ridicol. Vru
să amelioreze totuși răceala inițială din voce și, neștiind
ce să spună în plus, întinse mâna grijulie pentru a-i
restabili ordinea în buclele scurte și elaborate. Nu era
prima dată când se aflau în dezacord legat de educația
fetelor. Ca mamă, gândea că, spre deosebire de Doria,
care își avea deja viitorul trasat printr-o strălucită
uniune cu un celebru medic chirurg de origine franceză,
o diplomă în Litere și o vilă construită la marginea
Piteștiului, Clara era de abia la început. „Un început
șubred, dacă mă întrebi pe mine”, cugetă Nadine cu
rigiditate. Își suspendă gândul, atrasă de murmurul
suav al bătrânei, care tăcuse cât asistase la mica scenă
familială. Își reluă istorisirea sperând că va reduce din
asperitățile momentului. Nici Carmen nu era obiectivă
când era vorba de fete, dar înțelegea poziția Nadinei,
în ciuda faptului că era în dezacord cu Paul. Nu voia
să strice armonia cuplului solid care răzbătuse în viață
cu principii neabătute, multă dragoste și echilibru. Dar
Carmen avea certitudinea unei fragilități anume de câte
ori o privea pe Clara care prevea mereu în jur cu ochii
mari, uimiți, parcă, de fiecare dată. Comportamentul
doamnei Carmen, de matroană incontestabilă a
căminului, îi permitea totuși puțină extravaganță în a-și
manifesta slăbiciuni mărunte când era vorba de nepoate.

Iar Paul exploata acea influență pe care o avea mama
sa asupra soției. Sedusă de tonul melancolic al femeii
mai în vârstă, Nadine renunță să mai opună rezistență.
Obscuritatea blândă contribuia și ea la starea plăcută de
nostalgice experiențe relatate melodios de bătrână. Din
când în când, se mai auzea în depărtare șuieratul unui
tren de noapte singuratic, care ținea să le amintească
ancorarea sigură în realitate. Cu insistență, le aducea
aminte că nu sunt rupți de lume, pierduți undeva într-
un univers al intrigilor fără de sfârșit.
Fetele, crescute în atmosfera intimă, nu puseseră
niciodată la îndoială autenticitatea adunărilor repetate
de familie. Poate de aceea, mecanic, reveneau acasă. În
serile reci, decorul rustic al terasei era înlocuit de cel
al salonului impecabil amenajat, după gustul riguros al
Nadinei. Răzbătea personalitatea ei sofisticată, relativ
sobră, iar senzația de confort era subtilă și rafinată.
Depindea de dispoziția sufletească în care se regăseau.
Candelabrele mari vegheau deasupra lor, astfel că lumina
vie înviora și crea o stare de efervescență. Negreșit, lăsau
larg deschise ușile duble care dădeau spre bucătărie,
lăsând să răzbată până la ei mirosul îmbietor de prăjituri
pregătite chiar atunci de tușa Anita. Cele mai bune
din regiune. Bucătăreasa robustă își depășise de mult
statutul de angajată a casei, devenind membru drag
al familiei. Femeia corpolentă, dar vioaie și cu figură
surâzătoare în orice moment al zilei, trăgea cu urechea
și se lăsa absorbită în istorisirile bătrânei. Nu se aștepta
invitată să participe la discuții, intervenea de câte ori i
se părea că amintirile erau alterate. Striga uneori din
bucătărie dacă era prinsă în iureșul pregătirilor sau băga
capul după tocul ușii, cât să remarce lipsa de acuratețe
și să corecteze punctual datele istorice. „Coană Carmen,
ai uitat?! Nu la sărbătoarea câmpenească l-ai cunoscut
pe domnul. Era la târg. Și nu era toamnă… Era
primăvară…”
Anita apăruse mai devreme pe terasă, încă ascunsă
în penumbră, iar Carmen tresări ușor când i-a simțit
prezența. Relata un episod cu tentă romantică ce îl
avea ca personaj central pe tatăl lui Paul, domnul Vlad
Brezoianu, prestigiosul avocat, care nu mai era printre
cei vii de mai bine de cincisprezece ani. Anita se scuză
reverențios: „N-am vrut să vă sperii, coniță! Ascultam cu
atenție să văd că nu vă încurcați în detalii…” Se apucă
să strângă de pe masă, în aparență preocupată doar de
farfurii, așa că oftatul ei zgomotos și prelung survenit
din străfunduri îi luă pe toți prin surprindere. Păru că
intră într-o apnee incontrolabilă, cum stătea sprijinită
de spătarul scaunului lui Paul, gâfâind greoi. Îi liniști cu
un gest simplu al mâinii, ce-i reținu cuminți în scaunele
lor. „Nu-i nimic, nu vă alarmați… Conița, cu poveștile ei,
mă duse cu gândul departe și parcă mi se făcu așa un dor
ce-mi sparge coșul pieptului… Că doar, când domnul
Vlad descoperi pivnița…”, spuse ea dintr-o suflare
după ce își mai reglase puțin ritmul respirației, timp în
care căuta cu ochii obosiți de bătrânețe o fantomă a
trecutului. Nimeni nu îndrăzni să-i tulbure intervenția,
în afară de Paul, care se precipită și o întrerupse fără
menajamente: „Anita, mai bine adu tu din bucătărie
o sticlă rece de șampanie. Am așa chef să sărbătorim
Sânzienele în noaptea asta, lasă poveștile amețitoare ale
mamei…”, zise el căutând cu privirea aliați în așa-zisa
lui propunere spontană. Modul abrupt în care-i curmase
femeii vorba și exuberanța forțată i se părură suspecte
Clarei, care studia cu multă curiozitate întreaga scenă.
Dar cum nu reușea să identifice emoțiile fiecăruia

dintre cei prezenți, alungă impresia că ceva nefiresc era
pe cale să se desfășoare. Oricum nu era prima oară când
Paul reacționa disproporționat în raport cu atmosfera
destinsă a anumitor seri similare. Comportamentul lui
părându-i-se o contradicție urâcioasă, care stârnea și
mai mult curiozitatea fetei.
„Papa, de ce întrerupi mereu, știi că nu se face!”,
îl apostrofă Clara, nefiind sigură la ce alte argumente
mai pertinente să apeleze. Bărbatul sobru, de statură
impozantă, om de succes, neiertător în viața profesională,
se simți complet destabilizat de admonestarea sinceră a
Clarei. Se lăsă mustrat, fără cel mai mic protest. Acasă
nu era rigid, iar latura lui jovială, de tată iubitor și soț
devotat, ieșea la suprafață. Preocupat, nu îi răspunse,
ceea ce o intrigă și mai mult pe mezină. Dorind să
pună stavilă represaliilor se ridică brusc de la masă, sub
pretextul că mai avea de lucru. „Anita, adu-mi, te rog,
un pahar de cognac la mine în birou!”, ordonă el distrat.
„Ah, și... nu-mi servi desertul”, mai spuse grăbit, fără
a-și întoarce capul, și intră în casă prin ușile franceze
larg deschise.
Fără nicio șovăială, Clara se hotărî să-l urmeze, nu
înainte de a-și umple pumnul mic cu cireșele apetisante
ce tronau de puțină vreme în centrul mesei, pe platoul
bine ornat cu fructe de sezon. Ispitită să-i facă în ciudă
Nadinei, le puse neglijent într-un șervețel de masă, cu
o totală lipsă de etichetă. „Ia o farfurie de desert, Clara!
O să le scapi pe jos …”, căzu mama ei în capcana bine
întinsă. Clara nu o mai asculta, mai luă încă un șervețel
de pe colțul mesei și se îndepărtă sfidătoare, lăsând doar
să se întrevadă din mers cum își trece palma umezită
de cireșele proaspăt spălate peste mătasea vaporoasă a
rochiei de seară de culoarea smaraldului. Traversă cu pași
repezi întreaga aripă de sud a conacului, îndreptându-
se spre culoarul retras din care se putea accesa intrarea
în biroul lui Paul. Din când în când, mai strecura
între buzele frumos conturate câte o cireașă coaptă,
trăgând ușor de codița care opunea o mică rezistență
la desprindere și lăsa apoi să cadă sâmburele în celălalt
șervețel, ce căpăta treptat nuanțe sângerii. Biroul se
afla în spatele ultimei uși, pe dreapta, după bibliotecă.
Deschise ușa și examină câteva secunde interiorul
somptuos al încăperii. Paul care era cu spatele, tocmai
își trăgea sacoul pe el și apoi se îndreptă spre ușa solidă
aflată dîn ungherul cel mai îndepărtat al camerei. Își mai
așeză o dată nodul de la cravată, preocupat, o deschise
și coborî treptele care duceau în pivniță. Neștiutoare,
Clara se așeză în scaunul confortabil al tatălui, depuse
neglijent șervețelele roșiatice pe o mapă și începu să
răsfoiască schițele neterminate.
Nu-și dăduse seama când adormise. Paul urcase și o

găsise dormind cu capul pe birou. A trezit-o cu un sărut
pe creștetul capului. „Copila tatei, de când ești aici?”
Clara știa să se insinueze în sufletul și în mediul lui
Paul cu cea mai firească atitudine, care nu isca întrebări
incomodante sau respingeri. Astfel, devenise un reflex
apariția ei neanunțată în biroul situat la mansardă,
special amenajat pentru momentele când acesta nu se
deplasa la sediul firmei. Tăcută, înainta prin camera
largă și se instala confortabil pe canapeaua Chesterfield
ce trona imperial în mijlocul încăperii, cu spătarul lipit

de partea din față a biroului greu de mahon, la care Paul
desena concentrat. Tocmai visase, sau își amintise în vis,
crâmpeie din perioada în care de abia căpătase contur
deprinderea ei de a-i ține companie. O fetiță de o palmă,
cu păr ondulat și viu, ridicându-se pe vârfuri ca să ajungă
la clanță. Și figura lui Paul surâzătoare, întâmpinând-o
cu dragoste… Nu se întrerupea niciodată din lucru,
doar ridica puțin privirea, în semn de recunoaștere, cu o
lucire jucăușă în ochi.
Lumina soarelui de după-amiază invada acum difuz
prin ferestrele înalte și orientate spre parc. Uneori,
Clara aducea cu ea un roman, pe care mai apoi îl răsfoia
distrată, alteori, o tavă cu biscuiți de casă, ornați cu
ciocolată, pe care îi ronțăia tacticos. Dar, de cele mai
multe ori, se ducea timid în spatele spătarului scaunului
lui Paul, pe care se odihnea sacoul de la costum, să nu se
șifoneze. Studiind schițele, ușor aplecată peste umărul
lui, comenta din când în când câte un mic amănunt. De
multe ori, nu-și putea disimula surpriza: „Papa, ce bine
știi tu să desenezi!” Sau: „Ce inspirat ești tu, papa!”…
Paul era unul dintre cei mai solicitați creatori de modă
din țară. Talentul și avangardismul lui îl situaseră foarte
sus pe scara ierarhică, printre designerii vestimentari
consacrați din întreaga lume. De câțiva ani buni, Clara
devenise în mod tacit consilierul lui cel mai de preț.
Acum nu mai lua niciodată decizii finale fără a o consulta
înainte. Nu realizase când devenise indispensabilă
prezența ei cu care atât se obișnuise. Chiar și atunci când
era vorba de vestimentația personală, Clara avea ultimul
cuvânt. Gustul ei rafinat îl ghida spre cele mai potrivite
accesorii, iar când era pe deplin satisfăcută, se înclina
încântată și îl îndemna rugător să-i ceară și Nadinei
opinia. Adora expresia femeii îndrăgostite care, chiar și
după atâția ani de conviețuire conjugală, încă tresărea
de emoție atunci când intra el în încăpere. Carismatic și
impozant, Paul făcea impresie excelentă atât în public,
cât și în adunări private. În urma verdictului categoric,
„ești șarmant, papa!”, îl împingea pe ușă spre salonul
unde Nadine scria, acaparată.
Noaptea trecută, Clara dormise agitat. Se trezise
obosită și confuză. O amețeală bizară îi tulbura vederea
și făcea ca lucrurile să pară mai neclare decât erau.
Ca după o noapte de beție combinată cu un pic de
hașiș. Se dăduse jos din pat cu ideea, instalată într-
un ungher al minții, că ceea ce urma să se întâmple
va fi de o importanță vitală. Dar nu știa ce anume…
Cu toate astea, ziua trecuse neobservată și molatică,
probabil ăsta fusese și motivul pentru care adormise cu
capul pe birou mai devreme, în așteptarea lui Paul, care
întârziase. Biscuiții de casă rămăseseră uitați pe măsuța
joasă din dreptul canapelei. De abia trezită, îl privi
înciudată și cu o mică senzație de greață nejustificată.
Își aprinse o țigară și se ridică din scaun pentru a-și
lăsa tatăl să se așeze la birou. Degetele ei frământau
absent țigara, în timp ce-și arunca distrat privirea peste
tiparele împrăștiate haotic pe biroul de mahon. El alese
un tipar cu o rochie splendidă de seară și începu câteva
retușuri sofisticate. „Ce zici, papa, crezi că buni Carmen
o să-l placă pe Rareș? Nu știu de ce, dar mi-e teamă de
ce va spune, dintre voi toți, părerea ei contează cel mai
mult…”, își auzi ea glasul rugător, neștiind nici ea de
ce-o preocupă într-atât opinia bunicii. Deși până și ei i
se păruse inadecvată abordarea bruscă, o sâcâia și voia
să afle. „Ce zici?”, îl iscodi ea în continuare, scuturând
țigara peste umărul lui Paul, în scrumiera rătăcită
printre hârtii. „Când spuneai că aterizează?”, o întrebă

el, oprindu-se din lucru ca să-i acorde atenția cuvenită.
„Îl aștept mâine, la prânz. Am vorbit cu șoferul să mă
ducă la aeroport, e prea mare deranjul cu trenul. Sper
că nu te superi, papa…” O examină îndelung, căutând
o urmă de copilărie pe figura ei concentrată. Avid,
spera să dea de amintirea buclelor castanii, răzlețe, ce-i
animau pe vremuri trăsăturile poznașe. Dar tânăra de
acum îl privea cu o profunzime nefirească. Profilul ei
grav se desena cu eleganță matură și buclele-i erau
ascunse într-un coc elaborat care le domolea vitalitatea.
Iar ochii mari, umbriți de bretonul ușor răvășit, erau
plini de seriozitate. Paul se strădui să nu-și facă vizibilă
contrarietatea. Oricum, Clara nu avu prezența de spirit
să sesizeze aerul cercetător al tatălui. Era un freamăt
întreg și nu avea timp să mai observe. Tatăl nu se putu
abține să se întrebe de ce avea nevoie de validarea
bătrânei, până la urmă, tot ce conta era să fie Clara
mulțumită. Își drese glasul și-și alese cuvintele cu grijă.
„Cu siguranță o să-l placă, ce crezi?! În plus, știi cât o
flatează când îi soliciți o părere.” Ca și cum fusese tot
ceea ce conta, Clara surâse scurt și se îndepărtă de el.
Se trânti pe canapea cu un oftat de ușurare adânc și
dădu cu mâna peste noul exemplar al revistei Glamour
care zăcea pe brațul rotunjit al canapelei. O ridică
curioasă, studiindu-i cu atenție coperta. Citi de mai
multe ori literele de-o șchioapă de sub titlul uriaș scris
cu fonturi roșii. „Iunie 1969”, rosti ea cu voce joasă. „Ai
spus ceva, Clarita?”, întrebă Paul fără să o privească.
„Ce? Nu…”, răspunse ea îngândurată. Își trase sub ea
picioarele dezgolite sub rochia mini, imprimată cu un
joc de culori vesel în care predominau portocaliul și
smaraldul, cu o croială simplă care-i flata alura zveltă.
Paul renunță să o mai chestioneze, aruncă un ochi
curios spre Girard-Perregaux-ul ce-i decora încheietura
și, ca și cum constatase că întârziase la o întâlnire, se
ridică pe neașteptate de la birou, trăgându-și grăbit pe
el sacoul. Absorbită de lectura revistei, Clara nu observă
decât prea târziu că Paul nu era nicăieri. Doar a doua
ușă din încăpere, pe care o crezuse dezafectată, era ușor
întredeschisă înspre pivnița casei.
Se smulsese cu greu dintr-un somn agitat. O

înșiruire de vise succedate și lipsite de sens o făcuse să
se perpelească pe toate părțile cât dormise. Tot corpul
și-l simțea ca o povară, așa cum te simți după o serie de
nopți nedormite. Sentimentul amețitor, ca o amăgire,
îi păru iar familiar, dar nu știa să-l identifice. Se dădu
jos din pat cu un efort și ieși tiptil pe ușa dormitorului.
Fu surprinsă când Doria îi apăru în cale, chiar în capul
scărilor. Tresări și se opri brusc. Fără să-i răspundă la
salut, o întrebă confuză: „Doria, tu ai observat ceva?!”
„Cum ar fi…?! În afară de faptul că arăți ca și cum n-ai
dormit de o săptămână?”, întrebă ea puțin surprinsă de
aerul răvășit al surorii. Coborâse deja două trepte, dar
se opri curioasă. „Nu știu…”, răspunse ea îngândurată.
„Stai!”, tărăgănă Clara, care stătea neclintită pe
treapta de sus. „L-ai văzut pe papa azi?”, adăugă cu
repeziciune. „Poate îți treci cu o perie prin păr înainte
să cobori, dragă!”, o apostrofă Doria amuzată, ignorând
întrebarea. Zâmbind, se înălță pe vârfuri să-i ajungă
la nivel și-i trecu mâna prin cârlionții ciufuliți. „Ce-ai
făcut azi-noapte, scumpa?!”, o chestionă ea mai departe,

sprijinindu-se de balustradă. „Ăăăă… Am dormit?!”,
ezită Clara încercând să-și netezească șuvițele părului
rebel, cu figura traversată de o grimasă mucalită. „Hm,
nu mi-e clar, mă întrebi sau confirmi?”, nu se lăsă Doria.
„Amândouă… Hm, ce oră este?” Doria râse zgomotos
și o trase delicat de mână, îndemnând-o să o urmeze
pe scări. „Hai să-ți fac o cafea, cu siguranță îți trebuie.
Unde mai pui că până diseară e musai să fii în formă.”
Clara tăcu nedumerită, parcă așteptând explicații
suplimentare. „Auzi, nu știu ce ai, dar te porți de parcă
ești mahmură!”, mai spuse Doria când ajunseră jos,
în holul imens. O intrigau comportamentul mezinei
și lipsa ei de concentrare. Generoasă, îi acordă totuși
timpul cuvenit să-și adune gândurile și să-și recompună
atitudinea, așa că cei câțiva pași îi făcură în tăcere.
Ajunsă în bucătăria spațioasă, Clara se prăbuși pe
primul taburet de bar ieșit în cale. Cu un aer resemnat,
Doria apăsă butonul de ON al esspresorului, anticipând
deja aroma de cafea proaspăt măcinată. „De cafea am și
eu o nevoie acută”, își spuse ea în gând. Puse două căni
sub duza cafetierei și selectă hotărâtă opțiunea double
esspreso pentru amândouă. Urmări fascinată șuvoaiele
fine prelinse pe pereții cănilor, binecuvântând liniștea
din jur. Îi întinse cana fierbinte Clarei, care se animă
un pic după prima gură de cafea sorbită, și se așeză de
partea cealaltă a barului, în fața ei. Era curioasă să afle
ce făcuse Clara cu o seară înainte, deși avea dubii că
ieșise din casă, totuși se purta cel puțin ciudat. „Doria,
sincer, ceva nu e în regulă”, o abordă sora ei, luând-o
prin surprindere. „Am impresia vagă că nu mă pot
desprinde din ceva… Dar nu-mi pot aminti din ce…
Ca și cum aș avea un vid în memorie. Un lapsus… Tu
ai sesizat ceva diferit în ultimul timp? Dezorientarea
asta incertă…” „Un lucru e clar, tu ești incertă azi…”, o
întrerupse ea. „Ieri cum eram?”, o contrarie mai departe
Clara cu întrebările ei bizare. „Nu-ți amintești? Sau
mă tachinezi?” „Departe de mine să-mi râd de sora
mea preferată”, râse ea. „Doar că am, așa, senzația că
trăiesc în afara timpului. Parcă nu-l mai pot controla…”
„Draga mea, dar controlul timpului e doar o iluzie”,
glumi Doria, neînțelegând seriozitatea declarației.
Clara oftă neajutorată și nu mai insistă să o convingă de
incertitudinile ei. „Uneori, am impresia că papa știe ce
simt…”, mai zise ea ca o încheiere. Luă încă o gură din
cafea și, schimbând tonul conversației, întrebă candid:
„Diseară ce planuri avem?” „Daaah, Clara, zău așa! Ce
naiba! Nu ne-ai făcut tu program deja?!”, exclamă ușor
exasperată Doria, întrebându-se o secundă dacă nu
cumva Clara își strecurase în cafea și ceva dubios, care îi
altera gândurile. Clara o invită dezarmată să continue.
Oarecum forțat, reluă cu îndoială în glas: „Anita s-a
lăsat greu înduplecată să-ți facă pe plac de data asta, dar
atât ai insistat, că a cedat până la urmă. Te-a apucat așa,
dintr-odată, să vrei să ne pregătească meniuri după nu
știu ce rețete de la 1900 toamna…” „Le-am găsit undeva
pe net”, completă sora ei ca și cum de abia se trezise.
Doria surâse. „Atât de vechi și autentice, Ani, hai, te rog,
fă-mi și mie pe plac, măcar o dată, te rugai tu. Evident, a
cedat.” „Asta pentru că a intervenit buni…” „Mda, nu-ți
rezistă. Cred că înțelegi, într-un fel, și-a asumat orice
consecință față de reacția mamei…” „Da, ea, cu ideile
ei fixiste, când e vorba de alimentație la noi în casă,
îți dai seama!”, râseră ele acum împreună, ironizând-o
pe Nadine, care nu suporta să i se modifice obiceiurile.
Își amintea tot acum. Le lăsase în dormitorul fiecăruia
dintre ei câte un post-it de culoare roz. O invitație

misterioasă pentru cină. Se miră totuși că amintirile
fuseseră blocate cumva, ieșind la suprafață doar datorită
bunăvoinței Doriei. „Luca e invitat?”, îi veni ei deodată
în minte nedumerirea pe care o și articulă. „Adică, tu
nu știi?” „Doria, am avut câteva zile agitate, nu mă pot
concentra…”, mărturisi Clara, liniștind-o. Își frecă
insistent ochii cu palmele, sperând ca gestul mașinal
să-i clarifice lucrurile. „Desigur, l-am invitat, da, îmi
amintesc acum, i-am lăsat un mesaj pe mobil…” Fără
avertizare, se dădu jos de pe scaunul înalt și porni spre
dormitorul ei.
După ce se foi o vreme prin cameră fără să-și
găsească locul, se așeză la birou și-și sprijini capul în
mâini, obosită. Mintea alerga după răspunsuri, mai
degrabă era disperată să-și restaureze ordinea mentală.
Căută distrată un playlist pe Spotify și lăsă muzica să
curgă. Se afundă mai bine în scaunul de piele reluându-
și lectura începută cu câteva zile înainte. Neastâmpărul
inițial începu să se disipeze și un calm binevenit se
instală în încăpere. O oră și mai bine mai târziu lăsă
cartea deoparte și întinse mâna după Iphone, fără intenții
precise. Îl privi îndelung și apoi, cu o simplă navigare pe
ecran, declanșă sunetul prelung ce iradie spre numărul
memorat la secțiunea favorite. Se rugă în gând să nu
dea de asistentă, dar vocea clară a lui Paul surveni peste
gândurile ei. „Alo, da?” „Papa, unde ești? Stai puțin, nu
mă așteptam să răspunzi… Să-mi pun căștile. Așa, deci?
Hm, speram să te prind la micul dejun, dimineață”,
turui ea, animată dintr-odată. „Scumpa mea, aveam
programate câteva întâlniri peste zi. Îmi pare rău. Era
ceva important?” „Nu, nu mai știu… În fine, voiam să-
ți propun ceva legat de ultima ta colecție… Aș vrea să
vin și eu la Milano în septembrie… Se poate?” „Sigur,
iubita…”, o asigură el. „Merci, papa, ești cel mai bun!”,
se entuziasmă ea. „Cu Luca?”, o chestionă el curios.
„Ăăăă, papa, dacă am acordul tău... Vorbim mai târziu?
Ah, să vii repede… Mi-a spus Doria, adică eu, știi…
invitația la cină…” „Nu, n-am uitat, Clarita, mi-am
eliberat programul.” „Ciao, papa, pe curând!”, mai spuse
ea și închise. Ce conversație ciudată, zici că nu eu am ales
să vorbesc, parcă-mi dicta cineva propozițiile, își spuse ea
puțin bulversată. Gânditoare, ieși pe ușă și o luă țintit
spre terasa de la etaj. Ușile franceze larg deschise lăsau
să treacă aerul proaspăt al începutului de după-amiază
de iunie târziu, iar draperiile vaporoase se mișcau
divin sub adiere. Soarele blând o întâmpină surâzător.
Se opri câteva secunde în prag inspirând adânc. Nu
observă prezența bunicii întinse pe șezlong, care citea
nestingherită un roman polițist sub umbrela largă. Se
așeză într-un fotoliu și își turnă meditativ într-un pahar
limonadă cu mentă proaspătă și multă gheață din carafa
pe care probabil tocmai o adusese Anita. „Copila mea,
ce te frământă?”, o luă prin surprindere vocea răgușită a
bunicii. „Buni, nu știam că ești aici”, tresări ea. Carmen
zâmbi fără să-și ridice ochii din carte. „Auzi, buni, cum
îți par?”, dădu Clara frâu liber îndoielilor. „Pune-mi
și mie un pahar din limonada aia bună și-ți spun”, o
îndemnă bătrâna ridicându-se de pe șezlong cu gesturi
lente. Se apropie și, înainte să se așeze în fotoliul din
față, se aplecă și o sărută apăsat pe frunte. „Așa”, reluă
ea după ce se instală, „tare aș vrea să știu ce vrei s-auzi,
draga mea. N-o să mă prefac că nu înțeleg, ca restul
lumii, la ce faci referire. Dar pot să-ți spun doar atât: te
apropii…” Cu un aer poznaș, îi făcu din ochi. Nepoata
o privi consternată. Pentru prima oară în ultima vreme,
lucrurile începeau să capete sens. Sau măcar o luau

într-o direcție care îi semnala că nu a înnebunit de
tot. „Dacă ai ști ce recunoscătoare-ți sunt, buni!”, oftă
cu ușurare Clara. „Credeam că-mi pierd mințile…”,
adăugă ea. Carmen se juca cu paiul colorat din paharul
de limonadă și nu spuse nimic. „Auzi, dar ce vrei să
spui?”, se hazardă fata. „Mă apropii de ce?” Femeia alese
să nu-i răspundă direct la interogatoriu. „Clarita, nici
nu știi cât mă bucur că petreci timpul ăsta cu noi, aici!”,
spuse Carmen într-un târziu. Iar vorbesc în dodii, se pare,
își spuse mecanic tânăra. Și mai ales, vorbesc singură…
„Da… Și eu”, îngână ea preocupată. Se ridică brusc.
„Buni, te las să citești…” „Ne vedem la masă?, o întrebă
Carmen. „Oricum, din cauza ta, Anita a întârziat
substanțial, așa că va fi doar o gustare…”, completă ea
acuzator. „Nu, nu mănânc de prânz… E aproape ora
patru, buni!”, răspunse Clara sâcâită. Mai ezită o dată
și, întorcându-se din drum, mai puse o ultimă întrebare:
„Ai văzut-o pe mama cumva azi?” Carmen negă din
cap: „Nadine dispare înainte să coborâm noi la micul
dejun. E mereu grăbită. Cum spune ea?” „Azi e istorie,
iar istoria nu se scrie singură”, cită Clara din memorie,
știind cu exactitate la ce face referire bătrâna. „Voi,
femeile moderne, draga mea, sunteți ceva aparte când e
vorba de carieră, iar mama ta nu face excepție.”
Nefiind sigură de direcție, se opri în cadrul ușii
meditând scurt. Se decise să treacă pe la bucătărie. Prefera
să anunțe personal Anitei că nu vrea să mănânce acum.
„Ani, unde crezi că ar fi mai bine să pregătești masa
diseară? Pe terasă sau în salon?”, o tatonă fata. „E păcat
să nu profitați de vremea bună, Clara”, răspunse femeia
zglobie, lăsând deoparte cuțitul cu care tăia în rondele
un dovlecel dolofan. „Magia serilor de vară trebuie să-ți
lipsească mult, copila mea, nu-i așa?”, adăugă bătrâna
bucătăreasă. Clara avu impresia că se ascunde ceva în
spatele întrebării aparent nevinovate, dar nu mai avu
energie să contracareze acel iz de atmosferă suspectă. E
clar, nu sunt în apele mele, reflectă ea și ieși din camera
spectaculos amenajată cu toate ustensilele necesare
unui chef deținător de 3 stele Michelin. De ce persistă
senzația asta stranie că lumea e altfel azi?, se chestionă
ea înciudată. Tot ea ridică din umeri forțându-se să se
gândească la ceva mai prozaic, cum ar fi ce vestimentație
să-și aleagă pentru cină. Urcă lent treptele masive
de piatră naturală. Cum se face că tărăgăna, odată
concretizate planurile? Nu ea fusese cea care-i incitase
pe toți membrii familiei?! Neavând o explicație a stării
ei obtuze dintr-odată, nu se mai împotrivi și se îndemnă
singură să intre în atmosferă. Deschise larg ușile
dulapurilor și privi nehotărâtă rafturile cu haine frumos
aranjate. Își alese până la urmă o pereche de pantaloni
scurți, foarte șic, de un verde-smarald plăcut privirii, pe
care îi asortă cu un top delicat de mătase vaporoasă, de
culoare roz-pal. La încălțări, se opri asupra unei perechi
de sandale de culoare turcoaz, fără toc. Curele subțiri
se înălțară mlădios pe glezna delicată, odată încălțate,
conferiseră un aer fragil tinerei femei din oglindă. Își
netezi o șuviță de păr și se îndepărtă de imaginea ei.
Temătoare că mintea îi joacă feste, renunță să se mai
încreadă în ceea ce-i oferea mediul înconjurător. Se
așeză pe marginea patului și așteptă cuminte să treacă
minutele grele până la momentul pregătit cu atâta
efort. Nu-și consultă nici telefonul, nici Mac-ul uitat
deschis pe biroul aflat în dezordine. Într-un final, se
întinse liniștit pe pat, atentă să nu-și șifoneze hainele.
Se lăsă doar învăluită de efectul percepțiilor personale
din ultima vreme și timpul se scurse misterios. Tresări

pentru a treia oară în zi când auzi soneria de la intrare.
Știa că Anita are obiceiul să întâmpine invitații, dar
voia să se ocupe personal. Deschise ușa și strigă, cât
să fie sigură că este auzită, că o să coboare ea. Se mai
studie o dată în oglindă și ieși.
Luca tocmai intra în casă când se apropia ea.
Bucătăreasa nu avusese răbdare să aștepte, dar se retrase
imediat ce văzu fata, fără a-și reține zâmbetul aprobator.
Clara avea însă ochi doar pentru Luca. Tânărul își mușcă
buza, sedus de viziune. „Uau…!”, reuși să exclame.
„Luca, darling”, se repezi ea să-i întrerupă elanul și
își depuse brațele în jurul gâtului lui, ascunzându-și
fața în umărul său solid. Câteva clipe se bucură de
căldura învăluitoare a trupului lipit de ea. Se smulse
din îmbrățișare și, dându-se un pas înapoi, îi examină
figura, în căutarea unei elucidări. Îl trase insistent după
ea apoi, îndemnându-l să o urmeze în camera de zi, spre
canapea. Se așezară, el mai mult forțat decât convins.
„Spune-mi, în ce an suntem?”, întrebă Clara privindu-l
adânc. Crezând că glumește, drept răspuns, Luca depuse
un sărut nesfârșit pe buzele întrebătoare și amețitor
de parfumate. „Nu, serios, Luca, în ce an suntem?”,
continuă ea rugător, smulgându-se. „În 2018”, răspunse
el contrariat, cu ochii măriți de uimire. „Evident”, veni
replica ei promptă, ca și cum întrebarea caraghioasă
fusese doar un test bizar. „Cum altfel?!” N-așteptă vreo
reacție. „Of, Luca, de ce nu te știu eu dintotdeauna?!”,
năvăli ea destabilizator cu o altă întrebare lipsită de sens.
„Hai, vino, dragule, ne așteaptă la masă”, nu-i mai dădu
ea timp de reflecție. Îl trase după ea iar ținându-l ferm
de mână până ajunseră pe terasă, unde trona o masă
etalată în mod remarcabil. Se simțea fericită că Luca
se afla lângă ea. Atmosfera care îi întâmpină îi trezi o
impresie puternică de déjà-vu. De pierdere incipientă a
unei ființe dragi. Cumva, simțea că Luca era personajul
central al unei povești întortocheate. Acest sentiment
îi păru o extensie a unui mai învechit, asociat cu ceva
indescriptibil. Incapabilă să-l identifice, resimți doar
povara plăcută a unui abur ce aparținuse unei existențe
anterioare. Plana în aer indecizia, acea lipsă de reacție
care izvora din alte timpuri. Paralizia. Se agăță și mai
tare de mâna ocrotitoare a lui Luca. Singura certitudine.
Clinchetul tacâmurilor și al paharelor ciocnite, vocile
amestecate, vesele, chicotele și, mai ales, penumbra, toate
îi erau extrem de cunoscute. Până la durerea adâncă a
fibrelor tensionate din întregul corp. Cumva, știa că va
fi ultima dată. Ultima încercare, unica șansă. Iar fără
el, în orice lumi sau timpuri ar fi evadat, nimic nu ar fi
avut vreun sens. Se sperie de gândurile sufocante și de
senzația de cădere în gol. De amețeală dulce amestecată
cu groaza unei desprinderi. Privi lung împrejur,
contrariată. Spera să descopere un indiciu necesar
care să justifice acel sentiment bizar de dedublare. I se
păru dintr-odată că timpul și spațiul erau doar noțiuni
abstracte. Ale căror pregnanță și semnificație avea să
le afle curând. Din obișnuință, nu dăduse importanță
detaliilor dintre. Cele mai importante, de fapt. Cum
evenimentele tinseseră să se succeadă linear, îi creaseră
impresia de familiaritate, cât să nu le pună la îndoială.
De o vreme încoace, experimenta acut senzația de
repetiție și, mai ales, de lipsă de continuitate.
„Clarita, avem antreurile pe masă”, o întrerupse
Nadine din febra gândurilor. Fâstâcită, își desprinse
mâna dintr-a lui Luca. Renunțarea o zdruncină fără
să știe de ce încă. „Chiar ne întrebam de ce întârziați,
dragilor”, continuă mama ei. „Am fost eu reticentă

