S.I.D.

Elev,
Dascălu Ioan Daniel

1
Definiție

SIDA (sindromul imunodeficientei umane dobandite) este o afectiune provocata de

virusul imunodeficientei umane, HIV, care ataca si distruge progresiv sistemul imunitar al
organismului. Virusul Imunodeficientei Umane (virusul HIV) este cel care, in urma infectiei,
declanseaza Sindromul Imunodeficientei Umane (SIDA). Este important de retinut ca nu toate
persoanele infectate cu virusul HIV manifesta si SIDA. Aceasta afectiune apare in cazul
persoanelor infectate cu HIV si conduce la o expunere marita catre infectii sau catre anumite
forme de cancer.
Etiologie
Infecţia HIV este determinată de Virusul Imunodeficientei Umane. HIV (HIV - Human
Immunodeficiency Virus), care face parte din familia Retroviridae , genul Lentivirus. Virusul
HIV se subdivizează în două tipuri: HIV-1 şi HIV-2 care se deosebesc structural şi antigenic.
Viabilitatea virusului HIV:
1. sensibil în mediul exterior;

2. se distruge uşor la aplicarea dezinfectanţilor chimici cunoscuţi (hipoclorid de sodiu 0,5%,

alcool etilic 70%.);
3. sensibil la iradierea ultravioletă solară şi artificială,
4. la uscarea plasmei la temperatura 23-27°C activitatea virală se menţine 7 zile;
5. la 30°C – se distruge peste 3 zile; la 55°C – peste 5 ore;
6. în mediul lichid la temperatura camerei activitatea se menţine pînă la 15 zile;
7. în plasma şi spermă congelată este viabil mulţi ani;
8. la 56°C – se inactivează în 30 minute, la 70-80°C – în 10 minute;
9. la prelucrarea cu alcool etilic 70% - se inactivează în 1 minut;

Morfopatologie

Una din întrebările la care nu s-a găsit răspuns este dacă alterările neuromusculare din
boala diverticulară sunt primare sau secundare. Se cunoaşte faptul că pacientul cu boală
diverticulară prezintă perturbarea motilităţii intestinale, care duce la obstrucţia funcţională şi
apariţia senzaţiilor dureroase . Se adaugă şi modificările de la nivelul muşchiului neted, de
exemplu hipertrofia, transformarea fibroasă. Modificările de la nivelul sistemelor enterice ale
neurotransmiţătorilor, cum ar fi sistemul colinergic, serotoninergic, nitritergic, precum şi

2
peptidul vasointestinal şi tahikininele au dus la alterarea comunicării neuromusculare.
Subiecţii cu boală diverticulară au deficit de factori neurotrofici, cum ar fi factorul neurotrofic
derivat din linia celulelor gliale. Acest factor reglează dezvoltarea şi supravieţuirea sistemului
nervos enteric, deficitul ducând la pierderea celulelor nervoase enterice.
Studii recente au demonstrat că boala diverticulară colonică prezintă scăderea semnificativă
a celulelor interstiţiale Cajal şi a celulelor gliale enterice, responsabile de controlul activităţii
motorii intestinale.
În patogeneză, dieta şi stilul de viaţă joacă un rol important. Deficitul de fibre alimentare
pare a fi asociat cu diverticuloza. Studiile au demonstrat faptul că aportul de fibre ameliorează
simptomele asociate cu diverticuloza necomplicată şi scade riscul diverticulitei. Consumul de
carne roşie creşte, de asemenea, riscul apariţiei simptomelor şi complicaţiilor. Un studiu
prospectiv mare a constatat că seminţele, alunele, cerealele nu au crescut riscul de sângerare
sau diverticulită. Obezitatea centrală este asociată cu apariţia complicaţiilor bolii diverticulare.
Obezitatea creşte riscul de sângerare de trei ori mai mult şi creşte riscul de perforare
comparativ cu populaţia generală. În schimb, activitatea fizică reduce riscul de diverticulită şi
sângerare. Fumătorii au un risc de două ori mai mare de perforare, abces, fistulă, iar potatorii
au risc mai mare de diverticuloză simptomatică şi diverticulită.

Fiziopatologie

Cauza fiziopatologica ar fi un fenomen numit miochozis, care combina slabirea

peretelui colic acolo unde este abordat perpendicular de micile vase de sange cu cresterea
tensiunii in interiorul colonului si scurtarea acestuia prin contractia tonica a muschilor
longitudinali. Odata cu inaintarea varsta, prevalenta diverticulilor creste de la 10% (sub 40 de
ani) la peste 60% catre decada a opta de viata. Alimentatia de tip modern occidental saraca
in fibre vegetale si bogata in carne, grasimi si zaharuri inalt rafinate este un alt factor de
risc. Acest tip de dieta favorizeaza scaune mai rare, ba chiar constipatie.

