Zinaida

Gane
Selia și Chaos
roman de fantezie

Trecuse mult de miezul nopții. Peste lumea celor două tărâmuri se lăsase vălul țesut din
somn și vise, aducând cu sine liniștea și armonia. Cerul era adânc și limpede ca lacrima de fericire,
iar cele două luni cerneau cu dărnicie razele lor melancolice, învăluind jumătatea albă a palatului
protectorilor celor două tărâmuri într-o lumină aproape transparentă, cu ușoare licăriri argintii.
Jumătatea albastră a palatului însă, care se înălța pe Tărâmul întunericului fosforescent, luminată
din ce în ce mai slab de plantele ce adormeau în ritmul muzicii celeste, se scufunda treptat într-un
întuneric scăldat în aburi de lumină crepusculară, cu sclipiri albastre.
Din clipa când regale Ares, protectorul Tărâmului întunericului luminescent, și-a unit
destinul cu principesa Tărâmului luminii, Creatorul a făcut ca noaptea să-și aștearnă vălul
întunecat în același timp peste regatele ambelor tărâmuri, iar plantele luminescente de pe
Tărâmul întunericului să se deștepte din somn odată cu primii zori ai dimineții, care se ițeau timid
de după linia de orizont, săgetând cele patru regate ale Tărâmului luminii cu raze calde, aurii.
Se scurseră mai bine de doi ani de când principesa Selia fu încoronată, alături de regele
Ares, protectoare a celor două tărâmuri. Zilele, asemeni clipelor de fericire, se scurgeau pe
neobservate, regina Selia fiind absorbită de evenimente, griji și treburi importante, care nu-i lăsau
timp nici să viseze. Trebuia să așeze pe picior de pace și toleranță regatele celor două tărâmuri,
care timp de 600 de ani se dușmănise. Ura și neîncrederea pătrunsese adânc în cugetul
locuitorilor și nu era ușor să-i faci să înțeleagă că armonia este cea care zidește fericirea. Însoțită
de regele Ares, cutreiera neobosită în lung și în lat regatele, aducând cu sine înțelepciunea, pacea,
adevărul și blândețea. Într-un final, eforturile celor doi protectori dădură roade. Ura și
neîncrederea se spulberară asemeni un vis urât, de parcă nici nu ar fi terorizat timp de 6 lungi
secole viețuitoarele pământului, apei și aerului. În regate se înstală înțelegerea și pacea, locuitorii
trăiau în armonie, iar paznicii Universului vegheau neîncetat asupra spațiului nemărginit.
În palatul protectorilor domnea liniștea. Toată suflarea dormea, călătorind pe aripile
somnului în lumea viselor. Și regele Ares dormea liniștit, îmbrățișând perna. Doar regina Selia nu-
și găsea somnul. Se zvârcolea în pat, când pe o parte, când pe cealaltă, străduindu-se din răsputeri
s-alunge neliniștea care o chinuia de vreo câteva zile, provocându-i o stranie încordare. Avea
senzația că iată-iată va afla o veste care-i va marca destinul.
- În cele nouă regate s-a instalat pacea și toți respectă cu sfințenie legea supremă a
spațiului nemărginit. De ce oare inima-mi șoptește fără încetare că se va întâmpla ceva
neprevăzut? Să fie oare o presimțire că zeul Chaos se pregătește să se întoarcă în Universul
nostru? Sau poate s-a și întors? se întreba, cu spaimă în sine, protectoarea, oftând adânc.
Deodată îi răsună în minte vocea Marelui Lup Alb, care-i șoptise cu doi ani în urmă: zeul
Chaos a pătruns în Universul nostru. Viața pe planeta Terra este în mare pericol. Ajută-ne,
protectoare Selia! Ajjjuuutăăănnneee!
Ca o străfulgerare i se perindară prin fața ochilor pădurea seculară de stejari din
apropierea casei părinților ei adoptivi, unde mergea adesea să viseze, marea care mângâia cu
valuri leneșe nisipul auriu al litoralului, casa cu trandafiri cățărători, colegii de liceu, în mijlocul
cărora se simțise atât de bine și fața tristă îi îngândurată a profesorului Lucian.
- Sunt o ingrată. Cum am putut să uit că zeul dezordinii primordiale a fugit în Universul
paralel. Doi ani de zile am neglijat rugămintea Marelui Lup Alb, doi ani de zile l-am lăsat pe Chaos

1
să-și țese, ca un păianjen veninos, mrejele din energie neagră, urzind să stingă viața pe planeta
unde am crescut. Și dragii mei părinți adoptivi, ce-o fi făcând oare? Ce trebuie să fac? Să mă întorc
în lumea care 20 de ani mi-a oferit protecție și dragoste părintească, sau poate…? Regele Ares nu
mai are puteri miraculoase. Dacă plec în Universul paralel, cine va proteja cele două tărâmuri? Și
Terra, planeta populată de oameni care au pierdut capacitatea de a vedea cu ochii sufletului
adevărată operă a Creatorului, să fie lăsată pradă zeului Chaos? Sunt sigură că se vor găsi
conducători de țări, bolnavi de trufie și pofticioși de glorie, avere și putere, care vor pactiza cu
zeul Chaos. Cine ar putea să-mi spună cum să procedez? Cine ar putea să mă ajute să rezolv
această dilemă? se frământa regina, apăsându-și palmele pe tâmplele înfierbântate.
Frământată de neliniște și amărăciune, regina Selia se ridică din pat. Privi un timp spre
regele Ares care zâmbea ca un copil prin somn, apoi își puse pe umeri halatul din mătase
trandafirie și, pășind pe vârful degetelor, părăsi dormitorul. Închise cu atenție ușa după sine și se
îndreptă spre camera secretă. Ajunsă în camera secretă, se apropie grăbită de pupitrul pe care era
așezată cartea-oracol. Rămase câteva clipe înțepenită în fața cărții sfinte, de parcă nu ar fi fost
sigură că oracolul va dori să-i răspundă la întrebări, apoi oftă și zise cu voce tristă:
- Știu că ai putea să nu-mi răspunzi. Sau, dacă-mi vei răspunde, să-mi spui că problema care
mă frământă nu ține de Universul nostru. Cu ajutorul Creatorului am reușit să-l alungăm pe zeul
Chaos și să stârpim ura în lumea celor două tărâmuri. Viețuitoarele regatelor trăiesc în pace și
respectă cu sfințenie legea supremă a spațiului nemărginit. Părăsind Universul nostru însă, zeul
dezordinii primordiale s-a refugiat pe planeta care m-a protejat și m-a crescut, urzind să pună
stăpânire pe Universul paralel.
În sunetele unei melodii celeste, cartea-oracol se deschise și pe pagina alba ca neaua mâna
nevăzută scrise:
- Creatorul este mulțumit de modul în care este guvernată această lume, protectoare Selia.
De câteva zile însă te vede tristă și îngândurată. Spune-mi, ce te frământă.
Regina Selia oftă din nou și, pironindu-și privirea tristă pe pagina cărții, vorbi:
- În dimineța celei de-a treia zi după încoronare am auzit o șoaptă care venea din Universul
paralel. Era Marele Lup Alb, spiritul pădurilor de pe planeta Terra, care a vegheat asupra mea
până în clipa când m-am întors în Universul celor două tărâmuri. Spiritul pădurilor mă anunța că
zeul Chaos uneltește să stingă viața pe planeta care m-a găzduit și m-a crescut în dragoste și
înțelepciune, cerându-mi ajutorul. Tu, care ești cartea-oracol a Creatorului, te rog să-mi spui dacă
legea supremă a spațiului nemărginit permite unei protectoare să părăsească pentru un timp
lumea celor două tărâmuri. Aș vrea să plec în Universul paralel, să încerc să ajut viețuitoarele
planetei Terra, care au fost atât de bune cu mine, să-l alunge pe cel care răspândește doar moarte
fără de viață.
Urmă o lungă și apăsătoare tăcere. Cartea-oracol rămase deschisă, însă mâna nevăzută nu
caligrafia pe pagina imaculată nici un cuvânt. Regina stătea pierdută în fața cărții, fără să știe ce să
facă. Să plece? Cartea întârzia să se închidă. Să râmână? Cartea tăcea, fără să-i dea răspuns la
întrebare. Într-un târziu pe pagina curată a cărții mâna nevăzută scrise cu litere de aur:
- Doar Creatorul îți poate răspunde la această întrebare.
- Îmi poate răspunde doar Creatorul? întrebă regina, ridicând a mirare sprâncenele frumos
arcuite. Creatorul nu s-a mai arătat și nu mi-a mai vorbit din ziua încoronării. Cum aș putea să aflu
care este răspunsul lui?
- Trebuie să mergi în templul înțelepciunii, să stai de vorbă cu preotul suprem. El îți va
spune ce trebuie să faci, răspunse cartea-oracol.

2
 Abătută și tristă, regina Selia mulțumi în șoaptă cărții-oracol și părăsi camera secretă.
Alunecând ca o umbră pe podeaua din marmură aurie a coridorului, coborî scara și intră în
dormitor. Îl găsi pe regele Ares treaz. Văzând-o întoarsă în dormitor, regele se așeză pe marginea
patului, privi spre ea cu îngrijorare și zise:
- De câteva zile te văd absorbită de gânduri și tristețe. Noaptea te zbuciumi și nu-ți găsești
odihnă. Ce te frământă, comoara mea? De ce nu-mi împărtășești și mie problemele care-ți răpesc
odihna și liniștea?
Regina Selia îl fixă câteva clipe cu o privire plină de tristețe. Apoi, oftă adânc și zise:
- Mă poate ajuta doar Creatorul.
Surprins, dar și nespus de alarmat de cele auzite, regele Ares rămase un timp tăcut, cu
buzele întredeschise de uimire. După câteva clipe de tăcere își încruntă sprâncenele și spuse:
- Atât de grav este ceea ce te frământă, încât te poate ajuta doar Creatorul?
Coborând, ca un copil obijduit, privirea în pământ, regina Selia răspunse:
- Nespus de grav.
Tulburat peste măsură de spusele reginei, regele Ares vorbi pe un ton mai insistent:
- Te rog să-mi spui ce te frământă? Sunt soțul tău și trebuie să știu. Fără să știu, cum aș
putea să te ajut?
Regina se așeză alături de rege. Uitându-se adânc și lung în ochii lui scânteietori întrebă:
- Îți mai amintești de festivitățile încoronării?
Regele își încruntă sprâncenele a nedumerire.
- Cum aș putea să uit cele mai frumoase clipe din viața mea? De ce-mi pui astfel de
întrebări?
- În iureșul evenimentelor care s-au derulat din noaptea încoronării până astăzi și îmbătați
de fericire, și tu, și eu am dat uitării șoapta care, străbătând hotarul dintre cele două Universuri,
cerea ajutor. Marele Lup Alb, spiritul pădurilor de pe planeta Terra, care a vegheat neîncetat
asupra mea cât m-am aflat în Universul paralel, mă informa că zeul Chaos a pătruns în lumea lor și
uneltește s-o transforme într-un tărâm fără de viață. Datorez mult acelei lumi, la fel de minunate
ca și lumea noastră, și trebuie să-i vin în ajutor.
- Trebuie să înțeleg că te gândești să părăsești spațiul nemărginit? întrebă regele și fața lui,
de obicei liniștită, se înăspri.
- De-mi va permite Creatorul, așa voi face, răspunse hotărâtă Selia.
- Și dacă zeul dezordinii primordiale se strecoară din nou în Universul nostru, ce ne facem?
Doar tu ești în măsură să-l înfrunți, zise regele Ares, aruncându-i o privire încruntată și
dojenitoare. Nu poți să-ți neglijezi îndatoririle de protectoare. Știi doar că eu am fost privat pentru
50 de ani de puteri miraculoase. Tu ai datoria sfântă să protejezi această lume.
- Paznicii Universului sunt la datorie și supraveghează fără încetare planeta celor două
tărâmuri. Vor avea ei grijă să-l captureze, dacă va îndrăzni să se întoarcă în lumea noastră, zise
regina. Și Creatorul, dacă îmi va permite să plec în Universul paralal, sunt sigură că va veghea
asupra planetei noastre. În noaptea aceasta am consultat cartea-oracol, care mi-a zis să stau de
vorbă cu preotul suprem al templului înțelepciunii. Trebuie să mă grăbesc. Au trecut doi lungi ani
de când zeul Chaos a intrat în Universul paralel. Mă tem să nu fie prea târziu.
- Nu poți pleca de una singură. Zeul Chaos este nemuritor și crud. Magia lui este puternică.
Vei fi în mare pericol, zise, de data aceasta cu neliniște în voce, regele, apucând-o de mână. Și
Creatorul acelui Univers nu va putea să te ajute.
Mângâindu-i pletele negre, ce scânteiau ca noaptea înzăpezită cu lună plină, regina îl învălui
cu o privire plină de duioșie. Apoi, cu-n aer de tristețe, vorbi:

3
 - Trebuie să plec. Le datorez viața. Te rog, încearcă să mă înțelegi. Vei spune monarhilor
celor două tărâmuri că divinitatea mi-a încredințat o nouă misiune și că mă voi întoarce curând.
Sub privirea neputincioasă a regelui Ares, regina Selia își puse în tăcere pantaloni negri,
mulați pe coapse, cămașă din mătase azurie și cizmulițe negre. Lunecând ușor pe covorul moale, se
apropie de măsuța din fața oglinzii, luă coroana din flori ale luminii și flori ale întunericului și o
privi îndelung, întrebându-se în sine: s-o ia cu sine în lunga călătorie pe care intenționa s-o facă,
sau nu? După câteva clipe de cugetare, scutură ușor din cap, de parcă și-ar fi zis că nu e cazul să
atragă asupra sa atenția pământenilor, și o puse cu grijă pe măsuță. În jurul gâtului reginei
strălucea în mii de scântei multicolore colierul din diamante cu piatra puterii și picătura de soare,
de care nu se despărțea nicicând. Cu o expresie tulburată pe chip, ieși din dormitor și se îndreptă
spre camera secretă, unde păstra într-un scrin de argint obiecte magice. Scoase din scrin pelerina
întunericului și se întoarse în dormitor.
Îl găsi pe regele Ares așezat pe marginea patului, uitându-se cu o privire rătăcită spre
geamul deschis. Luna cea mare cernea peste tărâmul luminii o ploaie deasă de raze palide,
învăluind într-o lumină difuză, argintie jumătatea cea albă a palatului. Razele se strecurau prin
geamul deschis în dormitorul regal, mângâiau fața tristă și îngândurată a regelui, apoi alunecau pe
covorul din lână albă și se înălțau spre candelabrele din cristale multicolore, făcându-le să
licărească intermitent. Jocul luminii crea o atmosferă de vrajă și dormitorul părea mai curând un
spațiu unde povestea se întâlnește cu realitatea.
- Sunt gata de plecare, răsună, ca un clinchet de clopoțel în liniștea încordată a încăperii,
vocea melodioasă a reginei.
Regele Ares întoarse lent privirea rugătoare spre Selia, apoi se ridică în picioare și
murmură dojenitor:
- Mă lași? Te duci în altă lume. Eu ce mă fac? Chiar nu înțelegi că fără tine zilele vor dura o
veșnicie și nopțile vor fi un chin? Te rog, nu mă părăsi. Rămâi acasă. Nu mă lăsa să mor de dorul
tău.
- Mă voi întoarce, șopti, îmbrățișând-l și sărutându-l pe un obraz, regina. Când luna cea
mare își va trimite razele ei melancolice în dormitorul nostru, să-ți amintești de mine.
Punându-și pe umeri mantia magică a întunericului, regina se făcu nevăzută. Fără să facă
nici cel mai mic zgomot, ieși din palat, coborî lin scările și rămase câteva clipe înțepenită,
alunecând cu o privire abătută și plină de nostalgie peste grădină, cer și palatul regal. Apoi,
adunându-și puterile magice, se înălță spre bolta celestă. Făcu un cerc deasupra palatului și a
grădinii cu copaci în floare, de parcă ar fi dorit să-și ia rămas bun pentru totdeauna de la cele două
tărâmuri și se pierdu printre stele, lăsându-l trist și îngândurat lângă fereastră pe protectorul
Ares. Zbura atât de repede, încât părea că stelele sunt mici comete care lasă în urma lor cozi lungi
și luminoase. În câteva secunde se îndepărtase atât de mult de palat, încât în jurul ei roiau doar
stele.
Nu trecu mult timp și i se arătă, strălucind ca un luceafăr, templul înțelepciunii. Scăzu viteza
și ateriză lent pe prima treaptă a scării. Urcă în grabă treptele și se opri în fața ușii. Ridică privirea
spre cartea care atârna deschisă deasupra ușii și citi în voce: Cuvântul este Creatorul și totul a fost
creat prin cuvânt. În sunetele unei melodii divine, ușa se deschise și în prag apărură cei doi
mesageri ai Creatorului. Întâmpinând regina cu brațele larg desfăcute, mesagerul îmbrăcat în
straie negre zise:
- Te așteptam în fața ușii, regină Selia. Știam că vei veni.
Cu un zâmbet cald pe buze, mesagerul îmbrăcat în haine aurii se apropie de Selia, o apucă
de mână și-i vorbi:

4
 - Urmează-ne! Preotul suprem te așteaptă.
Însoțită de cei doi mesageri, regina Selia urcă tăcută scările care se pierdeau în adâncul
necuprins al Universului și intră în sala ovală. Se opri în mijlocul sălii și privi peste umăr. Cei doi
mesageri dispăruseră. Nu trecu mult timp și auzi un foșnet ușor, de parcă cineva îmbrăcat în straie
lungi ar fi alunecat pe podeaua din marmură aurie. Se răsuci spre sunet și-și încordă privirea. În
semiîntunericul moale și cald al încăperii îl observă pe preotul suprem care se apropia, privind-o
țintă. Regina schiță un zâmbet vinovat și, înclinând ușor capul în semn de respect, zise:
- Îmi cer iertare c-am îndrăznit să vin în templul înțelepciunii, fără să fiu chemată. Însă…
Apoi făcu o scurtă pauză, uitându-se cu o privire rugătoare și intensă în ochii pătrunzători
și plini de înțelepciune ai preotului.
- Cartea-oracol m-a informat că poți să mă ajuți, reluă cu voce înceată.
Cu iuțeala unui fulger, o grea neliniște puse stăpânire pe chipul înțelept al preotului, care
oftă din greu și zise, clătinând îngândurat din cap:
- Știu ce te-a adus aici, regină-protectoare. Până a afla răspunsul Creatorului însă, va trebui
să mergem în sala profețiilor.
Îmbiind-o cu capul să-l urmeze, preotul suprem intră în sala pustie, pe pereții căreia erau
atârnate plăci din marmură neagră, pe care ardeau cu litere de foc mai multe profeții. Regina Selia
se grăbi să-l urmeze. În sala spațioasă tăcerea liniștii era atât de densă, încât, pentru câteva clipe,
avu sezația că a pătruns în vid. Apropiindu-se de peretele din fața ușii, văzu, apărând de nicăieri, o
nouă placă din granit, pe care era scris cu litere de foc: zeul Chaos este puternic, crud și
nemuritor. Nimeni nu-l poate răpune. Cu ajutorul focului divin din Universul nostru și a pietrei
sacre din Universul paralel, patronul dezordinii primordiale poate fi transformat în cenușă. Dacă
cenușa nu va fi depozitată și încuiată imediat în unul din scrinurile din lazurit, Chaos va renaște
din cenușă, devenind și mai puternic.
Abătută, regina Selia parcurse încă o dată cu ochii profeția. Chipul ei devenea din ce în ce
mai palid, iar fruntea i se umezi. Se răsuci într-un târziu spre preotul suprem, care-o cerceta cu o
privire răscolitoare. Scoțind un suspin înăbușit, zise cu un zâmbet chinuit pe buze:
- Destinul mă pune din nou la grea încercare. Stiu că sfera focului divin poate fi invocată din
adâncurile spațiului nemărginit doar de către cei doi unicorni. Și chiar dacă unicornii ar invoca
focul sacru, cum aș putea să-l iau cu mine în Universul paralel?
- Doar Creatorul îți poate răspunde la această întrebare, fu răspunsul domol al preotului.
- Ce mă fac? Cum să vorbesc cu divinitatea? întrebă, și mai întristată, regina.
- S-ar putea să găsești răspunsul în sala eternității, spuse preotul.
Intrând în sala eternității, Selia se apropie de floarea cu petale din cristale transparente și
ridică ochii spre cristalul care se înălța spre infinit. Ochiul sfânt al dreptății Creatorului începu să
strălucească neobișnuit de tare, chiar orbitor și o voce limpede și bândă se auzi, coborând lin din
adâncul Universului.
- Intenția ta e nobilă, regină Selia. E demnă de o protectoare a vieții. Plecând în Universul
paralel însă, te vei expune unor mari pericole. Deși ți-am dat puteri miraculoase atât de mari, încât
îl poți înfrunta pe zeul Chaos, s-ar putea să te confrunți acolo cu ființe înzestrate cu puteri
supranaturale, necunoscute nouă. Aceste entități ar putea să te omoare și lumea celor două
tărâmuri va rămâne fără protectoare.
- Cine-mi vorbeșe? murmură regina Selia, fără să-și poată lua privirea de la ochiul sfânt al
dreptății Creatorului.
- Creatorul spațiului nemărginit, răspunse vocea. Aș vrea să știu dacă ești gata să înfrunți
pericole de moarte?

5
 Apoi, oftând adânc, adăugă cu amărăciune:
- Și poate să-ți sacrifici viața pentru o lume care, deși te-a protejat, nu este lumea ta.
Fără să stea prea mult pe gânduri, regina răspunse dintr-o răsuflare:
- Ce fel de protectoare a vieții aș fi, dac-aș lăsa planeta care m-a crescut, și unde au rămas
bunii mei părinți adoptivi, să fie transformată într-o planetă moartă? Aș fi o ingrată. N-aș putea să
trăiesc cu o povară atât de grea în suflet, Creatorule. Te rog să mă înțelegi și să-mi permiți să plec
în Universul paralel. Deși mă doare să părăsesc această lume atât de dragă mie, sufletul îmi spune
că trebuie să-mi fac datoria.
Urmă o lungă și apăsătoare pauză. Creatorul tăcea, iar regina Selia stătea înțepenită,
uitându-se cu o privire rugătoare spre ochiul sfânt.
- Fie, zise într-un târziu Creatorul. Întoarce-te în Universul paralel, pe planeta unde
oamenii văd tot ce-i înconjoară doar cu ochii rațiunii, dând uitării că-n vremi demult apuse aveau
puterea de a vedea cu ochii sufletului armonia, unitatea și complexitatea lumii. Astăzi pentru
oamenii planetei Terra a cunoaște înseamnă a domina, contemplarea fiind un exercițiu inutil și dat
uitării. Pierzând capacitatea de a vedea tot ce-i înconjoară cu ochii sufletului, ei nu mai au puterea
să comunice cu făpturile magice care locuiesc alături de ei.
Tu, regină Selia, vei avea la dispoziție 100 de zile pământene ca să-l găsești și să-l
incinerezi pe zeul Chaos. În tot acest răstimp, vei fi prudentă și vei recurge la puterile tale magice
doar în momente de grea cumpănă. Cât mai puțini pământeni trebuie să știe că deții astfel de
puteri. Ține minte, regină protectoare, dacă nu te vei întoarce peste 100 de zile pământene în
Universul nostru, vei pierde puterile miraculoase și vei rămâne pentru totdeauna în Universul
paralel. Deși vei da uitării lumea celor două tărâmuri, viața ta va fi un zbucium, o durere. Vei căuta
fără încetare, fără să știi ce trebuie să cauți.
Auzind cele spuse de către Creator, regina Selia oftă adânc, coborând privrea în pământ.
Într-un târziu, ridică ochii triști și împăienjeniți de lacrimi spre ochiul sfânt al dreptății Creatorului
și murmură cu voce stinsă:
- 100 de zile pământene… S-ar putea să fie prea puțin.
Creatorul rămase o vreme scufundat în gânduri, apoi vorbi cu nemulțumire în voce:
- Fie, îți dau cel mult un an de zile să-ți duci la capăt misiunea.
- Profeția spune că zeul haosului primordial poate fi transformat în cenușă doar cu ajutorul
focului divin și a pietrei sacre. Știu că sfera focului divin poate fi invocată din adâncurile spațiului
fără de margni de către cei doi unicorni, dar nu știu ce este piatra sacră și unde se găsește, zise
regina Selia.
- Îți voi da și o scânteie din sfera focului divin. Cât privește piatra sacră și scrinul din lazurit,
nu pot să te ajut. În spațiul nemărginit nu există o astfel de piatră și nici un scrin al morții. Va
trebui să le cauți în Universul paralel. Înainte de a-ți da scânteia însă, aș vrea să aud încă o dată
răspunsul la întrebarea: ești sigură că nu greșești plecând în Universul paralel? Acolo vei putea
conta doar pe înțelepciunea și puterea ta.
- Sunt sigură, răspunse, fără să ezite, regina, fluturând din cap. Și trebuie să plec cât de
curând, deși nu știu dacă nu e prea târziu. Au trecut doi ani din ziua când spiritul pădurilor de pe
planeta Terra mi-a cerut ajutorul. Doi ani, când viața este în pericol, durează cât o veșnicie.
Creatorul se uită îndelung la cei doi crini ce licăreau pe fruntea reginei, apoi vorbi:
- Ca să nu atragi prea mult atenția pământenilor, crinul luminii și cel al întunericului vor
înceta să strălucească pe fruntea ta.
- Voi pierde pentru timpul cât mă voi afla în Universul paralel puterea magică a luminii și
cea a întunericului luminescent? făcu speriată regina.

6
 - Nu, răspunse Creatorul. Vei continua să stăpânești toate puterile, dar să ai grijă. Recurge la
ele doar în caz de strictă necesitate. Muritorii de pe planeta Terra nu trebuie să știe că ești venită
din alt Unirvers.
Selia răsuflă ușurată și murmură în șoaptă:
- Îți mulțumesc, Creatorule, pentru înțelepciunea și bunătatea ta.
Ochiul sfânt al dreptății Creatorului începu a se stinge încet. Apoi în sală se instală un
întuneric beznă. După câteva clipe însă, ochiul se reaprinse brusc, învăluind încăperea într-o
lumină nespus de aurie. O lumină tainică, strălucitoare, care pătrundea până în adâncul inimii,
mângâind cu raze calde sufletul. Dezmerdată de lumina divină, floarea cu petale din cristale
transparente dădu naștere unui evantai de raze multicolore, care săgetau, asemeni fulgerelor,
pereții încăperii. Apoi din ochiul sfânt se desprinse o rază de culoare albastră, care se roti de trei
ori în jurul cristalului și coborî în jos.
- Întinde mâna stângă cu palma desfăcută, regină Selia, răsună, de data aceasta ca un ecou
venit din depărtare, vocea blândă a Creatorului.
Regina Selia întinse mâna. Raza albastră i-atinse creștetul, apoi lunecă spre piept, oprindu-
se în dreptul inimii. Se auzi un clinchet ușor, de parcă ar fi sunat un clopoțel de argint, și regina fu
învăluită într-o lumină aurie. Într-un final, din evantaiul de lumină se desprinse raza și zbură spre
palma întinsă. Îngădui puțin pe palmă și apoi se înălță lent spre ochiul sfânt al dreptății
Creatorului.
- Din clipa aceasta stăpânești magia focului divin, protectoare Selia. Întinzând mâna
dreaptă înainte și pronunțând în șoaptă cuvintele ,,foc sacru”, vei putea lansa sfera focului divin
spre țintă, se auzi, îndepărtându-se, vocea Creatorului.
- Sfera focului divin nu-ți va fi de nici un folos, regină Selia, dacă nu vei găsi în Universul
paralel piatra sacră și scrinul din lazurit, rosti preotul suprem, care în tot acest răstimp rămase
nemișcat și mut lângă floarea cu petale din cristal.
Regina Selia întoase lent capul spre preotul suprem, îl fixă câteva clipe cu o privire adâncită
în gânduri, apoi întrebă:
- Există oare în Universul nostru vreo ființă care ar putea să-mi spună unde să caut piatra
sacră și scrinul din lazurit?
- Nu, fu răspunsul sec al preotului. Odată ajunsă în Universul paralel, caută-l în grabă pe
Marele Lup Alb. Doar spiritul protector al pădurilor de pe planeta Terra ar putea să te ajute. Atât
îți pot spune. Acum trebuie să te grăbești. Peste câteva minute se va deschide poarta dintre cele
două Universuri. Dacă nu vei reuși acum să treci prin poartă, va trebui să aștepți mai multe zile
până se va deschide din nou.
Urmat de regina Selia, preotul suprem părăsi sala eternității, coborî în grabă scările și se
opri în fața ușii de la intrarea în templul înțelepciunii. Apoi luă mâinile reginei într-ale sale, zâmbi
cu amărăciune și zise:
- Adio, regină-protectoare. Sper să ne mai revedem. M-ar întrista mult să știu că lumea celor
două tărâmuri te-a pierdut pentru vecie.
Mulțumindu-i preotului pentru ajutor, regina Selia ieși din templu. Se opri pe terasă.
Răsucindu-se spre ușile care se închideau încet în urma ei, ridică privirea spre cartea pe paginile
căreia erau încrustate cu litere de aur cuvintele: Cuvântul este Creatorul și totul a fost creat prin
cuvânt! Rămase un timp nemișcată în fața ușii, cu ochii ațintiți asupra cărții sfinte, apoi coborî lent
scara și se opri pe ultima treaptă. Preotul suprem îi spusese că poarta dintre cele două universuri
urma să se deschidă peste câteva minute. Alunecă cu ochii peste bolta înstelată, căutând cu
înfrigurare poarta. Cerul continua să-și depene în tăcere tainele și ordinea domnea nestingherită

7
peste veșnicie. Din când în când câte o stea cădea în nemurire, lăsând în urmă o coadă lungă și un
cor de voci abia șoptite spărgea tăcerea necuprinsului. În jur se instalase o pace cristalină. Doar
muzica divină a cosmosului plutea ca visele pe aripile liniștii și armoniei.
Deodată, în depărtare, regina observă câteva raze palide, care se furișau printr-o mică
deschizătură. Treptat deschizătura se lărgea și o lumină caldă și domoală, ce amintea de un amurg
terestru, se revărsa în noapte. Selia își puse în grabă pelerina invizibilă a întunericului. Adunându-
și puterile magice, zbură ca o săgeată spre deschizătură. Se strecură prin poarta întredeschisă și
dispăru în Universul paralel.

***

Trecând prin poarta dintre cele două Universuri, regina Selia se opri din zbor. Roti privirea
în jur, căutând cu înfrigurare Ursa Mare. În memorie îi reveniră nopțile cu cer senin, când ieșea din
casă împreună cu profesorul Lucian să admire bolta celestă. Se așezau pe banca de sub teiul din
grădină și Lucian îi povestea legendele stelelor.
- Cerul, zicea cu voce visătoare profesorul, este cartea vorbitoare a veșniciei și fiecare stea
își are legenda ei, pe care-o deapănă noapte de noapte. Nu toți însă au capacitatea de a desluși în
liniștea tăcută a cosmosului vocile tainice ale stelelor. Doar oamenii care mai poartă în sine darul
fără de preț al Creatorului, adică citesc cu ochii sufletului în stele, aud aceste minunate legende.
Privește, copila mea, vezi deasupra pădurii strălucind 7 stele, dispuse în formă de car? E Ursa
Mare. O antică legendă povestește că Zeus s-ar fi îndrăgostit de o frumoasă pământeană. Geloasă,
soția zeului o transformă pe femeie în ursoaică. Într-o noapte senină, în timp ce vâna, Arcas, fiul
femeii-ursoaice, a rănit-o. Ca să evite tragedia, Zeus i-a transformat pe amândoi în stele. Ține
minte, fetița mea dragă, dacă destinul te va face să rătăcești cândva în țări străine, departe de
moșia strămoșească, Ursa Mare te va ajuta să găsești drumul spre meleagurile lui Făt- Frumos și
ale Ilenei Cosânzeana.
Amintirile copilăriei o copleșeau și regina suspină adânc, privind visătoare în nicăieri. După
câteva clipe însă își regăsi prezentul. Roti din nou privirea în jur, dar nu reuși să deslușească în
oceanul de stele Ursa Mare, care să-i indice drumul spre casa părinților ei adoptivi. Zbură un timp
în cercuri largi, cercetând cu atenție stelele. Deodată, observă în depărtare, clipocind slab, luminile
unui oraș.
- Să fie oare orașul copilăriei și adolescenței mele? Să fi ajuns acasă? se întrebă în sine,
îndreptându-se spre lumini.
Zburând deasupra orașului, căuta cu privirea vreo clădire cunoscută, care s-o convingă că a
ajuns pe meleagurile copilăriei. Orașul însă se înălța în fața ei străin și rece. Regina ridică din nou
privirea spre cer, încercând să dea de Ursa Mare. După mai multe minute de căutări, observă cele
șapte stele așezate de către divinitate în formă de car și luna care plutea asemeni unei secere de
argint, împrăștiind în jur o lumină difuză și tristă. Regina mai făcu câteva cercuri deasupra
orașului adormit, cercetând cu privirea clădirile. În lumina palidă a becurilor, desluși, în cele din
urmă, blocul principal al Universității, care, înconjurat de clădiri fastuoase din piatră albă, își înălța
modest spre cer cele câteva etaje.
- Am ajuns, murmură ușurată și se îndreptă spre capătul orașului. În câteva clipite se
pomeni deasupra teritoriului unde spera să revadă, fremătâmd ușor, pădurea copilăriei sale.
Pădurea unde venea adesea, însoțită de părinții adoptivi, să admire stejarii seculari și să asculte
cântecul privighetorilor.