față de extravaganța asta a ta de a pregăti un meniu
din alt secol, dar cred că uitasem cât de plăcute sunt
serile noastre împreună”, o mai asigură ea surâzătoare.
„Nu mai contează din ce epocă e mâncarea, câtă vreme
noi suntem aici, ancorați în realitate, nu?”, interveni
și Carmen, cu voioșie simulată. Sau doar i se păruse
Clarei? Un fluture mare, de noapte, o distrase de
la ideea ce căpăta un mic contur în minte. Gândul
rămase suspendat în aerul parfumat al serii de iunie
târziu. Soarele coborâse sub linia orizontului, lăsând
noaptea să se instaureze timid. Fluturele urât și gras
încerca laborios să treacă de geamul izolant, spre becul
incandescent al lămpii din apropierea Clarei. Privea
năucită scena repetitivă cu senzația că se află într-un
loc străin și totuși intim. Fluturele se izbi de sticla
protectoare a lămpii, becul, lumina părând îndepărtate.
Insistă iar și iar. Tenace. Senzația de amețeală îi reveni
tinerei dezorientate. O identifică repede. Acea deplasare
fizică, nu numai în spațiu, ci și în timp. Cu o viteză
incontrolabilă, zăpăcitoare, care îi storsese vitalitatea.
Își roti ochii în jurul mesei și-și opri privirea asupra
tatălui, care era foarte preocupat să își orneze o felie de
pâine de secară cu puțină zacuscă de ciuperci. Cumva,
punctul ei fix era Paul, care, relaxat, cu mânecile cămășii
albe suflecate până spre coate și cravata desfăcută,
depusă pe un colț al mesei alături de butonii scumpi,
părea că n-are conștiința locului. Sacoul bleumarin
de la costumul conceput după linia atletică lui Paul se
odihnea pe spătarul scaunului. Sacoul, sacoul o atrase
în mod irezistibil. Fără prevenire, se apropie trufașă
și-l smulse de pe spătar. Și-l aruncă pe umerii ei mici,
repezindu-se pe ușile franceze deshise spre camera
de zi. Străbătu încăperea largă cu rapiditate. Traversă
holul lung, aproape fugind și coborî cele câteva trepte
ce duceau la demisol. O secundă se opri să inspire
profund. Gândul că din fericire Luca era și el prezent o
reconfortă iar. Angoasa că l-ar pierde odată dus la capăt
gestul o sfâșia. Dar era cu ei, aici, într-un fel sau altul
certitudinea că el face parte din poveste se concretiza.
Dădu ușa biroului lui Paul de perete. Cu o mână,
ținea strâns reverele sacoului prea mare pentru ea, cu
cealaltă își freca ochii care căutau să se obișnuiască
cu penumbra. Respirând sacadat, făcu ultimii pași
până la ușa secundară ceva mai îngustă, care se afla
în partea opusă a încăperii. Clipe lungi, stătu mută în
camera goală. Totul se mișca în jur cu o repeziciune de
neînțeles. Din nou, senzația de amețeală. Se scutură și
privi insistent clanța metalică a misterioasei uși care
desemna obstacolul dintre biroul somptuos al lui Paul și
pivniță. Inima îi bătea nebunește în piept. Îi era frică de
finalitate, dar voia să știe. Trebuia! Răspunsul era doar
la o întindere de mână. Dar o frică teribilă și paralizantă
o împiedica încă să acționeze. Orice ar fi, Luca trebuie
să fie, se repetau gândurile amestecate în cap. Prinse un
curaj nebănuit și întinse mâna tremurătoare spre clanță.
Vocea puternică a lui Paul, care o urmase îndeaproape
fără ca ea să își dea seama, o întrerupse abrupt: „Clara,
nu…”

TRECEREA DE
PIETONI
M ă dau jos din pat și încep să-mi enumăr

mecanic motivele pentru care mă smulg din
somn. Nevastă-mea doarme netulburată și în loc să mă
enerveze, nu știu de ce, azi îi mulțumesc universului
pentru cadoul neașteptat. Mă simt repede vinovat
pentru plăcerea asta măruntă. Dar astăzi n-am chef
deloc să mimez interesul. Aceleași dimineți statice,
același ritm sacadat, zici că ne-a programat cineva să
ne comportăm astfel. Când m-am abătut ultima oară?
Iată ocazia asta minunată, dar divină, pe care n-am de
gând s-o ocolesc. Nevoia de răzvrătire vine din traume
adânci, dar făcând o analiză corectă, constat că traumele
mele sunt inventate. Dacă mă ghidez după impresia asta
voit deformată, înseamnă că majoritatea oamenilor sunt
traumatizați. Și nu e chiar așa. Dar e ziua aia în care
e necesar să mă detașez, să dau ce amploare vreau eu
lucrurilor. Am obosit… Ies tiptil din cameră, renunțând
la filosofii matinale, și-mi continui ruga-ncepută mai
devreme, în gând: dă, Doamne, să nu se trezească, dă,
Doamne, să nu se trezească, dă… Mda, mă felicit că
fiică-mea a ales dormitorul cel mare. N-am avut niciun
merit, mă felicit degeaba, dar cumva e lăudabil că nu
m-am opus prea mult. Un moft, ce să spun, dar nevastă-
mea a insistat, lasă, dragă, fata să aleagă! Are și ea un
cuvânt de spus, nu așa am crescut-o?! Am lăsat-o. Dacă
argumentam că e incorect să cedăm, aș fi avut baia en
suite. Mai reușeam eu să mă strecor fără zgomot în altă
viață probabil. Cu siguranță m-ar fi auzit dincolo de ușa
despărțitoare. E bine să cedezi uneori.
Oh, sper că n-am trezit-o cu foiala asta inutilă. Mai
bine mă mai uit o dată până trag ușa după mine, un pic,
nu de aproape, să nu-mi simtă respirația. Doarme. Așa
liniștită cum e, chiar mă înduioșează. E frumoasă, dar
rece ca un sloi. Ciudat, îmi pare neajutorată. Mă simt
meschin pentru gândurile mele dinainte. Într-un fel,
rutina nu-i așa rea cum spun. Exagerez. Uite, cum mă
răzgândesc subit! Cum ziceam, absolut programat… Să
revin neîncetat. Să revin la ce? Nu mi-a spus ea că nu
se simte împlinită? M-am dus la secție în ziua aia ca
un somnambul. Nu era că mă luase pe nepregătite, deși
contribuise și asta, dar felul în care o spusese, cu emfază
prefăcută, căutându-și cuvintele cu grijă sâcâitoare,
mi-a prăvălit lumea în cap. Mi-am lăsat motocicleta în
fața sediului blocând două locuri de parcare, apoi mi-
am dat cu greutate casca jos, temându-mă că o să văd
mai bine lumea înconjurătoare și n-aș fi știut cum să
gestionez cantitatea imensă de informații. Fantastică
treabă! Cum ți se năruie așa dintr-odată starea de bine.
Luc mă văzuse palid, sau poate unde renunțasem la
atitudinea mea jovială, și reacționase prompt. Tocmai
ieșise la o țigară și aerul meu agitat îl contrariase. „Ți
s-au înecat corăbiile?”, credea el că face o glumă bună,
așa de luni dimineață. Cred că privirea mea fusese mai

mult decât grăitoare. „Bătrâne, ți-e bine? Ai pățit ceva?”,
s-a alarmat el.
Sărmanul Luc, ce știe el?! Trăiesc în orașul ăsta de
la 23 de ani. Cu Luc am fost coleg la Academie. El e
originar de aici. A prins un post la secție și m-a adus și
pe mine. Așa am ajuns eu în Overijse. Să mai spun că
n-am avut ambiția să urc pe scara ierarhică? Nu-i cazul.
Ești nebun, zicea lumea, ce-ți trebuie ție să te afunzi
în provincie, când ai atâtea oportunități în capitală?
Aveam, cum nu, dar întotdeauna am știut cu precizie
care-mi sunt așteptările. Asta, până nu mi-au adormit
simțurile de tot. Dar atunci eram tânăr și știam. Nu
voiam să fiu atribuit vreunei secții importante, sau să
fac parte dintr-o elită specială. Mie, pedofili, teroriști
și nebuni nu-mi trebuie. În suburbia capitalei e calm
chiar și cu gradul ăsta 3 de alertă teroristă rămas activ
chiar și acum, la mai bine de doi ani de la atentat. Mai
dai un tichet de avertizare, mai o amendă sau, în cel
mai rău caz, faci rondul prin cartier. Sau răspunzi la
un apel local. De cele mai multe ori nu e nimic care să
necesite deplasarea. Un camion ce blochează un garaj,
rar vandalisme sau spargeri…
În fine, uite cum scormonesc în sentimentele mele
de vinovăție. Degeaba merg la terapeut… Mă justific
nesolicitat, în loc să las apa de la duș să mă împresoare.
Am convins-o pe Anna să nu mai reducă din consum.
Măi, eu vreau apă fierbinte și căldură în casă. Nu foarte
flamand din partea mea, dar m-am săturat. Am făcut
economii toată viața. Ce-i drept, ele m-au dus pe tot
felul de meleaguri îndepărtate. Vacanțele scumpe nu
se țin cu dezmăț, mă tot avertiza ea. Mda, de parcă ai
cinci vieți și-ți permiți să-ți strici vreo trei cu nimicuri
din astea care-ți fură micile bucurii. Ce să zic! De azi,
nu mai fac economii. Îmi plac aburii care diminuează
vizibilitatea în baia modern renovată. Sunt și nu sunt
prezent printre ei. Dacă ar intra acum să se spele pe
dinți, ca în alte dimineți, ar protesta față de gestul meu
neglijent cu care șterg oglinda aburită cu prosopul meu
de față. Printre vaporii de apă remarc părul încărunțit
la tâmple. Nu știu de ce, azi îmi conferă încredere griul.
Mi-a zis Carla zilele trecute, la serviciu, că mă afișez
cu o atitudine badass în ultima vreme. E nostimă, așa
urâțică cum este, are șarm și mult haz. Am investit în
imaginea mea care pare studiată și pedantă. Nu ca să-i
atrag atenția nevesti-mii. Am învățat ceva și din asta.
Disperarea nu e propice relațiilor. În loc să-i arăt că
sufăr ca un câine, i-am trimis tot felul de mesaje greșite.
Am zăpăcit-o, dar merită într-un fel. Tiii, m-a uitat
Dumnezeu în duș. Ce naiba tărăgănez atât…
Tărăgănăm totul, până la epuizare. Vrem să-i dăm
impresia fetei de stabilitate. Ea e la curent, însă e așa
interiorizată, că n-am idee dacă suferă sau nu. În mod
cert, bine nu-i. A spus odată că după liceu o să plece de
acasă și-și va face studiile la Berlin. Ne privea cu milă
atunci, așa cum eram la sfârșitul unei dispute conjugale.
Ultima. Cred că ne-a scuturat bine comentariul Sarei,
chiar voalat cum fusese. S-a săturat și ea… De atunci
am făcut un pact. Dacă nu să remediem, măcar să lăsăm
garda jos. Să vedem ce se întâmplă… Oh, chiar m-am
lungit cu pregătirile de plecare în dimineața asta. Nici nu
mi-am dat seama. E deja opt fără un sfert. Bon, pas mal,
cum zice francezul, am băut cafeaua singur, pe îndelete,
am citit și presa pe tabletă și am ascultat și selecția zilei
de pe Spotify fără a fi bruiat de comentariile ei negative.
„Ce muzică e asta? De unde ai mai găsit-o și pe asta?”

Mereu o tentă de reproș în voce… Îmi vine adesea
să-i spun: femeie, dar cicălitoare ești! Nu-i spun, mi se
pare tot mie meschin sentimentul de după, când o văd
că se face mică și bate în retragere, conștientă și ea de
lipsa ei de autocontrol. Dar, de când n-am mai făcut ce-
mi place?! Ah, 7:49, chiar trebuie să mă grăbesc, altfel
se duce de râpă traficul. Cheile… Argh, de n-ar muta
cheile, numai așa, să mă irite! Obsesia ei compulsivă să
pună ordine în lucruri mă scoate din sărite. Îi e ciudă
pe libertatea mea. Pe senzația pe care-o experimentez
când pornesc motorul motocicletei. Ca s-o calc pe
nervi, dacă o am ca spectator, turez motorul pe loc, cât
stă ea în cadrul ușii, chipurile să mă conducă. Pactul ăla
nu era să simulăm până la a începe să credem și noi că
ne e bine. Vrea să-i zburde inima, n-are decât!
Numai să nu întârzii azi… S-au făcut restructurări
în secție în ultimii ani. Dar au și investit, doar trăim
în una dintre comunele luxoase din Brabantul flamand.
Normal că se poate. Cum mi-a zis șefu’: „Tu poți să-
ți alegi, sportiv cum te știu, nici nu-mi imaginez altfel”?
Sau ceva similar. Și-am ales. Mă deplasez mai repede
cu motocicleta. Între timp, toți au dat-o cotită când ni
s-a sugerat să preluăm noi sarcini. Tot eu m-am oferit
voluntar să fac câteva dimineți și fiecare după-amiază a
zilelor de lucru în fața școlii elementare din Jesus Eik.
Dar am miercurea liberă, noroc cu sistemul pedagogic
și cu programul scurt în instituțiile școlare. „Să asigure
buna desfășurare a traversării șoselei circulate intens”,
asta scrie în responsabilitățile trasate de primărie. O
singură trecere de pietoni semaforizată, dar cu modern
parenting-ul ăsta care preocupă întrega umanitate de
zici că acum au fost inventați copiii – cică nu sunt în
siguranță – trebuie să acorzi atenție protecției lor. Zici
că întreaga poveste e o coreografie, acum că mă gândesc,
chiar așa se desfășoară. Mai întâi se aliniază părinții cu
copiii de mână la marginea trotuarului. Ne conversăm
puțin de amorul artei, dar în sinea mea aștept momentul
potrivit să opresc traficul. Între timp, domnu’ ofițer
asta, domnu’ ofițer aialaltă, cred că îi flatează discuțiile
nesemnificative cu un om al legii. Observ șoferii cu coada
ochilor, cât să le descifrez intențiile. Unii par plictisiți,
alții grăbiți, sunt și unii indiferenți. O parte dintre ei
sunt chiar binevoitori. Eu nu sunt acolo să încurc. Așa
că mă ghidez după atitudinea lor. Ea dă tonul. Rar îi
opresc pe cei grăbiți. Doar să se fi adunat prea mulți
pietoni, ceea ce nu se întâmplă aproape niciodată. Ies în
grupuri mici din școala asta mică, sau vin, după caz. Le
spun să aștepte și, când mă decid, fac cei câțiva pași până
spre mijlocul șoselei. M-aș lăuda să spun că-mi sunt
cunoscuți. La câți locuitori are orașul ăsta, plus cei aflați
în tranzit… Dar viteza limitată la cei 30 de kilometri
pe oră îmi permite să mă familiarizez cu unele figuri.
Cei cu care am avut deja de câteva ori un contact vizual
îmi zâmbesc complice. Chiar și când nu-i opresc. Sau
mă salută cu un semn vag din cap. Sunt și cei care-mi
evită privirea. Or fi având probleme cu autoritatea. Așa,
în general, nu-i suspectez de nimic în mod particular.
Ăsta-i motivul pentru care am decis să dirijez traficul o
perioadă. În jumătatea aia de oră am timp să le studiez
comportamentul când nu se știu observați, când sunt în
elementul lor. Oamenii își arată adevărata față în trafic.
Jumătate de oră mi se pare prea puțin, dar câte lucruri
poți descoperi doar în treacăt. Venim pe lumea asta cu
un set de reguli prestabilit. Când le încălcăm? Atunci
când credem că nu suntem privi… Eh, uită-te și la ăsta,
nu vede că mă apropii! Sunt în afara programului, că

i-aș arăta eu. Mda, n-am chef oricum să încep ziua cu o
amendă. Pun pariu că dacă mă surprinde în oglinda din
dreapta, se fâstâcește. Data viitoare, acum îl las în pace.
Mai am oricum cinci minute până la ora opt și drumul
e mai lung de-atât. Cum ar fi să încalc eu regulile? Da’
așa, fără să mă folosesc de insignă. Hm? Mă întreb, dacă
s-ar afla de ce zilele-mi sunt diferite de la un timp?
Dacă s-ar ști dintr-odată de ce lumea mea și-a pierdut
din sensuri? De ce nu mai vreau să ne sincronizăm…
Să savurăm cafeaua împreună, să stăm la rând pentru
dușul matinal, să spunem nimicuri între două mușcături
din felia de pâine prăjită. Pentru că ea-i nefericită. He,
he… Declanșatorul, nu urmarea. Cauză și efect. Eu
doar suport consecințele. Parcă retrăiesc un déjà-vu
al sentimentelor, tot la efecte mă gândeam săptămâna
trecută, după ce-mi răsturnase întreaga lume în cap
nevastă-mea. Îmi par noi, dar nu sunt decât rememorări
de emoții mai vechi. Fusesem așa absent în după-amiaza
aia, lângă semafor, ceea ce nu-mi prea stă în fire. Le-
am cenzurat, scuturându-mă ca de niște poveri inutile
și e adevărat că au fost înlocuite pe loc de altele noi,
tocmai îmi atrăsese atenția un șofer grăbit care neglijase
că se afla într-o zonă cu viteză redusă. Eram pregătit
să fac un gest de avertizare, dar mintea îmi rămăsese
înțepenită la ora dinainte, searbădă, petrecută cu ea în
pizzerie. Rememoram discuția melodramatică de mai
devreme. Îmi propusese să luăm prânzul împreună. De
unde până unde? Parcă voia să plece de acasă? Ah, da,
nu mică mi-a fost mirarea când am aflat că exact ăsta
era motivul întâlnirii. La pizzeria din colț. Întârziasem.
Am ajuns dupa ora două… Și-atunci mi-a spus, detaliile
curgeau, dar impactul n-a mai fost de remediat. Adică,
n-am mai vrut eu să-i dau loc pentru asta. I-am spus
să-i fie de bine și m-am ridicat. Je vous salue, madame!
A strigat după mine strident, dar nu m-am întors.
Cum să mă descurc în situația aia penibilă, cu toți ochii
pe noi? Și așa, rezemat de stâlp, stăteam ca trăsnit în
urma constatării ei. Suntem doi străini… Auzi!
Aveam nevoie să fiu distras și apariția inedită în
dreptul trecerii de pietoni a fost doar bine-venită. Ce mă
distrăsese, totuși? Aș vrea să-mi amintesc… Am rămas
doar cu senzația că am mai trăit o dată experiența. Era,
oricum, o stare de bine instalată subit… Era un vehicul
roșu… Și încă ceva, distinct… Ce? Mă roade. Azi aș
avea nevoie iar de confirmări, chit c-am întârziat 13
minute. Asta e, nu stă lumea-n loc fiindcă întârzii și
eu o dată. Ce zi! Sticlește soarele teribil. Se anunță în
sfârșit vreme bună. Excelent! De-ar fi așa tot timp… Ce
Dumnezeu se întâmplă? Când s-au adunat toți? Acum
vin în valuri la școală?! Hei, ho, gata cu claxoanele, ce-i
nebunia asta?! Dați-mi timp să parchez și să-mi scot
casca. Atâta vânzoleală, pentru ce? Cine a creat haosul
ăsta? Mda, ce șofer imbecil, și-a lăsat toată greutatea
corpului pe claxon, ca și cum datorită zgomotului
strident s-ar împrăștia obstacolele din jur. Și pietonii,
de ce n-au traversat? Le sugerez uneori că sunt aici doar
ca să supraveghez. Le las inițiativa. Ce-i atât de greu să
apeși butonul de la semafor?! Azi e ziua aia, în care doar
asist în liniște și nu intervin. Ia să vedem! Hai, curaj, toată
lumea în alertă! Măcar de nu m-ar privi așa exasperați,
de parcă le-am luat dreptul la viață. Să-i fac să creadă
că sunt preocupat, dacă scanez scena încruntat, o să li
se pară că sunt gata să iau măsuri eficiente. Mulțimea
reacționează câteodată așa… ce-mi place, doar ce-am
apărut, și rumoarea se calmează. Acum, că mă apropii,

pot explora posibilitățile. Mda, evenimentele au luat
amploare. Iată și elementul buclucaș ce-a contribuit la
atmosfera asta încinsă. Corect, un mini negru cu plafon
roșu și două dungi de aceeași culoare pe capotă, oprit
neglijent în mijlocul șoselei. Roșu… Îmi pare familiar.
Tiii, nu vehiculul era roșu, ci plafonul… Oricum, nu
pare lovit, dar este părăsit. Unde s-a dus șoferul?! Și-a
lăsat portiera din stânga larg deschisă… Aha, uite, se
aude Despacito la radio. Dar unde e? Ce naiba fac,
chem ajutoare? Tare, în mod intenționat a tras șoferul
de volan, cât să încurce toată circulația! Dar unde e? Ha,
clar mi-e familiar autoturismul. Dar ce contează, mă
invadează o stare veche de bine și-mi încălzește venele
amorțite. E ceva în atmosferă? Nu prea am motive
întemeiate să-mi simt spiritul ușor.
„Domnule polițist, dar nu se poate așa ceva! Ne grăbim,
întârziem! Faceți ceva cu femeia!” Aham, fac… Care
femeie?! Sunt la fel de nedumerit ca voi, dar nu vă arăt.
Unde vă grăbiți într-o zi ca asta, excepțională? Ce-aveți
mai bun de făcut? Dacă era după mine, lăsam și eu
mașina în drum. Motocicleta, ca să respect acuratețea.
Să dansez ca un smintit sub soarele intens. Așa, de
dimineață. Pe nepusă masă. Mda, a naibii uniformă!
Măcar o dată să trec și eu neobservat. Să asist și să nu
fiu obligat să intervin. OK, iată ocazia aia rară să ies din
zona mea de confort. A, bun, dar iat-o pe infractoare,
ghemuită sub mașină. Doamnă? Bună dimineața,
doamnă! Hm, bonjour…
Poate nu vorbește flamandă… Ridică ochii ei mari
spre mine. Așa aplecată cum era și cu spatele, n-o
recunoscusem, cum stătea adunată să protejeze ceva.
Dar cum s-o recunosc? Că doar nu am mai văzut-o
vreodată?! Doar senzația de bine predomină în pala
asta de vânt iscată de nicăieri. Ce? De ce? Mă fâstâcește
privirea ei interogativă. Am uitat de ce sunt aici. Și
totuși mi-e familiară…
„Mmm, monsieur l’officier, ça va?” Tu mă-ntrebi…
ea mă-ntreabă pe mine dacă sunt bine?! Iar privirea
asta ironică, cercetătoare, invazivă. Exact! Sentimentul
de familiaritate, știu unde să-l plasez. Dar cumva,
plafonul roșu și ochii ei de ape îmi spun ceva. Ea să-mi
fi stârnit acea emoție uitată? Ea să fi fost elementul ce
m-a distras atunci de la gândurile absurde? Acum îmi
amintesc! Ni se intersectaseră privirile și m-am zăpăcit.
A ales să mă ignore, observându-mă doar cu coada
ochiului și o urmă de amuzament pe față. Și acum,
ça va, așa, din senin?! Am oprit-o eu prima oară când
accelera flagrant? Nu. Mi-a fost suficient sentimentul
de vinovăție, autentic. Când mi-a și zâmbit șovăielnic,
poznaș, după ce m-a depășit. Cald, contrastant cu aerul
ei încărcat de oarecare aroganță, care i se și potrivea
perfect. Ar fi cazul să spun ceva, să dau impresia că-
mi fac datoria, că-s gata să-mi îndeplinesc sarcinile. Să
reacționez cumva…
„Hm, madame, ce s-a întâmplat?” „Am frânat cât am
putut de tare. Nu mă așteptam, aveam soarele în ochi.
M-am aplecat să-mi caut ochelarii de soare și am văzut în
ultimul moment”, se justifică ea cu voce alertă, grăbită să
sintetizeze cât mai succint, ridicându-se în picioare în
acest răstimp.
Ridicată la nivelul meu, mă fixează o vreme cu ochii
în care mă scald împotriva voinței. Tot vulnerabilă îmi
pare, deși ne cercetăm de la înălțimea cuvenită acum.
… când am crezut că l-am călcat. Vedeți, pisoiul…
Ah, ce zice? Pisoiul. Un pisoi? Pfiu! De ce mi-l întinde
mie?! E rănit? „Nu pare…”

Are ochii verzi. Ea, nu motanul. Sau pisica, ce o fi.
Ăsta e pufos, înfoiat și cu ochii albaștri. Nu-mi pasă de
acest detaliu, oricum… „Uitați acolo un loc de parcare, să
eliberăm traficul, ce ziceți?” „Aveți grijă să nu-l scăpați, ah,
nu mi-am dat seama, scuzați-mă…”
Unde pleacă așa și mă lasă cu pisica în brațe?! Unde
pleci așa, când de abia te-am găsit? Hait, ce străfulgerare
ridicolă. Cum să anunț în cască? Infractoarea cu vârsta
aproximativă de 40 de ani părăsește locul faptei și eu
mă port ca un începător. Așa ar suna raportul… Dacă
măcar aș putea să abuzez de autoritate. Să-i fac un
proces-verbal. Să trag de timp, s-o descos. Dar tabloul
ăsta matinal nu-i decât o farsă. Pentru grăbiții obișnuiți.
O situație de trafic neoriginală și lipsită de urmări.
„Domnule polițist…” Ohh, e lângă mine! De unde
a apărut? Aha, a parcat mai în față, cum i-am sugerat,
slavă Domnului! „O să-l duc la veterinar, știu un cabinet
în apropiere…” Poftim, cum să o văd ca pe infractoare?!
Sub ce pretext să mai țin pisica speriată în brațe? „E
o idee bună, poate e cipat.” „Îl iau eu, dacă nu-l vrea
nimeni…”
Nu pleca, unde te grăbești… Degeaba, n-am cum să
o țin pe loc… Și ca să vezi, de la prima oră am simțit
ceva în atmosferă. Parcă toți pașii mi-au fost trasați de
când m-am dat jos din pat. Offf… A plecat și a lăsat un
vid inexplicabil. Cum e posibil ca un eveniment izolat,
banal, să reprezinte apogeul unei zile? De când? N-am
chef să mă duc la prânz acasă. Dar am un chef nebun
să mă îmbrac în haine civile și să mă strecor printre
oameni, neobservat. Cei de toate zilele, care-mi ies
mereu în cale, pasageri prin viață, fără să mi-o afecteze.
Nici nu i-am luat numele… Măcar s-anunț că am alte
planuri.
Alo, Luc, o să mă opresc puțin la birou… Da… Clar.
După-amiază, zici?… De ce?… Bine, îmi iau ziua
liberă. Pică nesperat de bine că după-amiază se va
ocupa stagiarul de trafic. Am atâtea gânduri de pus în
ordine. În primul rând, mă duc să mă schimb… Sau
să amân trecerea pe acasă. Poate… Poate aș putea să
aflu cum o cheamă. La ce bun, numai investigația în
sine și pare deplasat gestul. E și mai mizer să concep
evadări emoționale pe ascuns. O acuz pe Anna de
incorectitudine, iar eu cu ce sunt mai breaz?
Când îți dai seama că cineva devine semnificativ?
Am uitat cum este. Nu-mi vine să cred c-au trecut
25 de ani de atunci. Lasă flirturile nevinovate cu care
mai cochetezi din când în când, cu limite impuse, dar
necesare unei conștiințe de sine sănătoase. Eram în
Italia parcă. Doamne, cum se disipează amintirile! Ne-
am cunoscut în Italia, din pură întâmplare. „Ciao bella,
sunt Joris!” „Anna.”
Total neitalienesc, dar am făcut-o să râdă zgomotos.
Așa cum numai o studentă în anul doi de facultate
putea râde. Și atât a fost! Destine întortocheate. Iar
acum, je vous salue, madame! La dracu’ cu toate! M-am
săturat! Cum zice Luc, că tare-i place să se audă rostind
cuvântul? Procrastinezi, prietene, iar inevitabilul stă la
pândă! Normal, am făcut un pact. Pentru Sara. Dar
copila noastră n-are nicio vină. Și dacă grăbesc sfârșitul,
n-ar însemna decât c-aș fi și eu gata să arunc la gunoi
o istorie întreagă. Dar mă întreb, oare mâine femeia
cu privire metalică o să treacă, așa cum obișnuiește,
absorbită de muzica dată prea tare și lăsând în urmă
o vagă indiferență față de tot ce o înconjoară, contrar
atitudinii neafectate din dimineața asta? O să-și coboare
geamul electric din dreapta și o să mă salute complice,

cu capul ușor înclinat ca să-i surprind mai bine mesajul
nonverbal ce mă intrigă? O să-mi strige din mers că
e bine pisoiul, că l-a adoptat? Când se termină ceva?
Când începe altceva? Dar când traseul nostru a devenit
simptomatic și mie mi-a scăpat?
APARIÞIE
Î mi atrăsese atenția pe peronul din Gare de Midi,

într-o vineri după-amiază de noiembrie capricios,
pe când așteptam Thalys-ul de 4:35 care urma să mă ducă
la Amsterdam. Pașii ei mărunți măsurau necontrolat
pietrele geometrice ale peronului și dedusesem o vagă
agitație în statura zveltă. În mâna stângă ținea o geantă
cognac de voiaj, marca Di Amanti, perfect asortată
cu cizmele ce-i urmau îndeaproape linia delicată a
gleznelor. În acel moment era doar o siluetă, dar îmi
stârnise deja curiozitatea.
Dar între timp trenul a tras în gară și m-am pregătit
să urc în vagon, punând pe seama unei toane intenția
mea anterioară de a-i capta atenția. Ideea de a întoarce
capul să mă mai uit după ea încă o dată îmi păruse subit
absurdă. M-am oprit în dreptul rândului unde se află
două scaune față în față, cu spațiul dintre ele delimitat de
o masă decorată simplu cu o lampă care era încă stinsă,
deși lumina soarelui pălise. M-am bucurat să constat
că nu voi merge cu spatele spre locomotivă, îmi creează
mereu o senzație de dezorientare și o stare fizică de rău.
După ce m-am așezat pe locul atribuit cu numărul 61,
mi-am scos din geantă Tunelul lui Ernesto Sabato și
Ipod-ul. Nehotărâtă dacă să citesc sau să ascult muzică,
le-am păstrat în poală câteva momente, lăsându-
mă absorbită de forfota specifică îmbarcării în tren.
Apucasem doar să-mi pun căștile în urechi, rămânând
suspendat pentru mai târziu gândul de a-mi selecta un
playlist. Printre ceilalți călători preocupați să-și găsească
locurile și să-și aranjeze valizele în compartimentul
alocat, am văzut-o iar, înaintând hotărâtă pe culoarul
vagonului. Statura ei medie îmi păru, în mod bizar,
impozantă. Modul alert în care parcurgea culoarul,
verificând cu repeziciune numerele locurilor, dădea
dovadă de o siguranță de sine netulburată. Probabil
călătorea destul de des pe ruta asta, sau pe oricare alta,
totul fiind o simplă rutină pentru ea. N-am fost deloc
surprinsă când s-a oprit în dreptul scaunului liber din
față. Și-a băgat mâna în pardesiul negru bine strâns cu
un cordon și încheiat până la ultimul nasture, scotocind
după bilet, am presupus eu. Cu un gest scurt, însă, și-a
scos telefonul verificând grăbită ceva, cu siguranță
numărul locului. A oftat ușurată și, în timp ce-și
descheia pardesiul, mi-a căutat privirea, susținând-o
câteva secunde cu un surâs limpede. M-am fâstâcit.
Nici acum nu sunt convinsă dacă a fost doar un impuls,
sau chiar simțise nevoia să stabilească un contact vizual.
Atitudinea rezervată și oarecum concentrată pe sine
erau în opoziție cu starea alertă necesară conectării
la realitatea înconjurătoare. De aceea, remarca ei
simplă, însoțită de același zâmbet oarecum dubitativ, a
contrastat cu restul trăsăturilor ei puțin severe atunci
când, fără nicio prevenire, m-a abordat cu simplitate:
— Pe cât de luminos acest sfârșit de după-amiază,
pe atât de rece, nu?