Tabloul clinic

Persoane HIV pozitive Daca sunteti infectat cu HIV, trebuie apelat serviciul de urgenta
imediat ce apare una din urmatoarele:
- atac de apoplexie;

3
- pierderea constientei;
- slabiciune in brat, membrul inferior sau in vreo parte a corpului;
- paralizie (imposibilitatea de a misca o parte a corpului) recent aparuta;
- imposibilitatea de a sta in picioare sau de a merge.
Prezentarea la medic este necesara daca apare una din urmatoarele:
- febra mai mare de 39.4 grade;
- febra mai mare de 38.3 grade timp de 24 h;
- respiratie dificila;
- tuse productiva, cu expectoratie mucoasa (un fluid gros produs in plamani si in caile aeriene
pulmonare);
- modificari de echilibru sau tulburari ale simturilor (amorteli, insensibilitate, tiuituri in
urechi, dureri) recent aparute;
- diaree permanenta;
- sangerari neobisnuite din nas sau din gingii, sange in urina sau in scaun;
- dureri de cap permanente;
- tulburari de vedere;
- pierdere in greutate rapida si inexplicabila;
- transpiratii nocturne;
- fatigabilitate (oboseala);
- marire in volum a ganglionilor de la gat, din axila sau cei abdominali;
- rani (ulceratii) neobisnuite pe piele sau in gura;
- amorteli sau durere in maini sau picioare;
- tulburari de personalitate sau declin a facultatilor mentale, cum ar fi confuzie,dezorientare;
- rani, umflaturi, eruptii cutanate, pustule (basici), verucozitati (negi) aparute la nivel genital
sau in zona anala.

Tabloul paraclinic

- hemoleucograma (numaratoarea completa a celulelor sanguine), pentru a afla tipul si

numarul celulelor din sange;
- determinari ale anumitor substante din sange (electroliti, glucoza) si evaluarea functionarii
ficatului si a rinichilor;
- test pentru sifilis;
- testarea pentru hepatita A, hepatita B si hepatita C;

4
 - testare pentru tuberculoza (detectarea bacilului Koch);
- radiografie toracica, pentru evidentierea problemelor pulmonare asociate cu HIV;
- test pentru toxoplasmoza, pentru a detecta parazitul care produce toxoplasmoza (infectie
cauzata de ingerarea de carne insuficient preparata termic sau de contactul cu animale, cum ar
fi pisicile); aceasta boala este grava la persoanele cu sistemul imunitar slabit.

Unele tulpini ale virusului HIV pot fi rezistente la anumite medicamente. In cazul unui test
HIV pozitiv, in acest stadiu al infectiei, medicul poate testa daca tulpina virala este sau nu
rezistenta la medicatie. Aceasta testare il va ajuta in alegerea tratamentului adecvat.Medicul
va folosi rezultatele examinarii fizice si de laborator, pentru a determina modul de evolutie al
infectiei la examinarile ulterioare.

Diagnostic diferenţial

Initial, se efectueaza un test ELISA. Daca testul este pozitiv, se efectueaza un test Western Blot de confirmare.
Daca ELISA este negativ insa exista suspiciune clinica sau epidemiologica de infectie HIV recenta, fie se
efectueaza incarcatura virala, fie se repeta testul ELISA.
Testele ELISA si Western Blot pot fi negative in primele luni (maxim 6 luni), cat timp organismul nu a inceput
sa produca anticorpi (fereastra serologica), motiv pentru care o serologie negativa trebuie repetata la 6 luni.
Diagnosticarea HIV este foarte importanta deoarece inceperea unui tratament inainte de instalarea
complicatiilor creste speranta de viata.

Evoluție și complicații

După infectare, în sângele persoanei infectate apar anticorpi specifici anti-HIV. Aceasta este seroconversia.
Seroconversia nu se produce imediat după contactul dintre virus și sistemul imunitar. În cazul HIV, pentru un
sistem imunitar sănătos, apariția anticorpilor necesită între 4 și 12 săptămâni din momentul infectării. Dacă
sistemul imunitar este slăbit de alte boli sau afecțiuni (de exemplu diabet, cancer etc.), perioada în care el va
produce anticorpii va fi mai îndelungată, de aproximativ 3–6 luni. Durata de 4–12 săptămâni necesară apariției
anticorpilor specifici se numește fereastră imunologică. Anticorpii anti-HIV dovedesc reacția organismului față
de infecția cu virus, dar sunt incapabili să distrugă virusul; în fapt, HIV își modifică structura pentru a scăpa de
anticorpi.