8
 Mare-i fu însă dezamăgirea și mirarea când, în locul falnicei păduri cu stejari bătrâni și
viguroși, care mii de ani au depănat în șoaptă legenda nemuririi, descoperi o întindere nesfârșită și
sumbră de trunchiuri retezate și câteva pâlcuri singuratice de copaci care-și jeleau în șoaptă
soarta. Coborî lângă copaci și rămase, preț de câteva minute, scufundată într-o tăcere grea.
- Ce dezastru și câtă tristețe, șopti într-un târziu, alunecând cu privirea îndurerată peste
pădurea sacrificată pe altarul lăcomiei și a nesăbuinței oamenilor.
Demultișor amurgul se retrăsese de pe meleagul pădurii de stejari, luând cu sine și ultimele
raze obosite ale soarelui. Ca o zeloasă stăpână, noaptea se plimba agale, având grijă să stingă toate
culorile aprinse ale zilei. Căldura domoală a sfârșitului de primăvară ceda treptat locul unui aer
răcoros și prăfuit, care se lăsa peste pământ ca o ceață posomorâtă și amenințătoare. Nu se
simțea mireasma lăcrimioarelor înflorite și nici foșnetul frunzelor nu-i mângâia auzul. O liniște
sfâșietoare, în care răsuna doar țipătul pustietății aducătoare de moarte, pusese stăpânire pe
întinderile devastate ale pădurii. Regina porni cu pași șovăielnici spre pâlcul de copaci, care cu
doar doi ani în urmă se înălțau semeț în inima pădurii, și se apropie de izvorul cu apă scânteietor
de limpede, unde-l întâlni, pentru prima dată, pe Marele Lup Alb. Se așeză pe marginea ulucului
din piatră și, sprijinindu-și fruntea în palme, căzu pe gânduri.
- Ce inimă haină a devastat pădurea? se întreba în sine. Să fie oare Chaos cel care a încurajat
lăcomia și necugetarea oamenilor, dorind să-l îndepărteze de acest meleag pe cel care proteja
vietățile și viața? Pădurea fiind decimată, unde să-l caut pe Marele Lup Alb? Cine ar putea să mă
ajute?
- Ce caută o ființă cu puteri magice în acest loc părăsit de către Creator? se auzi deodată o
voce subțire și melodioasă, care, în liniștea încordată a nopții, răsună ca un tril de ciocârlie.
Auzind vocea, regina Selia tresări și se ridică iute în picioare. O scânteie de speranță se
aprinse în ochii ei umbriți de tristețe și neliniște. Privi în jur, să dea de cea care-i vorbise, dar nu
văzu pe nimeni.
- Să-mi fi părut? se întrebă decepționată, așezându-se din nou pe marginea ulucului. Fără
îndoială, mi s-a părut că aud o voce.
- Ba nu ți s-a părut, se auzi aceeași voce. Deși ți-ai pus mantia invizibilă a întunericului, eu
te văd și știu că ai puteri miraculoase.
Regina sări în picioare și făcu câțiva pași în direcția de unde se auzise vocea. Lângă tulpina
grunzuroasă a unui stejar bătrân creștea o lăcrimioară, care jelea cu lacrimi de rouă moartea
pădurii. Apropiindu-se de floare, văzu, așezată pe o frunză, o minunată făptură îmbrăcată în
rochiță albă. Făptura purta pe creștet o diademă din diamante. Selia se lăsă într-un genunchi lângă
lăcrimioară și întrebă, schițând un zâmbet cald:
- Ești un spirit al florii, o silfidă, nu-i așa?
- Așa este, răspunse făptura cu aripioare transparente, cercetând-o atent cu ochi iscoditori
și plini de curiozitate.
După ce o cercetă un timp cu privirea, adăugă, rotungindu-și buzele:
- De când exist nu am văzut o creatură mai frumoasă decât tine. Ai în jurul gâtului un colier
din diamante cu piatra puterii și picătura de soare, ceea ce mă face să fiu sigură că deții puteri
miraculoase.
Apoi își duse degețelul la bărbie, miji ochișorii și zise pe un ton gânditor:
- Am cunoscut cândva o fată care-ți semăna uluitor. Cu doi ani în urmă a dispărut. Cine ești
și ce cauți pe acest tărâm al nefericirii?
- Ai dreptate, micuțo, cândva veneam adesea în această pădure minunată ca să ascult
cântecul privighetorilor și să admir frumusețea florilor. M-am întors în pădurea copilăriei și

9
adolescenței mele, mai bine zis în ceea ce a mai rămas din falnica pădure, zise, oftând adânc,
sperând să-l întâlnesc pe Marele Lup Alb. Cu doi ani în urmă mi-a cerut ajutorul.
- Cu doi ani în urmă pădurea-și trăia în liniște veacul, ocrotită de spiritul nemuritor. De ce
ai întârziat atât de mult? Sau poate nu ai puterea să ne ajuți? întrebă făptura, sfredelind-o cu o
privire dojenitoare.
Regina Selia oftă din nou și zise:
- Ca să ajung pe meleagurile acestea binecuvântate de către Creator, a trebuit să trec prin
poarta dintre două Universuri. Sunt o regină-protectoare dintr-o lume de poveste. În Universul
meu am multe obligații. Imediat ce l-am alungat pe zeul Chaos și am așezat pe picior de pace
lumea noastră, am venit.
Micuța silfidă se apropie în zbor de fața reginei. Se uită atent în ochii ei și zise, clipind des
din genele lungi și aurii, care-i umbreau privirea curioasă:
- Ai spus că în copilărie veneai adesea în această pădure s-asculți privighetorile și să admiri
florile. Dacă-ți plăcea atât de mult pădurea noastră, de ce ai plecat în Universul paralel?
Regina schiță un zâmbet vinovat și întinse mâna cu palma desfăcută.
- Așează-te pe palma mea, micuțo.
Spiritul lăcrimioarei se așeză pe palma reginei și întrebă cu insistență:
- De ce nu-mi răspunzi la întrebare?
- Eu nu aparțin acestei lumi, micuțo. Planeta mea se află într-un Univers paralel. Am fost
adusă aici de către regina zânelor luminii, pe când eram un prunc abia născut, ca să-mi salveze
viața. Zeul Chaos vroia să mă ucidă.
Silfida făcu ochii mari de uimire.
- Să te ucidă? Zeul Chaos? De ce?
- Destinul meu era să devin protectoarea celor două tărâmuri și să-l ajut pe Creator să-l
izgonească pe zeul Chaos din spațiul nemărginit. Când era cât pe ce să fie capturat de către paznicii
Universului nostru, zeul s-a strecutat prin poarta dintre universuri și a pătruns în lumea voastră.
- Știu, murmură îndurerată spiritul lăcrimioarei și două lacrimi, ca două mici diamante
strălucitoare, se rostogoliră pe obrăjorii ei rotunzi. Înainte de a părăsi acest loc plin de durere,
Marele Lup Alb ne-a informat.
- De ce nu ai plecat și tu de aici? se arătă mirată regina.
- Cum am putut să plec? Să părăsesc această lăcrimioară? Deși în pădure a rămas doar o
singură lăcrimioară, eu voi rămâne lângă ea cât timp va fi în viață, vorbi cu ochii în lacrimi spiritul
florii.
- Ai mult curaj, micuțo. Puțini ar fi riscat să rămână singuri într-o pădure devastată de
lăcomia oamenilor, zise regina, învăluind-o cu o privire plină de duioșie.
- Toate silfidele au părăsit pădurea. Au rămas doar spiritele copacilor care au supraviețuit
urgiei, zise micuța, oftând din greu.
Apoi își șterse cu mânuța lacrimile și adăugă:
- Nu-l vei mai găsi aici pe Marele Lup Alb. A plecat pentru totdeauna. A părăsit acest meleag
al durerii și nefericirii.
- Cum aș putea să aflu unde a plecat? întrebă regina, uitându-se rugător în ochișorii triști ai
spiritului florii.
- Nimeni nu știe, răspunse micuța, ridicând din umeri și scuturând din cap. Răutatea și
lăcomia oamenilor l-au făcut să părăsească aceste locuri. Uită-te și tu ce i-au făcut pădurii! Mii de
ani pe aceste meleaguri o mare de copaci și-au înălțat spre stele coroanele stufoase și mii de
vietăți își aveau aici casa. Oamenii însă, în goană după avuție, au devastat pădurea și au ucis

10
viețuitoarele, lăsând aceste locuri pustii și fără protecție magică. Ascultă! zise silfida, ridicând
degetul arătător în sus. Auzi cum spiritele copacilor răpuși se tânguie în limba tristă a durerii?
Regina își încordă auzul. Ca un ecou al groazei, se auzea de pretutindeni țipătul sinistru al
pustietății și un cor de voci abia șoptite se tânguia a moarte. Concentrându-se în sine, Selia privi în
jur cu ochii sufletului. Văzu, profilându-se pe tulpinile copacilor, chipurile triste și îngrijorate ale
spiritelor. Înclinând cu pietate capul în fața lor, regina vorbi cu voce rugătoare:
- Vă înțeleg durerea și deplâng alături de voi moartea copacilor. Am venit din Universul
paralel la chemarea Marelui Lup Alb. În această falnică pădure, din care nu au mai rămas decât
aceste pâlcuri triste de copaci și o singură lăcrimioară, lângă izvorul cu apă argintie l-am întâlnit,
cu doi ani în urmă, pe spiritul protector al pădurilor. Dacă cineva din voi știe unde a plecat, îl rog
să-mi spună.
- De ce îl cauți pe spiritul pădurilor? se auzi deodată o voce aspră, care răsună ca o
amenințare în liniștea înțepenită a nopții.
- Cu doi ani în urmă Marele Lup Alb mi-a cerut ajutorul, răspunse regina, lăsând privirea-n
pământ.
Apoi oftă adânc și zise:
- Nu am putut să vin imediat. Trebuia să înstaurez pacea în lumea celor două tărâmuri,
unde 600 de lungi ani a bântuit vrajba ațâțată de zeul Chaos.
- Din Universul vostru a pătruns în lumea noastră zeul pustietății și al morții fără de viață?
întrebă supărată vocea.
Alunecând cu privirea peste tulpinile stejarilor, regina clătină afirmativ din cap:
- Când era cât pe ce să fie capturat de către paznicii Universului nostru, zise cu amărăciune,
poarta dintre cele două universuri se deschise și zeul reuși să se strecoare în lumea voastră. Dacă
nu va fi capturat, viața pe această minunată planetă poate să dispară.
- Nu cunosc în lumea noastră vreo ființă muritoare care ar putea să-l prindă pe zeul
primordial al haosului? făcu, pe un ton mai potolit, vocea.
- Creatorul spațiului nemărginit mi-a dat puterea magică a luminii și a întunericului
luminescent, mi-a dat piatra puterii și o scânteie din focul sacru, și mi-a permis să vin în Universul
vostru ca să vă ajut.
De pretutindeni se auziră șoapte, care se împrăștiau printre copaci asemeni foșnetului
frunzelor, răvășite de vânt.
- Cine ești? întrebă vocea.
- Numele meu e Selia și sunt regina protectoare a lumii celor două tărâmuri din Universul
paralel.
- Selia…regina protectoare, murmură vocea. Marele Lup Alb ne-a vorbit despre tine. Te
aștepta să vii să ne ajuți. Tu însă n-ai venit și spiritul pădurilor a părăsit acest meleag.
- Vă rog să mă iertați pentru întâziere și să mă ajutați să-l găsesc pe Marele Lup Alb.
Împreună poate că reușim să-l capturăm pe Chaos.
Din tulpina celui mai viguros stejar se desprinse un omuleț cu pielea verde și barbă
învolburată, și porni cu pas legănat spre regina Selia. La fel ca regentul pădurii fermecate de pe
Târâmul luminii, purta pe creștet o pălărie cu vârful țuguiat, iar mijlocul îi era încins cu o centură
cu cataramă aurie. Ajuns în fața ei, se opri. O măsură de câteva ori din cap până-n picioare, apoi își
opri îndelung privirea pe colierul cu piatra puterii. După mai multe clipe de cugetare, zise,
netezindu-și barba:
- Răpus de durerea provocată de trădarea oamenilor, Marele Lup Alb a părăsit acest
meleag, fără să spună unde pleacă.

11
 Regina oftă din nou.
- Ești regentul falnicei păduri devastate de răutatea oamenilor? întrebă.
Clătinând cu tristețe din cap, omulețul vorbi cu amărăciune:
- Sunt regentul a ceea ce a mai rămas din falnica pădure. Poftele nemărginite ale oamenilor
și lipsa de înțelepciune au devastat pădurea.
- Știu că regenții pădurilor stăpânesc secretele naturii și tainele magiei. Poate ai putea să
mă ajuți să găsesc..., regina tăcu brusc, rotind cu îngrijorare privirea în jur.
- Să te ajut? întrebă regentul, privind-o cu nedumerire? Cum aș putea să te ajut, dacă nu-mi
spui ce cauți?
- În adâncurile Universului nostru, zise regina în șoaptă, se înalță, strălucind ca un uriaș
deamant printre stele, templul înțelepciunii, unde există o sală a profețiilor. Înainte de a veni aici,
am fost în templu. O profeție spune că zeul Chaos poate fi capturat doar dacă va fi transformat în
cenușă, care va fi depozitată și închisă imediat într-un scrin din lazurit, pe care-l pot găsi doar pe
planeta voastră.
- Să fie transformat în cenușă zeul haosului primordial? Nici o putere magică nu poate ucide
un zeu, șopti speriat regentul, făcând doi pași îndărăt.
- Nu va fi ucis, doar incinerat. Dacă nu-i voi aduna și încuia imediat cenușa în scrinul din
lazurit, zeul va renaște, asemeni păsării Phoenix, devenind și mai puternic.
- Și cum intenționezi să-l transformi în cenușă? Puterile tale sunt atât de mari, încât îl poți
transforma în cenușă pe zeul primordial? întrebă regentul, ridicând sprâncenele zbârlite și
săgetând-o cu o privire neîncrezătoare.
- Îl pot transforma în cenușă doar cu ajutorul focului divin și a pietrei sacre a Marelui Zeu,
răspunse regina Selia.
Regentul își scărpină îngândurat barba stufoasă, uitându-se pieziș spre regină. Stătu puțin
în cumpănă: să-i spună, sau să tacă? Într-un final, fără prea multă tragere de inimă, se hotărî să
vorbească.
- În vremi demult apuse, în peștera adâncă din vârful Muntelui Ascuns, unde zeul cerului
senin și al soarelui își avea tronul din granit, pe un postament din aur sclipea, de parcă ar fi fost o
așchie din soare, piatra sacră. Razele ei, în prima zi a primăverii, străbăteau labirintele
întortocheate, făcând muntele să strălucească în toate culorile curcubeului. Priveliștea era
încântătoare. Toate vietățile se adunau să admire jocul luminilor. Astăzi nimeni nu-și mai
amintește unde spiritul pământului a săpat în stâncă peștera. Cât despre focul divin, ce pot să-ți
spun?! făcu regentul, adunându-și mâinile la piept și ridicând din umeri a neputință. În cartea
străveche a profețiilor nu este pomenit focul divin.
- Creatorul din Universul nostru mi-a dat o scânteie din focul divin, zise regina Selia.
Rămâne să găsesc piatra sacră și scrinul din lazurit. Ambele se află în lumea voastră. Am la
dispoziție doar un an de zile să le găsesc și să-l capturez pe zeul Chaos.
Regentul pădurii își netezi din nou barba încâlcită, gândind în spirit, apoi zise cu voce
șoptită, uitându-se suspicios în jur:
- Trebuie să urci pe vârful muntelui Parnas și să găsești o peșteră adâncă și întunecoasă,
unde-și are sălaș spiritul monstrului Python. El ar putea să te ajute să intri în contact cu zeul
Phoebus, care să-ți spună ce trebuie să faci. Să ai grijă însă, regină protectoare, spiritul lui Python îi
omoară pe temerarii din lumea celor vii, care se încumetă să se apropie de gura peșterii. Poate…
zise, fixând-o cu o privire pătrunzătoare, aflând de ce-ai venit, te va cruța. Să nu uiți și de Chaos. El
este zeul primordial și puterea lui este atât de mare, încât nici unul din zeii pământeni nu-i poate
sta împotrivă.

12
 Zicând acestea, regentul se îndreptă cu pas legănat spre stejarul care șoptea cu vocea
frunzelor răscolite de vânt: adiiiooo, frumoasssă regiiinăăă. Cât ai clipi din ochi, regentul pădurii
dispăru, contopindu-se cu tulpina stejarului. Îmediat ce regentul pădurii se făcu nevăzut, de Selia
se apropie în zbor spiritul lăcrimioarei și i se așeză pe umăr. Înclinând ușor capul, silfida-i șopti la
ureche:
- În drumul pe care urmează să-l faci spre tărâmul nevăzut de oamenii acestei lumi, vei
avea de înfruntat pericole de nedescris. Ar fi bine să te însoțească cineva, care să te protejeze de
spiritele rele. Eu știu cine-ar putea s-o facă. Cu răutatea oamenilor însă va trebui să lupți de una
singură.
- Să mă însoțească? întrebă uimită regina, ridicând ușor din sprâncene. Nu cred că în
această lume este vreo ființă care ar cuteza să meargă cu mine.
- Ba este, nu se lăsa micuța creatură. De vreun an de zile rătăcește zi și noapte printre
copaci umbra câinelui Alecu.
- Umbra lui Alecu? Prietenul meu de joacă? făcu și mai mirată Selia. De ce vorbești despre el
de parcă ar fi o umbră?
- Câinele Alecu a murit, iar spiritul lui refuză să plece pe tărâmul umbrelor. Se
încăpățânează să rămână pe aceste meleaguri, de parcă ar aștepta pe cineva. Poate tu ești cea pe
care o așteaptă? întrebă silfida, sfredelind-o curioasă cu privirea.
Apoi întoarse capul și, întinzând degetul arătător în direcția stejarului regentului pădurii,
exclamă:
- Uite-l că vine! Privește, regină venită din alt Univers, umbra câinelui Alecu vine în fuga
mare spre noi.
Regina Selia întoarse privirea spre stejar și, de uimire, rămase cu buzele întredeschise. Spre
ea venea ca o vijelie umbra sclipitoare a câinelui Alecu. Alecu, cel care-i fusese prieten de joacă pe
când era copilă. Apropiindu-se de ea, câinele se opri locului. Se uită câteva clipe atent în ochii ei,
apoi, dând bucuros din coadă, vorbi cu voce de om:
- În sfârșit ai venit. De un an de zile te aștept să vii.
Regina Selia întinse mâna, vrând să-i mângâie blana albă, dar mâna îi trecu ca prin ceață,
fără să întâmpine vreo rezistență.
- Nu poți să mă mângâi, cum făceai odinioară. Sunt un spirit, zise câinele, continuând să dea
bucuros din coadă.
Regina se uită la el cu duioșie și o tristețe grea-i umbri privirea.
- Ești un spirit, murmură printre lacrimi. De ce-ai rămas în lumea viilor. De ce n-ai mers
spre lumină, adică spre poarta de intrare în lumea spiritelor? întrebă, cu voce sugrumată de
emoții.
- Trebuie să te ajut să salvezi pământul de urgia lui Chaos. Te voi urma oriunde te ve duce.
După ce îl vei captura pe Chaos, voi trece pe Tărâmul umbrelor, răspunse câinele, fără să-și ia
privirea din ochii reginei. Până a părăsi aceste meleaguri pline de nerecunoștință, Marele Lup Alb
mi-a poruncit să te aștept.
- Marele Lup Alb ți-a poruncit să mă aștepți? Ți-a spus și unde am putea găsi piatra sacră?
întrebă regina și o scânteie de speranță îi străluci în ochi.
- Nu, fu răspunsul câinelul, dar sunt sigur c-o vom găsi.
- Deși îndoiala mă urmărește ca o umbră, chinuindu-mi sufletul până la disperare, trebuie
să pornim la drum, zise, oftând adânc, regina. Mulțumindu-i micuței silfide pentru ajutor, se înălță
deasupra terenului unde, cu doar doi ani în urmă, fremăta pădurea seculară și porni spre casa
părinților ei adoptivi.