Mi-am descleștat maxilarul cu dificultate, așa de
neașteptată a fost claritatea cu care articulase. M-a
scos din carapace pentru o secundă cu familiaritatea
cuvintelor rostite într-o pură limbă română. Nu aș
fi crezut. Sesizând nedumerirea mea, îmi indică din
sprâncene coperta romanului lui Ernesto scrijelită
cu fonturi în limba română și se așeză, netezindu-și
cutele bluzei sofisticate și de o feminitate delicată. Hm,
evident, mi-am spus, scoțându-mi căștile din urechi și
bâiguind o replică negândită:
— Așa e, s-a instalat frigul și la noi în ultimele zile…
Dar în minte începuseră să-mi galopeze tot felul de
întrebări, instinctul dictându-mi să bat în retragere. Ce
să fac? Să continuu? Să fac conversație de complezență
acum?! Cred că am schițat la rândul meu un zâmbet
extrem de forțat, în schimb. Deloc încurajator… Orice
dialog s-ar fi putut înfiripa, se dizolvase în eter înainte
să demareze. Din fericire, nu-mi lăsase senzația c-ar
fi afectat-o modul abrupt în care mă sustrăsesem
discuției incipiente. Acceptase cu naturalețe senzația
mea de disconfort și se apucă să caute ceva în geantă,
cu un aer preocupat. Păcat, mi-am spus tot eu mai
apoi, regretându-mi deruta. Posibil să fi pierdut singura
ocazie de a afla mai multe despre ea. Între timp, mă
chinuiam să-mi maschez stânjeneala care, în mintea
mea, răsuna în întreg vagonul de când urcase femeia
aceasta intimidantă. Mi-am pus iar căștile în urechi
și, cu gândurile aiurea, am întins mâna după Tunelul
care iscase conversația scurtă de mai devreme. Nu mai
eram deloc curioasă să văd cum avansează narațiunea
intrigantă a romanului. Într-un fel sau altul, mintea mă
aducea în prezent, indicându-mi alarmant că trebuia
să mimez oarece indiferență. Efortul însă s-a dovedit
inutil. Nu puteam să mă concentrez și pace. Recitind de
trei ori același pasaj, am renunțat până la urmă să mă
mai concentrez pe rândurile jucăușe de sub ochi, dar am
continuat să țin cartea în mână, sperând să par absorbită
de lectură. La răstimpuri, o studiam pe deasupra filelor
cu discreția cuvenită. Se îndepărtase de lumea noastră
în vremea asta. Prezența ei statică, parcă plasată în
afara timpului, mă îmbia să fur senzații dispersate în
aerul cald din tren. Nu era deloc conștientă de cei din
jur. Contemplând peisajele care își schimbau cadrul
cu viteză, căzuse într-o stare inanimată aproape. O
clipă, simțisem și eu magia culorilor reci de noiembrie
completate de fundalul crepuscular amețitor. Frunze și
cer de aramă. Până când mi-au căzut ochii pe reflexia ei
din geam, bine conturată de lumina neoanelor din tren
aprinse cu puțin înainte. Doar fruntea ușor încrețită
și privirea adâncă, ce cădea sacadat pe fiecare umbră,
copac sau nor de chihlimbar, sugerau viață. M-am mirat
cum componentele figurii puteau constitui dinamismul
în ciuda senzației de imobilitate. Oare ce căuta ea
dincolo de imagini? Am mijit ochii spre depărtarea
inconsecventă, sperând să găsesc un răspuns probabil.
Reflexia chipului ei m-a distras iar și posibilitatea de
a înțelege s-a diminuat. Cât să nu-și dea seama, am
confruntat conturul desenat în sticlă cu personajul real
din fața mea, complet absorbit în reverie. Indiscreția am
plătit-o cu o rătăcire profundă în irișii ei de culoarea
mierii. Mi-am smuls privirea dinspre ea, prefăcându-
mă că sunt și eu interesată de imaginile succedate
prin geamul dreptunghiular. Nu mi-a scăpat detaliul
că peisajul de afară împrumuta când aspectul nopții,
când al luciului fluorescent al neoanelor. Nu știu de ce

m-am gândit atunci că sugerează starea ei sufletească,
instabilă.
O nevoie bizară m-a împins să înregistrez în
memorie portretul ei atât de animat lăuntric. Aerul
reținut și trăsăturile bine conturate ale chipului ei
frumos îmi spuneau că nu avea mai mult de 40 de ani.
Puteai cu ușurință să îi dai mai puțin, dar reverberațiile
emise îmi indicau o oarece maturitate, îmblânzită doar
de urma unei fragilități anume. Iar clocotul ființei, un
fenomen în sine la care avusesem privilegiul să asist pe
furiș, a pus stăpânire pe gândurile mele întregi.
Împinsă de o nevoie incontrolabilă de a sonda starea
persoanei din fața mea, am străpuns tăcerea instalată cu
o întrebare previzibilă:
— Pentru prima dată la Amsterdam?
Străina din fața mea a tresărit, smulsă din liniștea ce
stăpânise câteva minute întreg vagonul.
— Nu, în ultima vreme merg regulat, a răspuns ea cu
un zâmbet ascuns. De data asta, o ocazie specială, a mai
adăugat, conspirativ.
Martor mut până atunci la dezvăluirile involuntare,
mă dezarmase cu mărturisirea ei cu tentă confidențială.
Impresia dobândită mai devreme, că trecea printre
noi, ceilalți, cu o oarecare inaccesibilitate, fără a avea
conștiința existenței noastre, s-a dizolvat brusc. Mi-
am propus să renunț la interpretarea ambiguităților,
sperând că în timpul scurt pe care-l aveam se vor
descifra singure și am îndrăznit mai departe.
— Trebuie să iubești acest oraș, ca să revii mereu
spre el, am sondat eu dispoziția ei spre un eventual
schimb de impresii.
Ceva îmi spunea că se putea preta la asta. Avea o
anume subtilitate în vocea care îmbia la mărturisiri
de tot soiul. Nu mă înșelasem, privirea ei șovăitoare la
început îmi surâse iar, de data asta încrezătoare.
— Orașul, o persoană ce te-așteaptă, un eveniment…
Depinde…
— E adevărat, Amsterdamul are ceva dintr-un
romantism brut. Neasemănător altor capitale, ca Parisul
sau Berlinul, m-am grăbit eu să-i vin în ajutor.
— Totodată, poate fermeca atunci când ceața densă
învăluie podurile decorative ale canalelor. Ai mai fost?
Știi – a continuat netulburată, de parcă nu avea nevoie
să îi confirm, de fapt – nuanțele cărămizii ale clădirilor
vechi oglindite în suprafața apei lucioase nu le mai
întâlnești altundeva.
O priveam și nu reușeam să mă smulg din
melodicitatea creată de timbrul vocii ei care, în timpul
relatării, era când rugător, când tandru, când adumbrit.
— …Asta dacă poți îndrăgi amestecul de sumbru
al atmosferei încărcate cu vitalitatea redată de culorile
aprinse ale clădirilor, a mai completat, în vreme ce eu o
studiam perplexă.
Am zâmbit ca o confirmare că știam ce spune, dar
încă nu îndrăzneam să intervin. Nu a contat pentru
ea, înșiruirea alertă a gândurilor ei devenise ca o
necesitate de exprimare ce nu putea fi împiedicată de
un interlocutor mut.
— Ce să fac, am îndrăgit metropola olandeză, a
declarat ea cu un oftat.
— O persoană căreia îi place să călătorească, am
articulat eu, în sfârșit. Nimic surprinzător într-un tren
ce merge spre Amsterdam, nu-i așa?!, m-am aventurat
eu, nefiind capabilă să-mi suprim ironia inocentă.
— Absolut!, a râs ea cu un hohot suav.

Detașarea cu care se angajase în conversația aparent
plină de platitudini mă liniștise. Am știut imediat că
acea degajare învăluitoare venea dinspre interiorul
încrezător al felului ei de a fi. Sugera totodată un calm
nelalocul lui, de parcă ceva nefast plana deasupra.
— Mai avem cel puțin o oră de drum, am tatonat-o
eu prinzând un pic gustul dialogului.
— Să vedem, a zis ea simplu. Comparația cu celelalte
metropole europene mă intrigă, m-a invitat ea astfel să
îmi exprim opinia.
— Tocmai, că nu le-am comparat, am negat
eu, nevrând să pară că mă grăbesc în a da detalii
suplimentare.
— Da, vreau să zic, le-ai menționat. Bănuiesc că le-
ai vizitat totuși.
— Un mod excelent de a omorî timpul în Thalys-ul
de Amsterdam, am râs eu puțin forțat, fără să dezvolt
ideea. Am aceeași bănuială, am râs eu, și, nu știu de
ce, am senzația că sunt cam plictisitoare. Sunt un turist
obișnuit, am mai adăugat.
A devenit brusc serioasă. Crezând că o iritase refuzul
meu de a veni în întâmpinarea propunerii ei nevinovate,
ezitam dacă să reiau de unde rămăsesem, așa stângaci
cum începusem. Pe când mă îndemnam în gând să spun
ceva, orice, sau măcar să mă retrag în mine și eventual să
revin la lectură, sonoritatea distinctă a vocii ei străpunse
iar tăcerea instalată.
— Prima mea călătorie în străinătate a fost la Paris.
Îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri. Pe 20 decembrie
’99 am trăit aventura care avea să-mi schimbe soarta,
s-a adâncit cu franchețe în povestea ei, fără nicio urmă
de ranchiună.
Aparent, nu dăduse nicio importanță faptului că mă
sustrăsesem mai devreme din discuție.
— S-a petrecut ca în vis, ieri eram singură, azi,
într-o relație stabilă, dar încărcată de tumult, iar mâine
plecasem pentru 2 săptămâni în Franța.
— Ieri, azi, mâine însemnând…?, am întrerupt-o
eu, revenită la gânduri mai bune, intrigată să aflu cât
mai multe detalii despre persoana asta surprinzătoare,
care nu-ți dădea timp să reflectezi prea mult la ce se
întâmplă.
— Doi ani, a explicat ea cu amuzament în glas. Da,
în fine, urma să petrecem împreună începutul noului
mileniu. Unde altundeva, decât la Paris…
S-a oprit, părând că voia să-și pună ordine în
gândurile răzlețe. Când a reluat, atitudinea ei enigmatică
m-a convins că nu aveam să uit prea curând această
conversație de moment.
— După episoadele astea singulare din viața mea,
am rămas cu anumite așteptări. Următoarele călătorii
au fost adeseori raportate la acest prim voiaj. N-am avut
vreun merit. Damian, iubitul meu, plecat pentru șase
luni la Toulouse cu o bursă de studii, îmi promisese că
mă va invita. Ceea ce a și făcut.
— Trebuie să fi fost extraordinar, am îngânat eu,
sedusă de relatare.
A înclinat scurt din cap, în semn de aprobare, dar nu
și-a întrerupt șirul amintirilor.
— N-a fost chiar întâlnirea de la mijlocul
drumurilor, dar cu siguranță a fost una dintre cele mai
reușite. Pregătisem cu minuțiozitate fiecare haină pusă
în valiză… De altfel, fiecare detaliu fusese foarte bine
pus la punct. Cel mai greu mi-a fost să relativizez. Să
calmez șuvoiul de emoții. În termeni de îndrăgostiți,

patru luni, cât apucaseră să treacă de la separare,
înseamnă foarte mult. N-am idee dacă știi ce înseamnă
să întreții o relație de la distanță…
— Am norocul ăsta, să nu fiu separată pentru mai
mult de două zile de soțul meu, am asigurat-o eu. Dar
îmi imaginez că într-un cuplu nou, proaspăt, fiecare
lucru contează, iar în limbajul unei relații, perioada asta
poate fi un vid creator de spaime.
— Mai ales dacă te afli de abia la începutul unei
relații, a completat ea.
— Începuturi presărate de sincope, să-nțeleg, am
întrerupt-o eu iarăși.
— Da, a încuviințat ea. Eram puși și într-o lumină
nu prea favorabilă în ochii celorlalți. Întregul anturaj ne
considera sortiți eșecului din start.
— Deduc că n-ați fost…
A negat cu o mișcare fermă a capului. Șuvițele de
păr blond-cenușiu desprinse din coafura prinsă stilizat
la spate s-au scuturat animate parcă de relatare.
— Deasupra mea plana totuși un mare semn de
întrebare, mi-a încredințat ea temerea. Dacă stau bine
și mă gândesc, nu l-am întrebat niciodată – și au trecut
mai bine de douăzeci de ani – dacă a avut vreodată
îndoieli…
Cuvintele i-au fost înghițite de anunțul robotizat
din difuzor, care i-a înăbușit șirul ordonat al ideilor. Am
studiat-o cum asculta cu atenție nedisimulată, dându-
și încet o șuviță după ureche, parcă așa ar fi avut mai
multă disponibilitate să primească mesajul. Expresia
figurii ei concentrate m-a făcut să cred că nu înțelesese
tot. Nici eu, de altfel. În cele din urmă, a ridicat din
umeri nepăsătoare, îngustându-și ochii ca și cum
scruta un gând nou-sosit. La rândul meu, captivată de
atmosferă, de gesturile ei și de acel debut al relatării
intime, nu am avut răbdare să dau sens întreruperilor
externe nesemnificative. Cu un calm redobândit, a
revenit asupra micului nostru colț, izolat de restul lumii,
și a reluat de unde lăsase suspendată istorisirea.
— Într-o oarecare măsură, încercările la care
am fost supuși în acea perioadă și-au lăsat amprenta
asupra relației. Pentru mine, toate lucrurile au o anume
rezonanță, care mă atinge de fiecare dată într-un fel sau
altul.
— Da, știu…, am aprobat eu, semn că am înțeles.
Devenise evident pentru mine că ceea ce rezona în
ea mă atingea, inexplicabil, în mod direct și pe mine.
— Mai târziu, am avut timp să acumulăm ceva
experiență. Nu numai pe plan relațional, dar și legat
de separările temporare care au căpătat treptat o
regularitate nedorită. Revenind la ce spuneam înainte,
m-am îndepărtat fără să vreau…
— Nu-i nimic, am încurajat-o eu, cuprinsă de
neliniștea că nu va merge atât de departe încât să aflu
istoria lor. Eram deja curioasă să văd dacă există un
după.
N-a vrut să mă liniștească, sau a crezut de cuviință
că nu e relevant pentru povestea ei.
— Înainte să plec spre aeroport, a continuat,
mă simțeam deja transfigurată de dor. Poate și de
spontaneitatea plecării în ciuda pregătirii îndelungate
spre metropola luminii.
— E și normal, solicitată de atâtea emoții… Plus
prima evadare din spațiul românesc…
— Da. E incredibil cât de mult avem tendința să
complicăm lucrurile simple! Dar nu a fost prima
călătorie per se. Umblasem prin țară cu ai mei, în

concedii. Anticiparea, pregătirea de dinainte, freamătul
din jur când toți participanții forfoteau animați de un
singur gând – să purceadă la drum – mă hrăneau, dându-
mi o stare de efervescență fantastică. Dorul nestăvilit de
drumuri noi, de umblat, de descoperit și văzut lumea pe
bucățele. Așa îngrădită cum era România în acea vreme,
pentru mine era o lume largă, în culori vii, îmbătătoare.
Iar Parisul, când ai doar douăzeci de ani…, a oftat
meditativ. Ți-e familiară emoția primului aeroport,
a primei plecări, prima evadare dintr-o lume mică,
spre o lume imensă? Teama de necunoscut, neliniștea
deplasării?, m-a chestionat ea retoric. Am fost persoana
contrariilor prin definiție. Poate mai sunt… Damian
știa.
La acea observație, ochii ei de miere s-au înnegurat
abrupt. Am crezut că va renunța, la fel de repede
cum începuse. Instinctiv, am furișat o privire spre
mâna stângă, care susținea tâmpla obosită de gânduri
asimetrice. Am sperat să găsesc o dovadă a existenței
lui. Am observat un inel sofisticat care putea fi, cu un
efort al imaginației, o verighetă mai elaborată. Dar nu
eram sigură. Timp de un minut sau mai bine, uitase
cu desăvârșire de mine. Scrutând iar întunericul ce
cuprinsese întregul decor, dincolo de geamul uriaș,
prezența ei devenise invizibilă. Recunoscătoare pentru
infuzia trăirilor ei incipiente, dăruite cu generozitate
unei străine, am tăcut stingherită. M-am întrebat dacă
nu cumva fusesem prea intruzivă. Ascultând șuierul
trenului în noapte, credeam că venise momentul să mă
retrag discret. M-am mirat când mi s-a adresat mult
mai târziu, după ce își ordonase metodic ideile răvășite:
— Otopeniul de pe atunci mi se păruse mare și
alambicat. Din fericire, prima mea decolare a fost
lină și lipsită de peripeții. Aterizarea la fel, calmă. În
schimb, odată ajunsă pe Charles de Gaulle, am avut
sentimentul că mă aflam pe altă planetă. Întortocheată
și misterioasă. Cu pași timizi, înaintam mânată de
instinct mai mult. Aveam însă tot timpul senzația că
mă afundam tot mai tare. Nu știu cum, reușisem să
trec de controlul de pașapoarte, dar omisesem în mod
bizar benzile de recuperare a bagajelor de cală. M-am
precipitat în brațele lui, copleșită și pierdută. Fericită
și ușurată. „N-am știut unde să merg după valiză…” Iar
el a rezolvat și această problemă, intervenind prompt
și eficient, ca întotdeauna. Cu invitația mea în mână, a
explicat situația personalului de securitate de la poarta
de aterizări, într-o franceză impecabilă. I-a convins să-
mi dea voie să mă întorc, deși nu aveam viză cu intrări
multiple pe teritoriul francez.
— Uau, sunt impresionată…
— Așa era Damian. Avea tot timpul o soluție la
îndemână. Este…
— Și cum a fost? După două luni de separare?
Regăsirea…, am îndrăznit eu, puțin derutată de modul
în care tot jonglase cu conjugarea timpului de câte ori
își menționa iubitul.
— N-am fost niciodată bună la despărțiri. Nici la
regăsiri, se pare. Cu mult efort am arătat un entuziasm
timid. Mă jena explozia de bucurie pe care aș fi putut
s-o exprim. Dar ce să zic, cadrul regăsirii noastre a fost
perfect. Am descoperit iar, pe îndelete, dorurile noastre
reprimate de distanță și, evident, Parisul. Am îndrăgit
fiecare cartier străbătut, străzile mici, ca desprinse din
trecut, bulevardele largi ce vuiau sub imperiul agitației
firești, mansarda meschin de mică, oferită de un prieten
de-al lui, locul manifestării iubirii noastre nestăvilite.

Două săptămâni ne-am pierdut prin muzee, parcuri,
alei, taverne, obiective turistice, iar nopțile recuperam
în tihnă, în mansarda de lângă Arcul de Triumf, acea
senzație că ne aparținem.
— Parisul trebuie descoperit pe îndelete.
Am îngânat un clișeu, știam asta, dar nu-mi venea
nimic în minte mai inteligent, regretând doar că nu am
cum nota imediat detaliile ce mă vrăjiseră definitiv. Dar
s-au desenat adânc în memorie, le pot accesa, se pare,
oricând, de câte ori mă gândesc la ea.
— Da. Știi, l-am revăzut de multe ori, până l-am
învățat pe dinafară. L-am pus deoparte când am simțit
nevoia să mergem mai departe.
— Spre…?, am îndemnat-o eu să continue, temătoare
că va realiza că face confidențele unei necunoscute.
— Împrejurările au făcut să n-avem voiaj de nuntă…
Deci inelul este verighetă, mi-am spus eu
triumfătoare. N-aveau cum să nu fie împreună, după
cum îmi păruse să evolueze relația lor. Asta dacă nu
divorțaseră între timp, ca multe alte cupluri de succes,
mi-am continuat eu investigația în gând.
— … iar marea aventură a început cu adevărat
după ce ne-am mutat, cu tot ce dețineam în acel
moment, aici, m-a smuls vocea caldă din investigația
pe care o făceam în minte. Cu valize grele, un bebe de
numai opt luni care n-avea idee ce se-ntâmplă în jur
și purtând cu dificultate preaplinul sufletului îndoit,
am mai privit o dată peste umăr. Cei rămași în urmă
pe dalele terne ale aeroportului – veniseră cu toții să
ne conducă pe drumul ăsta amărui al unor începuturi
incerte – exprimau întreaga dezolare a lumii. Plecarea
mea reprezenta atât pentru ei, cât și pentru mine
sfârșitul unei epoci. Se întâmplase prea repede ca să
mă dezmeticesc, iar acțiunile premergătoare plecării
noastre nu fuseseră prea clare. Împachetam, zâmbeam
îndemnurilor de viață, nopțile albe fiindu-mi de veghe,
dar nu înțelegeam ce se întâmplă. Plecam de acasă,
definitiv. Știi cum a fost?, s-a smuls ea din rememorarea
acelei perioade îndepărtate.
— Cum?, am revenit și eu în prezent.
O clipă, crezusem că voiajul ei, separarea și scena din
aeroport fuseseră scene la care asistasem, atât de mult
mă transpusese vocea ei cu intonații melodioase în acel
trecut palpabil.
— „Bună, eu sunt Damian. Ca să nu existe confuzii
mai târziu, eu plănuiesc să plec din țară…” Bine, n-a fost
chiar așa, a râs iar, cu un hohot suav. Dar i s-a părut mai
cinstit să nu-mi fac idei. Nu cumva să mă amăgească.
Poziția obținută cu ușurință, dată fiind excelarea lui în
domeniu, iată-ne trei ani mai târziu plecați din țară.
Perspectivele s-au schimbat. Mi-a fost greu să aparțin
locului, cu grijile unei tinere mame pribege într-o
regiune nefamiliară și rece. De extenuare, la doi ani după
adaptarea noastră pe meleaguri nordice, am simțit nevoia
să evadăm. Așa, tardiv, am purces în voiajul de nuntă
neprogramat, în insulele Canare, cu baza în Tenerife.
Copilul l-am lăsat la bunici. Atunci cuvântul „exotic”
a căpătat sens pentru prima dată. Nisipul vulcanic ce-
mi ardea tălpile, hotelul luxuriant, alunecarea printre
balene și delfini în largul oceanului, un safari nebun cu
jeep-ul prin interiorul insulei, descoperirea celorlalte
insule din arhipelag, poalele vulcanului activ El Teide
și escaladarea a 2700 de metri ai lui, cât am avut
autorizație de urcat – mai sus, accesul era doar pentru
experți – plantele de marijuana ce împânzeau marginea
drumurilor, ca pătrunjelul, toate astea n-au fost decât

începutul unei frumoase aventuri ce se cheamă viață.
Restul călătoriilor s-au derulat cu repeziciunea naturală
a unor escapade. Dar au contribuit într-un fel la
definitivarea noastră. Am mereu obiceiul să ascociez o
stare unei experiențe, iar aceea a fost desăvârșită. Dar să
nu crezi că totul a fost linear. De abia acum realizez cât
timp s-a scurs printre degetele noastre. O viață de om
concentrată într-un agitat și sincopat voiaj…
M-a privit direct în ochi, ca și cum ar fi căutat
confirmarea. Nu am știut ce să răspund, dar am simțit
nevoia să întind mâna, să o reconfortez în vreun fel.
Destăinuirea în fața străinei care într-un final se
dovedise prietenoasă o storsese parcă. N-am mai
apucat să fac vreun gest, exact atunci trenul s-a oprit
cu un scrâșnet prelung pe șine, în stația Centraal din
Amsterdam. S-a arătat surprinsă.
— Ce repede a trecut. Nici nu mi-am dat seama…
Lumea s-a precipitat să coboare. A ridicat din umeri
a doua oară de când o întâlnisem și și-a îndreptat
ochii spre pardesiul negru aninat în suportul de lângă
fereastră. Semn că, într-adevăr, s-a încheiat o etapă.
— A fost un drum cel puțin interesant, mi-a
comunicat, în timp ce se îmbrăca. Aș vrea să știi că nu
obișnuiesc să port discuții personale cu străinii întâlniți
în tren. Pe cât de neașteptat, pe atât de surprinzător. Îți
mulțumesc că m-ai ascultat, a adăugat cu grație.
I-am răspuns intimidată că m-am simțit onorată să
o ascult, poate unde mă mirasem că îmi mulțumește,
m-am fâstâcit și am răspuns prostește. N-am mai
apucat să adaug ceva din cauza agitației din jur. Am
coborât împreună, dar atitudinea ei devenise distrată și
reținută. Cei câțiva pași alăturați pe peron i-am făcut în
tăcere. Am părăsit gara care mi se lipește de suflet de
fiecare dată când o revăd și ne-am îndreptat amândouă
spre marginea canalului. Lângă terminalul de feribot,
s-a oprit brusc ca să mă examineze. Cu căldură depusă
în privirea ei de miere, mi-a transmis nonverbal rămas-
bun. Am sperat până în ultima clipă că îmi va comunica
ceva important, că-mi va oferi un ultim detaliu care să
elucideze tensiunea transmisă de starea ei ambiguă. De
ce avea drumuri regulate la Amsterdam? Unde era el?
Care era sursa vulnerabilității ei? Am mai studiat-o încă
o dată, de la vârful cizmelor până la șuvițele de păr rebele,
să-i înregistrez conturul în memorie. Lumina caldă a
felinarelor se revărsa peste ochii ei umbriți, iar părul
răvășit de vântul aspru o sâcâia. Faldurile pardesiului ei
negru s-au ridicat neliniștite în aerul înghețat și surâsul
ei eteric a îmblânzit o secundă atmosfera. Înțelegeam
că așa cum apăruse, fără prevenire, în vagonul meu de
la clasa I, așa urma să și dispară, ca o viziune. A mai
schițat pentru ultima oară un zâmbet fugar, plin de
subînțelesuri.
— Să ai o ședere plăcută în Amsterdam și iartă-mă
că te-am acaparat de tot.
Tulburată, am rostit ceva, nu îmi amintesc ce, o vorbă
de complezență oarecare. S-a întors și s-a îndepărtat cu
pașii ei mici și siguri, călcând apăsat pe tocurile înalte
ale cizmelor de culoare cognac. Nici măcar nu ne-am
prezentat, mi-am spus cu regret mai târziu. Am rămas
doar cu prenumele lui, Damian.

JADE
J ade a venit pe lume cu greutate. Aceasta era

povestea ei de succes, care atrăgea întotdeauna
noi simpatizanți. Solicita multe „Ooo”-uri și „Uuu”-
uri însoțite, fără echivoc, de zâmbete adulatoare.
Celebritatea îi mângâia orgoliul, dar nu se regăsea în
ea decât arareori… „Aveai 4 kile și nici nu ți se vedeau
ochii.”
Nu-și amintea, evident, detaliile erau estompate
spre a deveni inexistente, dar i se repetase consecvent,
cât să își formeze o imagine concretă, alimentată de
poveștile repetitive. Iar ea se simțea datoare și încearca
să contureze cât putea de plastic imaginea prezentată.
La șase luni era doar un cap rotund cu un smoc de
păr ruginiu, cu două linii în loc de ochi, plus două
puncte ce-i percutau obrajii rotofei. O fotografie alb-
negru îi confirma ciuful răzvrătit și obrajii rotofei. Și-a
plimbat privirea mai departe, alunecând de la trăsăturile
susținute de realitatea închegată pe hârtia fotografică
lucioasă spre o altă ea, suprinsă în altă ipostază. Știa
că în timp, liniile s-au transformat în doi ochi mari,
migdalați și iată imaginea care povestea amănunțit
totul. Aici își susținea tâmpla roșcată, de tânără puberă
care se grăbea spre adolescență. Deja căpătaseră contur
trăsăturile ce-au pus pe gânduri generații întregi
de oameni, după cum susțineau unii. Punctele se
accentuaseră în gropițe, o contribuție în plus (conform
altor opinii) adusă farmecului ei. Ceea ce alții numeau
senzualitate, ea numea diformitate musculară. Nu
îi displăceau, dar nici nu le ridica valoarea în slăvi
nepricepute. Erau două lipsuri, nu două șanse în plus…
Da, și privirea verde s-a definitivat. „Oare câți au șansa
să aibă un nume predestinat?!”, se întreba uneori, când
examina plictisită încă o secvență din trecut. Oftând,
a revenit la prima poză, în căutarea unor răspunsuri
adecvate. De parcă acolo stătea la pândă un adevăr
necesar. Fotografia color în care fusese imortalizată pe
când avea doi ani era însoțită prin viu grai de detalii
suplimentare, nesolicitate. „Erai toată numai cute-cute.
Până la doi ani ai tot fost rotofeie.”
Nelămurită, cercetă cu atenție o altă imagine dintre
cele împrăștiate împrejur. O înduioșară diferențele.
Contrastul flagrant dintre ea și Mara, sora ei, i-au
adus un surâs în colțul gurii. Nu se asemănau deloc.
Un copil zdravăn, dintr-o bucată, așa s-ar fi descris.
Unde blondina ei soră, cu rochița ca scoasă din cutie
și părul frumos pieptănat, desena grațios un croisé
devant sau derrière, Jade, mezina, în pijama, desculță,
ciufulită, cu picioare solide bine înfipte în pământ, se
juca la robinetul cișmelei din curtea bunicilor. Poza alb-
negru nu avea cum să disimuleze praful de pe haine. „Te
schimbam de câteva ori pe zi. Mara putea purta aceeași
rochie și ziua următoare”…
Ceea ce se detașa însă din fotografia veche era
sclipirea ochilor vii și plini de ghidușie. „Erai de o
vitalitate contagioasă. Seara, înainte de culcare, ne

adunam toți patru în sufragerie. Te întrebam: Cum face
ursul, Jade? Știi, ursul uriaș, de pluș, al Marei. Prinsesei
frică de el, deși stătea mereu inanimat într-un colț
al camerei de zi. Transpusă în pielea ursului fioros,
puneai întreaga gravitate acumulată în vocea ta de
copil: Mor, mor, mooor! După care ne luai de după gât
cu mânuțele tale mici, râzând peste lacrimile răzvrătite,
îmbrățișându-ne înveselită.”
Cu ochii mari, Jade asimila cu aviditate și mirare
poveștile din copilăria fragedă. I se părea un univers
inaccesibil, totodată familiar. Amintindu-și episoade
îndrăgite, experimenta senzația mirobolantă că asista la
el din afară, ca un simplu spectator. Memorii disparate
și neprețuite care o mai distrăgeau de la realitatea opacă.
Refugiul într-o eră calmă îi inducea o stare de bine. Acel
univers prestabilit care crea impresia de nemaiîntâlnit,
așa nou cum obișuia să se deruleze prin ochii de copil
lacom să absoarbă orice detaliu, nu-i mai era suficient.
Jade se resemnase între timp. Maturitatea contibuise și
ea la acea blazare. Oricât încerca să evadeze într-o lume
veche, știa că trecutul nu-i mai folosea la nimic.
A doua zi nu a venit cu schimbări în atitudine. Jade