5
În săptămânile care urmează infecției, un anume număr de pacienți suferă de tulburări trecătoare grupate sub
denumirea de primo-infecție; la alții, infecția trece total neobservată. După o perioadă de latență, de o durată
variabilă – în medie între 7 și 11 ani după seroconversie – în timpul căreia virusul continuă să se multiplice,
manifestările clinice de SIDA apar la majoritatea pacienților, sub o formă fie minoră, fie majoră. Procentajul de
pacienți care dezvoltă boala nu este cunoscut încă decât cu aproximație. La anumite persoane, perioada de
latență este foarte scurtă (de la 1 la 3 ani). Există, de asemenea, subiecți seropozitivi, ziși supraviețuitori de
lungă durată (long term survivors sau LTS) la care SIDA nu se declară decât după vreo 15 ani. La copil,
evoluția este, în general, mai rapidă și mai gravă decât la adult. Două evoluții sunt posibile:
o formă severă, cu prognostic sumbru, care se declară înaintea vârstei de 6 luni și se traduce prin semne
neurologice grave și deficit imunitar foarte mare;
o altă formă mai puțin gravă, cu evoluție cronică.
Faza acută a primo-infecției
Aceasta survine la 20 până la 50% dintre persoanele infectate, indiferent de modul de contaminare, în
următoarele 15 zile sau 3 luni după contaminare. Această primo-infecție ia aspectul unei mononucleoze
infecțioase: febră care poate dura și o lună, tumefacție a ganglionilor limfatici, curbaturi, dureri articulare,
erupție cutanată care evocă o rujeolă – sau uneori urticarie – disfagie (greutate la înghițit) dureroasă. În cursul
acestei faze au mai fost descrise și candidoze acute, care afectează mucoasele, ca și ulcerații bucale. Mult mai
rar survin manifestări neurologice: meningită acută limfocitară, paralizie facială, mielopatie, neuropatie
periferică, encefalită. Această primo-infecție dispare spontan în aproximativ o lună.
Faza de infecție cronică asimptomatică
Aceasta durează de la 1 la 7 ani (sau mai mult) și corespunde unei faze de multiplicare a virusului. Această
perioadă poate să nu se traducă prin niciun simptom. În 20 până la 50% din cazuri, ea se manifestă prin
adenopatii (umflarea ganglionilor limfatici) generalizate și persistente. Acestea sunt, în general, simetrice și
afectează mai frecvent regiunile cervicală, maxilară, submaxilară și occipitală.
Forme minore ale infecției
Acestea semnalează o atingere încă moderată a sistemului imunitar. Infecțiile minore cutanate sau mucoase,
virale sau micotice, nu sunt specifice infecției cu HIV, dar iau la subiecții afectați o formă cronică sau
recidivantă: candidoze bucale (mărgăritărel) sau anogenitale, dermatită seboreică a feței, foliculite, prurigo,
veruci, zona zoster. Bolile autoimune sunt relativ puțin frecvente. Se poate observa o parotidită (inflamație a
glandei parotide), un sindrom al lui Raynaud (vasoconstricție care afectează mâinile în cursul expunerii lor la
frig și antrenează o oprire a circulației arteriale, apoi o cianoză locală), un sindrom uscat (uscăciune excesivă a
gurii și a ochilor, iar la femei și a vaginului), manifestări articulare inflamatorii și dureroase, miozite (inflamații
dureroase ale țesuturilor musculare). Semnele generale constau într-o alterare a stării generale, într-o febră

6
prelungită, transpirații, o slăbire, o diaree persistentă. Denumirea acestuia de sindrom înrudit cu SIDA (ARC) a
fost abandonată.

Tratament

Tratamentul consta in administrarea de medicamente antiretrovirale care actioneaza in diferite etape ale
replicarii virale. Tratamentul infectiei HIV este intotdeauna combinat (bazat pe asocieri medicamentoase),
administrandu-se mai multe antiretrovirale pentru a se asigura blocarea mai multor mecanisme de
replicare virala.
Odata inceput, tratamentul trebuie continuat pe viata deoarece intreruperea tratamentului duce la pierderea
avantajelor obtinute in cursul terapiei (cresterea sau mentinerea celulelor CD4) si este asociat cu un risc crescut
de dezvoltare a rezistentei la medicamentele utilizate.
In absenta tratamentului, speranta la viata in infectia HIV este mult mai redusa, mortalitatea fiind in principal
pusa pe seama progresiei SIDA si asocierei infectilor oportuniste. Sub tratament eficace speranta de viata
creste, ajungand la valori similare cu ale populatiei fara HIV.