13
 ***

Când Selia văzu, albind în depărtare, casa părinților ei adoptivi, noaptea devenise stăpână
deplină peste meleagurile Marelui Lup Alb, acoperind cu un văl scânteietor de întunecat
împrejurimea. Cerul, de o culoare aproape neagră, se lăsase atât de jos, încât părea că stelele
împodobesc copacii din pădurea decimată. Deși era sfârșit de primăvară, iar noaptea era senină și
calmă, nu se auzeau trilurile privighetorilor, care odinioară făceau pădurea să vibreze în ritmul
muzicii celeste. O liniște încărcată de suferință și durere străbătea crengile întrețesute și, asemeni
unei suflări de gheață, o ajungea din urmă. Ajunsă deasupra casei profesorului Lucian, coborî lin
în fața scării. Roti cu nostalgie privirea-n jur. Deși grădina, care împrejmuia casa, era plină de flori
și respira în miresme de trandafiri înfloriți, o tristețe profundă, devastatoare plutea în aer. Selia se
apropie de tufa cu trandafiri, unde cu 22 de ani în urmă regina zânelor luminii o lăsase în grija
câinelui Alecu. Netezi cu mâna o floare albă ca zăpada, apoi lăsă capul în jos și inspiră cu lăcomie
parfumul proaspăt al trandafirului. Rămase rătăcind în amintiri vreo câteva minute. Într-un final,
oftă adânc și ridică privirea spre geamurile casei. Casa dormea, cufundată în întuneric. Doar la
etajul de sus o luminiță plăpândă străbătea printr-un gemuleț deschis.
- E tatăl meu, șopti regina, zâmbind înduioșată.
- De când ai părăsit acest Univers, zise umbra câinelui Alecu, care în tot acest răstimp
rămase tăcut și nemișcat lângă piciorul ei, profesorul Lucian noapte de noapte se retrage în odăița
de sus și te așteaptă.
Aruncându-i umbrei o privire dureros de tristă, regina zbură spre geamul deschis și
pătrunse în odăiță. Îl găsi pe profesor așezat în jilțul vechi din spatele biroului, cu tâmplele
sprijinite în palme și ochii rătăcind în gol. Lucian avea părul alb ca neaua și o tristețe grea i se citea
pe față. Văzându-l devastat de durere, regina se opri nehotărâtă în fața mesei. Să i se arăte sau
nu? se întreba în sine, privind spre profesor cu multă duioșie. După câteva clipe de cugetare, se
apropie de tatăl adoptiv și, cu mâna tremurândă de emoții, îi netezi creștetul înzăpezit. Simțind
atingerea ușoară a mâinii, profesorul tresări. Ridică încet capul și începu să alerge cu privirea
obosită prin odăiță. Înțelegând într-un final că în încăpere era doar el și marea lui tristețe, Lucian
își sprijini din nou capul în palme și se scufundă în gânduri.
Pășind fără de zgomot, Selia reveni în fața mesei de scris, își scoase pelerina magică a
întunericului și murmură:
- Tată!
Auzind vocea fiicei sale, profesorul tresări din nou și scutură din cap. Apoi încruntă
sprâncenele și ridică privirea. O fixă câteva clipe cu o privire rătăcită în gânduri, apoi vorbi ca
pentru sine:
- Mă chinuie halucinațiile vizuale…
- Sunt eu, Selia, zise regina. Tată, nu mă mai recunoști? M-am schimbat atât de mult? Nu
sunt vedenie, sunt o persoană vie.
Suturând ușor din cap, profesorul Lucian își trecu palma peste ochii obosiți de așteptare, de
parcă ar fi dorit să alunge vedenia și o fixă din nou cu o privire pierdută.
- Tată, rosti îngrijorată regina și-l apucă de mână. Sunt eu, fiica ta, Selia!
Lucian ridică a uimire sprincenele și șopti:
- Selia? Nu, nu poate fi copila mea. Selia ne-a părăsit cu doi ani în urmă. Fetița mea a plecat
pentru totdeauna de lângă mine. Cine ești, făptură minunată? Ești un produs zămislit de
imaginația mea chinuită? Nu pot să cred că ești o zână din povești!
Regina îi strânse cu putere mâna.

14
 - Simți căldura mâinii mele, tată? Sunt eu, fiica ta, Selia! Deși am plecat de lângă voi cu doi
ani în urmă, chipul vostru l-am purtat mereu în suflet ca pe o icoană vie, zise, uitându-se la el cu
ochii plini de lacrimi.
Profesorul Lucian se ridică în picioare și murmură în șoaptă:
- Să fie oare adevărat ceea ce-mi spui? Ești Selia? Fetița mea?
Apoi își trecu palma peste ochi și o fixă cu o privire neîncrezătoare.
- Da, tată, se grăbi să-i răspundă regina. Sunt Selia, cea care a dispărut de lângă voi cu doi
ani în urmă. Plecând, v-am lăsat un bilețel în care era scris că ne vom revedea. Și, uite-mă aici, m-
am întors acasă.
Ochii blânzi și înțelepți ai profesorului se umplură de lacrimi. Cu mână tremurândă trase
sertarul de la birou și scoase de acolo bilețelul pe care-l păstra ca pe o relicvă sfântă. Alunecă cu
privirea peste cele câteva rânduri, apoi, ridicând ochii spre Selia, vorbi:
- Deși rațiunea-mi provoca durere mare, în suflet am crezut întotdeauna că ne vom revedea.
Profesorul se apropie de Selia, se uită la ea câteva clipe cu o privire înecată în lacrimi, apoi
o îmbrățișă, zicând:
- Ești tu, copila mea cea dragă?! Selia, micuța mea! Te-ai întors în sfârșit acasă. Unde te-ai
prăpădit acești doi lungi ani? De ce ne-ai părăsit?
Selia-l luă de mână și îl duse spre canapeaua de lângă bibliotecă.
- Așează-te. Vreau să-ți vorbesc. Te rog să încerci să înțelegi și să accepți ceea ce vreau să-ți
comunic.
- Te voi asculta cu cea mai mare atenție peste câteva clipe. Alerg s-o chem și pe mama care
plânge de dorul tău zi și noapte, zise Lucian și vru să pornească spre ieșirea din odăiță. Selia se
grăbi să-l apuce de mână și zise:
- Îngăduie puțin. Aș vrea să vorbesc mai întâi doar cu tine.
Profesorul Lucian se uită la ea cu ochi plini de uimire și neliniște. Apoi se așeză cuminte pe
canapea.
- Fie, zise cu voce înceată, sunt gata să te-ascult, copila mea.
Regina Selia-l cercetă un timp cu privirea, de parcă ar fi încercat să afle dacă profesorul este
pregătit să creadă ceea ce dorea să-i spună. Văzând în ochii lui înțelepciune și înțelegere, începu
să-și depene povestea.
- Eu, tată, vorbi cu voce domoală, nu aparțin acestei lumi. Sunt fiica reginei elfilor din
Universul paralel. Îți mai amintești cum m-ai găsit într-o noapte senină sub tufa de trandafiri albi,
învelită în scutece țesute din raze de soare și brodate cu raze de lună?
La auzul cuvintelor rostite de către Selia, un zâmbet visător lumină fața brăzdată de ani și
suferință a profesorului Lucian. Ca prin minune, tristețea se topi și ochii i se umplură de fericire.
- Cum aș putea să uit, fetița mea cea dragă, zise. În acea noapte binecuvântată Creatorul s-a
îndurat de noi și ne-a făcut un dar fără de preț. Tu ai adus lumina, fericirea și bucuria în viața
noastră.
- Am părăsit această lume deoarece venise timpul să mă întorc în Universul paralel și să
preiau puterea magică a întunericului și a luminii. Destinul meu este să protejez planeta celor
două tărâmuri, continuă regina să-și depene povestea.
- Puterea magică a întunericului, ai zis? Tu deții puterea magică a întunericului? Ești o ființă
a infernului? o întrerupse îngrozit profesorul.
Amuzată de reacția profesorului, buzele-i zvâcniră într-un zâmbet jucăuș.
- Din spaimă pentru necunoscut, oamenii acestei lumi au pierdut capacitatea de a vedea și a
cunoaște frumusețea și tainele întunericului. Urându-l și atribuindu-i calități pe care nu le are,

15
mulți s-au închis în fața lui. Trebuie să înțelegeți că urând întunericul, din care s-a născut lumina,
nu veți putea atinge cunoașterea de sine. E timpul să învățați din nou să cunoașteți întunericul,
deoarece doar cunoscându-l veți putea intra în contact cu Universul. Și apoi, tată, eu, din voia
Creatorului, dețin nu doar puterea magică a întunericului, ci și puterea magică a luminii. Privește,
zise, și întinse mâna dreaptă spre geam.
O rază nespus de strălucitoare țâșni din mâna reginei și lumină de o lumină caldă, blândă
cămăruța. Apoi Selia închise ochii și încăperea se umplu de scântei fosforescente, ce licăreau ca
niște licurici. Profesorul o privea cu ochii plini de admirație și gura întredeschisă de uimire.
- Doar vrăjitorii din poveste pot face ceea ce mi-ai arătat, fetița mea. A fost un truc, sau...
poate un miracol? întrebă profesorul.
În ochii reginei Selia sclipi un licăr ștrengăresc. Cu un zâmbet de copil, fluturându-i pe buze,
zise cu voce alintată:
- N-a fost un truc, tată. Ți-am arătat lumina tainică și întunericul strălucitor. Mintea prea
rațională a pământenilor a încetat demult să înțeleagă și să vadă adevărata față a naturii și poporul
magic care există alături, într-o dimensiune spirituală, paralelă cu cea materială. Din păcate,
oamenii acestei lumi au pierdut capacitatea de a cunoaște nu doar tainele întunericului, ci și lumea
spiritelor, vorbind despre ele doar în legende și povești. Orgoliul exagerat a atins pe pământ cote
maxime, oamenii făcând să sufere natura și spiritele care o protejează. Rănite, spiritele naturii s-au
retras în singurătate și nu mai comunică cu lumea materială.
- Spiritele naturii? Vrei să spui că există alături de noi o dimensiune spirituală, populată de
un popor magic? întrebă cu neîncredere profesorul.
- Da, tată. Privește!
Regina își adună puterile magice și se concentră în sine. Apoi întinse mâna dreaptă cu
palma desfăcută spre geamul deschis. Din mâna reginei țâșni un fascicul de raze strălucitoare și se
îndreptă ca un fulger spre pâlcul singuratic de copaci, care, cu doi ani în urmă, fremătau în inima
pădurii seculare. În câteva clipe fasciculul de lumină reveni în cămăruță și din raze se desprinse o
minunată făptură cu aripioare ce răspândeau în jur o pulbere luminescentă. Regina întinse mâna
stângă cu palma desfăcută și-i făcu semn cu ochii să se așeze. Apoi, pe un ton prietenos, zise:
- Te rog să te arăți și tatălui meu. Nu avea teamă.
- Îmi ceri să mă arăt acestui om? se auzi de nicăieri o voce plină de nedumerire. Nu pot s-o
fac. De când oamenii s-au declarat stăpâni ai acestei lumi, noi ne-am retras din lumea lor. Nu mai
comunicăm cu ei.
Auzind vocea, profesorul Lucian se ridică iute în picioare și rămase înmărmurit. Doar ochii
îi alergau înfrigurați prin cămăruță în căutarea ființei care vorbise. Într-un final întrebă, cuprins
de mirare:
- Cine a vorbit?
Selia-l privi cu înțelegere, zâmbi în colțul gurii și spuse:
- Ai auzit vocea unei silfide.
- O silfidă, adică spiritul unei flori? Glumești? Nu pot să cred. Silfidele există doar în povești,
făcu descumpănit profesorul.
- Arată-te, te rog, nu avea teamă, micuță silfidă. Taina existenței tale nu va fi divulgată
nimănui, zise regina. Îți promit.
Din evantaiul de raze, care luminau palma reginei, se desprinse o făptură fermecătoare, cu
ochi mari, luminoși și cu aripioare ce împrăștiau scântei multicolore. Era îmbrăcată într-o rochiță
vaporoasă, de culoare strălucitor de albă și avea în pletele-i de aur o diademă din diamante.
Zburnd lin, silfida se apropie de fața profesorului.

16
 - Visez, sau văd aievea o făptură din poveste, murmură, și mai descumpănit, profesorul, fără
să-și ia privirea încântată de la spiritul lăcrimioarei.
Amuzată, regina izbucni în râs.
- Nu este produsul fanteziei tale, tată. Ai în față spiritul unicei lăcrimioare care mai crește
printre copacii rămași în picioare din mândra pădure.
Apoi oftă cu tristețe și zise:
- Bătrâna pădure ce-și depăna în liniște legendele cu doar doi ani în urmă nu departe de
casa noastră. Întinde mâna cu palma desfăcută, tată, să te convingi că nu visezi.
Încordându-și privirea, profesorul Lucian întinse mâna dreaptă înainte cu palma desfăcută.
Silfida exită câteva clipe să se așeze pe palma profesorului, uitându-se cu neîncredere spre el.
Apoi, fluturându-și lin aripioarele străvezii, se apropie de fața profesorului, privi cu atenție în
ochii lui câteva clipe și, în cele din urmă, i se așeză pe palmă. Deși ținea pe palmă o silfidă,
profesorului nu-i venea să creadă că nu visează. Scutură ușor din cap, de parcă ar fi încercat s-
alunge o himeră, clipi din ochi și exclamă:
- Încredibil! Am ajuns s-o văd și pe asta. Să țin pe palmă un personaj din poveste. Spune-mi,
copila mea, și în lumea din Universul paralel există făpturi fermecătoare ca cea pe care o țin pe
palmă?
- În lumea celor două tărâmuri trăiesc multe ființe magice, care, spre deosebire de cele de
pe Pământ, nu se ascund de oameni. Deoarece te-ai convins că pe pământ alături de dimensiunea
materială există și dimensiuni spirituale, să lăsăm silfida să se întoarcă la lăcrimioară, zise regina,
făcându-i semn cu mâna silfidei să se apropie.
Apoi întinse mâna dreaptă spre pădure. Din mâna reginei țâșni un fascicul de lumină aurie.
Micuța creatură se scufundă în lumină și dispăru. Îndată ce spiritul florii se pierdu în noapte,
regina se așeză pe canapea și zise:
- Vino să te așezi alături de mine, tată. Trebuie să stăm de vorbă. Am să-ți comunic ceva
important.
Profesorul se apropie mai întâi de geamul deschis, privi concentrat câteva clipe în noapte,
de parcă ar fi sperat să vadă în întuneric fermecătoarea creatură înaripată, imaginea căreia-i mai
stăruia în fața ochilor, apoi reveni lângă Selia, se așeză pe canapea și zise:
- Sunt gata să te ascult, copila mea.
Regina Selia îl apucă de mână și trase adânc aer în piept.
- Deși am mari responsabilități în lumea celor două tărâmuri, reluă să-și depene istoria, am
decis să mă întorc pentru un timp pe planeta unde am crescut, deoarece vă paște o primejdie de
moarte. Zeul dezordinii primordiale, cel care urăște viața și visează să stăpâneasă spațiul
nemărginit, s-a strecurat prin poarta dintre cele două Universuri din lumea noastră în lumea
voastră. Cu doi ani în urmă, Marele Lup Alb, spiritul pădurilor de pe Pământ, mi-a cerut ajutorul.
N-am putut veni imediat, deoarece și lumea noastră fusese învrăjbită de uneltirile lui Chaos. 600
de ani stăpânul haosului primordial și-a țesut mrejele din energie neagră în cele patru regate ale
Tărâmului întunericului luminescent, avându-l drept aliat pe regele Tărâmului subteran al
spiritelor rele. 600 de lungi ani regatele Tărâmului întunericului și regatele Tărâmului luminii s-au
dușmănit. În cele din urmă, oștirile Tărâmului luminii și cele ale Tărâmului întunericului
luminescent, cu ajutorul Creatorului, și-au unit puterile și i-au învins pe zeu și aliatul lui, și pacea
s-a înstalat în lumea noastră. Ne-au trebuit însă doi lungi ani ca să stârpim ura și neîncrederea, pe
care zeul Chaos le răsădise adânc în sufletele locuitorilor. Imediat ce pacea și buna înțelegere au
devenit o normă a vieții pe planeta celor două tărâmuri, eu l-am rugat pe Creator să-mi îngăduie să

17
părăsesc pentru un timp Universul nostru și să mă întorc pe Pământ. Un an de zile mi-a dat
Creatorul ca să-l găsesc și să-l închid pe Chaos în scrinul din lazurit.
- Știi unde se ascunde acest nelegiut? întrebă profesorul, uitându-se la Selia cu o privire
îngrijorată.
- Nu știu și nu-mi imaginez cine ar putea să-mi spună, răspunse Selia. Preotul suprem al
templului înțelepciunii din Universul nostru m-a sfătuit să-l caut pe Marele Lup Alb, care venea
adesea în pădurea de stejari din apropierea casei noastre. De când oameni cu suflete haine au
devastat pădurea, preotul credincios al Marelui Zeu nu se mai arată pe acest meleag și nimeni nu
știe unde a plecat. Nici chiar regentul pădurii nu a putut să-mi spună, răspunse, cu amărăciune în
voce, regina Selia.
- Regentul pădurii? întrebă și mai uimit profesorul, ridicând din sprâncene. Ce vrei să spui?
- Fiecare copac și fiecare floare are un spirit, răspunse regina, iar regentul este spiritul care
guvernează pădurea.
Apoi, oftând adânc, adăugă:
- Nu pot să mă rețin prea mult acasă. Trebuie să plec în căutarea Marelui Lup Alb. Cheam-o
pe mama. Vreau s-o îmbrățișez înainte de a pleca.
- Pleci? Atât de repede? sări, speriat, profesorul. Te rog să mai rămâi măcar o zi. Doar o zi îți
cer, nu mai mult.
- Nu pot, tată, deși aș vrea atât de mult să rămân lângă voi. Timpul mă presează. Dacă nu voi
reuși să-l capturez pe Chaos, viața pe planeta voastră poate să dispară.
Profesorul Lucian se ridică de pe canapea. Gârbovit, de parcă ar fi purtat în spate o povară
grea, și cu privirea ațintită în podea, ieși din cămăruță. Reveni peste câteva minute, însoțit de
Elena. Selia se ridică iute în picioare și făcu câțiva pași spre ușă. Văzând-o, Elena izbucni în hohote
de plâns și alergă în întâmpinare cu brațele desfăcute. O îmbrățișă cu căldură și întrebă printre
lacrimi:
- Unde te-ai pierdut, fetița mamei? De ce-ai plecat de lângă noi? De ce ne-ai lăsat să ne
plângem zi și noapte nefericirea?
Câteva minute, cele două plânseră, îmbrățișate. Apoi Elena se uită la Selia cu o privire plină
de durere și, printre lacrimi, murmură:
- Pentru nimic în lume nu te voi lăsa să pleci de lângă noi!
Regina Selia o sărută pe un obraz. Apoi, mângâinu-i pletele încărunțite, zise cu tristețe în
voce:
- Mă doare mult să plec de lângă voi, dar trebuie s-o fac. Am o grea misiune de dus la bun
sfârșit, o misiune de care depinde existența vieții pe planeta Terra.
- Să pleci? Nu poți să pleci! Nu poți să ne părăsești din nou, se tânguia Elena, ținând-o
strâns de mână.
- Nu plânge, mamă. Te rog să mă înțelegi. Nu pot să rămân aici. După plecarea mea, tata îți
va explica de ce trebuie să vă părăsesc.
Cu fața scăldată-n lacrimi, Elena o întrebă cu voce stinsă:
- Te vei întoarce, nu-i așa, copila mea?
Selia o sărută pe frunte și murmură, în timp ce lacrimile-i scăldau obraji:
- Nu știu. Aș vrea atât de mult să vă am alături.
Apoi își șterse lacrimile cu mâna și se apropie de profesorul Lucian. I se uită pătrunzător în
ochi și zise, schițând un zâmbet plin de duioșie:
- Te rog să ai grijă de mama. Să ai grijă și de tine, tată. Eu voi purta icoana chipurilor voastre
în suflet cât voi trăi în lumea celor vii și după moarte- în lumea spiritelor fericite.