încerca în continuare să-și mascheze senzațiile deșarte.
Era singură, dar avea nevoie să fie demnă și, pentru
o dată, sinceră. Impresia că trăia clipe dezorientate
se întipărise adânc în minte și străduința eșuată de a
alunga starea nu făcea decât să accentueze sentimentul
de răvășeală sufletească. Se forță să-și traseze câteva
planuri ale zilei, dar memoria perfidă o trase din nou
spre trecut. Stimulată mai degrabă de expunerea directă
la o secvență autentică a copilăriei, mintea-i escaladă
amintiri vechi, filtrându-le minuțios. Ridică de-un
colț o imagine surprinsă cu ani în urmă, pe stradă. Ea,
nu mai mare de 10 ani, și o fată tunsă scurt, apropiată
de adolescență. Amândouă, cu mâinile înlănțuite
râdeau spre fotograf dispuse la o șotie nemanifestată
încă. Studiind detaliile din poză, le resimți vitalitatea
electrică. Copilele acelea două reprezentau singurul
contact cu niște timpuri neîndoielnice. Curentul îi trecu
printre degetele reci ce se agățaseră de colțul fotografiei.
O aruncă deoparte și se întoarse la lucru. Se împotmolise
și ezita cum să editeze fotografia stradală în care captase
mai demult o atmosferă serenă. Credea că răspunsul
zăcea în trecut, de aceea de săptămâni întregi tot
răsfoia printre imaginile vechi. În loc să se concentreze,
conferea mai multă putere decât era cazul străduinței ei
absurde de a lucra imaginea în așa fel încât să nu existe
termen de comparație cu orice alt artist. Își spunea
ridicol că setarea ar fi fost definitivă, ca și cum devenea
inexistent orice fișier numeric înregistrat pe hard drive
în forma lui inițială, neprelucrat. Dar era convinsă că,
odată luată decizia, ordinea din viața ei s-ar restabili și
ea. Momentul surprins se desfășura la ora amurgului de
început de noiembrie, după ploaie. Trei copii absorbiți
în joc își pasau o minge pe șoseaua pustie, mărginită
de copaci și nori grei, traversați de culori translucide.
Analiză cu distanță impusă amănuntele și se cutremură.
Coroanele roșiatice răsfrângându-se pe asfaltul încă
ud, ca într-o oglindă întunecată, îi dădură fiori reci.
Se scutură ca de un balast. Culorile ruginii și lumina
filtrată transpersând obscurul erau seducătoare, dar oare

nu era mai indicat pentru a capta emoția jocului, să o
editeze în alb-negru? Oftă adânc și renunță, trântind
violent capacul MacBook-ului complet nevinovat.
Doamne, dacă până acum ți-am dat liber, ar fi
momentul să intervii repede!, îngână cu un ultim efort
de a face haz amar de situație. Gând rătăcit, de care
se agăță cu disperarea înecatului. Fire dubitativă, se
întoarse în ultimă instanță spre o divinitate privită până
acum cu scepticism. Ultima resursă… Mintea-i galopă
în toate direcțiile și resimți în tot corpul dispersarea
trăirilor distorsionate. Reveni dezechilibrată asupra
mirajului clipei din trecut. Scormoni inutil în minte
după ceva care să îi atenueze durerea ascuțită și lipsa de
control o dezorientă. Cum să se împotrivească senzației
de abandon? Doar Axel fusese ferm. Oricum nu mai
aveau ce reînnoda.
O vreme crezuse cu tărie că poate diminua impactul.
Că era posibil să treacă mai departe. Era atât de simplu
să renunțe… Dar nu renunțase. Întărâtată, pusese
totul la bătaie, nemaifăcând distincția dintre rațional
și emoție. Axel, în schimb, cu detașare emoțională,
considerase că reacția corectă era separarea… Corectă!
Cum e posibil? Unde e loc de corectitudine? El, nobilul,
echilibratul… Egoistul!
Se smulse din gânduri și își abătu cu un efort atenția
spre o altă fotografie veche care se ivea dintre altele.
Aproape că nu mai putea suporta tensiunea și încercă
să-și facă de lucru în doze acceptabile. De aproape
o lună caută în ele și dincolo de ele ceva nedefinit.
Răsturnase cutia cu fotografiile din copilărie și căuta cu
frenezie răspunsuri într-o perioadă în care nu mai găsea
sensuri niciunui lucru. Ce conexiuni pierdute spera ea să
găsească? Surâse vag ideii, cu poza în mâna stângă. Cele
două copile de vârste diferite, de data asta într-o ipostază
de uimire. Cu palmele întoarse spre cer, a mirare, figuri
traversate de extaz față de o descoperire nouă. Zilele
lungi de vară, Jade le petrecea pe atunci exclusiv afară,
cu pauze rare, când era forțată de autoritatea paternă să
facă o mică siestă, conform regulei. „Ce oră e?”, întreba
tatăl, sugestiv. Dar ritualul fiind același, el cunoștea
răspunsul. „Ora siestei…”, mormăiau ele, în dezacord
gestic total, nefericite de acest eveniment ce le smulgea
din întreprinderi mult mai amuzante. Cu prima ocazie,
o amăgea pe buni, delegată să vegheze asupra lor. O
lăsa să adoarmă și evada din pat, când aceasta sforăia
mai vârtos. Dacă nu-și găsea pe stradă vreunul dintre
prietenii de o vârstă, asta nu-i ridica nicio îngrijorare.
Deși avea o reputație de copil zburdalnic, reușise
totodată să-i atragă atenția uneia dintre surorile mai
mari de la numărul 7. În pragul adolescenței, Luna
o îndrăgise, fără a pleca urechea la vorba susurată a
străzii, care făcea aluzii răutăcioase. Introvertită, mai
mult contemplativă decât tăcută, nu se găseau deloc în
opoziție. Nu aveau nevoie de vorbe multe, împărtășeau
în schimb aceeași experiență: studiau împreună lumea
înconjurătoare. Prietenia cu Luna-i conferea un confort
de care nu avea parte prea des: să fie ea însăși, fără
măștile aferente. În mod inexplicabil, uneori simțea că
Luna e prelungirea sufletului ei.
În momentele fierbinți ale amiezii, cele două fete
aveau strada întreagă doar a lor. Asfaltul ce iradia
căldura dădea ochilor impresia de aer tremurător
și le invita molatic să se întindă pe spate, cu privirea
îndreptată spre cerul senin. Tabloul static, toropit
de lumina intensă a soarelui de vară, rămânea
nemodificat vreme îndelungată. Cu excepția derulării

norilor. Preocuparea alertă, sub moliciunea zilei, era
invariabil aceeași: studierea intensă a norilor albi,
denși, deplasându-se leneși, remodelându-și forma în
mișcarea lor lentă. Vântul nu adia, briza mării, nu prea
îndepărtate, era intangibilă, iar respirația lor delicată
nu tulbura atmosfera înconjurătoare. Pe atunci, Jade nu
știa că norii au nume elaborate. Formațiunea densă de
Cumulus definea clar albastrul porțiunii de cer spre care
privea Jade în acea clipă. Luna o invita monosilabic și
conspirativ să-și imagineze diverse forme care prindeau
viață. „Uite chipul unui bătrân cu barbă lungă!”, spunea
ea, cu convingere. „Tu-l vezi, Jade?” Dar în rest, tăcerea
le împresura. Din când în când, își zâmbeau tainic.
Jade, copila pistruiată cu plete arămii și genunchi
zgâriați, încă departe de adolescență, Luna, brună, cu
păr scurt, tuns băiețește, adolescentă, dar încă aproape
de copilărie. Lipsa dinamismului nu o deranja pe Jade,
în aceste după-amieze. Conspirația lor îi era suficientă.
O săptămână mai târziu, se lupta și mai înverșunat

cu nehotărârea care își construise un zid în jur,
dominându-i întreaga ființă. Se chinuia să răzbată
dincolo de el, dar, nereușind să-l escaladeze, începuse
să resimtă proiecțiile indeciziilor asupra oricărui gând
care se formula timid. În tot acest răstimp, fotografia
stradală rămăsese nemodificată într-un fișier abandonat.
O statică dovadă a temerilor nearticulate. În seara aceea
îl aștepta pe Axel. O anunțase mai devreme că urma să
treacă pe la ea cu pretextul că-și lăsase în fostul lui birou
niște documente importante de serviciu. Numai ideea
asta, „trec pe la tine în seara asta”, a întărâtat-o. Când
am ajuns aici? Cum? Spera cu disperarea înecatului că
trăia doar iluzia unei separări. Tot aștepta momentul
când cineva o va zgâlțâi cu forță, „trezește-te, trezește-
te, e doar un coșmar…”. Conștiința și realitatea severă
îi comunicară însă realitatea torturată. În căutarea
echilibrului perfect, dar și inspirată de nevoia unei
stabilități anume, Jade ar fi dat orice să o regăsească pe
micuța cu păr roșu din trecut. Fusese perioada cea mai
echilibrată, în care surprizele se iveau doar ca să o facă
să zâmbească. Acea impresie constantă, de pe vremuri,
că mergea pe sârmă numai și numai pentru spectacolul
în sine, ca și cum era o sursă eternă de amuzament,
fiind înlocuită acum de senzația amețitoare de cădere în
gol, la cel mai mic dezechilibru. Nu îi plăcea să piardă
controlul. Cu mintea orientată undeva spre un moment
stabil din viața ei, își aminti fugar de Luna, prietena
din copilărie. Dar drumurile lor se separaseră. O altă
distanțare, viața urmându-și cursul firesc. Ridică din
umeri absent încercând să alunge gândurile incisive.
Coborî panta amintirilor și se opri asupra imaginii ei
de copil dolofan, de copil lipsit de griji, cu picioarele
bine înfipte în pământ.
Absorbită în reverie, tresări violent când auzi soneria
ascuțită. Sângele îi dădu năvală în obraji și mâna încercă
inutil să-i ascundă tumultul inimii nebune. Numai să nu
observe el deruta. Numai să nu simtă dorul ars, își repeta
ea litania în gând coborând scările de la etaj. Deschise
și, dincolo de cadrul de lemn masiv al ușii, Axel aștepta
cu un aer preocupat. O enervă nesiguranța resimțită și
tremurul mușchilor încordați și își imagină că vocea o
va trăda. Își disprețui slăbiciunea și gândul manifestat

fu abrupt în favoarea ei. Mina agitată i se modifică cât
să lase loc aparențelor să se strecoare. Se bucură în sine
că reușise să-i susțină privirea încărcată de înțelesuri.
Sau nu? Să sper la ameliorare, ce nonsens!, alt manifest
mental necesar pentru a-și stabili noi repere. Hai că ține
și emoționalul cu mine astăzi…, se asigură ea, stăpână pe
sine pentru o dată.
După o ezitare scurtă, Axel își drese glasul răgușit și
se invită în casă, dar din instinct, Jade îi blocă trecerea.
Nu-și dădea seama ce face, se opunea inconștient unei
dureri incipiente. Iar se comportă ca și cum aparține
locului, oftă gândul necenzurat și, dezarmată, renunță
la prestanță. Se dădu un pas înapoi cât să-i lase loc să
se strecoare în casă. „Pot?”, indică el ceremonios spre
treptele din dreapta care duceau la etaj. „În fine, cere
voie!” În opoziție cu revolta mentală, îi făcu semn să urce.
I se alătură, urmându-l îndeaproape pe scara îngustă.
Câteva secunde trupurile se atinseră imperceptibil,
hainele lor vaporoase resimțind înfiorate atingerea. Dar
niciunul din ei nu răspunse freamătului, erau prizonierii
propriilor gânduri.
De abia ajunși în camera de zi, deveniră conștienți
unul de altul. Ușor jenați, căutară în celălalt o restabilire
a lucrurilor așa cum erau ele în fapt, plasate în apropierea
unei finalități dezolante. Jade îl studie un timp indefinit,
avidă să înregistreze momentele singulare pentru mai
târziu, când singurătatea va deveni o certitudine. Axel
încerca să disimuleze, ca întotdeauna. „Un pahar de
vin?”, se decise ea să închege o doză de familiaritate
și făcu stânga împrejur stânjenită. Dispăru repede în
bucătărie. Nu pare deloc afectată, se puse Axel în gardă,
nefiind capabil să citească semnalele răspândite cu
generozitate în încăpere, în timp ce ea-și făcea de lucru
dincolo de peretele despărțitor. Jade reapăru cu două
pahare largi umplute pe jumătate cu vin burgundiu, cu
multe grade în el și îl surprinse cu ochii în telefonul
mobil. Îi păru un străin în ipostaza asta. Grăbindu-se
să furișeze telefonul în buzunar, se întinse spre ea să o
debaraseze de unul din pahare. Jade se feri cu un gest
ușor de interpretat. Era casa ei, vinul ei, ea era gazda. El
– doar privilegiat că i se îngăduise invadarea spațiului
personal. O trufie pe care altădată ar fi considerat-o
nepermisă. Cândva, Axel avusese acces nelimitat
la existența ei, dibuindu-i întotdeauna și cele mai
incipiente cugetări. Iar ea, la rândul ei, odinioară citise
în el orice trăire, oricât de imperceptibilă. Deși mârșava
experiență strecurată între ei, aceea care le năruise
universul comun, nu o intuise. Pe atunci nu se îndoia
de el.
Își aminti totul de-a valma și-i displăcu senzația
instalată brusc. Axel renunțase la o viață a lor, de excepție,
de ce se crampona de amănunte? Venite amestecat,
accesele vechi de furie, ura viscerală, lipsa de rațiune,
vulnerabilitatea, o paralizară. Se scutură dezgustată
parcă și cu un efort, se abătu de la confruntarea
sufocantă. La ce bun? Cu atitudine recompusă, îl
îndemnă să se instaleze în unul din fotoliile de piele
brună pe care le achiziționaseră împreună, cu doi ani
în urmă, de la Vastiau Godeau și depuse pe măsuța joasă
paharele, împingând înspre el unul din ele. Se așeză
pe canapeaua din față, fără să-și ia privirea de pe Axel.
Locul acela reprezenta perioada nealteratelor definiții
ale normalității, când își proiectau vise, concepeau
planuri, râdeau strângându-se în brațe. Și ce aberantă
deviere suportaseră în scurt timp! Se redusese totul
la nimic într-o secundă de neastâmpăr, de lipsă de

luciditate. Așa, într-o doară! Acum se contemplau cu
o atitudine oficială, răspândind în aer confuzii. Jade
se foi nehotărâtă și se adânci mai tare în pielea rece a
canapelei. Voia, nesperat, să capteze o ultimă senzație în
preajma lui. Să adauge încă o amintire clară în catastiful
imaginar care se va transforma cu timpul în neclarități
stânjenitoare. Axel, absent, își plimba privirea pe buza
transparentă a paharului și nu se putea decide dacă să
ia o gură de vin.
„Nici măcar greutatea nu a rămas de partea mea,” a
zâmbit Jade amar, spărgând tensiunea într-o puzderie
de așchii grăbite să se împrăștie amenințător în jur.
„Poate ar fi contrabalansat”, și-a încheiat ea gândul.
Axel o fixă mirat. Ce-o vrea să spună?! Contactul vizual
cu ochii ei verzi, cercetători, îl smulse din apatie. Într-
un final, înțelese ce voia ea să spună când i-a urmărit pe
ce se odihnea privirea ei. Într-adevăr, Jade îi păru expusă
și extrem de vulnerabilă. Pentru o secundă, uită impasul
în care se aflau de o vreme bună. Jade sfârșise în situația
asta imposibilă din cauza nelămuririlor lui sufletești din
momentul în care se autointitulase el iarăși liber. Pentru
că, prin inadvertențele sale, i-a suprimat existența acestei
femei extraordinare. Cu nonșalanța omului căruia i se
ștersese complet din minte angajamentul solid de la
începuturi, s-a desprins într-o clipă de nebunie de soția
lui. Soția lui… Cât îi mai permitea luxul să o numească
astfel. Nici măcar nu clipise. O atracție stupidă, o biruire
temporară și incontrolabilă a simțurilor. Apoi, regretul.
Suprimase cu o acțiune nedemnă acea uniune pe care o
crezuse definitivă. I-a anulat trăirile cu brutalitate doar
pentru că fusese el expus unei clipe de derută. Și acum,
ajuns la finalul absurd, trebuise să aleagă. Sub presiune,
alesese greșit. Drama consta nu în separarea care i se
păruse de la început ilogică, ci în faptul că nici măcar
nu știa că această renunțare va conduce spre traumele
comune ale sufletului. Victimă după victimă, lovite de
nechibzuința lui, oriunde te uitai. Se izolase fiecare în
sine să rumege efectele întârziate.
Axel se silea să fie prezent, neros de remușcări
măcar în ultimele clipe și observă cum femeia fragilă
și nesigură își căuta propria-i stabilitate, cea morală
poate, între pernele decorative. Jade fusese concepută
ca să-i fie iubită. Dintr-o inadvertență o pierduse.
Corectitudinea îl împinsese să ia decizii glaciale.
Lucide. Și acum suporta consecințele. Alesese cel mai
prost cu putință. Dar el nu se abate de la deciziile luate.
„E în zadar, oricum, Jade nu a fost niciodată dispusă la
compromisuri. E prea rănită ca să cedeze. Nici nu vede
dincolo de suferința ei.” Pentru o secundă, se luptă cu
tendința apărută de nicăieri, de a se ridica și năpusti
spre ea. Să-i cuprindă palma moale, să o simtă. Jade!,
o chemă în gând. Nu reuși să articuleze totuși. Într-o
doară, se felicită pentru prezența lui de spirit. Hm,
mai degrabă lașitate…, admise el în sine. Rememoră
parcursul sinuos din ultima vreme, sătul să fie absent
în permanență sau să-și cenzureze gândurile ce zburau
haotic, dar cu o consecvență surprinzătoare, în altă parte.
Toate astea îl aduseseră în pragul unei decizii forțate de
împrejurări. Femeia ce constituise, într-un moment de
derivă, un ungher secret al existenței lui devenise parte
centrală a experienței, timp în care imaginea concretă a
soției – care ocupase suveran și îndelungat locul cel mai
important – începuse să pălească treptat. Pistruii adorați
odată, ce-i decorează nasul acvilin, îl enervaseră o vreme
suspendată. Temându-se ca nu cumva să se estompeze
amănuntele iubite ale chipului ei, o asimilă pe retină

și știu că pistruii ei reprezentau marca slăbiciunii lui.
Figura ei palidă, ca și cum s-ar afla în convalescență
după o boală grea, îl îndemnă să o asigure cu falsitate
hâdă: „O să îți fie mai bine fără mine, crede-mă!”
Axel își înghiți vorbele mincinoase, convins că
sunaseră al naibii de ridicol. Nici el nu credea asta. Dar
ce să spună în plus?! Nu era corect să simplifice lucrurile?
Cuvintele lui inoportune reverberară în întreaga ei
ființă. Jade își simți stomacul greu, iar starea de greață
predominantă îi declanșă o zvâcnire abruptă a corpului
contorsionat. Nu acum, nu acum, Jade… Nu e momentul
să arăți slăbiciune!, se admonestă singură. Autosugestia
o ajută oarecum să-și recapete poziția demnă. Îi
răspunse pe un tot agresiv-pasiv: „N-ai niciun drept să
încerci să mă consolezi. Mi se pare infamă nevoia ta de
asigurare…” Inflexiunile vocii o trădară, dar fu totuși
capabilă să se redreseze cu eleganță. Mocnea ura, dar
se strădui s-o stingă. O înfrânse cu un oftat înăbușit și
vocea-i deveni plată. Știa că furia era un monstru care
câștiga teren. Furia câștiga, ea pierdea. Acum voia să
fie elocventă, să dea dovadă de tenacitate și rafinament,
să-și ascundă sufletul beteag de dor, iar fiecare cuvânt
rostit să nu-și suprime din cadență. În schimb, se
ascultă vorbind și dintr-odată se rușină de patetismul
sfâșietor al vorbelor sale. Sorbi o gură din vin și-i veni
în minte eticheta sticlei din care turnase. Alt martor
mut al unui destin destrămat. Fuseseră împreună cu un
an în urmă la degustarea de vinuri de la Château de la
Hulpe. Încercă să zâmbească zâmbească, deși simțea că
se îneacă. „Nu, iartă-mă, Axel, n-ar trebui să mă erijez
chiar eu în judecător. De fapt, îmi cam merit soarta.
Stupid din partea mea să cred că mi se cuvine totul.
Nu, nu vorbi, lasă-mă să termin, îl opri ea să intervină.
Înțeleg. Mi-e greu, dar înțeleg. Accept că am trecut
amândoi printr-o înșiruire întreagă de clișee și am lăsat
să se instaleze încetișor declinul…”
Într-adevăr, fără putința de a interveni, lăsaseră
să se strecoare insidios acel modus vivendi care le-a
definit mai târziu curbura relației. Dacă trăiseră ceva
excepțional odată, se rătăciseră undeva, în depărtarea
timpului viclean. Fugiseră amândoi de stereotipuri și
iată-i acum prinși în tumultul lor.
Joi, 14 august, la orele 15, Jade trăia a doua oară

în viață sentimentul că nu-și aparține. Asista, fără
participare directă, la derularea evenimentelor. Era
iar un simplu spectator. De data asta, firul curgător
al unei activități ludice din trecut a fost înlocuit de
o desfășurare cu tentă dramatică în mintea ei. Jade
se revoltă neputincioasă. Ar fi vrut să nu facă parte
integrantă din ea. Destinul i se desena cu acuratețe
pe hârtie, trasat cu pixul cu mină neagră, ținut acum
în mâna stângă. Simți textura obiectului și i se păru
incredibil de impersonal, venit în contact cu degetele ei
reci. Îl frământa absentă de câteva minute bune. Adusă
în prezent de vocea graseiată a notarului, sesiză ironia
situației. Asist oare la un circ în care toate personajele își
râd de mine? „Maître Jouvot, spuneți-mi, vă rog, de ce
e necesar pixul cu mină neagră? Ah, nu! Lăsați-mă
să ghicesc!”, îl concedie ea, determinată să contureze
singură o concluzie. „De fapt, știu, sentința rămâne
întipărită negru pe alb! Poetică finalizare a unei iubiri ce

s-a vrut desăvârșită.” Se întoarse spre Axel și fu mirată
de lipsa lui de reacție. Acesta o fixa inexpresiv dinaintea
răbufnirii ei. Jade se încruntă, părând că încerca să se
decidă dacă era pregătită să se răstească la el. Cămările
inimii i se contorsionară de durere când îi văzu chipul
impasibil și renunță. Iraționala senzație că era bună
de aruncat o făcea să vadă totul prin filtre deformate.
Îi susținu privirea îndelung și, cu o ultimă aroganță
permisă în anturajul sobru, impus de solemnitatea din
biroul notarului, își mâzgăli apăsat semnătura finală pe
hârtia oficială. Lăsă să-i cadă cu zgomot pixul din mână
și, vlăguită, se adânci în spătarul rigid al scaunului,
în căutare de echilibru și reconfort. Visase să iasă din
decor cu mai multă grație. În schimb, sub influența
amețitoare a deziluziei, surprinsese disproporționat,
cu câteva clipe înainte, pretinsa lui indiferență. Nicio
resemnare în gesturi, semnează mecanic, de parcă își pune
semnătura pe o factură, nu pe actul ce-i redă libertatea.
Cu acest gând, Jade se scufundă în neant. Obiectele
statice din jur începură să se rotească amețitor. Îi
era iar greață. Nici disprețul, nici teribilismul, nici
prestigiul de care ar fi vrut să dea dovadă nu mai erau
martorii evenimentului singular din viața ei. Predomina
doar dezolarea crasă. În liniștea depusă între pereții
încăperii – decorați excesiv, după opinia ei – sunetul
Iphone-lui uitat pe biroul notarului îi făcu pe toți trei
să tresară, stingheriți. Axel își drese glasul înainte de a
întinde mâna să-l ridice. „Alo, da. Eu sunt. Sigur, nicio
problemă. Nu, nu mă deranjați… Da, eu am plasat acea
comandă. Da, de acord, da… Plănuisem de mult…
Mergem mai departe, vă confirm… Nu contează asta,
insist! Vă mulțumesc, voi profita. O zi bună!”
Jade era confuză. Înclina să râdă, totuși își reprimă
isteria ce-o cuprindea inconfortabil. Derularea
degradantă care-i schimba rostul ei în lume o țintuia
în loc. Nici n-am ieșit din camera asta insuportabilă, și el
e gata să sărbătorească! Axel, la rândul lui, preocupat să
părăsească scena improvizată cu decență, se mișca cu
rigiditate, stângaci. Nu se simțea în stare să-și justifice
întreruperea și nici nu se strădui să-i corecteze impresia
fostei lui soții. Fosta, oribil cuvânt. În acest răstimp,
Jade dicta mental genunchilor să nu cedeze, aflată acum
în cadrul ușii deschise de notarul amabil care afișa un
aer dezolat pe figură. Orice, numai să nu mă prăbușesc
aici. Din cadrul ușii, Axel aștepta neclintit reacția ei.
Ce bizar, e ultima oară când îl văd…”, îi fulgeră ei prin
minte și se panică, rămânând în drum debusolată. Cum
o să mă descurc? Deruta îi anulă emoțiile și sângele îi fugi
din corp, o senzație ca de gheață cuprinzându-i arterele
încordate. Cumva, Axel îi sesiză efortul depus să-și
revină în simțiri. E atât de aproape, gândi ea alarmată.
Ce fac acum?
Cu gesturi cadențate și sfâșiat între două stări, Alex
gestionă impecabil finalul. Jade era mult prea răvășită
ca să sintetizeze, reacțiile fiindu-i anihilate de lentoarea
minții paralizate. Ca o părere, încheierea se desfășură
cu repeziciune. Axel ezită (nu ezită?). Iar adâncimea
tulburătoare a ochilor lui ce cântăreau cu intensitate
gramajul dens al sufletului ei sclipiră sub o fugară
promisiune, absurdă acum, la final, dar Jade se agăța
de orice amănunt semnificativ. Se rătăci un moment
indefinit în privirea lui incertă. El își trecu cu afecțiune
(absent?) palma peste brațul dezgolit, încurajând-o în
tăcere, pentru ultima oară, și-și mută privirea, temându-se
să nu trădeze ambiguitatea. Revenindu-și, îi strânse

mâna ceremonios, reținându-i o secundă mai mult
decât s-ar fi cuvenit degetele reci în palma lui tandră și
ieși pe ușă, până ca ea să se dezmeticească.
Au trecut ani de atunci. Jade nu a mai fost cea de

odinioară niciodată. Au rămas doar porțiuni de piatră
arsă, prezentul anulându-se, orbit de dor. Dar și-a
luat angajamentul de a nu mai privi niciodată înapoi.
A sigilat trecutul, strădanie îndeplinită ca să poată
supraviețui. Ar fi vrut să descâlcească un ultim mister
însă. Căuta noi sensuri. Dar agentul ei de vânzări a
refuzat cu fermitate să-i comunice cine a fost misteriosul
client care a cumpărat ultimul ei exponat din galerie
– fotografia stradală, editată în alb-negru contrastant.
După semnătura finală, se dusese direct la galerie.
Acasă era mult prea apăsător. Trebuia să facă ceva.
Probabil pasul concret de a vinde casa era cel optim.
Dar sfârșitul sumbru al zilei îi storsese vitalitatea. Nu
mai putea gândi. Se refugie în biroul mic, amenajat în
camera din spate a galeriei. Asistentul revenise o oră
mai târziu și, fâstâcit, nu îndrăznise să o abordeze.
Doar îi comunicase oarecum încântat că exponatul cu
numărul 11 fusese vândut chiar în acea după-amiază.
Jade nu făcuse nicio legătură. De abia mai târziu începu
mintea să sape după certitudini și s-a întrebat cine
fusese generosul anonim.
De partea cealaltă, Axel nu a mai găsit de cuviință
să o mai asigure că totul va fi bine. După întâlnirea cu
notarul, și-a revizuit încă o dată intențiile pripite. Cu
prea multă întârziere, dar neputința îl țintuise-n loc o
vreme. N-avea niciun sens ca Jade să-i afle demersurile.
Suferise prea mult în toată succedarea de secvențe
înghesuite într-un timp prea scurt și dureros. Faptul
că nu se putuse desprinde definitiv de ea și că-i căuta
prezența în lucruri inanimate, dar care îi vor aminti
în permanență de ea, nu era ceva de împărtășit. În
după-amiaza aceea și-a făcut bagajele, a împachetat
cu grijă rama neagră și subțire în format 30x40, apoi,
cu gesturi lente, a făcut sul posterul tipărit pe hârtie
de lux, strecurându-l în cutia specială din carton foarte
dur. A pus capacul metalic, care a scos un sunet bizar
când s-a închis, și l-a depus în bagajul de cabină,
printre alte câteva obiecte pe care le considera necesare
noului său parcurs prin viață. Și-a mai verificat încă o
dată numărul de zbor către o destinație necomunicată
apropiaților, dar care pentru el întrunea un nou început,
fără personajele din viața precedentă, fără confuzii
inoportune. Înțelesese decalat că intervenise stângaci în
destinul altora, iar impactul fusese unul devastator. Se
îndepărta de persoanele care contau doar pentru a le
acorda timpul necesar vindecării. Prezența lui nocivă…
Neputința asigurării ca va fi bine îl gâtuia. Nu mai era
sigur de nimic…

O CLIPÃ
ÎNCHEGATÃ
Î n ultima vreme, am ajuns să o vizitez destul de rar,

din lipsă de timp nu apuc să o văd cu lunile, dar
dacă am ocazia, îmi rezerv măcar o oră, două și mă opresc
pe la ea în drum spre casă. E singura mea legătură cu
trecutul indisolubil, la care, evident, nu mă gândesc în
mod regulat, dar reușește să fie de fiecare dată resuscitat
prin relatările ei ce reîmprospătează amănuntele uitate,
de altădată. Pentru mine, Lara a reprezentat întotdeauna
acea conexiune invizibilă ce-i ținea apropiați pe unii
sau pe alții în ciuda faptului că dintre toți, ea fusese
în familie cea mai introvertită. Tristețile purtate o
viață întreagă și dorurile ei o acaparaseră întru totul,
încât să ne pară adeseori absentă. Când eram copil,
obișnuiam să o vizitez cu mama, care simțea des nevoia
să-și revigoreze legătura indestructibilă cu sora ei mai
mică, într-un fel sufletesc pe care ceilalți nu-l puteau
înțelege. Așa am ajuns să cred că numai Lara era în
stare să redea acea lume inaccesibilă, preexistentă mie,
prin depănarea lentă a amintirilor. O lume ce mi-a creat
dependență. Mă aștepta cu nerăbdare pe atunci, la fel
mă așteaptă și acum. Nu o mai sun de pe drum să-mi
anunț sosirea, mă ceartă adesea că la ea nu e nevoie
să fac apel la tot felul de artificii de această natură.
Bătrâna menajeră, madame Janette, care mă întâmpina
cu tandrețe pe vremuri, nu mai este printre noi, singurul
lucru care a mai rămas fiind silueta ei vagă, rătăcită într-
un ungher al memoriei. Femeia asta alesese să rămână
în serviciul Larei până la sfârșit, ca o prietenă, ca o
mamă surogat dacă mă ghidez după grija pe care i-o
purta fetei mijlocii a familiei Andreescu. Acum îmi
deschide Nina, figură ascuțită și lipsită de orice emoție
umană, dar foarte corectă și devotată Larei. Privește ca
prin sticlă spre mine și îmi anunță prezența pe un ton
oficial, nemascându-și deloc nerăbdarea:
— A venit domnul iar, Madame!
Trântește ușa în urma mea și continuă să mormăie
ceva neinteligibil. Am impresia certă că nu mă
îndrăgește foarte tare. Glasul graseiat al Larei, care e
pătruns de o bucurie nedisimulată că m-am gândit la
ea, o întrerupe:
— Poftește-l în salon, draga mea!
Nu mai are răbdare însă și își face simțită prezența
pe holul de la intrare.
— Dragul meu, nici nu mă gândeam... Hai, vino,
tocmai puneam de o cafea, îmi întinde ea mâinile cu
degete lungi, cuprinzându-mi palmele într-ale ei,
scuturându-le încetișor.
Se mișcă și acum cu aceeași grație dintotdeauna.
Doar câteva riduri fine trădează femeia de abia trecută
de 50 de ani, în rest, e zveltă și ageră în mișcări, ca o felină
sigură pe gesturile sale. Cu religiozitate, îmi pregătește
cafeaua la mașina de espresso pe care i-am ales-o eu cu
un an în urmă, când mă rugase să-i înlocuiesc aparatul

cel vechi cu un model mai nou. Avem amândoi aceeași
plăcere tainică de a o degusta, timp în care contestăm
infuziile de ceai, cărora nu le găsim niciun beneficiu, în
afară de cel bine-cunoscut când ai gripă sau dureri de
stomac. În jurul cafelei se țese mereu o nouă poveste
încărcată de semnificații dintre cele mai estompate.
Începuse să îmi relateze încă de data trecută despre
un episod cu Raul, dar terminase abrupt povestirea
separării lor definitive pentru că îmi sunase telefonul și
am fost chemat de urgență la birou. O tatonez acum ca
să văd dacă ar vrea să reia firul narațiunii, înainte de a
ne îndrepta spre camera de zi.
— Raul este un episod încheiat, dragul meu. Să
revin asupra lui nu i-aș face nicio favoare. Nici mie,
dacă sunt sinceră. Ca orice lucru dus la bun sfârșit, e
bine să rămână netulburat. Pentru minte și suflet. Dar
ce grăbit ești! Aș vrea să cred că nu vii aici atras de
istorisiri. Ci că-mi duci lipsa… Hai în salon, mai bine,
să ne așezăm confortabil înainte să-ți depăn iar trecutul
imposibil care văd că nu-ți dă ție pace…
În timpul ăsta își face apariția și Nina, care se oferă
să ducă ea tava cu cafea și platoul plin cu tarte și fructe
variate, tăiate în felii. Lara preferă, îndeosebi când are
invitați apropiați, să fie ea gazdă până la capăt, dar
oarecum Nina se arată ofensată dacă nu i se permite
să își ia atribuțiile în serios, așa că mătușa mea alege
să nu se opună. Cu un semn din cap o îndeamnă să
ne urmeze. În prag se întoarce spre mine, de parcă
suspendarea discuției o lăsase cu o oarecare senzație de
neîncheiere.
— Ce nu știi tu este că nu a luptat nicio secundă să
mă câștige înapoi. Raul, vreau să spun. De parcă aștepta
să iau eu o decizie și orice aș fi decis, ar fi fost în regulă
pentru el. L-am prețuit în toți acești ani ca prieten,
de aceea m-am străduit joia trecută să-ți conturez o
imagine a lui cât mai reală. Să poți înțelege. Dar Raul
nu a fost niciodată o emoție vie.
— Dacă el n-a fost, atunci cine?, îndrăznesc eu, deși
nu așteptam un răspuns efectiv.
Mă privește câteva secunde și apoi mă îndeamnă să
înaintez, ca și cum nu purtam o conversație chiar în acel
moment. Dau să mă împotrivesc.
— Tuși…
Dar știu că nu așa voi obține o dezvăluire. Întotdeauna
s-a vorbit în șoaptă despre o legătură amoroasă, dar dacă
rămân în termenii ăștia consacrați când e vorba de o
relație complicată, risc să dau o tentă frivolă, și povestea
lor e departe de a fi așa. Am avut vreme să pun cap la
cap câteva amănunte sustrase din discuțiile în tête-à-
tête cu mama în vreme ce eu mă jucam în preajma lor.
— Știi că nu-mi place să-mi spui tuși!, divaghează
ea amuzată.
Știe prea bine că doar îi sondez starea psihică. Ochii
ei verzi îmi surâd, totodată pare că privirea-i traversează
dincolo de mine, ca și cum observase ceva ce-i distrăsese
atenția în spatele meu.
— Aș crede că vrei să păstrezi secretul, dar te cunosc
suficient ca să știu că există ceva mai mult decât o
rumoare veche. Cred că dacă ai destăinui ceea ce-ai
ferecat tu în suflet, ți-ar fi mai ușor.
— Ce știi tu, dragul meu, de vorbești cu așa siguranță?
— N-am idee ce, dar am senzația că încă nu te-ai
desprins de episodul ăla neîncheiat. Uite, de data asta
am închis telefonul și în plus este și vineri, sunt la
dispoziția ta până târziu.

