PARTICULARITĂȚILE DE CONTRUCȚIE A PERSONAJULUI PRINCIPAL DINTR-UN

BASM CULT STUDIAT

Text-suport „ Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă
Basmul cult este o specie narativă amplă, o narațiune pluriepisodică, la care participă
numeroase personaje purtătoare ale unor valori simbolice: binele și răul în diversele lor
ipostaze. Conflictul dintre bine şi rău se încheie prin victoria forţelor binelui. Personajele
îndeplinesc, prin raportare la erou, o serie de funcţii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca în
basmul popular, dar sunt individualizate prin atribute exterioare şi prin limbaj.
„Povestea lui Harap-Alb”, de Ion Creangă, este un basm cult, publicat în revista
„Convorbiri literare”, în anul 1877. George Călinescu afirma, cu privire la această operă, că
este un chip de a dovedi că omul de soi bun se vădește sub orice strai și la orice vârstă.
Personajele din basmul cult „Povestea lui Harap-Alb”, de Ion Creangă, sunt oameni, dar și
făpturi himerice care au comportament omenesc. Harap-Alb, protagonistul celui mai cunoscut
basm al lui Ion Creangă, săvârşeşte un act de iniţiere în vederea formării lui pentru viaţă. E o
iniţiere într-o lume în care lucrurile pot fi şi altfel decât aşa cum par la prima vedere, în care
primejdiile apar de unde nu te aştepţi şi eşti prins în capcane. Ochiul minţii trebuie să fie
veşnic treaz pentru a putea vedea şi reversul aparenţelor. Călătoria pe care o întreprinde
protagonistul este axul central al basmului, iar la capătul ei HarapAlb devine altul. Opera este
deci creată pentru a prezenta un erou în devenire. Parcurgerea drumului maturizării de către
erou (caracterul de bildungsroman) presupune un lanţ de acţiuni convenţionale: o situaţie
iniţială de echilibru, o parte pregătitoare, un eveniment care dereglează echilibrul iniţial,
apariţia donatorilor şi a ajutoarelor, acţiunea reparatorie/trecerea probelor, refacerea
echilibrului şi răsplata eroului.
Harap-Alb este protagonistul basmului, întruchipare a binelui, dar este și un erou
atipic de basm. El este destoinic şi curajos, dar rămâne în zona umanului, fiind prietenos,
cuminte şi ascultător, ,,ca un flăcău din Humuleşti”. Este lipsit de însușiri supranaturale, este
construit realist, ca o ființă complexă, care învațădin greșeli și progresează. Iese din
stereotipia superiorițății mezinului și este un personaj rotund. Fiul cel mic al Craiului îl
surprinde pe cititor pentru că nu respectă tiparul, ca, de exemplu, atunci când îi dă calului cu
frâul în cap, sau râde împreună cu ceilalți de Gerilă în casa de aramă.
Semnificaţia numelui reiese din scena în care Spânul îl păcăleşte pe fiul craiului să
intre în fântână. Naiv, lipsit de experienţă şi excesiv de credul, fiul craiului îşi schimbă
statutul, din nepot al Împăratului Verde în acela de slugă a Spânului: ,,D-acum înainte să ştii
că te cheamă Harap-Alb, aista ţi-i numele şi altul nu”. Numele lui are sensul de rob alb, rob de
origine nobilă, dar ilustrează și condiția de învățăcel, faptul de a fi supus inițierii,
transformării.
Cele trei nume ale protagonistului corespund etapelor drumului inițiatic, dar și
statutelor pe care eroul le deține : la început – fiul craiului, mezinul (naivul), pe parcursul
călătoriei – Harap-Alb (învățăcelul), la sfârșit – împăratul (inițiatul).
Eroul este urmărit în evoluție, de la naivitate la înțelepciune, pe când celelalte
personaje au o trăsătură dominantă (bunătate sau viclenie).Statutul inițial al eroului este cel
de neinițiat. Primele întâlniri cu inițiatorii săi, Sfânta Duminică, apoi calul năzdrăvan și
Spânul, pun în lumină naivitatea, incapacitatea de a distinge adevărul de minciună, sau să
vadă caracterul uni om dincolo de aparențe. Are nevoie de experiența vieții pentru a căpăta
înțelepciune. Se deosebește de frații săi din punct de vedere moral, încă de la început, prin
bunătate, calitate răsplătită de sfaturile Sfintei Duminici, după ce o miluise cu un ban. Deși
are calități demne de un împărat, care trebuie să fie „ cel mai vrednic dintre nepoți”, după
spusele lui Verde Împărat, aceste calități nu sunt evidențiate de la început, ci sunt desoperite
prin inermediul probelor la care este supus, când dovedește generozitate, prietenie,
respectarea jurământului, curaj, responsabilitate.