18
 Zicând acestea, întoarse privirea spre geamul deschis. La orizont se profila încet-încet o
dungă plăpândă de lumină trandafirie.
- A venit timpul să plec, zise. Nu plângeți, scumpii mei. Dacă divinitatea va dori, ne vom mai
întâlni.
Cu o mișcare lină a mâinii drepte, regina Selia își puse pe umeri pelerina invizibilă a
întunericului. Cât ai clipi din ochi, se făcu nevăzută, lăsându-și părinții adoptivi înțepeniți de
uimire și muți de disperare.
- Adio, dragii mei! se auzea, îndepărtându-se, vocea reginei. Adio! Voi purta mereu în suflet
chipul vostru drag! Adioooooo!

***

Ajungând deasupra pădurii decimate, regina Selia încetini zborul. Încet-încet se lăsă în jos,
scrutând cu privirea împrejurimile. De la înălțimea zborului de rândunică văzu, risipite pe o
întindere fără sfârșit, mii și mii de trunchiuri retezate, care, în lumina palidă a zorilor, negreau a
moarte. În mijlocul acestei mări de suferință, câteva sute de copaci triști și singuratici își înălțau
coroanele spre cer, de parcă ar fi implorat îndurare. Priveliștea era dezolantă și Selia oftă adânc și
murmură cu voce îndurerată:
- Își înalță crengile spre cer de parcă l-ar ruga pe Creator să-i protejeze de lăcomia și
răutatea oamenilor.
Noaptea își aduna în grabă vălul întunecat, pe care-l așternuse cu grijă peste păduri, câmpii,
munți și ape, pregătindu-se să părăsească meleagurile Marelui Lup Alb. Stingând rând pe rănd
stelele, zorii plăpânzi ai dimineții restituiau naturii minunatele culori pe care întunericul le
înghițise. Și cerul devenea din ce în ce mai luminos, iar cornul ascuțit și argintiu al lunii nu mai
cernea peste împrejurime lumină palidă și rece. Deși întunericul nopții se încăpățâna să mai
rătăcească printre copacii din pădurea devastată, natura se deștepta, mângâiată de primele raze
ale soarelui.
Regina Selia coborî lângă izvor. Își spălă fața și bău cu nesaț din apa cristalină și răcoroasă,
apoi se așeză pe marginea ulucului. Răvășită de gânduri și incertitudine, rămase un timp
înțepenită, cugetând încotro s-o apuce. Să meargă în căutarea peșterii unde sălășluia spiritul
monstrului Python, așa cum o sfătuise regentul pădurii, sau să zboare spre munți, unde spera să-l
găsească pe Marele Lup Alb?
- Și dacă monstrul Python refuză să-mi vorbească, ce mă fac? se întreba în șoaptă, lăsându-
se purtată de valul neliniștii și îndoielii.
Și cum stătea pierdută în gânduri, simți deodată cum inima-i tresaltă, de parcă o putere
nevăzută ar fi încercat s-o smulgă din amorțire. Se ridică iute în picioare. Încordându-și privirea,
scrută cu atenție împrejurimile. Observă o umbră scânteietoare care se mișca, fără să facă nici cel
mai mic zgomot, printre copacii scufundați în semiîntuneric. Trecură clipe numărate și umbra
câinelui Alecu apăru în fața ei.
- Cum am putut să uit de câinele meu credincios? Prietenul meu din copilărie, își reproșă în
sine supărată regina.
Apoi se uită la el cu un zâmbet vinovat pe buze și zise:
- Incertitudinea îmi dă bătăi de cap, Alecu. Nu știu încotro s-o apuc. Nu știu ce trebuie să fac.
Te rog să mă ajuți să iau decizia corectă.
Umbra câinelui Alecu dădu prietenos din coadă, fixând-o cu o privire plină de devotament
și zise:

19
 - Cât timp te-ai aflat în vizită la părinții tăi adoptivi, eu am cutreierat pădurile și munții. Un
spirit al luminii mi-a spus că într-o mică peșteră din inima muntelui Căpățânii își duce veacul în
spate un bătrân sihastru, care i-ar fi spus că în nopțile cu lună plină, pe vârful Muntelui Sacru, l-a
văzit, cu ochii ațintiți spre cerul înstelat, pe Marele Lup Alb. Spiritul pădurilor deplângea soarta
poporului căzut pradă trădării, ticăloșiei și cotropitorilor.
La auzul celor spuse de către umbra lui Alecu, o scânteie de speranță lumină, pentru câteva
clipe, chipul răvășit de neliniște și zbucium al reginei.
- Vrei să spui că trebuie să mergem spre Muntele sacru? murmură, privindu-l întrebător.
- Trebuie să vorbești cu bătrânul sihastru. Spiritul luminii mi-a spus că înțelepciunea lui nu
are margini. Dacă vei reuși să-l convingi că intențiile tale sunt nobile, bătrânul ar putea să-ți spună
unde se ascunde Marele Lup Alb.
- Ce mai așteptăm? Să mergem la bătrânul sihastru, se arătă nerăbdătoare regina.
Punându-și pe umeri pelerina fermecată a întunericului, își adună puterile miraculoase și
se înălță lin deasupra pădurii. Aruncă o ultimă privire plină de tristețe spre casa care scânteia slab
printre tufele de trandafiri înfloriți, suspină adânc și porni ca săgeata spre munți. Umbra câinelui
Alecu zbura alături.
Au tot zburat fără odihnă ore în șir, până când au ajuns în preajma a doi munți stâncoși, cu
cline repezi, acoperiți până aproape de vârfuri cu o mantie împădurită. În defileul dintre cei doi
munți curgea zgomotos o apă care, croindu-și cu tenacitate drum printre stânci, alerga spre un
râuleț ce șerpuia de-a lungul munților, pierzându-se în depărtare.
Soarele se rostogolea alene spre apus. Raze plăpânde de lumină aurie se strecutau anevoios
de după crestele ascuțite și golașe ale munților printre cele câteva straturi de nori pufoși și alburii,
luminând discret un drumeag asfaltat. Șerpuind în pantă lină pe marginea unei prăpastii de vreo
50 de metri adâncime, drumeagul urca spre vârful cel mai înalt al munților. Pe partea opusă era
mărginit de pereți verticali, fără vegetație. Însoțită de umbra câinelui Alecu, regina Selia coborî la
poalele muntelui. Stătu un timp locului, cercetând cu atenție versantul împădurit. Apoi vorbi ca
pentru sine:
- Să fie oare peștera sihastrului săpată în coasta muntelui? Sau poate este vreo peșteră în
pădure?
După câteva clipe de ezitare, regina porni grăbită pe drumul care-și urma în pantă
ascendentă cursul, flancat de zidul de piatră. Cu cât urcau mai sus, cu atât peretele stâncos
devenea tot mai scund și mai scund, până când dispăru printre copaci. Cei doi se afundară în
pădure, căutând cu privirea peștera sihastrului.
Dintr-o dată, umbra câinelui Alecu o rupse de fugă înainte și se opri în fața unei stânci
înclinate. Vârful retezat al stâncii, pe care creșteau arbuști deși, cu crengile întrețesute și aplecate
până la pământ, părea o uriașă căciulă țurcănească. Regina grăbi pasul. Ajunsă lângă umbra
câinelui, se opri. Observă la baza stâncii o ușă din scânduri groase, neșlefuite, care avea în partea
de sus tăiată o mică ferestruică. Prin ferestruică străbătea o luminiță galbenă, ce pâlpâia anemic.
Își încordă auzul, încercând să deslușească din înteriorul peșterii vreun sunet. În peșteră domnea
o liniște de gheață. Regina împinse ușor cu mâna ușa, care se deschise cu un scârțâit obosit.
Făcând câțiva pași în interiorul peșterii, se opri locului. Privi în jur. În fundul peșterii, care se
dovedi a fi destul de încăpătoare, văzu o masă, pe care ardea cu flacără tremurătoare o lumânare
groasă din ceară arămie.
Aerul în peșteră era destul de răcoros și îmbibat cu miros plăcut de tămâie și ceară arsă. În
stânga, lângă peretele grunzuros, se vedea un pat îngust din scânduri, acoperit cu o cuvertură
țesută din lână albă ca neaua. Lângă pat era așternută o blană de oaie. Pe pat ședea, gârbovit de

20
ani și griji, un bătrân. Avea plete lungi, argintii și barbă căruntă care-i ajungea până la brâu.
Sprijinindu-se într-un toiag făcut dintr-o creangă de stejar, bătrânul se ridică încet de pe
pat, făcu câțiva pași spre ușă și se opri. Ridică cu greu pleoapele umbrite de sprâncene stufoase și-
și fixă ochii spălăciți de ani pe chipul reginei, luminat de flacăra palidă a lumânării. Rămase tăcut
câteva clipe, încercând fără succes să deslușească, în lumina slabă a lumânării, chipul oaspetelui
nepoftit, apoi vorbi cu voce înceată:
- Cu ochii minții, obosiți de poavara anilor pe care-i port de-o veșnicie în cârcă, nu reușesc
să-ți deslușesc clar chipul. Ochii sufletului însă îmi spun că ești o făptură cu puteri miraculoase.
Ce vânturi te-au adus aici să-mi tulburi liniștea și bătrânețea?
Cu pas ușor, regina Selia se apropie de bătrânul sihastru. Îi sărută mâna și se închină adânc
în fața lui.
- Am îndrăznit să-ți tulbur liniștea ca să te rog să mă ajuți, murmură Selia, uitându-se în
ochii ofiliți de vreme ai bătrânului sihastru.
- Cine ești și cum pot să te ajut? întrebă, cu voce blândă, sihastrul.
- Mă numesc Selia și sunt protectoarea Tărâmului luminii și a Tărâmului întunericului din
Universul paralel.
- O protectoare dintr-un Univers paralel? În peștera unui bătrân sihastru? Ce vânturi
năpraznice te-au adus în lumea noastră, străino? făcu bătrânul, în timp ce pe fața brăzdată de ani i
se așeză o umbră de nedumerire.
- Marele Lup Alb mi-a cerut ajutorul.
- Marele Lup Alb ți-a cerut ajutorul? făcu uimit sihastrul. Ce vrei să spui? De când supușii
zeului cerului senin și al soarelui și-au pierdut credința strămoșească, preotul său credincios nu
mai comunică cu oamenii.
- Bătrâne, viața pe planeta Terra este în mare pericol. Zeul Chaos s-a strecurat în lumea
voastră prin poarta dintre cele două Universuri paralele și uneltește să transforme Pământul într-
un spațiu mort.
Bătrânul clipi cu greu din ochi și ridică a mirare sprâncenele.
- Zeul haosului primordial? Zeul Chaos a pătruns în Universul nostru? șopti îngrijorat. E
grav ceea ce-mi spui, copilo. Astăzi, când trufia, agresivitatea și aroganța au devenit virtuți râvnite
și admirate de mulțimile care se închină în fața unor falși proroci și zei, sunt sigur că patronul
dezordinii primordiale își va găsi în lumea aceasta destui adepți care-l vor asculta și-l vor urma.
Chaos este zeul primordial și are puteri miraculoase atât de mari, încât nici o ființă din lumea
noastră nu poate să-i stea împotrivă.
Bătrânul sihastru tăcu, lăsănd să-i cadă, peste ochii obosiți de ani, pleoapele. Părea că
adormise. Selia stătea în fața lui nemișcată, fixându-l cu privirea. Într-un târziu bătrânul deschise
cu greu ochii și zise, alunecând cu o pivire îngândurată pe chipul reginei:
- Zici că vii dintr-un Univers paralel, copilă? De ce-l cauți pe spiritul pădurilor?
- Creatorul din Universul nostru mi-a dat puterea magică a luminii și a întunericului, mi-a
dat piatra puterii, care mă protejează de energii dușmănoase și-mi permite să trec în alte
dimensiuni spirituale, mi-a dat și o scânteie din sfera focului divin. Ca să-l capturez pe cel care
dorește să transforme lumea voastră într-un pustiu fără de viață, am nevoie de piatra sacră a
Marelui Zeu. Spiritul protector al pădurilor, care a fost cu mii de ani în urmă preot al zeului
soarelui și al cerului senin, ar putea să știe unde a fost ascunsă această piatră magică.
- Piatra sacră a zeului cerului senin și al soarelui, ocrotitorul acestor meleaguri? întrebă
sihastrul, privind-o iscoditor.
Regina Selia clătină afirmativ din cap.

21
 - În vremi demult apuse zeul trăia într-o peșteră adâncă, săpată în inima Muntelui Sacru,
protejând poporul mândru și viteaz, care trăia pe aceste meleaguri, de urgia cotropitorilor.
Legendele povestesc că în adâncul peșterii se afla tronul din granit negru al Marelui Zeu, iar lângă
tron, pe un postament din aur, strălucea piatra sacră. Din vârful Muntelui Sacru Marele Zeu
veghea asupra celor care aveau misiunea să păzească centrul spiritual al lumii. Mai zice legenda că
zeul a părăsit aceste meleaguri când poporul său s-a închinat în fața năvălitorilor. Nimeni din
muritori nu știe unde a plecat zeul și nici unde a dispărut piatra sacră. Marele Lup Alb însă ar
putea să știe.
- Te rog să mă ajuți să dau de el, zise cu voce rugătoare regina, apucându-i mâna rece și
aspră. Creatorul mi-a dat doar 300 de zile pământene să-l găsesc pe zeul Chaos.
Bătrânul sihastru stătu câteva clipe în cumpănă, sfredelind-o cu privirea. Într-un final,
vorbi cu voce înceată:
- În nopți senine cu lună plină, ființele cu puteri miraculoase îl pot vedea pe Marele Lup Alb
șezând pe o stâncă de pe vârful Muntelui Ascuns. În această noapte discul lunii este rotund ca
soarele, zise bătrânul, făcând câțiva pași spre ușă.
Regina se apropie cu pas grăbit de ușă și privi spre bolta celestă, căutând cu înfrigurare
luna. I se păru că cerul se lăsase jos de tot și-și sprijinea cupola pe vârful ascuțit al muntelui.
Stelele licăreau enigmatic, depănându-și în șoaptă legendele, iar luna, ca o adevărată crăiasă a
nopții, își cernea cu nepăsare razele argintii și reci peste codrii seculari. Regina se răsuci spre
bătrânul sihastru și zise:
- În noaptea aceasta luna este plină. Spune-mi, bătrâne sihastru, unde se află Muntele
Ascuns?
Bătrânul se uită la ea cu un licăr de nedumerire și dojană în ochii împovărați de ani, apoi
zise cu voce supărată:
- De ce îmi ceri, regină venită din alt Univers, să-ți spun ceea ce tu poți vedea cu ochii
sufletului? Ești o ființă cu puteri miraculoase cum nimeni în lumea noastră nu le are. Caută în
lumina sufletului tău și vei găsi răspunsul.
Pășind gârbovit, bătrânul se îndreptă spre patul din fundul peșterii. Dădu într-o parte
cuvertura din lână albă, se așeză cu greu și zise:
- Povara anilor e grea și trupul meu bătrân și istovit de viață abia de mai rezistă. Puterile
îmi seacă și sufletul cere odihnă. Te rog să pleci.
Regina Selia se apropie de el și-l sărută pe frunte. Apoi îl ajută să se întindă pe patul din
scânduri necioplite și-l înveli cu cuvertura albă.
- Rămâi cu bine, bătrâne slujitor al Domnului, zise, uitându-se la el cu blândețe. Creatorul
să-ți dea o viață lungă și să te aibă în pază.
- O viață lungă pe acest pământ am fost în slujba Creatorului. Se apropie încet timpul să
părăsesc această lume plină de zbucium și suferință. Creatorul mă cheamă în lumea spiritelor
bune, șopti bătrânul și trase până sub bărbie cuvertura. Lăsă să-i cadă peste ochii obosiți de viață
pleoapele și adormi.
Regina mai rămase câteva clipe lângă bătrânul sihastru, mângâindu-i cu privirea pletele
cărunte și fața adormită, apoi ieși pe vârful degetelor din peșteră și închise după sine ușa. În fața
peșterii o aștepta umbra câinelui Alecu. Selia ridică privirea spre cer. Luna se înălțase deasupra
capului și lumina discret pădurea adormită, trezind la viață umbre lungi și ascuțite, care se furișau
hoțește printre copaci și pietre. Aerul de munte era răcoros și înmiresmat, iar liniștea plutea
deasupra codrilor ca o perdea de ceață transparentă, învăluind copacii seculari în aburi de tăcere.
Era aproape de miezul nopții.