Mă instalez în fotoliul preferat ca pentru o ședință
la terapeut (remarca ei, nu a mea) și-mi trag masa joasă
mai aproape, cochetând fugar cu ideea de a-mi întinde
picioarele pe ea. Renunț în ultimul moment, parcă nu
cadrează cu atmosfera creată, dar Lara, intuind gestul
nedus la capăt, mă invită râzând:
— Doar ești de-al casei, de când ne formalizăm?
Mi se pare că vrea să câștige timp, îi citesc ezitarea
în voce. Îi arăt zâmbind canapeaua din față și ea se
așază supusă între pernele viu colorate care o decorează
abundent. Ia o gură din cafeaua amară și se afundă în
poveste fără vreo altă introducere, pare că-i e mai ușor
să mă strecoare în atmosfera cu iz vechi în acest mod
abrupt. Ține totuși să menționeze în treacăt:
— Fusese o vară deloc atipică, revenirile erau din
cele mai obișnuite, deși încă nu știam clar dacă relația
cu Raul avea sau nu o continuitate. Așteptasem cu
nerăbdare escapada, tocmai pentru că simțeam nevoia să
mă retrag și să-mi ling rănile nedeschise, dar existente.
Era în ’93, un an înainte să te naști tu.
Mă simt pe loc sedus de lumea ei vie, fantomatică
într-un fel, dar reală, plină de forfotă. În parte pentru
că-mi era familiară, în parte pentru că Lara știe creiona
prin vorbe simple detalii și decoruri și evenimente cu o
claritate acaparatoare.
— Am năvălit pe scări ca întotdeauna, dând buzna
pe ușa bucătăriei toate trei în același timp, care mai de
care mai hotărâte să ne-ncepem ziua ca pe vremuri,
când încă locuiam împreună sub același acoperiș.
Mama zâmbea liniștit lângă cafetieră, în timp ce papa
ne observa resemnat: ce poate fi mai plăcut decât casa
plină și zgomotoasă la prima oră din zi? Niciuna dintre
noi nu putea renunța definitiv la ideea de a petrece din
când în când un weekend în familie, așa că iată-ne iar
adunate de pe drumuri la ai noștri acasă. Dar nu era o
zi ca oricare alta. Era ziua în care urma să se petreacă
marele eveniment local. Turneul de tenis organizat de
tata, adaugă ea explicativ. Un turneu amical ce avea loc în
orașul copilăriei, la care participa și tata, numai că acest
fapt nu era decât unul secundar, principalul fiind acela
că o celebritate consacrată de câțiva ani buni în lumea
tenisului internațional se oferise să participe, pentru a
promova competiția noastră locală. Nu știu dacă asta
contează, dar pe noi nu ne-a adus acasă ideea de a vedea
de aproape oarece vedetă din lumea sportivă, parțial
necunoscută nouă. Ne legam de orice moment propice
unei reuniuni și nu am stat niciodată pe gânduri prea
mult. O conjunctură fericită, însă. Cu toată sinceritatea,
recunosc, nici măcar nu am dat importanță faptului
că tata se consumase mult pregătindu-se minuțios de
competiție. Nu sesizasem nici precizarea cu care ne-a
întâmpinat la buluceala noastră în bucătărie: Grăbiți-
vă, vă rog, acum ajunge și el să ne ia… El, cine? Jucătorul
de tenis? El cu E mare?! Ei, nu se poate!, a exclamat
Anna. Și fără să aștepte vreo replică, s-a întins și i-a luat
cana de cafea din mână, gest repetat ani de-a rândul de
câte ori se simțea prea adormită și își dorea o revigorare
promptă, găsită, se pare, numai în cafeaua lui. Bucătăria
spațioasă și atât de familiară mi-a trezit brusc amintiri
și emoții variate. Așa de bine era să mă afund în ele… Să
rămân conectată la realitatea aceasta sclipitoare în care
superbul jucător de tenis, pe care-l văzusem în treacăt
doar în meciuri televizate, urma să se oprească pentru
a ne lua de acasă cu mașina. Dar toate astea erau întru
totul lipsite de semnificații pentru mine. O astfel de
abundență de emoții matinale nu mai trăisem de mult,

așa că voiam neapărat să le las să-mi treacă prin toți
porii. Cea mai caldă secvență repetabilă care-mi venise
în minte de pe vremuri era aceea a dimineților când
împărțeam toate trei bancheta de la masă. Ce mici eram!
Zâmbeam năucă, sorbind satisfăcută din cafeaua mea cu
spumă de lapte, observând cu ochii minții orientați spre
trecut că fetițele de altădată crescuseră acum și de abia
mai încăpeau pe bancheta copilăriei, strânse una într-
alta. Mi se părea mie, sau chiar puteam constata câteva
modificări? Numărul scaunelor se împuținase, desigur,
nu-și mai aveau rost toate, casa mare rămăsese practic
fără ecou de-a lungul anilor petrecuți departe. Mai era
doar bancheta noastră dragă. Off, ce vremuri, oftează ea
agățată în acea realitate concretă și copleșitoare.
Simt cum irișii ei verzi, pătrunzători, scrutează peste
umărul meu un desen al destinului neterminat și-mi
pare pierdută în rememorări eterice. Se adună repede
și, întorcându-și privirea spre mine, își micșorează
ochii surâzând cum numai ea o poate face. Cu calm
redobândit, își reînnoadă povestea.
— Gândisem superb când îl tachinasem pe tata legat
de sportivul nostru. Nici nu realizasem că preluasem
automat ce se scria fervent în presă. E adevărat că
tipul era O.K., mă rog, cât mă uitam eu la tenis dacă
apucam să dau drumul la TV, dar nu înțelegeam de ce
atâta agitație, din partea feminină a orașului mai ales.
Păcat că nu mă deranjasem în tren să răsfoiesc revista
mondenă pe care o luasem în grabă din gară. Așa mi-
aș fi făcut și eu o idee despre persoana care urma să
ne însoțească până la marginea orașului, unde avea loc
competiția. Ah, dar nu te-ai atins deloc de tarte. Sunt
portugheze. Știu că-ți place crema de budincă.
— Nu te-ngrijora. Nu mi-e foame. Apreciez cafeaua,
însă, o asigur eu.
Zâmbește și nu insistă. Ca să-i fac pe plac, mă înfig
într-o felie de ananas. Întotdeauna am combinat lucruri
ce par imposibil de adus împreună. Fructe cu cafea,
sărat cu dulce. Mă rog, sunt nonconformist când e
vorba de mâncare... Așteaptă să termin de ronțăit felia,
profitând de asta ca să soarbă la rândul ei guri mici din
cafea. Nina se ivește cu cana de la cafetieră în mână,
parcă ar avea al șaselea simț, și reîmprospătează licoarea
fierbinte. Lara reia de abia după ce femeia uscățivă iese
pe ușă și o trage după ea cu un sunet înfundat.
— În timp ce meditam la situația creată în jurul
jucătorului de tenis, le surprind pe mamă-ta și pe
Ramona mustăcind înveselite amândouă. Cu siguranță
și-o imaginau pe draga noastră mamă, fără vârstă sau
trăiri – doar știi, niciun copil nu-și vede părinții ca pe
niște ființe complexe, cu impulsuri sau nevoi –, privind
visătoare celebritatea în persoană care va excela pe teren
cu racheta lui fabuloasă în mână. În timpul ăla probabil
soarele de prânz urma să ne izbească direct în tâmplă.
Da, și ea fusese prinsă în mrejele lui. Probabil chicotise
la rândul ei în timp ce alegea de pe raft, împreună cu
prietenele ei, o pălărie nouă de soare. Anna s-a înecat
cu limonadă, Ramona s-a strâmbat mucalit, eu am
încercat, nostalgică, să mă sustrag prezentului, ignorând
ce se întâmplă. Da, dragule, uitasem de liniștea ce mi
se lăsa în suflet atunci când mă regăseam acasă. Am
întins untul pe pâine cu gesturi prelungi și meticuloase,
calm pe care-l descopăr numai în momentele mele de
bunăstare sufletească. Distrată, am presărat câteva fire
de sare grunjoasă și am închis ochii pentru a savura
momentul când mușcam din felie. Zgomotul cristalelor

de sare sparte între dinți m-a făcut să tresar. Cât îmi
lipseau fetele mele dragi și cât de rar îmi aminteam
pe atunci că mi-era dor! Admițând în gând că era
plăcută reuniunea care ne făcea să ne îndepărtăm de
grijile zilnice, de probleme și urâțenii, de oboseală și
singurătate, am răsuflat oarecum ușurată. Și totuși,
așteptam de fiecare dată cu oarecare nerăbdare să plec,
să revin acolo unde eu nu mai eram eu, unde identitatea
mea se schimba în a altuia. Încercam să înțeleg dacă-mi
plăcea să fiu eu cea de aici sau să fiu eu cea de acolo.
Cert e că mă găseam pierdută în două ipostaze. Acasă
era bine, mereu ocrotită, ferită de griji, pe un teritoriu
cert unde puteam să mă refugiez, unde știam că nimeni
nu mai aștepta nimic de la mine. Dincolo, eul meu era
rebel. Se lupta pentru independență, să-și mascheze
singurătatea, incertitudinile, temerile… Teama că
ajunsesem la maturitate și trebuia să-mi urmez propriile
decizii, constatarea că lumea era abruptă și adeseori nu
tocmai primitoare. Cel puțin lumea în care nimerisem
eu acolo. Desigur, se poate spune că ceea ce aveam acolo
aveam și aici. Raul nu uita niciodată să-mi amintească
faptul că el era, atunci când era prezent, măcar atât. Și
atunci, de ce mă simțeam fără repere, în derivă? Am
ajuns astfel să mă sustrag … relației, situației, vieții
mele cotidiene, sau sinelui meu revoltat, revenind
aproape cu obstinație în weekenduri acasă. Vezi, așa se
poate explica lipsa mea de identitate, acasă nu era acolo
unde speram.
Se oprește și se uită în jur ca și cum ar căuta repere.
Tace pentru secunde bune cu ceașca de cafea uitată
între degetele fine. Până și eu resimt că aparțin acelui
moment. Ca un intrus, clar, dar nu mă pot desprinde
din el. Câteva momente mai târziu se afundă în poveste,
de parcă nu-i dă pace întreruperea.
— De multe ori am regretat că nu-i semăn Annei,
mai suplă în relațiile cu ceilalți, mai fermă, francă, să știu
să fiu blândă cu cine trebuie și tranșantă la fel. Să știu să
spun „nu” uneori… Nuuu, eu am fost și am rămas prin
definiție ezitantă. Știi ce teamă mi-era în copilărie de
opinia ei, de intransigența cu care judeca totul la rece?!
Știi, sigur știi, să ai așa mamă, dragul meu, și să n-o
remarci e practic imposibil. Tu de la ea ai luat această
tărie de caracter. Te-a format bine și cu atât mai mult
mi-e și mai dragă. Cred că de asta am eu o slăbiciune
pentru tine…
Dau să zâmbesc declarației ei, totodată amintirii
mamei văzute acum prin ochii Larei. Dar înțeleg că
nu intenționează să își suspende mărturisirea și nu mai
spun nimic.
— Mult mai târziu am înțeles câtă complexitate
și generozitate ascundea sufletul ei mare. Pe vremuri,
nimic nu era mai important decât aprobarea ei, nu
conta ce spuneau părinții, cuvintele rostite de ea în
final aveau întotdeauna greutate. Încerc să regăsesc o
amintire concretă din prima mea copilărie alături de
Anna. Și nu reușesc, cu ea e un etern prezent, plin
de impresii diferite, de fiecare dată, plin de vitalitate.
Chiar și acum, când nu mai e… Dar să revin, mă lași
să mă îndepărtez și nu zici nimic, surâde ea. Retrasă în
reveria mea, în fuga bizară a gândurilor mele disparate,
am fost întreruptă de Ramona, care voia să investigheze
aerul meu melancolic. La ce te gândești?, a insistat ea
văzând că mă încăpățânez să tac. La nimic. Doar îmi
lipsise refugiul ăsta aici. Ramona a continuat să mă
scruteze cu o privire sugestivă, lasă că știu eu mai bine,

dar am tras-o de mânecă și i-am menționat apăsat că
nici măcar nu știam cât mă preocupa exact în acea clipă
persoana lui Raul. Era prima oară când articulam asta,
iar în momentul în care terminasem de rostit ultimul
cuvânt, am rămas surprinsă de rezonanța trăirilor mele
nerostite. Eu am vorbit?! M-am adunat repede, nu mă
dădeam deloc în vânt după discuțiile sentimentale,
când toți începeau să te chestioneze: când deveniți și voi
mai serioși în relație? Nu ți-e dor de Raul în escapadele
tale spre casă? De ce nu a venit și el? Dragul de el, ce-o face
singur? Efectiv mi-era groază să stârnesc chiar atunci o
discuție: cum adică, v-ați certat??? Sau o altă avalanșă
de întrebări similare. Nu, nu, lasă, îți spun mai târziu,
am adăugat eu spre mezină. O priveam constatând cu
încântare că se mai adăugase încă o urmă de maturitate
pe chipul ei. Asta-mi plăcea în mod deosebit. Mi-a fost
dragă întotdeauna pentru că știe să asculte, bine, atunci
mi-era mai ușor să comunic cu ea, poate din cauză că
încă mai fugeam de judecata Annei. Știu, nu-mi spune!
Măcar o dată ar fi trebuit să aleg persoana potrivită
pentru confesiuni, nu să copleșesc o copilă cu neliniștile
mele…
Lara își ia timp cât să dea deoparte o șuviță de păr
care îi mângâie tâmpla și, cu o preocupare aparte în
voce, continuă:
— Nici nu mi-am dat seama când s-a produs agitația.
Am observat că tata se precipită spre noi, gesticulând
spre fete și ignorându-mă pe mine. Repede, repede, a
venit!!, le-a atenționat el prinzându-le de câte o mână
și proiectându-le la timp în fața sportivului din cadrul
ușii. Intrigată de atitudinea bizară a lui tata și moartă de
curiozitate acum, m-am tras discret (credeam eu) spre
marginea banchetei, pentru a-l putea examina discret pe
nou-venit. Evident, ca ridicolul situației să fie culminant,
gesturile noastre s-au suprapus, așa că privirile ni s-au
încrucișat rapid. Nici nu mi-am dat seama, concentrată
să-l spionez, că am alunecat de pe banchetă. O totală
neatenție. S-a desprins hotărât din învălmășeala
celorlalți, de parcă nu reprezentau niciun interes, iar eu,
panicată, mi-am căutat cu rapiditate echilibrul pierdut,
odată ce am realizat că plănuiește să mi se adreseze.
Cu un surâs viu în ochi, a ajuns în secunda în care am
reușit să mă redresez. Tu trebuie să fii Lara, nu? Mă
simțeam pierdută, luată prin surprindere – chiar, de știe
cine sunt?! – însă nu mi-era clar dacă îl amuza situația
sau pur și simplu era conștient de farmecul lui personal.
Mă enervase atitudinea lui corectă și îngăduitoare, dar,
mai ales, mă iritase faptul că-i dădusem ocazia să mă
surprindă într-o situație necontrolată. Știi și tu, așa am
fost o viață, așa eram și atunci, nu am ce-i face, odată
îmbrățișată o decizie, merg cu ea până-n pânzele albe.
Și, cum îmi propusesem încă de la începutul acestei
afaceri să nu-i dau prea multă importanță starului zilei,
am avut o ezitare în a-i răspunde ceva, orice, împărțită
între principiile mele, teama de ridicol și gândul ascuns
că e o prezență intimidantă. Ideile însă refuzaseră să
prindă contur, cuvintele să se deseneze în aer, astfel
rămânând cu țiuitul prelung din urechi ca sursă de
zgomot în liniștea apăsătoare și nefirescă din bucătărie.
Doar radioul pornit emana melodios I’m easy, I’m easy
like a Sunday morning… Pe lângă întreaga atmosferă
încinsă, mă descumpănise și mai mult disperarea alor
mei, care ne priveau muți, neștiind cum să reacționeze.
Primul impuls fusese să mă refugiez pe banchetă, într-
un colț, dar în mod straniu, nu mă puteam mișca din loc.
Cu un gest simplu, mi-a cuprins palma în căușul format

de mâinile sale. Contactul fugar, în sublimul lui, susținut
de cea mai delicată, inocentă și aproape imperceptibilă
mângâiere a degetelor, mi-a șters orice urmă de rațiune.
Atât de fugară a fost atingerea, încât am crezut că a
fost doar o părere… David, îmi pare nespus de bine să
te cunosc… Îl auzeam vorbind, dar nu-l înțelegeam. Cu
toate astea, numele lui rezona în mine. David, David…
Ca o poezie. Ce am simțit în acel moment lung, dar
totodată dureros de scurt, nu poate fi pus în cuvinte, ar fi
oricum ciobit de lipsa lor de autenticitate. Nu am putut
tresări, încetasem de mult să mai respir, doar inima-
mi bătea nebună, având impresia că toți aud ecoul
tumultului din mine. Trecuseră minute bune de când
intrase pe ușă și totuși timpul încremenise în loc. Iar eu
am rămas în acea clipă suspendată, închegată doar ca să
dea sensuri noi și tainice vieții. Ce l-a atras spre mine,
ce m-a făcut să ezit, ce ne-a împins unul spre altul, nu
pot să spun cu certitudine. Un singur gând iradia din
mine. Numai și numai pentru acest unic moment am
apărut eu pe lume, ca, timp de câteva clipe, el să-mi
cuprindă palma între ale lui… Atât. David…, o șoaptă
absentă mi-a părăsit buzele. Nu înțelegeam nimic. Am
înțeles în schimb, fără a avea nevoie de alte vorbe în
plus, că zâmbetul lui era doar pentru mine. Nu avea
conștiința sinelui în el, ci conștiința existenței mele.
Admit, situația în sine contribuise și ea la starea lui de
bine, iar eu mă simțeam ca un hoț prins asupra faptului.
N-ar trebui să ne grăbim?, a intervenit tata ușor iritat
și, bineînțeles, surprins de răsturnarea situației. După
cum îl cunoșteam, se abținea serios din a-i spune vreo
două tânărului care acum își pierduse statutul de vedetă
în ochii lui. Fata mea e implicată într-o relație stabilă!,
striga privirea lui întunecată, însă nu îndrăznise să dea
glas vorbelor. Tata, corect cum era, nici măcar nu-și
imaginase că eu voi fi aceea care să stârnească această
reacție și considerase totul atât de nelalocul lui. Sunt
convinsă că se consolase cu gândul că întâmplarea în
sine fusese lipsită de semnificații. Cu toate astea, știa
la fel de bine ca și mine că acea apariție fulgerătoare în
casa noastră nu fusese decât începutul.
Distrasă de vântul care a umflat dintr-odată
draperiile grele ce încadrează ferestrele larg deschise
spre terasă, Lara tace abrupt, mai mult preocupată să
asculte foșnetul lor misterios.
— Nu vrei să continuăm afară?, întreabă ea, înviorată
parcă de adierea ce dă năvală în încăpere.
Nina, cu anticiparea ei de robot programat, intuiește
aceste planuri. Nici nu mă mir când mă ridic din fotoliu
și constat că masa pe terasă este deja pregătită meticulos.
Alte două cești aburinde de cafea, ibricul mic de inox
plin cu lapte cald și câteva pastéis de nata ne așteaptă
cuminți pe fața de masă albă. Lara întinde mâna după
ochelarii de soare și apuc să observ că degetele delicate
îi tremură aproape imperceptibil. Emoția amintirii, îmi
trece mie prin minte și investighez îndeaproape cauza.
— Ești bine, Lara?
— Da. De ce n-aș fi?!, exclamă cu voce monotonă,
ca și cum vrea să alunge întrebarea printr-o indiferență
simulată.
Nu vreau să insist, de ce să o supăr? Mi-a permis
să intru în lumea ei inaccesibilă, dacă plănuiește
să continue, îi sunt deja recunoscător. Ne așezăm
aproape ceremonios. E ceva în colțul ăsta de grădină ce
stârnește poezie împrejur. Pentru câteva minute tăcem
împreună. Ne lăsăm absorbiți în contemplare. Totul
te inspiră la calm și visare, verdele crud, soarele blând,

jocul petalelor viu colorate și mărul din spate, înflorit,
a cărui coroană seamănă cu cea a unei ciuperci uriașe.
Fără să mă privească, revine în miezul relatării, lăsându-
mi sentimentul că destăinuirea devenise între timp o
necesitate.
— Următoarele ore au fost foarte tulburi. Totul
s-a derulat ca prin vis. Participam ca un spectator la
acțiunile mele proprii. Ne-am urcat cu toții în limuzina
neagră care ne aștepta lucioasă în razele soarelui din fața
casei, dar nu reușeam deloc să mă adun. Îmi amintesc
vag ce banalități s-au discutat pentru a da impresia de
normalitate. Când am ajuns, am coborât și m-am oprit
puțin, sprijinită de portieră, privind în lumina jucăușă
a soarelui ce scălda peisajul de vară nealterat din jur.
Mi-am făcut mâna streașină ca să pot privi în depărtare
și am inspirat adânc. Era terapeutic să privesc în jur cu
ochii invadați de lumina intensă și de verdele pregnant.
Ca și acum, dă ea viață gândului meu închegat mai
înainte.
Aducerea în prezent o simt ca pe o ocazie bună să
iau un pastéis de pe farfurie, iar ea îmi zâmbește pe
deasupra cănii de cafea.
— În depărtare, pe deal se vedea zgura ca arsă
de soare. Ce mult trecuse de când nu mai alergasem
cântând și chicotind pe ea în timp ce tata juca tenis
cu unul dintre amicii lui. Mai am și acum în urechi
insistențele lor de a nu mai stârni zgura. Oprește-te și tu
câteva minute, zgâmboi ce ești! Pe atunci, totul era atât
de limpede pentru mine, nu aveam decât concretizarea
momentului, altceva era irelevant… Am abandonat
repede amintirea, simțindu-mă privită. Așa că am
inspirat prelung, lăsând prospețimea dimineții să-mi
inunde plămânii, cât să las loc stărilor mele contrare
să se mai domolească. Nu-mi mai trebuie nimic!, mi-
am spus pentru o dată cu determinare, îndepărtându-
mă de mașină. Dar cât mă amăgeam crezând că-mi
găsisem cu atâta ușurință ritmul obișnuit pe care-l
avusesem înainte de scena din bucătărie! Am pornit
toate trei pe alee, discutând neîncetat, cu naturalețe.
Ori mi se părea mie că se prefăceau, pentru a disimula
tensiunea aceea teribilă? Marie a venit cu Paul, ai văzut?
N-aș fi crezut, după divorțul lor urât. Uite-o pe Alice cum
freamătă de încântare în fața lui David!, le țin eu isonul.
Numele lui m-a gâtuit, aproape că a fost inaudibil
sunetul final. Lara, bun venit înapoi!, au spus aproape
în cor, surprinse parcă să constate că mă pretez și eu la
jocul lor. Ei, dar n-am dat importanță. Eram oricum
pierdută… Locurile din loja principală ne așteptau la
umbră, tocmai bine ca să ne putem instala confortabil.
Acum, după efortul făcut, doream cu desăvârșire și să
mă ancorez în prezent. Trecuse prea mult timp de când
nu mai avusesem o emoție, iar consecințele mă speriau.
Nu aveam alte opțiuni, înțelegi dragul meu! Trebuia să
rămân acolo, dinamică, să nu le alterez bucuria zilei…
— Și? Ai reușit?, o întrerup eu pentru prima oară,
oarecum sub impulsul dictat de faptul că mi s-a adresat
direct în confesiunea ei.
— Ei, aș! Da’ de unde! Am încercat, sigur, dar nu mă
puteam deloc sustrage acelei clipe amețitoare…
Profită de întrerupere cât să muște dintr-un pastéis.
Surprinzător, nu pare impresionată de gustul delicios,
deși sunt adevărate ispite tartele astea portugheze. Eu
ronțăisem tacticos două deja. O depune solemn pe
farfurie și continuă:
— La ce meci asistăm mai întâi?, am întrebat eu
nesigură. Dar nimeni din jur nu știa, iar Anna chiar

ridicase din umeri dezinteresată. Își propusese să aibă
câteva zile amuzante, iar ăsta era un motiv în plus să
se bucure de noi. Restul era de umplutură, ca să se
poată deconecta de tot. De ce nu puteam să fiu și eu
ca ea? Oarecum detașată, mereu cu o doză de umor la
îndemână, apreciind momente de genul ăsta. Dar în
loc să mă destind, m-am văzut confruntată cu cele mai
ambigue trăiri și asta într-un timp atât de scurt încât
m-am simțit repede epuizată. Totul era intens, fără să
știu prea bine de ce sau ce… Pe măsură ce meciurile se
desfășurau pe teren, apariția lui David devenise aproape
insuportabilă, fiecare privire, fiecare respirație făcându-
mi rău fizic. Cât nu a jucat, a stat și el în tribună, două
rânduri mai în față. Îți dai seama că dacă juca din primul
meci, puțini mai aveau vreo șansă să ajungă în finală.
Deși mă luptam să evit orice contact, nu-mi puteam
desprinde ochii de pe el. M-am mustrat singură cu
severitate, mi-am mușcat buzele cu putere sperând ca
durerea să înlocuiască agitația, mi-am dus discret mâna
la piept încercând să-mi liniștesc trepidația inimii, dar
totul o luase pe un făgaș de necontrolat. Nu înțelegeam
deloc ce se întâmpla. Mă chinuiam să găsesc similitudini
în trecut, reacții cât de cât familiare, emoții vechi, dar
totul era nou. Cât de puțin (sau mult?) a trebuit ca să
mă desprind de ceea ce credeam eu că sunt și să devin
ceva nedefinit încă pentru mine? Oricum, aveam să
descopăr curând că nu voi mai putea fi niciodată ființa
aceea de dinainte, măruntă și pierdută în tot felul de
platitudini irelevante.
Se scutură ca de un frison și mă fixează insistent,
căutând înțelegere, oarecum abătută și dezorientată.
Sau, mai degrabă, dezarmată. O are în întregime,
dintotdeauna, înțelegerea mea. Cred că-și dorește să se
sustragă măcar câteva secunde emoțiilor ce o asaltează
treptat, venite dintr-un trecut nerostit până acum. Ca
și cum e pe cale să îmi dezvăluie o taină neștiută, se
apleacă spre mine conspirativ:
— Știi, unii oameni pot trăi o viață întreagă într-un
singur minut.
O privesc impresionat și mă asigură cu cochetărie
regăsită.
— E o replică de film celebră care-i aparține lui Al
Pacino. Din Scent of a woman. Ai văzut vreun film cu
el?, turuie ea, fără să observe că devenisem extrem de
atent. Nu cred, se grăbește ea, ești prea tânăr…
Mă intrigă. Pe de o parte mă consideră atotștiutor,
pe de alta mă pune la îndoială. Știe că insuficiența mă
deranjează în general, iar superficialitatea mă întristează.
Nu mă dau în vânt după filme vechi, dar, surprinzător,
văzusem câteva pelicule cu Al Pacino.
— Deși mi se păruse senzațională replica, continuă
ea ca și cum nici nu aștepta vreo reacție de la mine,
nu mi-am imaginat că acest lucru mi se va întâmpla
mie vreodată. Cu câtă uimire găsesc acum c-am trăit
în fiecare secundă a întâlnirii, am crescut, am evoluat,
m-am maturizat și m-am transformat. Mă puteam
dizolva în orice moment, împlinită pentru că i-am
simțit atingerea ființei ca pentru eternitate. Atât, și
fusese suficient! M-am scuturat ca dintr-o reverie când
s-a anunțat că urma finala. Cine a ajuns să joace cu
David? Ce făcuse tata? Nu-mi amintesc decât că între
meciuri s-au servit sendvișuri și băuturi răcoritoare.
M-am regăsit în mulțime, dar nu știam prea bine ce
spun și cu cine vorbesc. Mă forțam să ronțăi o felie
de brânză, dar nu puteam înghiți. Zâmbeam șters,
amețit, când cineva încerca să mă abordeze. Dar îmi

amintesc cu claritate delirul ce mă cuprinsese atunci
când privirea lui albastră mi-a surâs din nou. M-am
simțit vinovată, întreaga derulare avea ceva nepermis,
injust în ea. Nedrept pentru alții… Iar el continua
să mă fixeze total absorbit. A înclinat paharul cu
limonadă în gest de salut, iar eu n-am fost în stare să
simulez vreun gest. Nimic. Ochii cred că mi-erau goi.
Zâmbetul lui tandru diminuase totuși puțin din efectul
predominant, care era ca o izbitură puternică. Parcă îl
mai experimentasem odată, nu? Când? Undeva departe,
într-o bucătărie liniștită… Figura lui nu transmitea
echilibru, încredere și determinare. Nimic abuziv, nicio
falsitate. Se desprindea doar mesajul existenței lui.
Timp în care, transfigurată probabil, eu mă sprijineam
de tăblia barului, într-un dezechilibru emoțional
covârșitor. Când ne-am reluat locurile în lojă, David a
ținut un discurs despre naturalețe și prietenie, despre
frumos și bucuria de a-l contempla. Părea atât de nobil
și frumos, acolo, în mijlocul terenului roșcat. Cuvintele
cu care și-a încheiat discursul m-au dezintegrat atunci,
mă urmăresc încă… Le știu pe dinafară. Vrei să le auzi?,
mă întreabă pe neașteptate, de parcă aici se termina
răbdarea mea și trebuia să îmi ceară aprobare.
Dau din cap, incapabil să vorbesc.
— Am crezut că până acum am cunoscut tot ce era de
cunoscut, că am trăit orice emoție posibilă și că nu mai am
ce descoperi. În dimineața asta însă, undeva într-un colț
de bucătărie oarecare, pe o banchetă mică, am avut impact
cu o ultimă emoție blondă, ireală, totodată palpabilă și
fermecătoare. Pot să spun doar ca o promisiune că o să
îndepărtez orice obstacol din cale pentru ca această clipă
din urmă să fie bucuria definitivă a restului vieții mele.
S-a înclinat, și-a luat racheta de pe bancă, salutând
publicul care aclama virulent, timp în care Ramona și
Anna mă țintuiau înciudate. Ele înțelegeau, publicul
nu. Păreau supărate. De parcă aș fi avut vreo vină, de
parcă m-aș fi putut împotrivi acelei chemări irezistibile.
Și cu ce greșisem? Nu făcusem nimic, mă justificam eu în
gând, derutată. Dintr-odată, mi i-am amintit și pe ai
mei. Oare au auzit? Cum nu! Cum o să le explic? Ce o să le
spun? Când nici eu nu știam prea bine ce a fost. Ce este…
Ce va fi…
— Și? ce a fost?, am întrebat eu mecanic, gâtuit la
rândul meu de emoție.
Dar cunosc finalul. David Pop, pentru că el era cu
certitudine, nu fusese căsătorit niciodată și nici nu se
zvonise vreodată despre vreo legătură romantică pe care
să o fi întreținut cu o persoană misterioasă. David murise
într-un accident stupid de mașină și, dacă stau și fac un
calcul, reiese că, dacă povestea lor a avut o urmare, a
fost una de foarte scurtă durată. Turneul de care tocmai
povestea Lara avusese loc în iunie 1993, o simplă
căutare pe net și găsești referirea exactă la respectivul
eveniment. Curiozitatea mă împinsese cu ceva vreme
în urmă să fac această căutare, prea se mergea în vârful
degetelor în jurul Larei când se făcea vreo aluzie la o
pretinsă relație. Iar accidentul care tulburase lumea
întreagă s-a întâmplat cândva în primăvara următoare.
Nu mă felicit pentru descoperire, în mod bizar, mă simt
vinovat, de parcă efectul nimicitor eu îl provocasem. Nu
știu ce să-i spun, cum să o consolez, dacă este posibil.
Lara mă privește abătută, iar eu înțeleg că asta a și fost
intenția ei, să mă ajute să pun cap la cap totul, să nu
aștept o urmare. Știe că sunt pasionat de tenis, știe că
citesc mult și mă informez constant, mă numește în
glumă enciclopedia ei ambulantă. Urmarea i-a aparținut