Proba podului este un prim episod semnificativ pentru rolul și evoluția
personajului principal, marcând și premisele aventurii de cunoaștere a acestuia. Deghizat în
urs, craiul pune la încercare potențialitatea de calități ale mezinului, absolut necesare pentru a
duce la bun sfârșit misiunea de regenerare a tradiției eroice a familiei. Fiul cel mic nu se
sperie, așadar de ursul ce-i iese în cale ,,mormăind înfricoșat” și primește apoi, cu
inconștientă seninătate, sfatul părintesc: ,,Mergi de-acum tot înainte, că tu ești vrednic de
împărat. Numai ține minte sfatul ce-ți dau: în călătoria ta ai să ai trebuință și de răi, și de buni,
dar să te ferești de omul roș, iar mai ales de cel spân, cât îi putea; să n-ai de-a face cu dânșii,
căci sunt foarte șugubeți”. După ce iese din împărația tatălui său, crăișorul se rătăcește în
pădurea-labirint. Încalcă sfatul dat de tată (să se ferească de omul spân) își ia drept călăuză un
spân viclean. În episodul coborârii în fântână, naratorul surprinde lipsa de experiență a
tânărului prin caracterizare directă: ,,Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se
potrivește spânului și se bagă în fântână “. Naivitatea tânărului face posibilă supunerea prin
vicleșug. Antagonistul îl închide pe tânăr în fântână și îi cere, pentru a-i cruța viața, să facă
schimb de identitate, să devină robul lui și să jure pe ascuțișul paloșului (sugestie a unui cod
al conduitei cavalerești) să-i dea ascultare întru toate, până când va muri și iar va învia,
condiționare paradoxală, dar care arată calea de eliberare. De asemenea, Spânul îi dă fiului de
crai numele de Harap-Alb.
Dacă naivitatea de la început este o condiție necesară inițierii fiului de crai, bunătatea
este calitatea înnăscută care provoacă transformarea personajului. Primul gest de bunătate
este evidențiat în proba milosteniei, în care îi dă bătrânei un ban, spunându-i cu smerenie:
,,Ține, mătușă, de la mine puțin și de la Dumnezeu mult”. Pe parcursul călătoriei, își va
dovedi bunătatea față de furnici și albine, pe care le ajută necondiționat. Spânul personifică
răul, dar este și inițiatorul pretențios: cu cât încercările la care îl supune pe tânăr sunt mai
grele, cu atât eroul dovedește calități morale care conturează portretul viitorului împărat,
cum ,,n-a mai stat altul pe fața pământului, așa de iubit, de slăvit și de puternic”. Spânul îi
cere să aducă salăți din Grădina Ursului, pielea cu pietrele prețioase din Pădurea Cerbului și
pe fata Împăratului Roș. Harap-Alb își demonstrează curajul și destoinicia în trecerea primelor
două probe cu ajutorul obiectelor magice date de Sfânta Duminică. Pentru aducerea fetei
Împăratului Roș, are nevoie de ajutoare și donatori. Aceste personaje îl ajută, pentru că mai
întâi el și-a dovedit generozitatea și îndemânarea (față de roiul de albine), bunătatea și curajul
(la întâlnirea cu nunta de furnici), prietenia sau spiritul de tovărășie (față de Gerilă,
Flămânzilă, Setilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă). Probele la care îl supune Spânul sunt
menite a-l deprinde cu greutăţile vieţii, cu faptul că omul trebuie să învingă toate piedicile
ivite în calea sa, pregătindu-l pentru viitor, când va trebui săşi conducă propria gospodărie,
propria familie. Ca şi în viaţa reală, flăcăul este ajutat de cel mai bun prieten (calul fabulos) şi
de Sfânta Duminică. În trecera acestor probe, Harap-Alb este umanizat, el se teme, se plânge
de soartă, cere numai ajutorul acelora în care avea încredere, semn că învăţase ceva din
experienţa cu Spânul. De asemenea, altruismul, sufletul lui bun, dragostea pentru albine şi
furnici îl fac să le ocrotească şi să le ajute atunci când le întâlneşte în drumul său, chiar dacă
pentru aceasta trebuie să treacă prin apă sau să zăbovească pentru a le construi adăpost. Sigur
că binele pe care Harap-Alb îl face se întoarce atunci când el însuşi se află în impas, crăiasa
furnicilor şi cea a albinelor salvându-i, de asemenea, viaţa. O experienţă determinantă pentru
maturizarea lui o constituie întâlnirea cu omul roş, care este un alt pericol de care ar fi trebuit
să se ferească, aşa cum îl sfătuise tatăl său. Călătoria spre curtea Împăratului Roş este un
necontenit prilej de iniţiere a eroului, el deprinzând acum învăţătura că orice om, oricât de
neînsemnat ori ciudat ar părea, poate fi de folos, tânărul căpătând experienţă mai ales în
cunoaşterea speciei umane. Fiecare dintre aceste personaje, conturate uneori cu elemente
groteşti, semnifică omul dominat de o trăsătură de caracter, viciile pe care oricine le poate
avea şi pe care eroul le priveşte cu o înţelegere. De aceea, Harap-Alb are capacitatea de a-şi
face prieteni adevăraţi, loiali, care să-l ajute în orice împrejurare dificilă a vieţii sale. În
acesată perioadă a iniţierii, el cunoaşte dragostea adevărată pentru o fată de împărat, care vine,
aşadar, din aceeaşi lume cu el, pregătindu-l pentru căsătorie, care este unul dintre reperele
finale ale devenirii sale. Probele de la împărăţia fetei trimit spre ritualurile ţărăneşti ale
peţitului. Însoţirea mirelui de un alai de tineri, trecerea lor prin foc, alegerea motivată a
miresei, ospăţul oferit de gazdă, sunt tot atâtea încercări la care îl supune viitorul socru şi
cărora mirele trebuie să le facă faţă. Spânul este demascat de fată, o ,,farmazoană”. El îi taie
capul lui Harap-Alb și îl dezleagă astfel pe erou de jurământul supunerii, semn că inițierea
este încheiată, iar calul distruge întruchiparea răului.