22
 Regina își încrucișă mâinele pe piept, închise ochii și se concentră în sine. Rămase un timp
înțepenită, apoi, deschizând larg ochii, privi atent spre creasta ascuțită a muntelui. Ceea ce i se
arătă privirii, o făcu să tresalte de uimire.
- Să fie oare adevărat? Sau... poate am halucinații? Poate privirea mă înșeală? șoptea, fără
să-și poată lua privirea de la cele două creste care sclipeau ca niște diamante uriașe în întunericul
difuz al nopții. În depărtare se văd două creste.
Creasta pe care o văzuse în timpul zilei era mai scundă. Cealaltă însă era atât de înaltă, încât
părea că-și sprijină vârful colțuros și fără vegetație de bolta celestă.
- Uite și Muntele Ascuns, își zise în sine regina, fixându-și îndelung privirea pe creasta
ascuțită a muntelui.
Dintr-o dată, i se păru că vede, pe un vârf de stâncă, o siluetă albă, învăluită într-o ceață
argintie, ce licărea intermitent, asemeni unui roi de licurici în miez de noapte cu lună plină. Un
fascicul de lumină albastră străbătea ceața și se înălța, ca o săgeată luminescentă, spre bolta
înstelată. Își încordă privirea. De data aceasta desluși clar siluieta unui lup enorm, cu blană
strălucitor de albă, din mijlocul frunții căruia țâșnea o rază de lumină albastră.
- L-am găsit pe Marele Lup Alb! exclamă bucuroasă. Îl vezi, Alecu, zise, răsucindu-se spre
umbra câinelui și arătând cu mâna spre cele două creste, acolo sus, pe creasta muntelui?
Dând bucuros din coadă, câinele îi spuse:
- E Muntele Ascuns. Îl văd pe Marele Lup Alb. Văd însă hoinărind prin codri și creaturi
dușmănoase, venite de pe tărâmul spiritelor rele.
Regina Selia își puse în grabă pe umeri pelerina magică a întunericului. Atingând cu mâna
piatra puterii, activă câmpul energetic protector. Apoi scrută câteva clipe cu privirea pădurea
scufundată în beznă.
- Deși creaturile tărâmului subteran nu te pot vedea, zise umbra câinelui Alecu, îți simt
prezența. Pleacă cât poți de repede spre vârful muntelui sacru. Eu voi încerca să împiedic
creaturile să-ți calce pe urme.
Adunându-și puterile magice, regina se înălță deasupra codrilor și zbură spre creasta
Muntelui Ascuns. Îl găsi pe Marele Lup Alb șezând nemișcat pe vârful stâncii, cu ochii ațintiți
asupra lunii. Se lăsă lin în jos și ateriză în fața lui. Fără să-și ia privirea de la discul argintiu al lunii,
spiritul protector al pădurilor vorbi:
- Te aștept de mult să te întorci în lumea copilăriei și adolescenței tale, regină protectoare a
celor două tărâmuri.
Selia se apropie de el și întinse timid mâna să-i mângâie blana sclipitoare. Lupul coborî
privirea și se uită cu tristețe în ochii ei.
- Știu că ai avut multe de făcut în lumea ta. Clepsidra magică a Universului însă a cernut fără
încetare timpul. Mizând pe nestatornicia și trufia oamenilor care au dat uitării credința
strămoșească, zeul spațiului fără de viață a reușit să-și facă mulți adepți și pe tărâmul ocrotit
cândva de Marele Zeu al soarelui și al cerului senin.
- Te rog să nu te superi pentru că nu am venit imediat ce m-ai chemat, murmură, cu voce
vinovată, regina.
- Știu că în lumea ta ai reușit să-l înfrunți pe zeul dezordinii primordiale, împiedicându-l să-
și ducă la împlinire planurile. Crezi că ai puterea să-l alungi și din Universul nostru? întrebă,
întorcând lin capul și țintuind-o cu privirea.
- Mai întâi trebuie să găsesc piatra sacră și scrinul din lazurit al morții, care se află pe
planeta voastră, răspunse regina.
- Piatra sacră a Marelui Zeu? făcu uimit spiritul protector al pădurilor.

23
 - Da! exclamă regina Selia, clătinând ușor din cap. Fără piatra sacră a Marelui Zeu nu voi
putea să-l transform pe Chaos în cenușă. O pot face doar unind puterea magică a pietrei sacre cu
cea a focului divin.
- Puterea magică a focului divin? întrebă și mai mirat spiritul pădurilor. Pe planeta Terra
nu există un foc divin.
- Știu, zise regina. În lumea noastră sfera focului divin poate fi invocată din adâncul
spațiului nemărginit doar de către cele două săgeți spirituale ale Creatorului. Înainte de a părăsi
Universul paralel, Creatorul mi-a dat și mie o scânteie din focul divin. Rămâne să găsesc piatra
sacră. Tu, care ai fost preotul suprem al Marelui Zeu, trebuie să știi unde se află piatra. Te rog să
mă ajuți s-o găsesc. Fără piatra sacră sunt neputincioasă în fața celui care visează să transforme
lumea voastră într-un pustiu fără de viață.
- Când o parte din păzitorii centrului spiritual al lumii a pactizat cu năvălitorii, răpus de
durere, Marele Zeu a părăsit pentru totdeauna aceste meleaguri. Odată cu el a dispărut din sala
tronului și piatra sacră.
Auzind cele spuse de către spiritul protector al pădurilor, regina Selia se înnegură la față.
Ochii i se umplură de tristețe, iar pe chip îi lunecă o umbră de deznădejde. Neliniștea o copleșea
tot mai mult și teama că nu va reuși să-l captureze pe Chaos îi strângea ca un clește inima.
- Dacă Marele Lup Alb nu știe unde a dispărut piatra sacră, își zicea cu înfrigurare în gând,
cine ar putea să mă ajute? Zeul soarelui și al cerului senin a părăsit meleagul și nimeni nu știe
unde se află. Dezgustat de nestatornicia și trădarea oamenilor, a hotărât să-i părăsească pentru
totdeauna. Ce mă fac? Unde aș putea să găsesc piatra sacră? Cum pot să ajut această lume să scape
de cel care-i dorește moartea?
Spiritul pădurilor o urmărea atent cu privirea, de parcă ar fi încercat să-i citească gândurile
zbuciumate. Într-un târziu vorbi:
- Urmează-mă, regină protectoare!
- Unde vrei să mă duci? întrebă Selia.
- În cetatea de scaun a zeului soarelui și al cerului senin, unde se află Sala Revelației Divine,
răspunse Marele Lup Alb și porni ca vijelia pe poteca îngustă, care cobora în pantă abruptă spre
poalele muntelui.
Regina Selia-l urmă, zburând la mică înălțime. Brusc spiritul pădurilor ieși de pe potecă și
se afundă în codri, pierzându-se printre copaci. Selia coborî iute pe potecă. Ațintindu-și privirea în
întunericul profund al nopții, rămase în cumpănă câteva clipe, neștiind încotro s-o apuce. Și cum
stătea nehotărâtă, simți o stranie adiere, de parcă ceva supranatural i-ar fi atins mâna. Lăsă ochii
în jos și mare îi fu bucuria când observă alături umbra câinelui Alecu, care dădea bucuros din
coadă.
- Alecu, zise regina, cu greu stăpânindu-și bucuria, Marele Lup Alb mi-a spus să-l urmez,
însă a dispărut în pădure și eu nu știu încotro s-o apuc.
- Spiritul protector al pădurilor mi-a poruncit să te însoțesc până la intrarea secretă în
peștera zeului soarelui și al cerului senin, zise umbra câinelui. Să mergem, Marele Lup Alb ne
așteaptă.
Umbra câinelui Alecu se strecură printre copacii care mărgineau poteca. Răsucindu-se spre
Selia, îi făcu semn cu capul să-l urmeze. Apoi porni încet de-a curmezișul muntelui spre celălalt
versant. Regina Selia se grăbi să-l ajungă din urmă.
Deși cerul era plin de stele și luna împrăștia cu dărnicie raze argintii, în pădure domnea un
întuneric beznă. Selia făcu câțiva pași înainte, apoi se opri. Întunericul era atât de dens, încât
regina nu reușea să vadă pe unde calcă. Închise pentru o clipă ochii și-și adună puterile magice.

24
Apoi atinse cu mâna picătura de soare din colierul de diamante, care începu a străluci atât de tare,
încât pădurea se lumină, de parcă soarele i-ar fi trimis în ajutor o rază. Selia privi înainte. Pădurea
creștea pe pantă aproape lină, însă pretutindeni erau împrăștiate pietroaie de forme ciudate, care
în întuneric albeau amenințător. Pentru o clipă i se păru că are în față o armată de oșteni,
îmbrăcați în zale albe.
- Frica are ochii mari, își zise în gând și un zâmbet încurajator îi flutură pe buze. De ce m-aș
speria? Sunt doar niște bolovani colțuroși din piatră și eu sunt protejată de pelerina întunericului
și piatra puterii.
Ca să se îmbărbăteze, trase adânc aer în piept și porni, pășind atent și agățându-se cu
mâinele de crengi și pietre, în urma câinelui care aluneca încet pe costișa rar călcată de picior de
om. Au tot mers printre copaci vreo jumătate oră, până au văzut, licărind la vreo 50 de metri
depărtare, o stâncă uriașă, cu pereți abrupți și văluroși. Brusc umbra câinelui se opri. Răsucindu-
se spre Selia, vorbi în șoaptă:
- Suntem aproape de peștera zeului. Până a ne apropia de intrarea secretă în peșteră însă,
trebuie să ne asigurăm că în preajmă nu sunt oameni, sau creaturi de pe tărâmul spiritelor rele.
Nimeni nu trebuie să știe că există o intrare secretă.
Nu apucă bine câinele Alecu să-și termine vorba, că din beznă apăru în fața lor o umbră
mică, densă, neagră, care începu a se lăți, până atinse dimensiuni nemaipomenit de mari. Părea a fi
un câine uriaș cu trei capete și vârful cozii despicat în două. Deși creatura era vaporoasă, ochii îi
străluceau ca jăraticul încins, iar colții păreau niște pumnale negre, ascuțite, gata să sfârtece prada.
Creatura își opri privirile răutăcioase pe umbra câinelui, apoi își lungi cele trei gâturi și prinse a
adulmeca aerul din jur.
- Deși vede doar raze aurii, simte prezența unei ființe vii, șopti umbra câinelui. Nu putem să
ne apropiem de intrarea în peșteră. Creaturile de pe Tărâmul demonilor nu trebuie să știe că
există o intrare secretă.
- Vai mie, ce ne facem? Cum scăpăm de urmărire? întrebă în șoaptă regina.
- Va trebui să așteptăm până la răsăritul zorilor, răspunse umbra câinelui Alecu.
Deodată, ca prin minune, apăru în fața lor Marele Lup Alb.
- Cum ai îndrăznit să vii pe meleagurile acestea, creatură demonică? se răsti spiritul
pădurilor, arătându-și colții ascuțiți, care sclipiră amenințător în întuneric.
Speriat de apariția neașteptată a spiritului protector al pădurilor, creatura vaporoasă
începu a se chirci, până se transformă într-o mică pată neagră, în centrul căreia străluceau șase
puncte roșii.
- Piei din ochii mei, creatură a infernului, strigă Marele Lup Alb. Piei, am zis! Și să nu
îndrăznești să mai apari vreodată.
Cu viteza unei săgeți monstrul zbură spre poalele pădurii și se pierdu în întuneric. Marele
Lup Alb îl urmări un timp cu privirea, apoi se răsuci spre Selia și zise:
- Apropie-te de stânca uriașă, care licărește în fața ta.
Urmată de umbra câinelui Alecu, regina Selia se îndreptă spre stâncă. Ajunsă în fața stâncii,
se opri și o cercetă atent cu privirea de la bază până la vârf. Stânca se înălța deasupra unei
prăpastii adânci, care se căsca ca un hău negru doar la vreo partu metri de la peretele abrupt.
Stânca părea un zid de nepătruns și nu avea nici o deschizătură.
- Să fie oare aici intrarea secretă în peștera zeului? se întrebă în gând regina, pipăind cu
mâna peretele de piatră.
- De ce cauți cu ochii minții ceea ce ei nu pot să vadă, regină protectoare? răsună în preajmă
vocea dojenitoare a Marelui Lup Alb. Ești o ființă pe care Creatorul a înzestrat-o cu puteri

25
miraculoase. Ar trebui să știi că intrarea secretă în cetatea de scaun a unui zeu poate fi văzută
doar cu ochii sufletului.
Selia închise ochii și se concentră în sine. Peste câteva clipe deschise larg ochii și privi din
nou spre peretele abrupt. De data aceasta, stânca i se arătă învăluită în aburi de scântei
multicolore. Regina ridică privirea spre bolta celestă. Văzu, coborând din adâncul cerului
întunecat, două raze de lumină. Ajunse în dreptul stâncii, razele loviră peretele de piatră. Se auzi
un trăsnet scurt și în fața ochilor reginei se deschise, luminată din interior de o lumină neobișnuit
de blândă, intrarea în peșteră. Regina se răsuci spre spiritul pădurilor și se uită la el întrebător.
Clătinând din cap a încuviințare, lupul pătrunse în peșteră, urmat de regina Selia și umbra câinelui.
Selia roti privirea în jur. Deși lumina era crepusculară, înțelese că se aflau într-o mică sală cu 10
coloane din calcar. În fundul sălii negrea intrarea într-o galerie îngustă, ce pătrundea adânc în
inima Muntelui Ascuns. Mai merseră prin galerie pe pantă rectilinie vreo 4 chilometri, apoi intrară
în altă sală, care i se păru reginei neobișnuit de mare. Lângă peretele din dreapta se aduna,
picurând fără încetare de pe pereții văluroși și tavanul boltit, un ochi de apă limpede precum
cleștarul și proaspătă ca aerul de dimineață. Marele Lup Alb se îndreptă spre peretele din stânga,
unde se profila intrarea într-o altă galerie. Lângă intrare, spiritul pădurilor se opri și, întorcând
capul spre regina Selia, zise:
- La capătul acestei galerii se află Sala Revelației Divine.
Zicând acestea, lupul o porni, cu pas ușor și iute, spre profunzimea galeriei. Părea că
zboară asemeni unei fantasme argintii, fără să atingă cu picioarele pământul. Mai merseră prin
galerie vreo doi chilometri în pantă descendentă, până intrară într-o încăpere nu prea mare, de
formă perfect ovală. Pereții de la podea până la jumătare erau netezi. De la jumătate în sus erau
împodobiți cu dantelării parietale din filoane de aur și pietre nestemate, iar podeaua era acoperită
cu lespezi din marmură arămie, ce licăreau în lumina care se revărsa în încăpere din niște cristale
ieșite din pereți. În mijlocul sălii se afla un tron fără spetează, tăiat din granit negru. O liniște
adâncă domnea în încăpere. Nu se simțea nici cel mai ușor curent de aer, de parcă totul în jur ar fi
încremenit în timp.
- Apropie-te de scaun, regină Selia, o îndemnă spiritul pădurilor.
Regina se grăbi să se apropie de scaun, dar nu se așeză, ci rămase înțepenită în fața lui. Nu
trecu mult timp și simți o stranie furnicătură prin tot corpul, de parcă o forță nevăzută ar fi
înțepat-o ușor cu mii de ace.
- Ce simți, regină protectoare? se auzi, în liniștea tăcută a sălii, vocea răsunătoare a Marelui
Lup Alb.
- Furnicături prin tot corpul, răspunse, cu mirare, Selia.
- Spiritul timpului a acceptat să te asculte, răsună, de această dată ca un ecou venit din
depărtare, vocea Marelui Lup Alb. Așează-te pe scaun și încearcă s-asculți cu sufletul ce-ți va
spune spiritul timpului. Să nu îndrăznești să-i adresezi decât o singură întrebare.
Selia se așeză pe scaun, închise ochii și șopti în minte:
- Spirit nemuritor al timpului, tu le-ai văzut și le cunoaști pe toate. Tu știi ce-a fost și ce
urmează să se întâmple. Te rog să-mi spui unde se află piatra sacră a Marelui Zeu? Fără piatra
sacră nu pot să-l capturez pe zeul haosului primordial, care intenționează să transforme acest
Univers într-un pustiu fără de viață.
Ca prin minune, Sala Revelației Divine se umplu de o ceață argintie, sclipitoare, apoi o voce
cristalină zise:
- Cu două mii de ani în urmă piatra sacră a dispărut de pe meleagurile păzitorilor centrului
spiritual al lumii. Pierdută piatra, fiii acestui tărâm au încetat să-l mai cinstească pe zeul soarelui