ei în întregime. Cele câteva luni pe care le-au avut
împreună rămân în umbra amintirii ei exclusiv. Noi,
străinii, nu avem acces la ele. Ironia hidoasă a vieții mă
irită, promisiunea lui de a înlătura orice obstacol a fost
în zadar. Chiar nu este posibil să-ți ocolești destinul?
Să te abați de la reguli, să fentezi viața? Stângaci, întind
mâna și îi mângâi brațul care se odihnește imobil pe
masă. Își ridică ochii plecați și surâde stângăciei mele
cu dragoste maternă.
CEAÞA
L umina lăptoasă a dimineții mă deranjează,

senzația de vizibilitate redusă inducându-mi
un disconfort suplimentar. Este soare și ceață în același
timp, ceea ce creează un efect de lumină filtrată care-mi
inundă enervant ochii. Nu este situația cea mai fericită
să mă aflu la volan și cumva, încep să experimentez o
stare de îndoială inexplicabilă. Golul din stomac s-a
accentuat ridicol, fiind nevoită să mă abat de la ritmul
prestabilit. În weekenduri nu prea am obiceiul să
ies din casă la prima oră din zi. După un kilometru,
transfer deja emoția legată de șofat asupra altor lucruri,
a căror importanță o neg cu metodicitate, numai pentru
că găsesc mereu o portiță de evadare spre o zonă de
confort. Cu alte cuvinte, mă complac în huzurul
unei scuze potrivite: nu e momentul. Niciodată nu e
momentul, dacă mă întrebi pe mine. N-am idee de ce
aleg întotdeauna calea întortocheată, evitând drumurile
drepte. Și, până la urmă, ce lucru a suscitat această
atmosferă nerezonabilă care mustește de îndoială
împrejur?
L-am depus la aeroport și cred că un gând a vrut
să se închege. Gândul a dispărut așa cum apăruse. Pe
nesimțite. Nu mă oferisem voluntar să fiu șofer. Mă
alintasem, ca de obicei: „Condu tu până acolo. Dacă stai
după mine, o să întârzii.” La Drop off, unde mișcările
trebuie să fie alerte și să nu tărăgănezi, am schimbat
locurile. Dar înainte, am ezitat un pic. Să mă dau jos și
să ocolesc mașina, sau să fac schimbul de locuri escaladând
scaunele? Cumva, speram să evit contactul cu vântul
înțepător de octombrie neprietenos. „Ce faci, nu treci
la volan?”, m-a smuls din reverie vocea lui. Am ridicat
ochii, căutându-i privirea în oglinda retrovizoare. Era
prea preocupat să mă observe. Se lupta nervos să-și
scoată valiza din portbagaj. Dacă nu cobor, n-apuc să-l
mai îmbrățișez o dată, m-am panicat, dar sensul sunase
altfel în minte, mai alarmant. „Stai, te ajut eu”, am
sărit din mașină, fără să mă mai gândesc la opțiunile
dinainte. M-am repezit să trag de cureaua încăpățânată
a genții de voiaj, agățată de lada mea de cumpărături
uitată în portbagaj. Degetele ni s-au încrucișat o
secundă și m-am bucurat, deși el nici nu a sesizat. A
trântit portiera portbagajului cu mai multă forță decât
era nevoie. Sau doar mi s-a părut? Atunci și-a răsucit
privirea spre mine și m-a văzut înfrigurată. „Hai, fugi
în mașină, mă descurc de aici”, m-a îndemnat el. Ne-am
îmbrățișat și s-a desprins grăbit. Dar l-am oprit și l-am
tras înspre mine. M-am lipit de el pentru o ultimă oară,
adâncindu-mi fața în haina lui, să-i adulmec parfumul
bine ascuns sub veșminte. M-a sărutat apăsat și iar s-a
desprins, cu răceală, mi s-a părut. De ce mă simt mereu
abandonată, când pleacă chiar și pentru scurt timp? Un
angajat care supraveghea buna desfășurare a Dropp off-
ului m-a săgetat cu o privire rece. Rămăsesem neclintită
privind în urma lui cum se îndepărta de mine și se

apropia de clădirea uriașă a aeroportului. Nu băgasem
de seamă că se crease un pic de haos din cauza mea.
Am urcat la volan cu un sentiment de vinovăție
imprimat pe figură, dar n-am pornit imediat. Am stat
să selectez pe navigator o rută ocolitoare, ignorând
agitația în crescendo a omului mult prea neînțelegător
cu starea mea actuală. De abia într-un târziu am depăsit
iregulamentar benzile marcate cu linie continuă și am
apucat să observ un zâmbet recunoscător pe chipul
omului care gestiona regulile acestei zone destinate
depunerii rapide a pasagerilor. Nu era de gheață,
totuși... Am examinat încă o dată harta si am remarcat
că pe GPS zona desemnată poartă cu totul alt nume.
Kiss and fly. Mi s-a părut, nu știu de ce, foarte amuzant.
Și am început să întorc în minte variantele, repetându-
le până și-au pierdut din noimă. Cum suna mai bine?
Sau mai autentic? Dropp-off sau Kiss and fly? Voind să
amân acel tremur care se lupta să pună stăpânire pe
mine, să elimin ghemul ce căpăta proporții în stomac,
am început să reflectez la acest amănunt. Hm, tocmai am
încheiat teatral, cu gesturi de artistă, un act predestinat.
M-a sărutat și a zburat. O.K., va zbura în curând, dar,
you get the idea... Așadar, cum sună mai bine? Dropp-oof
sau Kiss and fly? În fapt, varianta expusă de navigator
era mai relevantă, pentru că, da, îți săruți partenerul
care se îndreaptă spre terminalul intitulat Plecări
și, gata! O optică bună, depinde întotdeauna din ce
unghi analizezi. Asta, dacă-l pui pe el în prim-plan și
rămâi cu persoana dragă în gânduri. Dacă, dimpotrivă,
inventatorul noțiunii s-ar fi ghidat după emoțiile celui
care rămâne, perspectiva ar fi cu totul alta. Îl depui și,
gata, nu mai încape nicio discuție, Dropp-off devenind
realitate.
Cât epuizasem mental subiectul, m-am trezit că
mă îndepărtasem de aeroport. Dau mai tare sonorul la
radio și încep să bat darabana pe volan. Gest menit să
estompeze gândurile haihui. Să mă sustrag dorului si
ideii că ceva absurd urma să se întâmple. Ce? Cum să
alung dezolarea ce m-a cuprins? Îi cer simpaticei Siri
să-mi identifice melodia, care chiar îmi place cum sună.
La asta se pricepe bine Siri. Nu mă îndoiesc deloc de
baza ei de date exhaustivă. Mă informează cu aceeași
încredere de toate zilele: I’m pretty sure this is ‘I don’t
wanna dance’ by Lady Linn and the Marvelous Seven.
Mi-e ciudă pe ea, mereu atotștiutoare. Siguranță de
sine sâcâitoare. Mă abandonez notelor melodiei. Prind
versurile din zbor și încep să fredonez, aruncând încă
un ochi spre navigator pentru confirmare. Ieșită pe
rampă, constat că traficul e dens pentru o dimineață
de sâmbătă. Ieșirea spre autostradă mi-e blocată mai
în față, însă nu am o vizibilitatea prea bună ca să
disting elementele perturbatoare. Bucuroasă c-am făcut
alegerea bună și uitând de starea de vid de mai devreme,
mă angajez pe șoseaua laterală. Drumul relativ cunoscut
ar trebui să nu presupună dificultăți, dar nu îl parcurg
regulat, așa că prefer să ascult în continuare indicațiile
laconice ale hărții conectate la sateliți. Îmi trag din
reflex pe ochi ochelarii de soare, jenată de lumina bizară
care nici nu răzbate, nici nu renunță să fie. Mă intrigă
acea iradiere stranie, păstoasă, care devine treptat și mai
întunecată prin lentilele polarizate. Îi cobor pe ochi,
îi dau deoparte, dar retina mi-e zgâriată imediat de
lumina insistentă și învăluitoare. Mă joc așa o perioadă,
nehotărâtă. Într-un final mă decid să-i păstrez. Ca o
armură ce mă protejează de evenimente incerte.

Înaintând, constat că fenomenul se intensifică
și, după aproximativ 5 kilometri, densitatea ceții
obturează deja radiațiile soarelui, sugrumându-i de tot
lumina. Renunț cu un gest ferm la ochelarii de soare,
aruncându-i pe scaunul de alături. Tai ceața obscură cu
viteza mică a mașinii privind atent pe geamul lateral,
spre câmpurile acoperite de pătura albicioasă. O pâclă
ca o vată de zahăr care, în loc să fie repulsivă, atrage
irezistibil. O dorință acută să mă pierd în ea, să nu
mai revin, mă invadează subit. Ce-ar fi să dispar?, mă
anihilează gândul. Să dorm. Să tac. Să aștept. Definitiv.
Pentru totdeauna. Aburul lăptos mă deconectează
alarmant de la realitatea imediată. Nu mă pot opune.
Subzistă ceva în înlănțuirea lentă a ceții ce înghite
parșivă pajiști crude, geometria regiunii, drumuri, sate
îngrijite, mașini și gânduri. Mai ales gânduri.
Înaintez din instinct și, mai ales, ghidată de navigator,
nereușind să disting demarcația șoselei. Nu știu unde
mă aflu, nici măcar orientativ, iar semafoarele devin
vizibile de abia când ajung în dreptul lor. Treptat, o pace
interioară începe să se facă resimțită. Nu o explic, dar
știu că se apropie un moment neprevăzut. Calm. Ca și
cum toate amănuntele se disipează în mine. Senzația că
traversez timpul, oarecum absentă față de desfășurarea
lumii înconjurătoare, se materializează și impetuozitatea
de șofer agil mi-e subit înlocuită de o precauție maximă.
Nu trebuie sub nicio formă să mă las absorbită de ceața
amăgitoare. În tip ce mă lupt cu amăgirile externe,
sesizez că mă apropii de o zonă familiară. Pădurea, ca
o gaură neagră, începe să se etaleze ochilor mei care
scrutează intens împrejurimile. Accelerez și orice
urmă de îndoială se împrăștie în eterul dens. Renunț
la navigator definitiv și-mi continuu drumul convinsă
că pășesc pe un teritoriu cunoscut. Știu și nu știu.
Recunosc și nu recunosc. Cu toate astea, indicațiile
impersonale ale vocii atribuite de sistemul de navigație
alterează dorința de contemplare a frunzișului ce cade
greu peste aleea care capătă nuanțe de chihlimbar,
desprinzându-se din pâclă. Ezit, dar ezitarea mi-e
aproape imperceptibilă. Trag de volan și opresc mașina
pe stânga, acolo unde-mi permite geografia locului. Nu
mai țin cont de regulile de circulație, pădurea are legile
ei proprii. Eu doar mă supun cu smerenie lor. Și ele
oricum se anulează când timpul devine doar o noțiune
abstractă. Copacii împresurați de ceața gri îmi par, în
toată grandoarea lor, doar eterice năluci. Câteva raze
timide ale soarelui se chinuie răzleț să răzbată până în
inima pădurii, dar crengile înalte și golașe se înălță spre
cer blocând lumina. Culorile de octombrie la început
insesizabile, le pot distinge acum. O pată vie, dar din altă
viață, se străduie să străpungă ceața. Frunzele arămii de
pe jos, covorul îmbogățit cu detalii de culoare, coroanele
copacilor împletite, crengile neclintite încep să-mi
șoptească. Tulburătoare ceață tainică. Mă aplec spre
bancheta din spate și trag grăbită cu degetele de cureaua
Nikon-ului. Noroc că l-am uitat în mașină!, apuc să mai
îmi spun. Mă cheamă, mă strigă, șoptește. Deodată,
cugetul mi-e anulat pentru a fi predominat doar de un
singur gând. Să cobor, temătoare că perfecțiunea acelei
dimineți se va disipa ca-n vis. Pășesc fără să îmi dau
seama că merg, înaintez vrăjită, dar uit că îmi atârnă
aparatul în mâna dreaptă. Fermecată, absorb pe retină
imagine după imagine și ascult când șoapte dese, când
strigăte nedescifrate. Mai fac un pas și mă înghite toată.

DEZOLAREA
SFÂRªITULUI LUMII
M ă numesc Maya și am 41 de ani, iar dezolarea

sfârșitului lumii mă cuprinde încetișor. Am
rămas singură pe lume în colțul ăsta abandonat al
pământului și de la o vreme nu mai sunt în stare să
țin șirul zilelor ce se scurg cu o lentoare sufocantă. Tot
ce pot face este să diferențiez doar ziua de noapte și,
cam atât. Mă strădui în zadar să îmbrac într-o notă
de normalitate desfășurarea absurdă a evenimentelor
disparate. Cum să dau un sens lucrurilor, dacă eu
renunț la a fi eu? Să mă trezesc în fiecare dimineață,
să-mi fac rutina obișnuită, să mă încadrez în timp și
spațiu bine delimitate, să mă felicit pentru ce am reușit
de-a lungul zilei și să mă mustru pentru ce am neglijat.
Cu alte cuvinte, să-mi număr binecuvântările, deși sună
ridicol în situația asta. Cel mai dificil îmi pare să concep
planuri. Din cauza incertitudinii sau poate a resemnării,
mă opresc la jumătatea lucrului început și o iau de la
capăt. Dacă aș fi sinceră, nici asta n-ar fi o problemă.
Ci imposibilitatea aceea de-a alunga sentimentul că
sunt propria-mi prizonieră, captivă într-o proiecție a
minții. Da, asta mă macină cu adevărat. Posibilitatea
de a remedia starea asta înfricoșătoare se întrezărește,
oricum, doar în cazul în care-mi fixez niște repere
palpabile.
De abia închegate gândurile și mă trezesc numărând
frenetic pe degete zilele trecute de când recitisem
pentru a suta oară e-mailul vechi al Annei. Pe atunci mă
iritase incapacitatea ei de decizie și-i reproșasem lipsa
de curaj. Să plece cu mine. Să lase-n urmă precaritățile
și să mă însoțească în voiajul meu în jurul lumii. Surori
forever, nu așa glumeam? Nu știam nici eu că mă voi
opri din acel periplu. Dar Marc apăruse la momentul
oportun. Am uitat pe loc de expediții, de dorul meu
de ducă, prezența lui Marc mi-a anulat orice intenție
de a călători. Ne-am mutat împreună, am conceput
noi idealuri, am râs, singuri împotriva întregii lumi.
Absența Annei s-a diminuat între timp. I-am imputat,
ce-i drept, că nu mă urmase. Răspunsul ei senin a
venit mai târziu. Acum îmi este religie. De câte ori am
nevoie de o senzație veche, împăciuitoare, o regăsesc în
cuvintele scrise de ea.
Resping slăbiciunea care se insiunează dacă mă
abandonez trecutului. Nu e loc de ea. Nici timp. O
singură neatenție și se termină totul. Simt cum se
infiltrează sfârșitul, dar alung momentul cât pot. Ca să
funcționez cât de cât normal, am presupuse preocupări
ce țin de domeniul imediatului. Mă tem totuși să intru
pe aplicația calendarului de pe telefon. Dacă următoarea
cădere de curent durează mai mult decât de obicei? Mai
am doar 35% baterie și orice accesare îi soarbe viața.
Îl păstrez doar pentru urgențe. Numai gândul, și încep
să-mi masez palmele transpirate de groază. Ca să mă
liniștesc, îmi rostesc în surdină cele câteva cuvinte

învățate de la Marc, pe care am ajuns să le șoptesc ca pe
o mantră. Marc… Mă sfâșie neputința. Dorul dens ce-
mi anihilează celelalte simțuri, care ar trebui să rămână
alerte. Ce brutal i-a fost sfârșitul! Dar nu mă gândesc,
e prea mult pentru mine. Trebuie să rămân neatinsă de
durere ca să supraviețuiesc.
Mă scutur împotriva voinței și revin în prezentul ăsta
cu aer de permanență riguroasă. Încerc să rememorez
ultimele evenimente înlănțuite pentru o eventuală
conformitate. Pentru restabilirea timpului care mă
sâcâie. Nu mai știu nici dacă s-a încheiat luna august, în
urmă cu câteva zile mă chinuisem să-mi amintesc dacă
august are 30 sau 31 de zile. Mă incomodează lipsa asta
de reper temporal, dar dificultatea de a-l restaura din
amintiri îmi creează un disconfort la nivelul umerilor
aplecați de concentrare. Mă simt distrasă și de amestecul
detaliilor inconsecvente, care apar pe alocuri cât să mă
destabilizeze și mai tare. Nici nu știu ce mă sperie mai
mult, singurătatea, țiuitul urechilor care tânjesc după
sunete stridente sau întunericul care intervine periodic
în liniștea mea grea, întreruptă ritmic de ticăitul ilogic
al ceasului de perete mare cât o roată de car și gândurile
febrile care aleargă să găsească soluții la îndemână în
caz de… Nu, nu vreau să mă gândesc!
Fac un inventar rapid. Baterii AA și triplu A mai
am și, oricum, nu se consumă prea curând, lumânările,
decorative odată, le am dispuse în întreaga casă, la fel
și cutiile de chibrituri de diverse mărimi. Noroc că
mă impulsiona pe vremuri să le cumpăr, doar pentru
că mă încăpățânam să găsesc o anumită dimensiune.
Dimineață îmi venea să râd, dacă nu iau în calcul
dezordinea instalată apocaliptic în urma cataclismului,
răvășeala păturilor moi, catifelate și colorate vesel,
întâlnite prin casă, pe brațul canapelelor, prin paturile
din dormitoare și căzute pe jumătate din fotoliile de
răchită, penumbra permanentă, lumânările licărind
molcolm, tandru, și atmosfera neglijentă, aș crede că
efectul este acela de după câteva nopți de amor nebun.
Cele câteva lanterne achiziționate de-a lungul
timpului sunt plasate în patru puncte esențiale din
casă. Una e pe comoda de lângă ușa de la intrare, alta
în dormitor, sub pernă, a treia este la fereastra alăturată
ușii de la terasă și pe ultima am pus-o la un moment
dat în biblioteca din camera de zi, să o pot apuca în
grabă dacă întâmpin ceva neprevăzut, ceea ce e oricând
posibil. Sus nu urc decât ca să deschid din când în când
geamurile tăiate în acoperiș. Sunt singurele pe care le
pot deschide fără să-mi fie frică de vreo invazie. Cobor
repede înapoi de fiecare dată. La etaj, aspectul de casă
părăsită mă îngrozește și mai tare. Dar refuz să mă las
pradă fricii sau impulsului de a întrerupe rutina. Seara
urc iar, să le închid. M-am înconjurat de tot soiul de
jurnale și magazine, deși de ani buni n-am mai citit
presa tipărită, o grămadă de tomuri de ficțiune la
care nu mă mai gândisem de multă vreme sunt lăsate
în dezordine pe podeaua de lemn masiv, alte câteva
cărți motivaționale le-am etalat pe standul de lângă
canapeaua brună și am împrăștiat prin toată casa, ca pe
niște petale de trandafiri, toate fotografiile pe care le-
am găsit prin casă. Doar cele înrămate au rămas la locul
lor. Mă așez adeseori printre ele, lângă măsuța de cafea
din camera de zi, pe covorul ce imită scoarța de copac.
Chiar dacă am noroc și nu se întrerupe curentul,
tensiunea mică nu-mi dă nicio șansă să mă conectez pe
rețeaua wi-fi. Am repornit de nenumărate ori routerul,
dar se stinge de fiecare dată, cu un clipocit roșu și mofluz.

Sigur mai sunt supraviețuitori care răspândesc ultimele
știri în cel mai mare secret. Cei câțiva izolați care caută
modalități de comunicare în pofida incapacității lor.
Nevoia aceea să propagăm vești, să stabilim conexiuni,
să devenim iar o comunitate. Mă întorc cu fața la
perete, rugător, dar cărămida în care e fixat radioul
cu aspect vintage, așa cum e crăpată pe alocuri, parcă
îmi râde hidos înapoi. E stricat. Mi-am adus ieri sau
alaltăieri trusa de unelte din garaj și, în lipsă de ceva
mai bun, am decis să investighez defecțiunea aparatului
tăcut. Nu-mi amintesc când. Muncesc să restabilesc
ordinea temporală, dar nu-mi iese. Să fi fost ziua când
plouase în casă, cum uitasem fereastra de la mansardă
deschisă? Am etalat ordonat pe jos șurubelnița și trei
vârfuri magnetice de variate dimensiuni, creionul
pentru testat tensiunea, patentul și ciocanul, căruia nu-i
găsisem inițial rostul. Nici nu a fost nevoie să zgândăr
subconștientul ce-mi fierbea haotic. M-am repezit
și, după ce l-am înhățat cu o apucătură strașnică, am
început să izbesc furibundă cu ciocanul în perete. Urlam,
descătușând ultimele deznădejdi acumulate. Am plâns
în ziua aceea, să fi fost ieri, să fi fost alaltăieri, mi-e greu
să-mi aliniez secvențele din cap pe axa temporală. Am
plâns de ciudă că sunt vulnerabilă și mică, într-o lume
abandonată, fără forța necesară de a dărâma din temelii
o casă nelocuită. Deși este lăcașul și refugiul meu. Am
plâns pentru că intenția mea de a desluși semnificațiile
grotești ale nemărginitei speranțe că va fi bine nu mai
are niciun temei.
Îmi dau seama de violența gestului disperat, și
crăpăturile adânci ale zidului îmi zgârie ochii. Mă întorc
cu spatele să nu mai văd cărămida roșie și încep să plâng
încetișor, mocnit. Mă doare tot corpul tensionat și mi-e
frică. Palmele dureroase de la cât strânsesem ciocanul
gigantic în pumni mai zvâcnesc câteodată, iar acum mi
le simt încinse. Mă frustrează inconștiența abandonul
delirului de zilele trecute. Am distrus singura șansă să
mă conectez cu cei câțiva care au scăpat cu viață după
cataclism. Mă ridic, îmi șterg lacrimile și mă dau doi
pași înapoi. Trebuie să analizez la rece urmările. Observ
că fisurile adânci din perete s-au întins până la ceasul
care imită aspectul orologiilor întâlnite în gările mele de
altădată. Spaima că pot pierde și singura sursă care-mi
indică trecerea simptomatică a timpului mă paralizează.
Mă numesc Maya, am 41 de ani și dezolarea sfârșitului
lumii mă cuprinde încetișor.

Reflexii
P I A T R A D E HO T A R
MONICA TONEA
SPUMA ALBÃ A
UNUI DOR
D rogul ăsta testat acum nu e nou. L-am încercat

prima oară în faza de debut a existenței mele,
când eram copilul străzii și al mării deopotrivă. Nu
știu dacă primii pași ai mei au fost în nisip și e prea
târziu să mai întreb pe cineva. Rămasă adult orfan, prea
timpuriu aș spune, rătăcită printre oameni, nu mai am
pe cine întreba. Știu însă că am crescut cu ea. Sau ea
cu mine, e neclar. A fost o perfectă simbioză, nelăsând
loc de ambiguități. Mi-a fost aliat în caz de furtună. Iar
când furtuna punea stăpânire absolută pe ea, îmi vorbea
grăbit, să îmi spună cu clocot că e aici, e prezentă.
Necontenitul ei freamăt mă speria și reconforta
deodată. Așa am început eu să o inspir. Să îmi dilat
plămânii până la durere. Să o trag în piept ca un nesătul.
Nu doar ea crease dependență, era întreg decorul ce o
alcătuia. Contribuise din plin mirosul inconfundabil
de alge, nisipul gălbui, scoicile sparte de pe țărm, briza
aducătoare de vești amestecate, orizontul înșelător,
velele umflate de vântul aspru… De ce am ales ca drog
marea? Nu știu. Poate m-a ales ea. M-am născut, fără
putința de a alege, la țărm de mare, tulburată de povești
marinărești acaparatoare. Fiică de marinar, am ascultat
cu atenție nedisimulată vuietul ei. Știrile aduse la mal
din întâmplare sau din nevoia nealterată a revenirii mi-
au părut întotdeauna extraordinare. Atunci când alții
o priveau doar ca pe un lucru dat, eu mă înclinam cu
umilință în fața vastității ei. Spuma albă mi-a mângâiat
gleznele dintotdeauna. Revin asupra unui gând cu
încăpățânare de muribund ce se agață de ultima frântură
de realitate. Sper, îmi doresc să aflu cumva că primii
mei pași mi-au fost în nisip. M-am ivit în lumea asta
necuprinzătoare la început exuberant de vară. Venită ca
un vârtej pe lume, cu nesăbuința nou-născutului avid de
aer, am tins spre absolut. Era acolo, doar la o aruncătură
de băț. Mi-a fost imposibil să o ignor. Dar sunt orfană
acum. Pe cine să întreb?!
Șaptesprezece ani mai târziu de la apariția mea
spectaculoasă, i-am jurat iubire eternă, de pe faleza
înaltă în care se aruncau valurile turbate stârnite de
vântul aprig de toamnă înfrigurată. Nu numai că i-am
jurat, dar m-am angajat în abandonul ei, convinsă
că dacă îmi las umerii reci și goi stropiți de ploaia
biciuitoare iscată din talazuri, îi voi demonstra sacrificul
suprem pe care am fost dispusă să-l fac atunci, acolo,
pe loc, țintuită de un vis adolescentin, nesăbuit. Mi-
am tras mai aproape de mine poalele vânturate ale
rochiei de seară și m-am asigurat că privesc direct în
față viitorul incert al unei tinere pline de visuri. Am
plecat împotrivindu-mă – sintagmă confuză a unei
stări care nu lăsa loc echivocului să se strecoare. Dar
apucasem să-i promit că mă voi întoarce. Însă cu toții
suntem predispuși la rebeliune. A venit neașteptată,
insidioasă atitudine de care nu m-am putut scutura.

Avidă de noi descoperiri, perioada de sevraj a fost nulă.
Forța atracției față de alte episoade departe de malul
mării mi-a doborât voința fragilă pe atunci. Am închis
ochii într-un moment de luciditate și i-am șoptit că voi
reveni. Numai de m-ar fi auzit… Ani îndelungați și-a
continuat zbuciumul fără mine. Prinsă în resorturile
rigide ale vieții, lăsam impresia că o uitasem. M-am
smuls din amorțeală odată, când am cunoscut-o
tulbure, în nordul continentului. Am pășit afundându-
mi tălpile în nisipul alb și vast, care, cât vedeai cu ochii,
surâdea blond în soarele îndrăzneț al primăverii. Iar ea,
sub imperiul mareei, părea retrasă în sinele ei adânc și
răcoros. Până spre după-amiază m-a tatonat. Tot ea a
revenit spre mine, bucuroasă de regăsirea în altă formă,
cu același conținut totuși. M-am retras cu repeziciune
înapoi. Nu eram pregătită să-mi ude picioarele goale.
Nu m-a certat, a stat o secundă suspendată, reținându-
și valurile de abia vizibile oricum. Fusese o zi calmă. La
marea Nordului nu sunt decât zile calme sau zile agitate.
Nu există între. Atunci, în clipa suspendată, a tăcut. Nu
i-am mai auzit strigarea. Am ascultat cu atenție, doar
albatroșii flămânzi și lătratul unui câine vesel. Mi-am
răsucit privirea derutată. Am înțeles apoi, voia să-mi
semnaleze că nu este un fenomen izolat prezența ei pe
aici. Că depind de ea. Atât eu, cât și decorul singuratic,
cu aspect de deșert african abandonat larmei specifice
mării. M-am așezat aproape de ea, pe nisipul uscat și
afânat și, fără să-i vorbesc, i-am mărturisit că o iubesc.
Că mi-a lipsit vocea ei pregnantă. Am plâns ca un copil.
Din nou, mi-aș fi dorit să aflu. Au fost primii mei pași
în nisip?
Am plecat de pe țărmul ei neprimitor pentru restul
lumii, cu convingerea că voiajul meu nu a început încă.
Mă pregătise cu murmurul ei neînțeles. Am alergat spre
vest, grăbită să prind răsăritul. Nu-mi păsa că traversez
hotare și kilometri lungi. Mi-am lovit genunchii
de stânci albe, mi-am sfâșiat rochia de roci ascuțite,
m-am ridicat pe vârfuri și am simțit bolta cerului mai
aproape. Se făcuse noapte. Calea Lactee mi-a trimis un
licăr promițător înapoi. I-am surâs încrezătoare. Eram
pregătită să mă conectez la durerile ce mă vor măcina
o viață.
Când am ajuns, m-am întrebat fugar de ce mă
grăbisem. Atlanticul mă aștepta, opulent și glacial. Mi-
au tăiat respirația violența vântului și aerul sărat. Nisipul
biciuitor mă respingea urlând amăgitor. Nu aveam
vreme să caut sunete prietenoase. Doar să absorb în mine
dimensiunea de necuprins a locului răvășitor. Oceanul
a mugit peste vânt, a stăpânit universul și, învolburat,
a sticlit sub soarele timid. M-am îndrăgostit definitiv
de freamătul lui incontestabil. L-am căutat necontenit
de atunci. Pe tărâmuri fierbinți, pe insule rătăcite în
imensitatea oceanului, pe țărmuri întotdeauna reci, dar
de o frumusețe nealterată. Am stat dreaptă. Oriunde
mă aflam și l-am privit, ascuțindu-mi simțurile. Să îl
aud mai bine, să îl înțeleg. Mi-a vorbit în toate limbile
pământului și m-am mirat că nu-și pierde niciodată din
sensuri. Iar eu, cuminte, îl înțelegeam. Nu am mai putut
pleca de la marginea mereu scăldată de ape a Terrei.
Am rămas pe insulă, în apropierea câmpiilor abisale.
Mă înfioram la gândul că sunt adâncimi de nepătruns
doar la o întindere de mână. Nisipul cleios îmi țintuia
tălpile încă nehotărâte. Știam că, într-un fel, și el mă
îndrăgise. Nu i-am vorbit despre asta, tacită trăire ce nu
trebuie mărturisită. M-am instalat acolo, unde vremea
blândă dă impresia de primăvară eternă. Să inhalez pe