Ultima probă la care îl supune fata este, de data aceasta, o demonstrare a calităţilor
viitoarei soţii, care va şti să aibă grijă de bărbatul ei, să-i stea aproape la bine şi la rău, acest
fapt fiind ilustrat atunci când ea îi salvează viaţa, trezindu-l din morţi. Această întâmplare
simbolizează ideea că acum Harap-Alb redevine el însuşi, fiul craiului, viitorul împărat care
îşi poate asuma răspunderea închegării unei familii şi conducerii unei gospodării, întrucât
experienţa căpătată îi conferă statutul de adult pregătit pentru viaţă.
Personajul este construit prin modalități de caracterizare directă (naratorul surprinde
naivitatea tânărului: „ Fiul craiului, boboc la treburi de aiestea” și indirectă ( prin fapte,
limbaj, relația cu celelalte personaje). Celelalte personaje îl caracterizează prin aprecierea
bunătății sale: „ inima ta cea bună te ajută” îi spune Sfânta Duminică.
Acţiunea se desfăşoară linear, iar succesiunea secvenţelor narative este redată prin
înlănţuire. Coordonatele acţiunii sunt vagi, prin atemporalitatea şi aspaţialitatea convenţiei.
Fuziunea dintre real şi fabulos se realizează încă din incipit. Reperele spațiale sugerează
dificultatea aventurii eroului, care trebuie să ajungă de la un capăt la celălalt al lumii, iar în
plan simbolic, de la imaturitate la maturitate. El părăsește lumea tatălui, cunoscută, și trece
dincolo, în lumea necunoscută, ca să devină împărat.
Conflictul, lupta dintre bine și rău, se încheie în basm prin victoria forțelor binelui.
Eroul se confruntă cu doi antagoniști, după avertismentul tatălui: să te ferești de omul roș, iar
mai ales de cel spân, cât îi putea. Mai întâi spânul, om viclean, îi răpește identitatea flăcăului,
iar motivele narative, supunerea prin vicleșug și demascarea răufăcătorului, delimitează
începutul și sfârșitul inițierii feciorului de crai. El îl supune la trei încercări, iar la curtea
Împăratului Roș, eroul va avea de trecut mai multe serii de probe. Față de basmul popular,
procedeul compozițional al triplicării este amplificat.
 Personajele (oameni, dar și ființe himerice, care se comportă asemeni oamenilor)
îndeplinesc, prin raportare la erou, o serie de funcții (antagonist, ajutoare, donatori), ca în
basmul popular, dar sunt individualizate mai ales prin limbaj.
Limbajul naratorului și al personajelor se caracterizează prin umor (diminutive cu
valoare augmentativă – buzișoare, băuturică; caracterizări pitorești – portretul lui Gerilă, al
lui Ochilă etc.) și oralitate (frecvența proverbelor, a zicătorilor introduse în text prin expresia
vorba ceea: „Vorba ceea: frica păzește bostănăria”). Registrele stilistice popular, oral și
regional conferă originalitate limbajului artistic, prin integrarea unor termeni și expresii
populare, a unor regionalisme fonetice sau lexicale.
În concluzie, pe parcursul acţiunii basmului, este urmărită formarea personalităţii unui
tânăr, iar din acest punct de vedere, basmul poate fi considerat un bildungsroman. Deşi
înzestrat cu importante calităţi, acesta manifestă slăbiciuni omeneşti, are momente de tristeţe
şi disperare, de satisfacţii ale învingătorului. Toate acestea conduc la desăvârşirea lui ca om.
Harap-Alb nu întruchipează, așadar, tipul eroului voinic din basmele populare, ci pe acela al
eroului vrednic, pentru că evoluția sa reflectă concepția despre lume a scriitorului, prin
umanizarea fantasticului. Trecerea protagonistului prin încercări dificile, precum și experiența
condiției umilitoare de rob la dispoziția unui stăpân nedrept, conturează sensul didactic al
basmului, care este exprimat de Sfânta Duminică: Când vei ajunge și tu odată mare și tare, îi
căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și necăjiți, pentru că știi cum
e necazul.