La boncanitul cerbilor

O stanca rosie ce strajuia-n poiana,

Gatita-n tainele unui apus de foc,
Ar vrea sa fie prinsa de-o liana,
Ca prea e singura si fara de noroc,

Parca e crestetul haiducului ucis,

De cei ce nu i-au inteles menirea,
Care isi cauta trupul in glia lui de vis,
Ca intregit, sa-nvarta iar securea.

In boncanit, un cerb pe stanca suie,

Jur-imprejurul ii raspunde-n lung ecou,
Dar caprioara asteptata nu mai vine,
Sa-nceapa jocul harazit de Dumnezeu.

Chemarea cerbului cuprindea valea toata,

Prevestind iedu-n vesnicia muntilor,
Stanca-nrosita a devenit de-odata,
Arena de lupta a cerbilor.

Cand luptele inversunate-au luat sfarsit,

Caprioara a ales cerbul invingator,
Si ca sa se apropie de infinit,
S-a inaltat pe stanca implinirilor.

In ritmul dansului cu patima si foc,

Sens nou au dat apusului de soare,
Au oprit roata timpului in loc,
Gustand din clipa lor nemuritoare.

Brazii, privindu-i se unduiau usor,

Florile din poiana, grabite s-au deschis,
Haiducul s-a trezit din somnul mortilor,
Si s-a-ntrupat din stanca lui de vis.

Cand vrajile s-au stins in mod firesc,

A urmat o tristete imensa, planetara,
Iar eu sperand, am inceput sa boncanesc,
Sa vii din vechi povesti, din chip de caprioara.