îndelete noul drog, atât de familiar totuși. Să nu mă
satur de glorioasa lui întindere.
Adeseori îmi împleteam cărările cu surferi dedicați.
Eu, cu șalul răvășit de vânt în mână, ei, cu placa purtătoare
de senzații. Surâdeam știutori unii altora. Dar calmul nu
aparținea decorului insular. Te poți înșela cu ușurință, să
crezi năstrușnic că oceanul e blajin. Mulți s-au îmbătat
cu această iluzie nimicitoare. Eu nu. Fiică de marinar
experimentat, știusem să-i respect vacarmul. Nu se
exprima niciodată ambiguu. Claritatea ajungea la mine,
nu aveam așteptări deșarte, în ciuda calimei adeseori
instalate pe timp de vară. Venea sporită dinspre Sahara,
presărând pentru amatori neclarități de tot soiul. Dar
eu nu mă lăsam ispitită. Din acest motiv, ne-am înțeles
atât de bine. O singură dată m-am adresat oceanului,
sau alizeelor șuierătoare, nu-mi pot aminti cu precizie.
Vroiam să știu. Mi-au fost oare primii pași în nisip? Nu
mi-a răspuns explicit, m-a lăsat să trasez eu răspunsul
în minte. Așa stând și contemplând apele oceanului,
m-a cuprins un dor nestăvilit de mare ce-și pierduse
consistența sărată, dar care îmi ghidase odinioară cele
mai primare trăiri. De ce se numește marea Neagră,
neagră, atunci când ea, de fapt, e de cele mai multe ori
azurie? Glasul cristalin al copilului accentuase hotărât
cuvântul neagră. Fusese glasul meu din trecut? Glasul
altui copil din viața mea de adult? Nu-mi amintesc.
De ce?, a persistat întrebarea. Fiică de marinar, știam
povestea. De fapt, erau mai multe. Mă oprisem asupra
uneia singure, care avea iz de aventuri greu de relatat.
Marea Neagră poate fi furioasă. Când răsturna corăbii
în vremuri îndepărtate, tulbura nisipurile de la mare
adâncime, răscolindu-le și aducându-le la suprafață.
Devenea atât de întunecată, încât căpătase abrupt
respectul echipajelor maritime.
Meditând la tâlcul acestei istorii, mi-a revenit în
memorie promisiunea făcută de adolescentă. Venise
vremea să plec. Trebuia să mă reîntorc. Oricum, sfârșitul
îl simțisem aproape. Am plecat sărutând apăsat briza
sărată, calima mistuitoare și oceanul ce-mi captase
sufletul într-o închegare etanșă. I-am cerut să-mi dea
drumul, nearticulat. A înțeles. Doar mă duceam să-mi
caut primii pași. Gâfâind de alergătura neprevăzută, dar
imperioasă, am ajuns pe înserat. Mi-a fost frică să cobor
costișa spre ea totuși. Am scrutat împrejurimile și am
recunoscut digul bătut de apă și linia curbă a orizontului.
Era liniștită. Am coborât a doua zi, dimineața, la prima
oră, sperând să fiu singură cu ea. Să îi pot vorbi pe
îndelete, să nu-mi feresc privirea încărcată de eventuali
trecători nepotriviți cu decorul. Coborând, am realizat
că nu știam unde era mai bine să mă apropii. Plaja
largă, goală și statică mă invita să o străbat, dar parcă
nu aveam nevoie de o expunere așa grandioasă. M-am
îndreptat atunci spre dig. Dincolo de stabilopozi se
formase neamenajat un mic golf. Nisip și scoici sparte
amestecate. Cât să încăpem eu și un buchet de trandafiri
galbeni. M-am așezat pe piatră și am inspirat profund,
amintindu-mi. A dat năvală un cumul de stări. Am fost
așa uimită să aflu că nu mă uitase. Că tremura să mă
îmbrățișeze, să-mi cânte, cu nuanța ei de chihlimbar
pierdut pe suprafața scaldată de răsăritul aducător de
vești contrare. În stânga și în dreapta se izbea de stânci,
ademenitor. Am privit mută spectacolul. Și să-i spun ce?
Poate doar să o întreb dacă primii mei pași fuseseră pe
țărmul ei. Nu mai voiam să aflu. Într-un fel, ajunsesem
la convingerea că nu se putuse altfel. Fuseseră! Am

rămas acolo până când o scânteie mi-a aprins sufletul.
Am ars îndelung, invadându-mă de clipocitul tandru
al valurilor duioase. Trandafirii mi-au scăpat din mână,
iar marea mea dragă i-a răsfirat pe suprafața ei, primind
ofranda. Cenușa mi-a luat-o cu încredere, răspândind-o
în nemărginire.
CRISALIDA
A vem nevoie de finaluri fericite mai mult decât ne-am

putea imagina. Acesta fusese ultimul gând
înainte de transformare. Răsucindu-și privirile spre zarea
întinsă, sesiză deznădejdea timpului metamorfozat. O
explozie de senzații îl dezorientă. Faptul că o vreme se
complăcuse în starea lui splendidă de perpetuă crisalidă
nu însemna nimic raportat la vastitatea împrejurimilor
greu de cuprins într-o privire. Începu să alerge în toate
direcțiile, departe de obsesiile condiției preexistente care
îl mistuiseră îndelung până la distorsiunea sufletului.
Sentimentul nou instalat nu-l putu identifica și zborul
îi deveni haotic.
Singurul lucru palpabil fiind doar stagnarea, alesese
să nu se implice o perioadă îndelungată în mărunțișurile
vieții. Iureșul atât de nefamiliar al exteriorului nici
nu-l înspăimânta, nici nu-l atrăgea. Cuibărit în
materialul călduț și delicat din care-și țesuse visele
lui mărunte, trăia o permanentă imitație a fericirii.
Acolo, în confortul adăpostului, îi fusese bine, nimic
dăunător neputând pătrunde până la el. În acel loc
ferit, el dominase cu prezența într-o formă inferioară,
dar nimic nu-l împiedicase să se considere superior.
Printr-o crăpătură, se uita râzând la lumea de afară.
Iată-i și pe ăștia cum se mai agită! Cum se-mpleticesc și cad
fără rezonanță. Niște creaturi ciudate vânând iluzie după
iluzie. Mie, unul, mi-e bine, iar planurile mi se aliniază...
Ba chiar se mirase, cu uimirea unei inocențe pierdute:
Ce, Doamne, favorizează huzurul meu?! Sunt special,
asta e!, se asigurase el cu îngâmfare. N-avea conștiința
sinelui decât în forma egoistă a absolutului indiferent.
A fost șocat când, pe neașteptate, l-a izbit vuietul
uluitor al prezentului ce revenise obsesiv în față,
determinat să-l ancoreze în palpabil. Cum totul se
derulase cu repeziciune, nu avusese timp să constate
că își depășise starea, fusese de mult transfigurat
și aliniat ritmului anost al celorlalți, pe care atât îi
disprețuia. Treptat, senzația înălțătoare că pe el soarta,
cumva, îl va proteja, a început să se domolească. Doar
o secundă se oprise din meditația absentă pentru a-și
arăta recunoștința în gând unei idei, unei noțiuni de
fericire, și atât a fost. Nu a mai apucat să-și finalizeze
preconceputa lui idee. Ajunsese în stadiul de apreciere
cu prea mare întârziere, se disipase deja efectul infatuării
sinelui. Impactul cu realitatea a fost și mai devastator.
Începând cu acel moment de răscruce, a experimentat

o permanentă lipsă de timp. S-a simțit brusc în opoziție
cu ceea ce-a fost, cu ceea ce este. A început să alerge
până la distorsiunea sufletului. Nu s-a oprit, temându-
se că stând pe loc, n-ar rezista fricii impetuoase ce
dădea năvală din urmă. Un nou sentiment s-a instalat

și nu a putut să-l identifice. Degetele-i răsfirate au
încercat inutil să se strângă în pumn ca un simulacru
al eșecului. Fibrele amorțite ale corpului nu răspundeau
la comenzi. Își fixă cu ochi grei palma rigidă, trasată de
linii rare și precare, simțind neputința. Aș striga, dar nu
mă aude nimeni, îndepărtă el orice urmă de conectare
cu imediatul. Sunt singur. Metamorfoza nu făcuse
decât să inducă o mare de temeri și stări alternante.
De dor, de lipsă, de suferință. Oricum, nu știu să le
gestioneze în negativismul situației. La răstimpuri,
revenea asupra ideii de transformare, la momentul zero,
punctul de plecare ce-l separase de lumea dinainte.
Soliditatea alianței simbolice cu restul lumii nefiind
decât o noțiune abstractă ce căpătase proporții doar în
imaginația lui. Se întreba doar dacă nu cumva cei care
experimentaseră înaintea lui o primară senzație a unei
lacrimi concretizate din neputință erau conștienți de
posibilitățile multiple ce se ofereau privirii.
Pentru el, totul era nou și nu neapărat ușor de
înțeles. Oricum, nu mai conta, între timp învățase că
există nu numai deziluzii, dar și obstacole și doruri și
eșecuri. Șocul inițial odată atenuat, lăsă loc infuziilor
de percepții ce se strecurară tiptil. Noi sensuri începură
să se deruleze. Descoperi că nu este deloc special. Doar
dintr-o neglijență divină, poate, fusese ferit și păstrat
la adăpostul crisalidei o vreme mai îndelungată decât
restul lumii.
Într-o clipă de respiro, își aminti o rumoare veche
ajunsă la urechi dinspre zumzetul dens din afară.
Auzise, dar nu înțelesese. Mai târziu, repetase mecanic
cuvintele alarmante, dezgolindu-le de sensuri. Nu orice
omidă se transformă în fluture. Confuzia nu întârzie
să apară. Dacă nu… Atunci ce? Ce sunt eu acum? Știu
ce mă preocupă, știu cum îmi petrec zilele. Vânez senzații,
iluzii, timp. În special, timp. Dar ceva îmi scapă printre
degete… Sunt singur, voalat și mânat de nevoi neștiute,
orfanul întregii lumi, iar lumea este doar praf în ochii
înroșiți de suferință. Se studiase adânc în oglindă și se
simțise pentru o clipă cel mai grandios fenomen din
împrejurimi. Nu mai era altul ca el. S-a aplecat să
vadă mai de aproape liniile trasate pe figura încordată
a reflexiei. Dar dacă totuși mă înșel? Așa-și remarcase
ochii înroșiți de criză, de nesomn. Dubiul obsesiv
preluase imediat conducerea. De atunci, conștiința a
pus la îndoială starea de bine. Îndoielile l-au îndreptat
spre altă etapă prestabilită, dar pe care el o credea
indusă de îndoielile agasante. S-a străduit de atunci
să alunge neîncrederea, forțându-se să-și depășească
starea de latență necuvenită. Până când nu a mai rămas
decât siguranța extraordinară a resurselor proprii, oricât
de greu îi fusese să sesizeze diferențele. Din păcate,
pierduse deja pariul când a survenit constatarea că
transformarea era doar un proces lent. Doar ineditul
îi conferise aerul acela de permanență. Este schimbarea
singura lege universală?, medită el cu un disconfort la
nivelul inimii. Toate se schimbă cu repeziciune, emoții,
sentimente, oameni, lucruri, fluturi. Schimbarea rămâne
aceeași. Singura constantă fiind chiar ea, schimbarea.
Un lucru se învechește. Un om își accentuează viciile.
Sentimentele azi sunt, mâine pleacă… Emoțiile fluctuează.
Fluturii mor. Schimbarea este! Cum a fost și în trecut, cum
este acum, în imediatul meu, cu siguranță cum va fi și-n
viitor, apropiat sau îndepărtat. Derutat, nu reușea să
înțeleagă cum ar trebui să relaționeze cu ea. Senzația
de permanență îl debusola. Să se lase dirijat de ea? Să
se complacă? Să se împotrivească? Se poate influența

schimbarea? Să schimb schimbarea!, ce năstrușnicie…
Într-un final, a îmbrățișat ideea căreia-i acordase prea
multe sensuri. Oricum, ceea ce cândva fusese solid,
exemplar, luminos, acum s-a estompat. S-au temperat
vechile emoții. Totul e trecător, oftă.
Cu altă ocazie, a aflat că maturizarea vine la pachet
cu un întreg arsenal de simptome. Cel mai pregnant
fiind generat de nevoia de a acționa nu doar din
motivații pur personale, cu tentă egoistă, ca mai înainte,
nici din instinct, cum prea bine făcuse alteori. Îl intriga
ungherul neexplorat de el până atunci. Existau în el și
alte stări afective. Altruismul îi fusese străin pe vremuri.
Considerent cu precădere nesemnalat pe când se
adăpostea în coconul cald. S-a trezit odată, la jumătatea
vieții, contemplând ideea care căpăta proporții în
mintea lui pe zi ce trecea. Până atunci nu-i fusese
familiară simplitatea actului, se temuse prea mult că se
pierde pe sine dacă reacționează dezinteresat. Nimeni
nu-l învățase că de fapt devii complet prin dăruire.
Dar nu poți asimila lecții când stagnezi, spunea lumea
întreagă, care-l judecase înainte. Consideraseră cu toții
că el alesese conștient să se izoleze în crisalidă. I-a fost
prea greu să se justifice. Să le explice celorlalți că nu
fusese decât un incontrolabil complex de împrejurări
ce-l reținuse să se manifeste. Crezuse cu tărie că acela
era locul potrivit pentru el. În umbră. În expectativă.
Și mai surprinzător a fost când descoperise din
întâmplare că, prin acțiunile care nu mai puneau în
prim-plan propriile interese, nu încerca deloc să culeagă
vreo apreciere. Poziția privilegiată în care se regăsea
de-o vreme – de a contribui la schimbarea unui lucru
sau fapt mărunt și nesemnificativ într-unul extraordinar,
demers ce bucura întregul Univers, mai puțin sinele lui
preocupat – i se părea a fi suficient. N-a durat mult
însă să ajungă iar la îndoială. Nu era oare asta tot o
formă de egoism disimulată? Există acte dezinteresate
dacă te bucură înfăptuirea lor? Bătând din aripi strident,
intimidat de gândurile ce-și croiau drum la suprafață, a
părut lumii aflate în expectativă, o splendidă manifestare
a frumuseții. N-am învățat nimic, se pare, și-a spus cu
stupoare de abia descoperită. Posibil.
În urma revelației, dureri de tot soiul începuseră
să-i presară pașii incerți. Metamorfoza simțurilor îi
fusese nefastă, extraordinarul clipei și decepția realității
devenind parteneri inseparabili pe drumul ales din
neștiință. Îl usturau venele traversate de clocot, iar
coșul pieptului trosnea amenințător sub presiunea
plenitudinii condiției sale de splendid fluture viu. Ce-i
drept, se simțea mai sigur pe mișcările lui, dar oare era
acesta un câștig garantat?! Balanța înclina spre un „nu”
ferm. Și totuși, un „da” plăpând era acolo. Îl măcina și
mai tare incertitudinea. Splendoarea clipei și decepția
realității sunt parteneri inseparabili, se gândi el. Cineva
l-a oprit din mers tocmai atunci, doar ca să-i comunice
că niciodată nu fusese mai frumos. Hm, s-a întrebat el
molatic, oare te înnobilează suferința?
S-a retras din nou în sinele său atotpătrunzător,
convocând cu această mișcare inedită o serie de emoții
necunoscute lui. Îl speria ideea vidului și, mai ales,
singurătatea. Odată asimilat conceptul că nu orice
omidă se transformă în fluture, și-a tras propriile
concluzii. În primul rând, a înțeles în sfârșit că tot
procesul metamorfozării n-a fost decât un parcurs
dobândit. Nu fusese un dat. Devenim noțiuni, doruri,
amintiri. Suntem doar fire de nisip vânturate în spațiu. Un
ocean de neguri. Doar singurătatea și schimbarea rămân

certitudini. Ultima lui reflecție înainte să dispară în
neant a fost tot de natură existențială. Ajunsese la final,
dar nu reușise să pătrundă cu mintea întregul ansamblu
de adevăruri. Pleca la fel de dezgolit cum venise. Nu
înțelegea deloc de ce fusese necesară suferința. De ce
ne trădează materia?! De ce nu putem domina, ca energie,
clipa? Avem nevoie imperioasă de finaluri fericite, chiar
dacă sunt vândute la colț de către vânzătorul ambulant.
Fugi și cumpără nesperat de multe iluzii, vise, doruri.
Timpul este limitat!
PURGATORIUL
A vusese aspirații înalte, ca și mine, dar înaintase

nesigur prin viață, cu pași evazivi, într-un zig-
zag zăpăcitor uneori. Nu o deranja faptul că, de multe
ori, nu reușeam să țin pasul cu ea. În acele vremuri i se
păruse irelevant pentru că, în ciuda reperelor pierdute,
Alex fusese întotdeauna conștientă de soliditatea
legăturii noastre. Doar eu fusesem singurul care-și
manifestase neîncrederea. Acele indescifrabile trăiri
cărora nu le puteam da de capăt îi defineau existența.
Fără ele, s-ar fi abătut, iar drumurile i-ar fi părut
întortocheate. Lipsa lor i-ar fi adus un dezechilibru în
plus.
Mulți ani mai târziu, ca o mărturisire a unui tainic
gând, îi dăruiam o ediție de lux a Divinei Comedii. Era
un mesaj cifrat cu noime subînțelese doar de ea, iar
ilustrațiile lui Botticelli care îmbogățeau textul căpătau
sensul unei excepționale definiții a unui vis luminos.
Îmi erau inaccesibile cuvintele. Să-i spun că știam, că
înțelegeam. Recursesem la acest gest din disperarea
celui care nu mai avea soluții la îndemână. O iubeam
și nu știam să-i comunic. Umbra privirii ei albastre mă
împinsese să mă grăbesc cumva, lucirea enigmatică se
dizolva alarmant de repede... Mă speriau ochii ei stinși
și obscuritatea în care se refugiase de-o vreme.
Primise cu răceală cadoul neașteptat, încât nu
m-am putut abține și i-am reproșat, uitând că astfel voi
pătrunde în zonele primejdioase ale unei dispute mult
amânate. Nu te-a bucurat deloc cadoul. Mă așteptam la
oarece reacție..., am intrat eu abrupt în discuție. M-am
foit puțin în fotoliu, neizbutind să adopt atitudinea
corespunzătoare. Mi-am dorit să simulez intrigarea,
dar cred că tonul aspru al vocii mele a derutat-o. Cum
să nu... Îmi place, a murmurat ea vlăguită, simțindu-se
mult prea obosită ca să-mi explice aparenta ei lipsă de
entuziasm, acea neparticipare nefirească. Singura forță
disponibilă permițându-i doar să mângâie îndelung
coperțile rigide ale tomului așezat pe măsuța de lângă
ea. Dar e mai frumoasă decât ediția veche din bibliotecă,
am gândit eu fără să articulez. În loc de asta, am ales să
subliniez un fapt cert: Știam că-ți place Botticelli. M-a
studiat câteva secunde înainte de a răspunde. Albastrul
incert al privirii s-a accentuat, devenind gri întunecat.
O clipă am crezut că stăruința mea a enervat-o. Dar
nu... Da, da, a bâiguit ea, absentă, luând volumul greu
în brațe. E atât de viu, Botticelli..., a mai îngăimat în
timp ce răsfoia filă după filă, pipăind gânditoare luciul
imaginilor sublime. Cuvintele monotone, căutate
parcă în străfundurile ei, contrar lentorii cu care ieșeau
la suprafață, se rostogoleau ca niște fiare încinse în
atmosfera tulbure instalată subit în încăperea înaltă.
Cât mă agasase platitudinea din vocea ei! Constantă
nepăsare, am dedus iritat atunci. Fusese un an greu,
orice efort susținut al meu se izbise de o indiferență
plată. Așa crezusem, cel puțin. Nu avusesem curajul
să o confrunt, însă. Dacă aș fi ascultat cu mai mult

interes, dacă aș fi putut interpreta tăcerile, deși-mi
lipsea acuratețea, aș fi observat că verva ei dispăruse
până într-atât, încât imaginea ei devenise doar o copie
palidă a ceea ce fusese cândva. Alex nu mai era Alex a
mea dinainte. O oboseală cronică îi traversa viscerele
încremenite. N-aveam nici cea mai vagă idee că se lupta
cu amorțeala ce insistase să îi posede ființa. În gând
îi spuneam vorbe grele, acuzând-o că nu făcea nici cel
mai mic efort să opună rezistență stării inerte care se
cosolidase împrejurul ei. Cu o ultimă rațiune, survenită
în urma frământărilor din ce în ce mai dese, am găsit că
era meschin să o învinuiesc și de insensibilitate. Dar aș fi
făcut-o, un regretabil reproș, pe care l-am intuit la timp,
cât să-l anulez. În loc să fi remarcat că incapacitatea de
reacționare îi domina până și gesturile cele mai simple,
am pus totul, din neatenție, pe seama nepăsării. Toate
astea le-am înțeles mult mai târziu, când consecințele
aduseseră deja o lumină nouă haosului în care fusese ea
rătăcită. Starea deviantă a sufletului și a minții care îi
dicta pașii în ultima vreme fusese mai puternică decât
Alex, acaparând-o întru totul. Incapabilă să se protejeze
sau să discearnă, năucită și speriată, mai mult ca sigur
simțindu-se abandonată, i-a permis acelei stări să o
invadeze, să-i anihileze treptat simțurile și gândurile,
până la cronicizare. Nu-i mai rămăsese altceva de făcut,
decât să se scufunde într-un somn profund, lipsit de vise.
Umbla printre noi letargică, figură eterică, fără dorințe,
doruri, nevoi sau dureri. Se sustrăsese de la toate, ca
antrenată într-o nesfârșită alunecare spre uitare.
Mi-am dat seama cu greu că fusesem la rândul meu
absent și o neglijasem, iar Alex nu mai era decât o
palidă proiecție a trecutului dinamic de altădată. Mi-
am imputat o vreme că nu fusesem capabil să remarc
semnalele de alarmă. Am recuperat cu întârziere și
asta doar datorită împrejurărilor propice validării,
independente de acțiunile mele, care stăteau în
expectativă, neînțelegând ce se întâmplă. Tot ea, cu
deznădejde și spaimă în privire, mi-a sugerat că rătăcirea
poate fi definitivă dacă nu intervin. Atât a putut face.
Dacă n-aș fi fost atât de angrenat în rutina mea, poate
i-aș fi sesizat varietatea emoțiilor contrare, măcinarea
sufletească, estomparea ființei, alunecarea vertiginoasă
spre vid. Dacă aș fi fost pe fază… Dacă! Nu am fost și
cu asta, basta! Degeaba mai negociez cu întârziere, am
trecut deja în altă etapă acum. A alunecat departe, e
adevărat, dar procesul de vindecare, lung și anevoios, a
dat roade între timp.
Nu știu de ce, acum mă tratez ca după o pierdere grea.

Alex și-a revenit, dar numai pentru că are, indiscutabil,
o extraordinară capacitate de a renaște. A revenit la viață
cu o forță debusolantă, amețitoare. Acum eu mă simt
năucit. O iubesc în înzecite feluri, dar mă simt adeseori
derutat. Am impresia că trăiesc în revers evenimentele.
Episoadele de pierdere temporară a persoanei iubite,
rătăcite printre deziluzii, mă marchează cu câțiva ani
întârziere. În loc să le fi dat ocazia să vină când le fusese
ceasul, dau năvală de abia acum. Din experiență, am
ajuns să trag concluzia că noi, oamenii, suntem ciudați.
Nu ne ghidăm după un tipar linear. Nu emoțional,
oricum. Iar impresia de atemporalitate creează și mai
multă confuzie. Aceste reveniri pregnante din trecut ne

izbesc când ne așteptăm mai puțin, impactul fiind uneori
doborâtor. Nu mai pot discerne adevărurile esențiale de
la o vreme. Mi se zbuciumă în cap, rumegând adânc.
În definitiv, mi-am editat singur pereții imaginari
ai purgatoriului în care mă regăsesc și, preocupat de
singura clipă definitorie, mă întreb acum… Oare soarele
din ochi, pe care-l remarcase Alex, îl mai am ?
CONVERSAÞIE CU
TINE
Î mpărțim aceeași bancă de mai bine de zece minute.

Nici nu s-a clintit când, scuzându-mă, m-am așezat
cu un zâmbet vag lângă ea, la o distanță convenabilă. A
refuzat să aibă vreun contact vizual. Iar eu nu mă aflu
aici ca să privesc. Lucrurile îmi sunt mereu familiare.
Niciodată nu am nevoie de confirmări suplimentare.
Nimic nu mi-e străin, deși adeseori mă trezesc mirându-
mă de complexitatea înconjurătoare. Cât de frumoase
sunt mărunțișurile ce o alcătuiesc! Desigur, își alesese
locul cel mai bun pentru a contempla împrejurimile, de
acolo de la înălțime, banca pe care stă așezată tronează
deasupra orașului viu.
Aici sus vuietul orașului nu ajunge decât ca un
zumzet decorativ. Vântul se plimbă pe aleile din spate și
spre buza colinei șuieră cu virulență, în ciuda faptului că
nu are nicio intenție să tulbure atmosfera. Reușește însă
să acopere vacarmul existent în forfota obișnuită a zilei
într-un oraș aglomerat. Până la urmă s-a domolit. Acum,
lângă pantofii ei delicați, adierea doar răscolește câteva
frunze pierdute prea timpuriu. Cele mai îngălbenite
renunțaseră, cu câteva zile înainte, să rămână suspendate
în coroanele arborilor dimprejur. Pe crengi, încă
predomină un verde crud. Știu sigur că în cădere, oricum,
clipa le păruse eternitate.
Observ că vârful pantofului de la piciorul stâng îi
tresare pentru o secundă. Poate a fost doar o impresie,
dar consider că e nevoie să intervin. Făptura ei indecisă,
sau poate senzația de absență mă determină să-i spun,
fără să întorc fața spre ea:
— Nu e nevoie să grăbești lucrurile, de multe ori curg
ele de la sine, cu o înșiruire aproape firească. Dacă vii în
întâmpinarea lor e altceva. Să le primești, așa cum vin,
deodată sau pe rând, să le îmbrățișezi, să le accepți, să le
dispuți.
Rostesc ultimul cuvânt pe un ton întrebător, ca să-i dau
ocazia să reacționeze, să o îmbii cumva să-mi răspundă.
Să perceapă mesajul pe care voiam să-l descifreze. Se
pretează imediat atitudinii mele inchizitoriale. Deși nu
intenționam să las să transpară că îi înțeleg dubiile, ea
mi-o ia înainte, ghicind unde bat. Răspunde ermetic, la
rândul ei, fără să-și desprindă privirea concentrată de pe
linia orizontului:
— Cum zici tu… În fine… Am observat și eu. Au
ele, lucrurile, un fel al lor de a se-ntâmpla. Ah, uite
cum circulă nebuni pe șosele, o distrage pe ea rumoarea
îndepărtată. Ți se pare normal că alergarea asta vine la
pachet cu alte răspunsuri esențiale?, mă interoghează ea
suspect de alertă.
Simt imboldul de a reacționa promt. Doar din acest
motiv mă aflu aici. Dar nu-i dau curs.

— Nu cred că e nevoie de digresiuni, aleg să îi comunic
laconic. De ce-ți domolești rumoarea sufletească cu
constatări futile despre alții?
Nedumerită, ridică din umeri, fără să-și întoarcă
capul înspre mine. Înțeleg că nu are chef să se explice.
— Îți spun un lucru și nu-ți cer decât să asculți cu
atenție, sparg eu tăcerea instalată. Mă asculți? Nu-i
nevoie să faci presiune asupra lucrurilor, tot se vor
întâmpla cumva. Uneori te pot lua prin surprindere.
În timp ce vorbesc, îi studiez profilul. Se încruntă, a
neîncredere, după care își modifică trăsăturile asprite și
devine iar senină. Înclină ușor din cap, cu un zâmbet vag
întipărit pe obrazul drept, vizibil pentru mine. Având
acordul ei tacit, îmi continuu gândurile neabătut.
— …și le lași. Le lași să curgă. Dacă se întâmplă
să treacă neobservate te miri iar, păi eu unde, cum, ce
făceam? Dar admiți că au fost măcar. Și ele trec, iar tu
rămâi doar cu percepția lor.
Își scutură capul și pala de vânt venită de nicăieri
contribuie în plus la dezordinea părului ei. Își dorește să
știe. Doar de asta mă aflu eu aici, pe bancă, să-i confirm.
Să-i conduc starea de reflecție spre ceea ce este esențial,
nu să o las angajată în gânduri disparate care gonesc
după jumătăți de adevăruri.
— Dar oare, oarecum, le-am căutat eu, sau ele m-au
găsit pe mine? Nu-nțeleg. Nu mai știu. Mi-e greu să
discern acum, mă privește ea pentru prima oară direct în
ochi, cu îndrăzneală.
— Vezi, asta vreau să spun, o asigur eu. Esențialul stă
la pândă, constituindu-se dintr-o mare de adevăruri. Nu
sunt de sine stătătoare, sunt înlănțuite. Ca într-o spirală,
dacă vrei, propagate. Parcurgând-o, ajungi la clarificarea
percepției tale. Interacțiunea cu aceste fenomene plasate
în spirală te înalță și te coboară, deopotrivă. Oriunde s-ar
plasa, fiecare secvență străbătută își lasă o amprentă.
— Dar intruziunea lucrurilor necontrolate mă sperie
uneori, deși îmi lipsesc atunci când sunt pasive.
Zâmbesc înspre oraș și simt cum se relaxează și ea.
— Contrarietatea lucrurilor, asta te definește pe tine,
îi spun. Pentru că tu nu ești nici aici, nici acolo. Nu știi
dacă ești participant activ sau pasiv. Dar tocmai asta te
ajută să discerni mai bine.
— Poate acum aș putea întrezări ceva semnificativ?
Chiar acum, pe colina asta…
— Da, acum, când lucrurile curg firesc spre tine și tu
le lași să vină, când te împresoară, iar tu le inspiri adânc,
cu sete, de parcă erau deja aici, acum, acolo, formând cu
tine, împreună, tot o existență, un tot unitar. Nu te grăbi,
nu alerga, nu te scutura. Lasă lucrurile să curgă ca o apă,
când în mișcări line, când agitată de curenți necunoscuți,
când tulbure de neguri, când de o transparență rară, când
neclintită, ca să-ți poată susține pe suprafața ei lucioasă
imaginea ta completă. În aceste momente de o frumusețe
pură, tu să tresari. Să tresari pentru că înțelegi acum.
Acum înțelegi că ești totalitatea lucrurilor ce vin când
nu te aștepți, ce pleacă atunci când ai vrea să mai rămână.
Lucrurile vin și pleacă, tu rămâi.
Zâmbește pentru prima oară. Cu ochii, cu buzele,
cu sufletul. Simt că misiunea mea a ajuns la bun sfârșit.
Nu mai are sens să stau. Mă ridic repede, fără să-i
dau timp să-și întoarcă capul spre mine. Absorbită de
noua ordine a lucrurilor cristalizată în ultima jumătate
de oră, își răsucește privirea cu lentoare. Eu știu asta,
pentru că întodeauna știu totul. Dar ea nu mai are cui

să-i mulțumească. Doar vântul mai răscolește o dată
cele câteva frunze îngălbenite, înfiorându-i, cu blândețe
nefirească pentru acest sfârșit de septembrie, brațele
dezgolite și încinse de soarele ce-și răspândește razele cu
generozitate nedisimulată de niciun nor.
URSA MINOR
A m ieșit târziu în grădină în seara asta și numai

pentru că mi-a arătat Key într-o doară ușa
de la terasă. Deși tot ce-mi doream era să mă retrag,
în sfârșit, pe canapeaua de la etaj ca să-mi continuu
lectura începută mai devreme, am scormonit undeva
în adâncuri după energia necesară să mă deplasez prin
casă și am străbătut încăperea fără voință. Mi-am tras
absentă haina de piele aruncată pe unul dintre scaunele
de bar, mi-am strecurat tălpile goale în saboții îmblăniți
lăsați neglijent sub fereastră, am aprins lumina afară
și am întredeschis ușa cât să iasă. Toate demersurile
dinainte fuseseră doar simple măsuri de precauție, ca
să fiu disponibilă în cazul în care ar avea de gând să
dispară-n întuneric, într-un colț îndepărtat al grădinii.
Cu toate astea, nu simțeam niciun îndemn să ies în frigul
instalat brusc în atmosfera densă. M-am postat în fața
geamului larg care, datorită luminii răspândite suav în
încăpere, căpătase reflexii de oglindă catifelată. M-am
surprins privind dincolo de imaginea mea reflectată.
Scrutam inutil împrejurimile cuprinse de un frig
obscur, predominant. Un gând m-a ademenit și m-am
trezit că deschid ușa larg, înlăturând toropeala care mă
cuprinsese sub căldura învăluitoare a radiatorului de
sub geam. Trecând pragul, aerul rece al nopții profunde
m-a întâmpinat cu violență, însă am lăsat vântul ușor
întețit să-mi biciuie fața amorțită. Am inspirat dureros
și pentru o secundă mi-am amintit efectul resimțit
cândva, pe când mă aflam pe masa de operație, cu masca
de oxigen pusă. În urma ploii dese, aerul era nefiltrat și
invadator. Îmi ajustez haina necorespunzătoare frigului
de afară și moliciunea căptușelii se lipește înghețată de
corpul meu. Nu mi-era frig, doar aveam impresia că
nu-mi încăpeam în mine… Mă durea în capul pieptului,
în schimb. Cumva, am simțit nevoia să diminuez senzația
că nu-mi mai aparțineam. Involuntar, am început să
străbat terasa cu pași numărați, abandonându-mă
frigului de ianuarie.
Key s-a apropiat candid cu mingea de tenis în gură,
dispus să facem o partidă de lansat pe iarbă. Prima
tendință a fost să-l refuz, n-aveam energie să-i răspund
cererii inocente. Dar a insistat. Ne-am jucat o vreme
și am uitat gândurile incipiente. Mi-am dat seama că
îmi lipseau astfel de momente care să mă reconecteze
cu prezentul. Am apreciat și zulufii lui activați în
fuga după minge și vântul aspru care îmi învăluia
gleznele dezgolite. În mod ciudat, nu m-am înfrigurat.
Dimpotrivă, am ridicat cu recunoștință ochii spre
cerul parcă desenat apăsat cu un creion bine ascuțit.
Grandoarea sugerată opulent de cerul nocturn m-a
vrăjit. Nici nu remarcasem că era senin, până atunci.
Am clipit un pic să îmi ajustez privirea și instinctiv
am căutat linia orizontului aflată undeva, dincolo de
neguri. Dar nu m-a mai interesat, am rămas agățată
cu privirea de vastitatea fără margini a Căii Lactee.
Constelația Ursei Mari se distingea bine deasupra mea,

în toată măreția ei. Am mângâiat de departe fiecare
stea vizibilă a ei. Inconfundabil car ceresc. Hipnotizată,
am studiat pe îndelete vecinătatea ei, fără a ști calcula
distanțe astronomice. Pe partea opusă a bolții, am găsit
și reproducerea în miniatură a Carului Mare. Nu am
cunoștințe vaste de astronomie, tot ce am învățat de-a
lungul timpului fiind foarte sumar. Dar de mică am
fost avidă să asimilez misterele Universului. Tata mi-a
fost mereu companion. Pasionat, îmi oferise în dar o
lunetă și un binoclu cu care examinam în serile senine
cerul. Îmi imaginam că voi descoperi eu singură ceva
nemaiîntâlnit. Mă consideram o mică exploratoare de
universuri incomensurabile. Uite, acolo e Ursa Mare,
Carul Mare, cum îi spunem noi, îmi explica tata, e ușor
de reținut, arată exact ca un car. E o constelație reperabilă
cu ochiul liber. Făceam ochii mari față de nemăsuratele
informații ce-mi păreau vitale pe atunci și număram
stelele vizibile care-l alcătuiau. Șapte…, murmuram eu
fascinată. Sunt mai multe, constelația e formată din mai
multe stele, dar unele nu sunt atât de vizibile, continua
tata, bucuros că-și găsise companie nocturnă. Și asta nu
e tot, dacă te uiți acolo, puțin mai în dreapta, și trasezi o
linie imaginară de la steaua ce formează partea din spate,
jos, a Carului Mare, poți să observi, dacă ai ochi buni,
oiștea Carului Mic. Privește prin lunetă! Uite, țintește în
acea direcție și o să recunoști cu ușurință forma carului!
Da, da!, exclamam eu. Și mai interesant de atât, în
capul oiștei, se găsește Polaris, Steaua Nordului. Steaua
în aparență fixă în jurul căreia gravitează Ursa Mare și
Casiopeea, o altă constelație reperabilă, în forma de W. Ne
mai ghidăm uneori și acum pe mare după ea, în funcție
de poziția ei pe cer, adăugase el pe un ton informativ.
Îl ascultam, iar mirajul acelor nopți de vară nu l-am
uitat niciodată. De atunci, contemplarea bolții cerești
a devenit religia mea. N-am aprofundat niciodată
cunoștințele, ici, colo am mai aflat cum poți repera
planeta Venus. În anumite perioade, îl pot identifica pe
Marte. Planetele lucesc diferit în noapte. Mai roșiatice,
tremurând nerăbdătoare să fie observate. Odată, cred
că aveam unsprezece ani, aflasem dintr-un almanah că
Luceafărul de noapte era, în fapt, o simplă planetă. Am
înregistrat informația cu venerație aproape, încercând
să cuprind amănuntul cu mintea mea de copil și mi
se păruse de neconceput că pâlpâirea aceea tainică
aparține unei planete plicticoase. În seara asta, mitica
lui denumire și-a pierdut din sensurile inițiale pentru
mine. Bizar, am găsit și mai atrăgătoare sclipirea unei
planete care-și absoarbe lumina de la soarele pitit.
Nesătulă, m-am rătăcit acolo sus, printre aștrii
amăgitori. Nevoia să consult harta înstelată a cerului
nu a fost nicicând mai pregnantă. Să retrăiesc uimirea
de fiecare dată, în fața imensității lui. Crezusem că o să
înțepenesc de frig la cele minus două grade anunțate,
când colo, mi-am simțit corpul cald și moale. Am intrat
în ultima săptămână din ianuarie și aș vrea să cred că
pot da un reset rânduielii acesteia dezagreabile ce m-a
înhățat tenace de ceva vreme. Dacă este momentul
oportun începuturilor, de ce să nu pot lua și eu de la
capăt anumite lucruri care s-au derulat nu tocmai după
bunul meu plac?! N-ar fi mai simplu așa? Decât să mă
cramponez de evenimente care merg anevoios, de cele
îngălate, de altele ce nu mai ajung niciodată la bun
sfârșit. Am obosit… De multe ori m-am încăpățânat
să merg într-o direcție neroditoare. Mi-ar fi prins bine
să pot recurge la un tertip: să șterg cu buretele și gata!
Fresh start… Ce aș schimba?, m-am întrebat nehotărâtă.

