Salariile personalului de cult și proprietățile bisericești

în România

Tot vreau, de ceva vreme, să scriu un bilet de blog pe acest subiect. Pentru că apar din când
în când în presa zisă „centrală”, săptămânal sau lunar, ca un fel de abonament de prost gust,
știri sau informații distorsionate despre credință, Biserică și BOR. La unele dintre ele mai
răspunde Basilica.ro, la altele nu răspunde nimeni, și poate că bine face.

Caii de bătaie ale acestor „știri” sunt : proprietățile Bisericii, salariile personalului de cult,
relația Biserică-Stat, preoți „speciali”. Deși instituția Bisericii are inevitabil probleme în
istorie, deși ispita banilor și a puterii nu ocolesc nici pe preoți, uneori mă întreb unde este
granița între prostie / ignoranță și rea-credință / răutate.

Mai multe s-au adunat în timp, dar un flagrant de mai ieri, mă face să scriu :

Un ziarist corect face o știre corectă despre cererea Mitropoliei Clujului de a se alinia
salariile preoților la cele ale profesorilor din învățământul preuniversitar. Ziaristul
precizează corect că salariul unui preot este compus în proporție de circa 50% din bani de la
stat și restul reprezintă contribuția din fondurile parohiei, și citează pe purtătorul de cuvânt
al Mitropoliei (preotul Bogdan Ivanov) că „În cazul Arhiepiscopiei Clujului, Vadului și
Feleacului, 70% din preoți nu își completează salariile decât câteva luni pe an. Noi cerem o
recunoaștere a statutului preoților, așa cum este stipulat acesta și în legea cultelor.” Articol
corect. Doar că după el vine un „puitor de titluri” (meserie necunoscută, dar bine plătită), pe
care în cel mai bun caz nu-l interesează decât să crească tirajul, și titrează : „Preoții clujeni
vor salarii de profesori universitari”...

Personal, ceea ce mă deranjează cel mai tare, e că puitorii de titluri sunt mai catolici decât
papa. Adică pentru clerul ortodox al Țării până și pașoptiștii francmasoni și pro-occidentali
vorbesc frumos (per general, nu la „cazuri speciale”), și vin azi puitorii de titluri ca să pună
în mod regulat etichete mizere pe clerici și Biserică, așa, la grămadă.

Un C.A. Rosetti, cu toate ale lui îndoieli în credință, îi scrie lui Ion Ghica în două rânduri în
1850 că vrea să-și boteze copilul în credința ortodoxă (dar nu la ruși), iar într-o altă scrisoare
către același, la 16 decembrie 1850, vorbește de români ca de o « nație democratică și
creștină ». Încă mai precis, într-o scrisoare către Jules Michelet din același an el scrie :
„Preoții noștri sunt la noi ceea ce sunt la voi învățătorii: sufletul și pana unității naționale.”

La rândul lui, Ion Ghica, vede atât școala cât și biserica în grija comunei. Plata preotului
care oficiază serviciul religios stă în sarcina comunelor (a municipalităților), cu precizarea
că preotul „nu va putea sub nici un cuvânt să ceară de la particulari remunerare pentru
serviciul bisericii, pentru botez, cununie, confesie (spovedire), cuminecătura (grijanie) și
înmormântare” (Ion Ghica, Reorganizarea Romîniei, partea întîia – Comuna, București,
1861)

Nici I.C. Brătianu nu e mai prejos. Într-o scriere în limba franceză destinată a fi publicată în

1
presa laică franceză el abordează și „chestiunea pur religioasă” ca „parte a înseși condițiilor
de manifestare a ființei noastre morale, chestiune de cea mai mare importanță peste tot și
mai ales la noi, unde altarul credinței nu a fost niciodată despărțit de altarul patriei ; la noi,
unde nu doar că Biserica nu s-a pus deloc în antagonistă a societății civile, dar n-a dorit
niciodată să domine, ci s-a mulțumit să o inspire și să nu se despartă deloc de ea. » (La
Question religieuse en Roumanie. Lettre à Monsieur le directeur de l'Opinion nationale, par
J.-C. Bratiano. Paris, 1866)

Nu voi mai insista pe mărturiile francmasonilor patrioți de la 1848 (care, pentru diferite
motive, au fost reținuți de conștiința poporală drept luptători împotriva Bisericii) ca să trec
la o ultimă mărturie importantă, ce a lui Nicolae Iorga, într-o scrisoare din 1920 către
Mitropolitul primat Miron Cristea :

"În privința legăturilor dintre stat și biserică, eu cred că statul, care a răpit averea bisericii, e
dator să o întreție potrivit cu nevoile vremii noastre. El nu se poate desface nici de datoria
de a socoti legat de dînsa, fiindcă aceasta e un element inseparabil din tradiția noastră
națională, a statului generator pentru România Mare." El mai notează că statul nu trebuie să
se amestece în alegerea episcopilor sau a preoților: "El confirmă, nu alege pe episcopi. Aș
zice chiar același lucru despre preoți: dacă i-ar cere parohia, i-ar prețui și iubi mai mult,
oricare ar fi intrigile locale în jurul unor astfel de alegeri. Ministrul de Culte nu poate fi
decât casierul Bisericii autonome și cel care recomandă organelor de stat organele bisericești
a căror alegere s-a făcut în toată forma. Aceste alegeri nu pot porni decît de la parohie, care
până azi nu a existat ca un corp moral și electoral. Ea trebuie compusă din creștinii ortodocși
cari practică (ei sau familia lor) și care arată interes pentru biserica respectivă susținînd-o
material. În sama lor trebuie să fie și edificiul (cu drept de supraveghere a statului) și
personalul bisericesc (plătit și de stat, în marginile bugetului stabilit)."

N.Iorga
Vălenii de Munte
21 septembrie 1920

Viziunile vechi și noi asupra naturii raporturilor din Biserică și Stat diferă de la un gânditor
la altul, de la un loc la altul, de la o epocă la alta, dar mi se pare că există un punct comun, și
la Nicolea Iorga și la marii pașoptiști : preoții și Biserica au fost și sunt un factor de
luminare a poporului, au participat din plin la crearea României moderne și a României
mari. Confiscarea proprietăților Bisericii a fost un element cheie al reformei agrare, care
reformă agrară a fost nodul gordian al modernizării României.

Și pentru trecut, și pentru prezent, și pentru viitor Statul (împreună cu Biserica) trebuie să
găsească o formă de a susține / ajuta Biserica, iar Biserica (împreună cu Statul) trebuie să se
asigure că aceste forme nu o târăsc în dependență de politic.

Iulian Nistea
(2008)