Concluzii

Datorită contribuţiei numeroşilor teologi iconofili, dar mai ales datorită clarificărilor
aduse de cei doi mari corifei, Sf. Ioan Damaschinul şi Sf. Teodor Studitul, precum şi datorită
martirajului suferit de către monahi şi de alte stări ecleziale în timpul persecuţiei iconoclaste,
iconoclasmul a fost judecat şi condamnat de către Biserică la cel de-al VII-lea Sinod
Ecumenic de la Niceea din anul 787 şi mai apoi la Sindoul din 843 drept erezie.

S-a ajuns la concluzia că, atât în teorie, cât şi în practică iconoclasmul recapitula toate
ereziile din trecutul Bisericii, nefiind altceva, decât suma unor greşeli şi erezii. Adversarii
cinstirii icoanelor au fost excomunicaţi, iar averile lor confiscate. La iniţiativa delegaţilor
papali, în mijlocul Catedralei Sf. Sofia din Constantinopol, a fost pusă o icoană, pentru a fi
venerată în mod solemn de către toţi oamenii. Iconoclasmul încheie, aşadar, seria marilor
erezii hristologice.

Spre deosebire de fiecare erezie în parte, care luau doar un aspect al iconomiei
mântuirii în discuţie, iconoclasmul punea în discuţie iconomia mântuirii în ansamblul ei.
Sinodul de la Niceea din anul 787 a definit corect doctrina icoanelor, înlăturând abuzurile care
existau, desigur, în Biserică referitoare la cinstirea acestora.

Ele trebuie venerate, deoarece venerarea în sine se acordă nu materiei, ci celui

reprezentat pe icoană. Distincţia între venerare şi adorare a devenit de atunci clasică în
teologie, fiind un argument forte în lupta împotriva iconoclaştilor.