26
și al cerului senin și el, cuprins de o durere fără margini, s-a întors în cea de-a șaptea treaptă
cerească, unde-și au cetatea zeii. Înainte de a pleca însă a lăsat, săpat în peretele Galeriei Ispășirii,
un mesaj protejat de-o vrajă. Dacă tu cu adevărat ești cea care are puterea să protejeze de
uneltirile lui Chaos Tărâmul păzitorilor centrului spiritual al lumii, magia se va destrăma pentru
câteva clipe și galeria îți va dezvălui mesajul zeului.
Imediat ce vocea se pierdu în tăcere, ceața argintie se risipi și o lumină palidă și blândă o
readuse pe regină în realitate. Ridicându-se încet de pe scaun, se răsuci spre spiritul protector al
pădurilor și zise:
- Spiritul timpului mi-a vorbit. Trebuie să merg în Galeria Ispășirii și să citesc mesajul
Marelui Zeu.
Marele Lup Alb o privi adânc în ochi, apoi, fără să scoată nici un sunet, se îndreptă, pășind
legănat, spre întrarea în Galeria Ispășirii. Lângă intrare se opri.
- Eu și umbra câinelui te vom aștepta în sală, zise.
Cu brațele întinse înainte, regina Selia făcu câțiva pași în interiorul galeriei. Întunericul,
care o izbise în față, i se păru atât de dens, atât de lipicios, încât, pentru câteva clipe, avu senzația
că spațiul în jurul ei se comprimase. Apucă în grabă cu mâna picătura de soare și lumină tunelul.
Cu pereți de vreo patru metri înălțime și tavan concav, Galeria Ispășirii înainta adânc în inima
Muntelui Sacru. Regina porni spre capătul opus al galeriei. Cercetând cu privirea de jos în sus
pereții, căuta cu înfrigurare mesajul. Deși piatra tăcea nepăsătoare și disperarea începu să-i dea
târcoale, Selia contunua să meargă înainte. Când ajunse aproape de mijlocul galeriei, o explozie de
lumină aurie o făcu să se oprească. Alunecă cu privirea pe pereții grunzuroși, dar nu văzu nici un
mesaj. Deodată, simți deasupra creștetului o adiere caldă și ușoară. Ridicând ochii spre tavan,
văzu, arzând în flăcări, ca o sclipire momentană, cuvintele: cel căruia i se va arăta acest mesaj
trebuie să meargă pe vârful cel mai înalt al munților veșnic înzâpeziți, unde cerul se unește cu
pământul. Floarea celestă îi va arăta intrarea pe Tărâmul tainic al înțelepților.
Imediat ce mesajul fu învăluit din nou în vrajă, regina se întoarse în sala unde-o așteptau
Marele Lup Alb și umbra câinelui Alecu. Părea nespus de abătută. Marele Lup Alb se uită la ea cu
îngrijorare.
- Pari abătută, regină protectoare, zise. Ce te frământă?
Pe buzele reginei flutură un zâmbet reținut.
- Trebuie să urc pe cel mai înalt pisc al munților, unde zâpada nu se topește niciodată, zise
cu amărăciune.
- Să urci pe vârful munților îzâpeziți? întrebă umbra câinelui Alecu. Ce să cauți pe vârful
munților?
- Intrarea pe Tărâmul tainic al înțelepților, răspunse Selia, întorcând capul spre spiritul
protector al codrilor.
- Și, făcu Marele Lup Alb, cu un licăr de nedumerire în ochii lui adânci, de ce ești atât de
îngrijorată? Deții puterea luminii, a întunericului și piatra putertii. Pentru o ființă cu puteri magice
atât de mari nu este greu să ajungă pe creasta cea mai înaltă a munților înzăpeziți. Sper că n-ai
uitat unde se află cei mai înalți munți de pe Terra?
- N-am uitat, răspunse regina, fluturând cu neliniște din cap. Nu știu însă ce este, cum arată
și unde să caut floarea celestă.
- Floarea celestă se arată doar spiritelor nobile, adică ființelor care nu și-au uitat natura lor
divină. Ajunsă pe creasta cea mai înaltă a munților ghețurilor veșnice, privește cu ochii sufletului
dincolo de aparențe și vei găsi ceea ce cauți, zise Marele Lup Alb.

27
 La auzul acelor cuvinte, regina tresări. Ca prin farmec neliniștea din suflet i se risipi și
chipul i se lumină. Spiritul protector al codrilor îi readuse în memorie imaginea florii de orhidee
din templul înțelepciunii și vocea limpede, care, pe fundalul unei minunate melodii, murmura:
"Privește cu ochii sufletului dincolo de aparențe și vei vedea pretutindeni iubire profundă, care se
naște din înțelepciune divină. Adapă-ți sufletul la izvorul acestei iubiri, care te va purta pe calea
înțelepciunii și a frumuseții desăvârșite".
Răsuflând ușurată, de parcă o grea povară i s-ar fi luat de pe suflet, surâse ușor.
- A venit timpul să pornesc în căutarea pietrei sacre, zise și se îndreptă cu pas vioi spre
ieșire.
Ieșind din peștera zeului, regina Selia își aținti privirile în întunericul din jur, apoi ridică
ochii spre bolta celestă. Pe cerul de un albastru închis, aproape negru, stelele clipoceau
somnoroase, iar luna dispăruse. Peste pădurea care mai continua să doarmă cobora din ceruri, ca
o binecuvântare, răcoarea parfumată a dimineții. Aerul era străveziu, iar de după crestele
munților se arăta, născându-se încet-încet din întunericul misterios al nopții, lumina trandafirie a
zorilor de zi.
- Pe vârful cel mai înalt al munților veșnic înzăpeziți e frig de-ți îngheață și sângele în vine,
se auzi vocea Marelui Lup Alb, care venea de lângă gura peșterii. Deși Creatorul te-a înzestrat cu
puteri miraculoase, ești o ființă din carne și oase. Ai nevoie de haine călduroase care să te
protejeze de frigul năprasnic.
- Nu-ți face griji. Lumina caldă a soarelui mă va proteja, zise regina, închizând visătoare
ochii și trăgând adânc în piept aerul înmiresmat al dimineții.
Apoi se răsuci spre Marele Lup Alb și-i zâmbi senin.
- Îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine, spuse. Sunt sigură că ne vom mai
revedea.
- Eu sunt cel care trebuie să-ți mulțumească că ai răspuns chemării și ai venit să ne ajuți,
riscând cu viața, vorbi Marele Lup Alb, uitându-se la ea cu recunoștință.
Când ecoul vocii lupului se stinse printre copaci, din înaltul cerului coborî o ceață densă,
care începu a se roti în jurul lui, învăluindu-l într-un nor pufos, cu sclipiri intermitente argintii.
Apoi norul se risipi și regina văzu fantasma unui bărbat înalt, cu privirea adâncă și părul alb ca
neaua, care purta o mantie de-un alb imaculat. Surprinsă de transformarea miraculoasă a
spiritului pădurilor, regina făcu câțiva pași îndărăt.
- Cine ești? murmură uimită.
- Sunt Marele Lup Alb, spiritul protector al pădurilor și preot credincios al Marelui Zeu,
răspunse fantasma. Nu-ți fie teamă!
- Uitasem că ai fost cândva un preot al Marelui Zeu, făcu rușinată regina.
- Am fost, zise preotul, clătinând afirmativ din cap și zâmbind cu tristețe. Am fost și voi
rămâne o veșnicie preot credincios, deoarece Marele Zeu mi-a dăruit nemurirea. Am luat
înfățișarea celui care-am fost odată ca să-ți dau una din cele șapte lacrimi ale zeului.
Fantasma preotului întinse spre regină mâna și desfăcu palma. Pe palma transparentă
strălucea, împrăștiind un evantai de raze triste, argintii, un diamant de o frumusețe uimitoare.
Regina Selia se apropie de preot. Privi îndelung diamantul de forma unel lacrimi, apoi l-atinse cu
degetul și întrebă:
- De ce-mi dai lacrima Marelui Zeu? E o relicvă prețioasă, care trebuie să rămână în peștera
secretă.
- Înainte de a părăsi aceste meleaguri binecuvântate de către Creator, Marele Zeu a deplâns
soarta poporului său o noapte întreagă în sala tronului din peștera secretă. Lacrimile lui s-au

28
transformat în diamante cu puteri miraculoase. În mâna unui dușman, diamantul își pierde
puterile și se tranfsormă în pulbere. Lacrimile Marelui Zeu își dezvăluie puterile miraculoase și-l
ajută doar pe cel care are misiunea să protejeze viața, răspunse preotul. În clipe de primejdie și
mare deznădejde lacrima Marelui Zeu te va ajuta.
Regina Selia luă din palma transparentă a preotului diamantul și-l prinse în colier lângă
piatra puterii și picătura de soare. Apoi ridică privirea spre fantasmă. Fantasma însă dispăruse, de
parcă nici nu ar fi fost. În fața ei stătea, cu capul înălțat spre cer, Marele Lup Alb, spiritul nemuritor
al pădurilor.
- Îți mulțumesc pentru neprețuitul dar, zise Selia, înclinând respectuos capul.
Marele Lup Alb întoarse capul și se uită câteva clipe țintă în ochii ei, apoi înălță din nou
privirea spre cer. Luminat de primii zori ai dimineții, cerul se colorora încet-încet într-un albastru
dens, cu scânteieri trandafirii la orizont. Noaptea își aduna în grabă vălul întunecat, lăsând natura,
scufundată în aer răcoros și proaspăt, să strălucească în toate culorile curcubeului. Încet-încet
pădurea se deștepta, spălându-și fața în picături de rouă și din desiș se auzi ciripit somnoros de
păsări. Un vântișor zglobiu trezi din somn frunzele copacilor și un foșnet liniștitor, asemeni
valurilor leneșe ale mării, se auzi din toate colțurile pădurii.
- În curând va răsări soarele și muntele se va face nevăzut, zise preotul credincios al
Marelui Zeu. E timpul să părăsești Muntele Ascuns. Umbra câinelui Alecu te va însoți oriunde vei
merge și te va proteja de spiritele rele. Pleacă, regină protectoare. Pleacă cât mai repede, și să te
aibă în pază Creatorul.
Cât ai clipi din ochi, Marele Lup Alb se făcu nevăzut, iar odată cu el dispăru și Muntele
Ascuns, unde, într-o peșteră adâncă, își avuse mii și mii de ani cetatea de scaun zeul soarelui și al
cerului senin. Ca prin minune, regina se pomeni la poalele pădurii.
Mângâiată de primele raze ale soarelui, pădurea respira în aburi argintii de ciață, iar
piscurile cele mai înalte ale munților se pierdeau în câțiva nourași pufoși ca neaua proaspăt
așternută pe câmpie. Străbătuți de razele calde ale soarelui matinal, norii păreau presărați cu
pulbere de aur.
Răsucindu-se spre munți, regina cercetă cu privirea piscurile împădurite, apoi scrută atent
pădurea. Totul în jur i se păru învăluit în liniște și pace.
- Să mergem, zise Selia, întinzând instinctiv mâna spre umbra câinelui. Trebuie să ajungem
cât mai repede pe vârful cel mai înalt al munților înzăpeziți.
Apoi închise ochii și-și adună puterile magice. O lumină strălucitoare, aurie o învălui și,
rotindu-se în spirală în jurul ei, o înălță spre cer. Punându-și în grabă pe umeri pelerina magică a
întunericului, regina Selia se făcu nevăzută.

***

De dimineață ziua se arăta limpede și calmă. Pe cerul de un senin profund și rece nu se
vedea rătăcind nici un nouraș. Și vântul încetase să mai bată, de parcă stăpânul vijeliei ar fi decis
să-i dea naturii un scurt răgaz după mai multe zile și nopți de furtună. Soarele își împrăștia cu
dărnicie razele aurii peste lanțul de munți care se pierdeau în zare, mângâind crestele stâncoase,
iar zăpada sclipea orbitor.
Doi din cei patru alpiniști, care își instalaseră cu câteva zile în urmă corturile la poalele
munților, se treziră odată cu primii zori ai dimineții.
- În sfârșit am scăpat de furtună, zise Liviu, trecându-și degetele prin părul blond, cârlionțat
și căscând cu poftă. Și noaptea a fost destul de liniștită. Am dormit ca un prunc.

29
 - Slavă Domnului, adăugă cu voce răsunătoare Victor- un tânăr de constituție atletică, cu
ochi expresivi albaștri și părul cenușiu. Ne-am odihnit și noi după atâta vântoaică. Se pare că
furtuna s-a mai potolit.
Cu o mișcare leneșă a mâinii, trase încet fermoarul de la sacul de dormit și se ridică în
capul oaselor. Ducându-și palma la gură, căscă discret, apoi aruncă o privire fugară spre ceilalți
doi, care continuau să doarmă, sforâind încet.
- Uită-te la ei cum torc ca niște motănoi leneși, zise Victor și se târî de-a bușilea spre ieșirea
din cort.
Liviu îl urmă.
- Ce facem? întrebă Victor, cercetând cu privirea cerul fără nici un nouraș. Profităm de ziua
însorită și escaladăm munții? Ce părere ai?
- Poate ar trebui să mai așteptăm. Acalmia ar putea să fie amăgitoare. Cine poate garanta că
peste vreo două ore furtuna nu se va dezlănțui cu o putere și mai mare, zise Liviu, scrutând cu o
privire îngrijorată cerul.
- Eu zic să riscăm. Nu avem nimic de pierdut. Dacă se dezlănțuie din nou furtuna, ne dosim
în vreo peșteră. În munți, de regulă, sunt multe peșteri. Nu mă încântă ideea să stau ascuns, ca un
șobolan fricos, în cort la poalele munților. Ne-am făcut doar planuri grandioase și trebuie să
acționăm, vorbi apăsat Victor, scărpinându-se la ceafă. Nu putem lâncezi aici încă o zi.
- Fie, dacă zici tu…bolborosi Liviu și intră în cort.
Cu-o scânteiere ghidușă în privire, se uită spre ceilalți doi. Înfofoliți până peste urechi în
sacii de dormit, sforăiau ușor, de parcă ar fi fost doi motani ghiftuiți și leneși, care-și torc visele.
Liviu se lăsă pe vine și gâdili cu degetul nasul subțire și fin al lui Dan. Schițând o grimasă hazlie,
Dan scutură din cap, mișcând haotic mâna, de parcă ar fi încercat să alunge o insectă sâcâitoare.
Apoi se întoarse pe cealaltă parte și continuă să sforăie. Mișcându-se de-a bușelea, Liviu se apropie
de Artur. Întinse ambele mâini spre fața lui și bătu răsunător din palme. Auzind pocnitura, Artur
holbă niște ochi cât cepele de mari și, izbindu-se înainte, răcni:
- Ce? Ce se întâmplă? Vreun cutremur?
Trezit de urletul speriat al lui Artur, Dan tresări și întredeschise cu greu ochii. Roti
privirea somnoroasă în jur, fără să înțeleagă ce se întâmplă, apoi brusc încercă să se ridice.
Nereușind s-o facă, se prăbuși peste Artur. Ținându-se de burtă, Liviu se prăpădea de râs.
- Victor, vino repede să-i vezi pe acești motani somnoroși? striga, continuând să râdă în
hohote.
Auzind hărmălaia, Victor se apropie în grabă de gura cortului. Dând în părți ușile, se uită în
interior. Ceea ce i se arătă privirii, îl făcu să izbucnească în hohote de răs. Artur, cu ochi holbați și
fața crispată de indignare, încerca, fără succes să scape de un sac, în care se zvârcolea ca-n plasă o
namilă de om. Răsturnat pe spate, Liviu se rostogolea de pe o parte pe alta, hohotind isteric, iar
namila bodogănea supărată: ajutați-mă, mi s-a blocat fermoarul și nu pot ieși din sac. După vreo 5
minute de veselie, Victor făcu o mină serioasă și, asemeni unui comandant de oști, răcni cu voce
răsunătoare, bătând din palme:
- Scularea, leneșilor! Scularea am zis! Plecăm în 30 de minute. Toți în picioare, am zis! Ce
așteptați? Soarele s-a înălțat deja pe cer și ziua este minunată. Furtuna s-a potolit și vântul nu mai
spulberă zăpada. Plecăm spre vârful munților.
Hărmălaia se potoli la fel de brusc precum începuse. În cele din urmă, Dan reuși să deschidă
fermoarul, iar Artur să scape de îmbrățișarea sacului. Ieșiră cu toții din cort. Păreau făcuți dintr-o
bucată. Înalți, zvelți, bine proporționați, cu trăsături frumoase ale feței și hotărâți să cucerească
piscul cel mai înalt al muntelui.

30
 - Ce splendidă zi, făcu Artur, desfăcând larg în părți brațele și zâmbind visător. Și aerul e
proaspăt, și cerul e senin.
- Și noi suntem odihniți, și trebuie să escaladăm acest munte înalt și periculos, zise cu
sarcasm în voce Victor, stropindu-și fața cu apă.
- Și trebuie să ne umplem cât mai repede stomacurile, deoarece, după o noapte liniștită,
simt o foame de lup, bolborosi, pițigăindu-și vocea, Dan și se îndreptă spre cort.
Ca la comandă, cei patru tineri se năpustiră asupra rucsacurilor și începură a cotrobăi de
zor. Scoaseră căteva conserve din carne, pâine, roșii, castraveți și termosul cu ceai. După ce își
potoliră foamea, ca niște bravi soldați adunară cu grijă lucrurile și le puseră în rucsacuri. Apoi
strânseră cortul și împăturiră sacii de dormit. Mai aruncară o privire peste împrejurime, să se
convingă că n-au uitat nimic, își îmbrăcară combinezoanele căptușite cu puf de gâscă și porniră cu
pas vioi, hotărâți să cucerească munții.
De la poale spre crestele înzăpezite ale munților, urcușul era lin și alpiniștii nu trebuiau să
depună mari eforturi ca să înainteze. Ziua era senină și aerul răcoros le gâdilea jucăuș nările. Cu
cât urcau mai sus însă, cu atât zâpada devenea tot mai adâncă și aerul mai rece. Oboseala începu a
le da de știre și cei patru se văzură nevoiți să se oprească des, pentru a-și trage răsuflarea. Au
înaintat cu greu în pantă abruptă spre vârful muntelui vreo 4 ore. Zăpada, așezată în unde, ca
valurile zbuciumate ale mării, pe o întindere fără sfârșit, sclipea orbitor și aerul devenise atât de
rarefiat, încât le venea greu să respire. Mai merseră înainte un timp, până văzură, înălțându-se
amenințător în fața lor, un perete prăpăstios și atât de înalt, încât vârful lui se pierdea într-un nor
de ceață alburie.
- Să facem un scurt popas, zise Victor, respirând din greu și ștergându-și cu palma
promoroaca care albea în jurul nasului și gurii. Suntem obosiți și flămânzi. Și simt că de oboseală și
foame mă ia frigul.
Se opriră lângă unul din mulții bolovani de piatră, care se ițeau din stratul gros de zăpadă.
Scoaseră din rucsacuri de-ale gurii și se așezară roată. Deși simțeau că foamea le roade stomacul,
oboseala se dovedi a fi mai tare, și cei patru temerari se întinseră pe zăpada văluroasă și, pe
neprins de veste, ațipiră. Fură treziți de-un vântișor rece, care le mușca obrajii. Își simțeau
picioarele și mâinile înțepenite. Se ridicară cu greu și, la început încet, apoi mai repede, alergară
câteva cercuri în jurul bolovanului, să se mai dezmorțească. Soarele dispăruse. De după crestele
înzăpezite ale munților înaintau încet spre ei, mânați de un vântișor tăios, câțiva nori plumburii.
- Să facem un ceai ferbinte, zise Dan, lovindu-și brațele cu palmele în încercarea de a se mai
încălzi. Trebuie să ne încălzim stomacul.
Victor scoase din rucsac reșoul și mica butelie cu gaz. Aprinse focul. Apoi umplu ceainicul
cu zăpadă și îl puse la fiert. În câteva minute ceaiul era gata și tinerii își făcură câte un sandviș cu
șuncă și felii de tomate. Așezați pe zăpadă, mușcau hulpav din sandviș, sorbind cu înghițituri rare
și mici din ceaiul fierbinte, care le frigea buzele și limba. După ce și-au potolit foamea, s-au întins
pe zăpadă să se odihnească.
- Este trecut de miezul zilei, zise într-un târziu Liviu, rătăcind cu privirea somnoroasă pe
întinderea fără de sfârșit a cerului. Intuiția îmi spune că trebuie să găsim un loc potrivit, unde să
ne petrecem noaptea.
- Poate că ai dreptate, zise Dan. Nu-mi place vântișorul și nici nourașii care înaintează de
după munți ca niște umbre fumurii.
- Ei, nați-o bună! Te-a speriat un prăpădit de vântișor și câțiva nourași, exclamă Victor,
săgetându-l cu o privire plină de dispreț. Apoi se ridică în picioare. Eu zic să mergem înainte până
se întunecă.

