La boncănitul cerbilor

O stânca roșie ce străjuia-n poiană,

Gătită-n tainele unui apus de foc,
Ar vrea să fie prinsă de-o liană,
Că prea e singură și fără de noroc,

Parcă e creștetul haiducului ucis,

De cei ce nu i-au înțeles menirea,
Care își caută trupul în glia lui de vis,
Ca întregit, să-nvârta iar securea.

În boncănit, un cerb pe stânca suie,

Jur-împrejurul îi răspunde-n lung ecou,
Dar căprioara așteptată nu mai vine,
Să-nceapă jocul hărăzit de Dumnezeu.

Chemarea cerbului cuprindea valea toată,

Prevestind iedu-n veșnicia munților,
Stânca-nroșită a devenit de-odată,
Arena de luptă la sânge a cerbilor.

Când luptele înverșunate-au luat sfârșit,

Căprioara a ales cerbul învingător,
Și ca să se apropie de infinit,
S-a înălțat pe stânca implinirilor.

În ritmul dansului cu patimă și foc,

Sens nou au dat apusului de soare,
Au oprit roata timpului în loc,
Gustând din clipa lor nemuritoare.

Brazii, privindu-i se unduiau ușor,

Florile din poiană, grăbite s-au deschis,
Haiducul s-a trezit din somnul morților,
Și s-a-ntrupat din stânca lui de vis.

Când vrăjile s-au stins în mod firesc,

A urmat o tristețe imensă, planetară,
Iar eu sperând, am început să boncănesc,
Să vii din vechi povești, din chip de căprioară.