M-am temut dintr-odată de propria-mi interogare
abruptă, răsărită de nicăieri. M-am grăbit să devin surdă
la ea. Mă biruia nevoia de răspunsuri și, ca să anulez
avalanșa de emoții, căutam o senzație de frig. Cu ea
mă puteam confrunta. Dar Key studia preocupat iarba
din loc în loc. Nu dădea semne că ar vrea să se întoarcă.
Pretextul de a intra în casă s-a anulat. Am început iar
să străbat pietrele de granit, încă ude și, evident, reci
după ploaia stătută. Felinarul mare fixat în cărămida
roșie emana o lumină caldă, de flacără tandră. Măsuram
calculat bucățile de piatră îmbinate neregulat, ca și cum
mă preocupa în mod deosebit suprafața lor necizelată.
Voiam să mă acapareze ceva, orice, o acțiune cât de
nesemnificativă, care să nu-mi suscite la nivel mental
nicio problemă sofisticată. M-am pierdut iar în gânduri
ghidate de propriii mei pași. Inconsistența serii m-a
derutat, dar mi-am redobândit calmul când mi-am
ancorat iar privirea pe Ursa Mică. Poate răspunsurile
tronau în absolutul lor acolo, alături de Ursă, în dreptul
lui Polaris, fixat într-un spațiu intangibil, dar concret.
Era așa frumos, încât voiam să strig. Să invit oamenii
afară. Ieșiți din casele voastre călduroase și confortabile,
asistați și voi la spectacolul nopții! Știți voi ce pierdeți?!
Câte nopți senine sunt aici, în nordul continentului? Nu
mi-a răspuns nimeni, dar nici eu n-am strigat, de fapt.
Lasă-i, să stea în casă… Noaptea este doar a mea!
Concentrația măruntă de stele a Ursei Minor, ca
și cum ținuseră să se-nghesuie toate la un loc pe o
porțiune minusculă de cer, m-a acaparat în întregime.
M-a înghițit și m-am abandonat acestui sentiment nou.
Ce-mprejurări au aruncat ca într-o doară acele stele
împreună? Exista oare vreun motiv anume ca marinarii
să se ghideze după steaua care împrăștie intens lumină,
plasată strategic în capătul oiștii? Da, indică Nordul,
cum este poziționată foarte aproape de nordul polului
ceresc, dar sigur nu e singura stea strălucitoare care
ocupă locul privilegiat, în Nord. Nu este nici măcar în
top zece. Cum s-au făcut măsurătorile, oare? Mi s-a
făcut dor dintr-odată să am pe cine întreba. Dar tata
nu mai era… Nu-i nimic, îmi spun, reconfortându-mă
singură, mi-au rămas cele două constelații surori care-mi
amintesc în mod permanent de el. Mda, un capitol încă
neîncheiat. Oricât timp a trecut, n-am reușit să mă
împac cu ideea. Și mi-era dor. Am îndreptat un zâmbet
cert în direcția Stelei Polare, convinsă că și eu pot tresări
în ritmul ei bizar, la fel de autentic. Iar dacă după moarte
suntem praf de stele, este și el rătăcit printre ele... Cu
ochi mijiți, am refuzat să las loc lacrimilor să evadeze.
Le-am suprimat energic. Nu asta voiam să dobândesc.
Voiam doar să-mi amintesc cu un surâs. Nimic nu se
poate compara cu vraja galaxiilor, a întregului Univers!
Am să plâng altă dată. Poate niciodată. Dar l-am simțit
o secundă în pupilele fixate cu încăpățânare pe micuța
constelație. Am acceptat umil că sunt orfană, că acum
nu mai există decât apăsarea unui spațiu gol, acolo, între
aștrii.
Key m-a smuls din voiajul meu imaginar, rugându-
mă cu două lăbuțe în aer să-i dau atenție și m-a adus
cu repeziciune în imediatul înfrigurat. Uitasem de când
eram afară. Am încercat să-mi găsesc repere în spațiu,
dar totul era neclintit în jur, chiar și pe harta stelară nu
se deplasase nimic grăitor.
Dacă am putea acționa cu repeziciunea gândurilor,
câte am realiza! Timpul intern e diferit de cel
exterior. Se dilată după bunul lui plac, nu ține cont de
conveniențe orare sau de legi temporale. Am crezut

că discursul sufletului meu fusese de lungă durată, dar
consultând ecranul telefonului care stătuse la adăpost în
buzunarul de la blugi, am constatat că stătusem în aerul
rece doar douăzeci de minute. Douăzeci de minute în
care dorul a predominat. Perioada determinată în care
am studiat constelații, am râs, am plâns, m-am repus în
funcțiune ca un ceas avariat… Pentru o vreme, timpul
s-a deschis și-a lăsat loc unei multitudini amalgamate
de stări afective. Aș vrea să am parte de acest valoros
amănunt și-n dimensiunea unei zile, ce se multiplică
spre a definitiva săptămâni și ani ce vor să vină…
FINALURI
Î ncă mai crezi în happy ending? Încă mai crezi?

Dacă da, fă ceva acum, în cel mai imediat moment,
altfel îți scapă printre degete! Nu tăria de caracter
îți lipsește. Nu tu te fereai cel mai mult de blazare și
mediocritate? Nimeni nu scapă, de ce te amăgești? Dar
încă mai ai ocazia să îi conferi ansamblului de lucruri ce
te înconjoară acea senzație după care tânjești acum. Te-
ai întrebat până acum, de când a plecat, dacă nu cumva,
în modul lui abrupt, exact asta a făcut? Speriat de ce ați
fi putut deveni, a sărit în gol, pentru a vă salva? Te minți
singură când îți spui că vouă nu vă lipsea nimic, dar
nebunia clipei, ați avut-o vreodată, oare? Cel mai mult,
respingi schimbarea. Ea te aduce în fața necunoscutului.
Alegi instinctiv calea cea mai sigură, autoconservare
stupidă, aș zice. Să nu ieși din tipare. Păi voi exact de
asta aveți nevoie. Vă credeați speciali, certă existență
căreia nu-i găseai cusur. Dulce amorțire a simțurilor.
Să vă pierdeți rutina în monotonia valurilor. Comerț
echitabil, ți-ai zis, împăcată. Ei bine, nu! Trebuie să dai
ceva la schimb, în genere, pe tine însăți. Și el e dator,
nu te îndoi. What the f*uck, nu la căldurică se întâmplă
nebunia! Trebuie să evadezi din colțul tău confortabil,
să devină dureros de inconfortabil, pentru a simți
impactul. Nu-i așa?
E valabil în orice situație. Imaginează-ți doar, un
exercițiu simplu. Tu, aflată la sfârșitul vieții. Marea
revelație. Procesul acela mult amânat, în care te destăinui
cuiva, oricui. Mărturisești, dacă te încrezi în ceva, mă
rog, măcar te adresezi acelei forțe dominante în care
ai crezut vreodată. Dacă te-ai ferit de religiozitate,
așa cum a fost ea impusă pe Pământ, am certitudinea
că totuși ceva ți-a ghidat drumul. Energii superioare,
Karma, soartă, spirite sau cum vrei tu să le numești. Și
atunci, la final, îi spui: Am îndrăznit, am avut totul! Cine
oare nu se visează în această ipostază? Cine reușește,
însă… Și încă ceva, să ajungi să crezi cu convingere că
ai repeta aceeași acțiune, iar și iar, de câte ori ai avea
ocazia, numai și numai pentru a interveni asupra ei, ca
să o modifici – în condițiile ideale, în care, să zicem,
că există această posibilitate –, mi se pare absurd. Așa
ajunsese Einstein să definească nebunia, nu? Să faci
același lucru, zi de zi, așteptând rezultate diferite. Câți
dintre noi avem curajul să nu schimbăm de fapt nimic,
să ne repetăm tendințele și să credem cu tărie că am
ales drumul potrivit? Să nu așteptăm reacții diferite.
Câți dintre noi ieșim din zona de confort? Tu ar trebui
să fi aflat până acum: pași în doi, plus aceleași interese
personale, egal fuzionare. Nu crezi? Bun, ați ajuns într-
un punct unde nu mai există recuperarea de după, te
gândești. De după ruptură. Dacă va surveni. Niciunul
din voi nu s-ar regăsi într-o nouă relație. Alți actori,
eforturi suplimentare și inutile. Amândoi vă cunoașteți
așteptările și ele nu includ pe nimeni, înafara voastră nu
există lume. Dacă ați ajunge în acel impas de netrecut,
ați fi kaput. Finita la commedia! O flagerare acută a

simțurilor. Nimic altceva. Epave care nu stârnesc
nici măcar curiozitatea, cine mai are timp să observe
decăderea altora? Nu mai suscitați vreun interes pentru
umanitate. Doi nebuni care au îndrăznit, dar nu au
cunoscut traseul pe care s-au angajat. Cam greu să
întrevezi adevărul prin încâlceala asta de idei obscure.
Oare îți sunt străine temerile acestea? Nu cred. Ai
asistat la tranformarea lui. Măcar unul din voi a intuit
veridicitatea. Da, nu ai fost tu, dar nu mai are importanță.
Mergi în pașii lui, neabătută, până nu este prea târziu.
Parcă ai mai auzit asta, odată. Nu-ți amintești unde, sau
când. O vorbă rostită, demult, într-un vis probabil. Dar
te sperie prea tare distanțarea. O crezi definitivă.
Este singurătatea un supliciu? Că tu ai rămas, iar el
a plecat, e oare vreo diferență? Ești tu mai singură decât
el? Nu-ți dau pace întrebările simple, obiective. El
face ceva, se redescoperă, se reinventează, vă caută, pe
când tu… tu… Ce faci tu, concret? Aștepți. Momente
fără finalitate. Eterice senzații. Nu, nu te întrista sub
duritatea vorbelor. Gestul tău a fost, cel puțin eroic.
Ai fost puternică, i-ai dat drumul, trecere grea peste
clocotul ființei, pe care ai ales să-l ignori pentru o
proiecție a unui gând, cel ce te ține pe picioare: un om
liber, nu încătușat într-o emoție, se va reîntoarce cândva
la tine, întregit. Și dacă nu… Dacă nu, toate la timpul
lor, nu mai proiecta tu idei preconcepute și strâmbe
într-un viitor incert.
Oricum totul rămâne în dezordine. Pentru că nu
există finaluri fericite. Le poți da iluzia asta inevitabilă
anumitor finalități, dar cum tu nu crezi în episoade
lineare, pentru tine noțiunile de trecut, prezent și viitor
intercalându-se, până devin un tot indestructibil, tragi
singură concluzia: finalul nu poate fi în întregime fericit.
Parcursul sinuos nu poate duce la acest rezultat. E mai
fericit decât alte variabile nefericite, fie! Dar ți se pare
că acest cuvânt, în sine, este arogant. Transpare dinspre
el o imensă urâciune a lucrurilor. Fericirea e doar o
noțiune relativă. Și neapărat abstractă. Vezi, suntem
de acord. Ca și tine, aș găsi o mie de exemple, dar nu
e necesar. Unul este suficient. Cel mai grăitor, cel mai
la îndemână. Echilibrul umanității. Sau dezechilibrul
ei. De câte ori nu te-ai întrebat: În ce stadiu se află
umanitatea? În armonie? Suntem noi, oamenii, copleșiți
de emoție divină globală? Absolviți de boli, griji, vini,
păcate? În eventualitatea în care accept că toate lucrurile
se întrepătrund, am găsit răspunsul la întrebarea
primordială: de ce suntem noi aici? Mda, în ingoranța
noastră ne îmbătăm ca niște diletanți cu aburii pretinsei
fericiri, din varii motive. Seara, înainte de culcare, ne
complimentăm singuri de câte am realizat peste zi. În
cazuri rare, percepem cu o placiditate sfâșietoare că
fericirea e doar o mască pe care o afișam cu scopul de a
atenua puțin realitatea brută. Dar oamenii se grăbesc să
alunge gândurile care vin împotriva așteptărilor. Teoria
fericirii, doar prin dezbaterea ei te poate smulge de pe
șine ca un tren deraiat. De ce? Din cauza confuziei
create: într-o zi poți fi fericit și nefericit în același
timp. Da, fericirea este o înșiruire de momente bune,
intercalate cu o grămadă de secvențe lipsite de noimă,
tărăgănate sau supărătoare. Ah, da, de fapt, întrezărești
fericirea care este o sinapsă a momentelor aflate în
opoziție emoțională. Crâmpeie, asta înseamnă fericire.
Dar când faci socoteala la sfârșitul vieții, acolo, în prag,
te dezbari de superficialitate. Între două lumi, înțelegi
că ai sfidat regulile. Că ai bravat de fiecare dată când te-

ai felicitat în gând că ai mai escaladat o problemă. Pfiu,
prin ce am trecut, dar s-a terminat cu bine!
Nope! No f*cking way! Numai dacă mai crezi în
platitudini.
MAMÃ DRAGÃ,
N- AM ªTIUT
17 octombrie 2018
A cum un an am sunat-o cu un nod în gât. Ce

să-i spun? Cum să-i spun? Când știi că totul
e derizoriu, că falsitatea vocii se răsfrânge dincolo de
difuzorul telefonului, cum să-i spun: dragă mamă, la
mulți ani!? Îi știi sentința, te răzvrătești împotriva ei,
te zbați inutil să recuperezi un timp lăsat în paragină
pentru că ai fost angrenată în viața ta acaparatoare
și n-ai știut să fii acolo unde avea nevoie să te simtă.
Dar mamele experimentează o renunțare de sine
monstruoasă, dacă stau bine și mă gândesc. Degeaba, aș
fi vrut să fie egoistă. Măcar atunci. Măcar o dată. Nu a
fost capabilă. Probabil nici măcar n-aș fi înțeles vreodată
asta. Dar acum sunt mamă, la rândul meu, și știu.
Devenim propriii noștri monștri. Ne suprimăm și ne
ținem respirația în suspensie eternă dacă manifestarea
asta a noastră aduce bunăstare sufletească copiilor rupți
din carnea noastră.
Îi spun de abia acum. Când frunzele uscate cad peste
iarba de un verde intact. Când hotarul dintre sezoane
nu s-a definit încă. E toamnă mijlocie, dar parcă se
vrea vară indiană, cu pulbere de soare scuturată prin
frunzișul bogat, bătut de vântul întețit.
Mamă dragă, n-am știut. N-am știut să contracarez
spaima, să-ți fiu în preajmă cu seninătate, să-ți spun cu
voce blândă și încrezătoare că o să fie bine și, mai ales, să
cred că va fi bine. N-am fost în stare. Nici la celălalt capăt
al telefonului n-am știut cum să procedez. Îți spuneam
și nu credeam, îți doream și mă admonestam în gând
pentru amăgirea hidoasă pe care ți-o ofeream ca alinare.
Dar n-am știut cum altfel! Îți uram „la mulți ani”, când
știam că zilele-ți sunt limitate, zâmbeam ca să-mi înmoi
glasul, dar sufletul mi se împrăștia în bucățele măcinate de
neputință. Tu înțelegeai și nu înțelegeai. Aveai momente
când puteai discerne adevărul, realitatea prezentându-se
brutală în mintea amețită de simptomatica manifestare a
bolii invadatoare. Atunci te speriai și puneai la îndoială
totul. Dar reveneai cu tărie și mă implorai fierbinte să mă
rog. Să mă rog?! De două ori am crezut și mi-am depus
sufletul fragil la picioarele divinității, de mii de ori am
fost dezamăgită. Nu mai cred, mamă dragă. Odată cu
tine, odată cu ceasul care a adus veștile cele mai proaste din
lume pentru mine, am uitat să mai cred, pentru a doua și
ultima oară. Nu mai revin, nu mă mai întorc spre el. Nu-
mi folosește la nimic credința deformată într-o entitate
superioară care răpune fără tăgadă trupul și spiritul fragil.
Nu iartă, nu absolvă, turmentează doar. Pur și simplu,
fără nicio clemență. Nu mai cred, m-am trezit! Dar m-am
rugat totuși. Pentru că mă simțeam măruntă și meschină
dacă nu o făceam pentru tine. Nu m-am rugat cuiva
anume, în niciun caz unei divinități anume. A fost, așa, o

incantație adresată Universului, mie chiar. Într-un final,
tot ce-a ieșit la suprafață a fost insuficient pentru a căpăta
puteri proprii. Mi se păruse că ascultasem o sentință și nu
aveam capacitatea de-a o fenta. Nu aveam! Nu știu dacă
undeva adânc în minte mi-a înmugurit speranța pentru
o clipă. Dar m-am rugat să-ți fie trecerea ușoară, să nu
te umilească chinul, deși ai mai stat printre noi încă un
an de atunci. Dar mă rugam necontenit să nu fii copleșită
de nedemna sfărâmare a ființei, puțin câte puțin, cum
insistă perfid boala să o facă. A fost mai greu, să știi. Când
rațiunea încerca să mă aducă în centrul adevărului respins.
Mai greu decât să mă mint pe mine sau, și mai rău, pe
tine. Nespus. Ceva s-a rupt în mine. Mintea și sufletul s-au
separat definitiv. Așa am simțit, și de atunci mă însoțește
această senzație de separare.
Ai plecat între timp. N-ai fost ferită de suferință.
Delicată și frumoasă cum ai fost, te-ai desprins dintre
noi cu agonia celui care se teme de vid. De obscuritate, de
despărțiri definitive. Cine nu se teme?! Minte cine spune
că pleacă senin. Am văzut figura ta traversată de agonie.
Nu, nu există treceri ușoare... Mintea ta rătăcită căuta
sensuri. Le îngânai, le chemai și le respingeai deopotrivă.
Mamă, fără să știi, ți-ai fixat privirea tulbure pe chipul
meu și pentru o secundă ochii tăi de miere s-au înseninat.
Parțial conștientă, mi-ai zâmbit cu întreaga dragoste pe
care-ai acumulat-o în suflet și mi-ai spus: Ce dragă-mi
ești! Cum să spun, tot tu... Tot tu ai făcut o sforțare să-
mi aduci liniște în suflet. Tot tu ai găsit în adâncuri, în
ultimele tale momente de intersectare cu realitatea din care
te desprindeai tiptil, tăria să zâmbești ca o mamă ce-și vede
pruncul, cu acel surâs pe care doar o mamă-l poate dărui.
Doar pentru o clipă. Apoi, în ultima zi de mai exploziv
și cald, când amiaza fierbinte învăluia întreg orașul, s-a
stins orice lumină îți mai anima privirea. În ultima zi
de primăvară, mamă. Îți anunțasei într-un fel plecarea,
simțeai că te duci puțin câte puțin, dar amânai dintr-
un motiv neștiut nouă. Ai ales să pleci când erai singură.
M-am înfuriat că ne refugiasem pe culoar să discutăm cu
medicul. Un regret amarnic s-a instalat subit. În loc să-ți
plâng plecarea, mă agățam confuz de acest amănunt: nu
am fost lângă tine niciuna din noi când ai plecat. Ne-ai
strigat oare?
N-am experiența comemorării, mamă dragă. Nu sunt
convinsă c-am ales cea mai bună cale să-ți comunic așa,
amestecat, trăiri nearticulate. Dar dacă erai aici, ar fi fost
ziua aia în care iar puneam mâna pe telefon și te sunam.
Imaginația îmi joacă feste. Aleg să cred că dacă era posibil
să te sun iar, ai fi fost veselă și plesnind de sănătate dincolo,
la celălalt capăt al firului invizibil dintre noi. Îmi place
să cred asta. Cumva-mi aduce puțină liniște. Știi, te-am
scos cu greu de la favorite. Mamitzica, așa erai trecută în
telefon. Și te și vedeam cu zâmbetul tău frumos, icoană de
mamă cu copii pribegi. Că așa sunt mamele, icoane pentru
sufletul nostru. Te-ai desprins, însă. Te idealizez, știu...
Dar îmi lipsești și nu pot înlocui absența cu nimic. Ne-ai
părăsit prematur și ne simțim toate orfane. Cu identitatea
șubrezită. O vom repara oare vreodată? Cine știe...
E toamnă instalată bine, frunzele cad ruginii, fără
a priva de frunziș dens coroanele bogate în culori
ale copacilor. Sezonul tău iubit. Doar te-ai născut
toamna. Zici că plouă cu frunze, nu par smulse de
vânt din copaci. Probabil nu e vântul, cad ele, sătule
să mai stea aninate. E un joc de culori, ce n-ai mai
văzut, un covor condimentat cu roșcat, galben intens
și verde. Peste el se scutură o pulbere de soare măruntă.
Ar fi fost o zi sublimă pentru tine. Cu foșnet de vânt

jucăuș, cu zumzet de albine, cu natură splendidă, așa
cum îndrăgeai odată. Sunt 25 de grade după-amiaza,
parcă te și aud comentând că ție așa îți place, iubești
toamna reținută și demnă, nu vara mult prea excesivă și
sufocantă. E tardiv acum să-ți spun „la mulți ani!”. Te
port în suflet, dar nu mă amăgesc. Nu mai exiști decât
în memoria noastră. Nu te mai sun, nu-ți mai spun „la
mulți ani!”, dar te iubesc la fel. Să știi că te cert în gând
c-ai plecat. Mă trezesc conversând în gând cu tine, mă
enervez când realizez că n-am cum să-ți cer părerea ca
de obicei, mă enervez din nou pe tine, c-ai lăsat viața să
te fenteze. Uit cum se face un lucru și-mi spun nesăbuit
„las’ că o sun pe mama, s-o întreb”. Îmi îngheață sângele
în vene când îmi dau seama ce absurd sună. Nu mai pot
să te sun. Astfel, revin iar cu doruri acute și gânduri
pregnante înspre tine.
Vor mai fi toamne, cu siguranță vor mai fi luni de
octombrie, dar dorurile întețite pot obtura alinierea
gândurilor și n-aș vrea să le las pe mai târziu. Acum, că
mă gândesc la cum a fost, la derularea monstruoasă a
zilelor în care moartea se instala înciudată stingându-ți
treptat ochii, mintea, sufletul, arterele, înțeleg că negam
bucuriile mărunte pe care voiam să le regăsim lângă
tine, umbrite de temeri, de neputință... Mamă dragă,
acum mă simt a nimănui. Ce să fac, dacă tot refugiul
meu era la tine?! Știi, te iubesc pentru că, indiferent
cât te-am amărât cu neștiința mea copilărească,
cu desprinderile firești ale copilului de părinte, cu
nesăbuința tinereții, vocea ta care liniștea și încuraja n-a
lăsat să transpară faptul c-ai suferit vreodată din cauza
mea. Ca mamele. O suferință înălțătoare, dar totuși
conștientă și resimțită în adâncuri. Și cum tot suntem
la mărturisiri acum, să știi că te-am urât și încă te mai
urăsc, uneori dezechilibrat, alteori în egală măsură. Ce
simți față de cel care pleacă neanunțat?! Ce faci când
te simți părăsită?! Te răzvrătești și strigi și urăști. De
ce te-ai neglijat? De ce ți-a fost teamă? Știi tu că ne-ai
privat de mâna tămăduitoare a mamei, de încrederea
în viață?! Cum să gestionăm ipostaza asta? Ne-ai lăsat
orfane! Însă țip în singurătate, când nimeni nu mă vede.
Dar, epuizată, tac până la urmă. Și te iert, te iert, mamă
dragă, dintre toți, suferința ta a fost schingiuitoare, nu
ți-a biciuit doar trupul plăpând, ci și sufletul și spiritul.
Le-a nimicit cu nepăsare. Te iert, te-am iertat, ce mi-ai
dat tu, mamă, de-a lungul vieții, a fost infinit mai mult
decât mi-ai luat cu plecarea ta abruptă. Ai lăsat, ce-i
drept, un gol, un spațiu pe care nu știu să-l umplu, poate
doar cu doruri care rănesc în loc să vindece. Dorurile
sunt vindecătoare atunci când la capătul distanței se
află persoana idealizată. Noi n-avem norocul ăsta.
Rațiunea-mi respinge ideea unei lacrimi, încă n-am
învățat să plâng... Dar totuși, a rămas sentimentul vădit
de ocrotire maternă în aerul de multe ori irespirabil,
dragoste ce dăinuie și e răspândită, nu în neant, ci
împrejuru-mi. Nu știu cum. De asta, te iert!
Știu că azi în mod deosebit, tot tu mi-ai spune o
vorbă bună. Tot tu. M-ai certa puțin, te-ai rățoi la mine,
te-ai arăta o vreme ofensată de lipsa mea de percepție a
stării tale, după care ai ceda, ca-ntotdeauna. Când te-aș
suna să-ți spun „la mulți ani!”, aș devia și aș începe să
mă plâng că mă supără copiii, că e nedrept pe lumea
asta, că e greu printre străini, că n-am chef de ordine
în casă sau în suflet, că e soare în loc să plouă, că... Tu,
deși ziua ți-ar fi dedicată în întregime ție, mi-ai alina
tristețile doar cu o vorbă.

Meditez la ce spun acum și-mi dau seama cât
greșeam. Dar tu m-ai îndemna să mă iert. Să las, că tu
lași mereu de la tine. În acest mod neputincios, încerc
să mă iert. Să mă iert că uneori gândurile îmi erau
acaparate de griji ce te excludeau, c-am lipsit în unele
momente și n-am remarcat nevoia ta de companie, că
te-am crezut invincibilă. Știi că te-am judecat nesăbuit,
ca un copil care crede că totul i se cuvine, în special
când ești convins de nemurirea părinților? N-am fost
în stare să-ți șterg suferința complet. De când au venit
veștile, ca un uragan, cu încă o primăvară în urmă, ți-ai
dat doar un an de viață cu noi. Ar fi putut fi mai mulți...
Dar e loc de iertare pentru tot. A fost greu de digerat
și te-am judecat. Puteai preveni, dar ți-a fost prea frică.
Mă iert c-am fost prea slabă să mă iau de piept cu
Universul ăsta strâmb, să-l repudiez cu mai multă forță.
Mă doare incapacitatea, mă seacă neștiința, mă sperie
deschiderea sufletească pe care nu știu cum s-o închid.
Dar mă iert, ca să pot continua cumva. Și te iubesc.
Întru totul, definitiv. Nu e un rămas-bun. Nu mă simt
în stare. E doar o înșiruire de afectivitate neexplorată
până acum. Nu pot să-mi iau adio de la tine. Persiști să
fii, fără a fi. Știu, e greu...
SFÂRªIT
CUPRINS
POVESTIRI
ACASTANHADA ........................................9
NEBUNIE TEMPORARÃ.. ............................49
PAUL ªI MIKA.............................................69
PIVNIÞA . . ....................................................83
TRECEREA DE PIETONI .............................105
APARIÞIE . . ...................................................119
JADE ........................................................... 135
O CLIPÃ ÎNCHEGATÃ................................153
CEAÞA ........................................................175
DEZOLAREA SFÂRªITULUI LUMII ..............181
REFLEXII
SPUMA ALBÃ A UNUI DOR .....................189
CRISALIDA . . ................................................. 197
PURGATORIUL .. ..........................................205
CONVERSAÞIE CU TINE............................211
URSA MINOR.............................................217
FINALURI..................................................... 225
MAMÃ DRAGÃ, N- AM ªTIUT.. ..................231
Pentru comenzi și detalii:
LIBRIS EDITORIAL
str. Zaharia Stancu, nr. 21, Brașov, cod 500167
e-mail: editura@libris.ro
www.libris.ro

Piatra de Hotar - Monica Tonea

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Piatra de Hotar - Monica Tonea

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MONICA TONEA

© Libris Editorial, 2019

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Str. Zaharia Stancu, Nr. 21, Braşov, România

Libris Distribuție – Librăria Șt. O. Iosif

Respect pentru oameni și cărți

M arți, 11 februarie 2014, cândva în jurul orelor

10 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

12 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

14 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

16 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

18 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

20 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

22 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

În urmă cu trei ani am început să învăț portugheza,

24 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

26 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

28 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

30 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

32 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

Asiduu, asimilasem limba portugheză întortocheată,

34 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

36 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

38 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

Întoarcerea acasă a fost grea, ca o rupere de ființă.

40 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

42 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

44 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

46 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

N ebunii temporare am trăit cu toții. Dar ea

50 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

52 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

54 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

56 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

58 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

60 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

62 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

64 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

66 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

68 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

J oi, 24 aprilie, sunetul soneriei îi păru lui Paul mai

70 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

72 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

74 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

76 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

78 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

80 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

82 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

C lara ajunse în gara Golești dimineață, la

84 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

86 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

88 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

Nu-și dăduse seama când adormise. Paul urcase și o

90 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

92 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

Se smulsese cu greu dintr-un somn agitat. O

94 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

96 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

98 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

100 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

102 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

104 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

M ă dau jos din pat și încep să-mi enumăr

10 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

12 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

14 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

16 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

18 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

20 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

22 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

24 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

26 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

28 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

30 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

32 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

34 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

36 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

38 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

40 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

42 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

44 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

46 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

50 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

52 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

54 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

56 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

58 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

60 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

62 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

64 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

66 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

68 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

70 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

72 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

74 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

76 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

78 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

80 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

82 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

84 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

86 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

88 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

90 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

92 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

94 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

96 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

98 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

100 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

102 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

104 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

106 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

108 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

110 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

112 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

114 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

116 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

120 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

122 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

124 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

126 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

128 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

130 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

132 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

134 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

136 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

138 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

140 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

142 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

144 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

146 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

148 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

150 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

152 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

154 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

156 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

158 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

160 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

162 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

164 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

166 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

168 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

170 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A

172 PI AT RÃ D E H OTAR • M O N I C A TONE A