31
 - Și dacă se dezlănțuie din nou vijelia, ce ne facem? Munții sunt imprevizibili și nemiloși. Ei
nu jelesc pe nimeni. În orice moment îți poi oferi mari surprize, chiar pot să te omoare, făcu
ofensat Liviu.
Victor zâmbi nervos.
- Dacă ți-i frică, poți să râmâi. Noi, ceilalți, vom merge până la căderea întunericului spre
piscul cela mohorât, zise cu dispreț în voce, arătând cu degetul spre una din cele câteva creste
care, în lumina tot mai palidă și mai cenușie a după-amezii, își pierdeau din strălucire.
Abia apucă Victor să rostească aceste vorbe, că vântișorul se transformă în vigelie, de parcă
o forță magică ar fi încercat să-i împiedice să escaladeze muntele. Își adunară în grabă lucrurile și
o zbughiră înainte, mișcându-se anevoios prin zăpada adâncă, în speranță să se pună la adăpost
de-a lungul peretelui stâncos.
Vântul șuiera din ce în ce mai tare. Răscolind cu înverșunare stratul gros de zăpadă, ridica
în aer rotocoale de fulgi. Zăpada îi lovea dureros în ochi și ei abia de reușeau să vadă pe unde
calcă. Ar fi trebuit să se oprească, să sape în zăpadă o groapă, unde să se adăpostească. Ei însă
continuau cu încăpățânare să se miște înainte. Mergeau, orbecăind prin ceața argintie, fără să
înțeleagă încotro se îndreaptă. Primul înfrunta cu încăpățânare vijelia Victor, urmat de Artur și
Dan, toți trei legați la interval de 10 metri unul de celălalt în coardă. Înaintând vreo 50 de metri
spre culmi, Liviu se opri brusc. Își puse mâna streașină la ochi și privi spre cer. Cerul se acoperise
cu nori fumurii de zăpadă și vântul devenea din ce în ce mai puternic. Deși era clar că nu vor reuși
să urce până sus, ceilalți trei se îndârjeau, ca niște catâri încăpățânați, să înfrunte vijelia. Liviu
ezită câteva minute bune să-i urmeze, apoi, cu fața albă de promoroacă, porni pe urmele lor,
târându-și cu greu picioarele prin zăpada care scârțâia amenințător.
- Trebuie să ne oprim, îi trecu deodată prin minte, ca o străfulgerare, gândul. Dacă
continuăm să urcăm, cu această vijelie muntele ne va ucide.
Se opri din nou și strigă cât îl țineau puterile de tare, încercând să străbată șuieratul
asurzitor al vântului.
- Trebuie să ne oprim! Mă aiziți? Suntem în mare pericol! Dacă nu pe punem imediat la
adăpost, muntele ne va ucide!
Sfidând însă pericolul care-i însoțea ca umbra, ceilalți trei tineri continuau să se cațăre spre
culmi. Adunându-și ceea ce-i mai rămăsese din putere și curaj, Liviu grăbi pasul, încercând din
răsputeri să-i ajungă din urmă. Vântul însă îl împingea cu o putere atât de mare, încât, pentru
câteva clipe, avu senzația că zboară ca pe schiuri spre vârful muntelui.
Deodată simți cum pământul îi fuge de sub picioare. Aluneca în prăpastie cu o viteză
uluitoare. Încercă cu disperare să se agațe de peretele de piatră. Peretele însă era abrupt și
lunecos, și Liviu înțelese într-un târziu că nu are scăpare.
- S-a zis cu viața mea, își spuse cu tristețe în gând. Ne-am imaginat că putem sfida puterea
muntelui și muntele ne pedepsește pentru aroganță.
Înălță privirea să vadă pentru ultima dată cerul. Văzu însă, apropiindu-se ca un fulger, o
lumină neobișnuit de aurie. Lumina îl învălui într-o aureolă sferică strălucitoare, oprindu-i
căderea. Apoi sfera zbură lin în sus și se opri lângă peretele stâncos. Deși vântul continua să sufle
cu putere, sfera rămânea nemișcată. Liviu întinse cu sfială mâna înainte și atinse cu degetul
arătător peretele scânteietor al sferei. Simți o căldură ușoară, reconfortantă, care-i trecu ca un fior
prin tot corpul. Își retrase iute mâna. Ezită câteva clipe, apoi, mânat de curiozitate, împinse cu
putere palma spre lumină. Avu senzația că a lovit în ceva elastic, dar foarte rezistent.
- Straaaniu, șopti Liviu, cuprins de spaimă. Ce-o mai fi fiind și asta? Sfera este energie
luminoasă, însă pereții ei sunt impenetrabili. Și în interior e cald și nu se simte vântul.

32
 Își încordă privirea. Pereții scânteietori ai sferei erau transparenți și Liviu văzu deodată
cum de nicăieri apare în fața lui o fată de o frumusețe nepământeană. Învăluită într-un evantai de
raze aurii, părea o zână din povești, pe fruntea căreia erau imprimați doi crini. În pletele-i
văluroase, de-un blond ca aurul, licăreau mii de fulgi argintii. Deși afara era un ger de-ți îngheța
și limba în gură, fata purta pantaloni negri, mulați pe coapse, cizme argintii și bluză vaporoasă,
țesură din raze de soare.
Încremenit de uimire, Liviu nu-și putea lua privirea de la minunata arătare. Fata îl privea
cu-n zâmbet dojenitor pe buze, fără să spună un cuvânt.
- Ești o extraterestră sau… pppoate ești o zână din povești? murmură, într-un târziu,
băiatul, întinzând mâna dreaptă înainte, fără să-și dea seama de ce o face.
- Ești temerar, dar nu ești înțelept. Un om înțelept nu riscă să escaladeze munții zguduiți de
furtună, zise regina Selia, evitând să-i răspundă la întrebare.
Lăsând privirea-n jos, Liviu bolborosi rușinat:
- Păi…eu le-am zis să renunțăm, ei însă nu au dorit să mă asculte.
- Ei? întrebă cu uimire regina. Nu ești singur?
- Nu, răspunse Liviu, Suntem patru prieteni.
- Și ceilalți unde sunt? făcu neliniștită regina.
- Nu știu, răspunse Liviu, scuturând ușor din cap, urcau spre crestele muntelui. Eu am
rămas în urmă.
Selia întoarse capul spre crestele munților învăluite în nori pufoși și fumurii. Prin ceața
densă din cristale de zăpadă observă cu greu trei mogâldețe, care se mișcau anevoios spre sfera de
lumină. Întinse înainte mâna dreaptă. O rază orbitoare de lumină luă forma unui tunel strălucitor,
care se extindea până aproape de cei trei tineri.
Șocați de apariția misterioasă, tinerii se opriră brusc în fața tunelului. Rămaseră nemișcați
în bătaia vântului un timp. Să riște să se apropie de sferă, sau să fugă cât mai departe? se întrebau
în gând, cuprinși de spaimă. În cele din urmă însă curiozitatea s-a dovedit a fi mai puternică
decât spaima și cei trei intrară în tunel. Se mișcau, pășind încet, unul în spatele celuilalt, spre sfera
de lumină, uitându-se cu spaimă în jur. Pereții tunelului iradiau raze calde, aurii și aerul părea
înțepenit. După atâtea ore de luptă cu frigul și vijelia, căldura și liniștea care-i învăluia îi făcură
într-un final să uite de spaimă. Grăbiră pasul. Imediat ce au ajuns în fața sferei, ca prin minune
tunelul dispăru, iar odată cu el se risipi și căldura. Simțiră din nou cum frigul le pătrunde adânc în
oase și vântul le trântește fără milă în față cristalele de gheață. Își traseră glugile de la
combinezoane peste ochi și își îndreptară privirile spre globul din energie luminoasă. Mare le fu
uimirea când îl văzură în interiorul sferei pe Liviu, care privea parcă vrăjit, cu ochii larg deschiși,
spre peretele prăpăstios. Întorcând și ei privirile spre stâncă, rămaseră înmărmuriți de uimire. Nu
le venea să-și creadă ochilor. Aveau în față o copilă de o frumusețe de nedescris, o frumusețe
nepământeană. Învăluită într-un evantai de raze nespus de aurii, părea un înger coborât din ceruri.
Tânăra-i privi dojenitor câteva clipe, apoi vorbi cu voce aspră:
- Nu știați că muntele-i pedepsește pe cei fără de minte?
Tinerii se uitau la ea cu ochii mari și gurile întredeschise de uimire, fără să poată spune un
cuvânt. Spaimă și curiozitate puteai citi pe chipurile lor.
- Cine-o fi oare? se întrebau în sine. Dacă este o extraterestră, ce caută pe vârful muntelui și
cum de ne vorbește limba? Fiind îmbrăcată în straie din mătase, cum de nu îngheață? Să fie oare
un înger coborât din ceruri?
Citindu-le gândurile, regina Selia, deși cu greu reușea să-și stăpânească râsul, făcu o mină
supărată și zise:

33
 - Ați îndrăznit să escaladați muntele, sfidând furtuna de zăpadă. Unde v-a dispărut curajul?
De ce-ați luat apă în gură?
Cei patru tineri continuau să tacă, fixând-o parcă hipnotizați cu ochii. Selia clătină ușor din
cap în semn de dezaprobare, apoi se răsuci spre peretele stâncos și întinse mâna dreaptă înainte.
O coloană de lumină strălucitoare țâșni din mâna ei și cât ai clipi din ochi săpă o adâncitură în
stâncă.
- În această mică peșteră vă puteți pune la adăpost, până se potolește vijelia. Să nu riscați să
ieșiți în pragul nopții din adăpost. Mâine, odată cu zorii dimineții, vă sfătuiesc să coborâți spre
poalele munților. Sper că muntele v-a dat o lecție bună și nu veți mai cuteza să-i arătați curajul și
să riscați cu viața, zise regina, privindu-i cu dojană.
Apoi se apropie de sfera de lumină și se uită îndelung și insistent în ochii lui Liviu.
- Sssselia?! șopti tânărul, ridicând sprâncenele a mirare.
Urmă o lungă pauză.
- Îmi amintești atât de mult de colega mea Selia, care a dispărut cu doi ani în urmă, zise,
într-un târziu, tânărul, schițând un zâmbet pierdut în amintiri.
Regina Selia zâmbi enigmatic, învăluindu-l cu o privire caldă. Apoi, cu o miscare ușoară a
mâinii, își puse pe umeri pelerina magica a întunericului, fără să spună un cuvânt. Sub privirile
uluite ale celor patru tineri, Selia dispăru, de parcă nici nu ar fost. Odată cu ea se făcu nevăzută și
sfera de lumină, lăsându-l pe Liviu în bătaia nemiloasă a vântului.
Deși cristalele de gheață le înțepau dureros ochii, iar gerul le mușca cu înverșunare nasul și
obrajii, temerarii alpiniști rămaseră nemișcați minute în șir, cu privirile rătăcind în norii de ceață
sclipitoare. Într-un final, intrară în mica peșteră săpată în piatră. Se așezară toți patru jos, își
puseră alături rucsacurile și rămaseră tăcuți și înțepeniți, de parcă ar fi fost statui din piatră. În
fața ochilor, ca o icoană vie, le stăruia imaginea miraculoasă a copilei cu plete lungi de aur și ochi
în care se oglindea splendoarea cerului senin.

***

Odată cu căderea înserării, vântul se mai domoli. Norii se lăsase jos de tot și cerul încărcat
de nea se contopise cu pământul. Fulgi mari, ușori, dansau în aer, asemeni unor fluturi cu aripi
sclipitoare, și din adâncul nemărginit al cosmosului cobora deasupra munților misterul nopții.
Pierduți în albul înghețat al zăpezii, munții păreau străvezii, de parcă ar fi fost niște fantasme
uriașe, care-și înălțau crestele spre infint.
Însoțită de umbra câinelui Alecu, regina Selia coborî la poalele unui pisc izolat, de formă
piramidală. Își scoase pelerina magică a întunericului și, încrucișându-și mâinile pe piept, se
concentră în spirit. Cât ai clipi din ochi, o lumină orbitoare formă în jurul ei un evantai de raze
aurii, care se propagau ca niște fulgere strălucitoare în albul nesfârșit al nopții. Din adâncuri se
auzi deodată o voce, care-i spunea în șoaptă:
- Mulți sunt cei chemați, puțini sunt cei aleși. Floarea celestă se arată doar celor inițiați în
taina sacră a veșniciei.
Luminându-și calea cu piatra puterii, regina porni spre piscul piramidal, croindu-și drum
prin nămeții de zăpadă. Cu privirea încordată, cerceta din mers împrejurimile, iar în minte se
întreba fără încetare:
- Și dacă eu nu sunt inițiată în taina veșniciei? Ce mă fac dacă floarea celestă nu mi se arată?
Cum voi găsi intrarea pe Tărâmul înțelepților?

34
 Cu cât urca mai sus, cu atât îngrijorarea o copleșea mai tare. În jurul ei era doar piatră și o
mare nesfârșită de zăpadă. Și tăcerea înspăimântătore a munților îi țiuia în urechi. Deodată i se
păru că vede la vreo 10 metri înainte o sclipire ușoară, de parcă o rază de soare ar fi atins o
nestemată de culoare roză. Grăbi pasul. Sclipirea însă dispăru la fel de fulgerător cum apăruse și
regina se opri, neștiind încotro să meargă.
- Să fi fost oare floarea celestă? se întrebă în gând, uitându-se în jur. Și dacă nu a fost altceva
decât produsul imaginației mele?
Stând în nehotărâre, observă prin ceața densă de zăpadă umbra câinelui Alecu, care zbura
ca o săgeată înainte. Deodată umbra se opri și, ridicând capul spre cer, hârâi amenințător,
arătându-și colții transpatenți.
Înălțând privirea spre bolta celestă, regina Selia observă, plutind la vreo 20 de metri
deasupra ei, o pasăre ciudată. Enormă, neagră și cu ochi de jăratic, zbura fără să facă nici cel mai
mic zgomot în cercuri largi, lăsându-se tot mai jos și mai jos. Când mai rămăsese vreo 10 metri
până la pământ, de nicăieri apăru în fața păsării o sferă strălucitoare. Urmă o explozie de lumină și
pasărea se prăbuși ca o săgeată în jos. Protejată de piatra puterii, regina se înălță la doi metri
deasupra zăpezii și porni spre piscul piramidal. Zburând, auzi din nou vocea misterioasă, care-i
șoptea:
- Păzea, forțele demonice știu că ești aleasă. Și-au trimis unul din monștri care va încerca să
te împiedice să găsești intrarea pe Tărâmul iluminaților.
- Cine-mi vorbește? întrebă uimită, rotind cu înfrigurare privirea în jur. În furtuna de
zăpadă care mă orbește nu reușesc să văd decât umbra câinelui, pasărea neagră și sfera de
lumină.
- Ca să mă poți vedea, trebuie să găsești printre nămeții de zăpadă floarea celestă,
răspunse vocea.
Regina Selia coborî lin pe pământ. Protejată de puterea magică a luminii, începu a căuta cu
înfrigurare prin nămeți floarea celestă. Mesagerul forțelor demonice pășea fără de zgomot la
câțiva metri în urma ei.
- Floarea nu ți se va arăta. Pasărea neagră nu trebuie s-o vadă, îi răsună, de data aceasta în
minte, misterioasa voce. Mesagerul demonilor vrea să afle unde este intrarea pe Tărâmul
iluminaților.
Auzind mesajul, Selia se opri locului, apoi se răsuci brusc spre pasăre și întinse mâinile
înainte. Din mâinile reginei țâșni un fascicul puternic de lumină, scăldat în scântei argintii și
albastre. Lumina lovi pasărea neagră. Scoțind un țipăt asurzitor, pasărea se prăbuși în întuneric.
Convingându-se că mesagerul forțelor demonice fusese înghițit de beznă, își reluă căutările.
De la o vreme vântul încetase să mai sufle. Subțiați, norii nu mai cerneau zăpadă peste
întinderea orbitor de albă și cerul în scurt timp se acoperi de stele. Sprijinindu-se pe creasta
ascuțită a muntelui, discul argintiu al lunii cernea cu dărnicie o lumină rece, făcând zăpada să
licărească, de parcă ar fi fost presărată cu pulbere de diamante. Obosiți de furtuna care părea să nu
se mai sfârșească, munții se scufundau încet într-o tăcere amorțită. Țipenie de ființă vie nu se
zărea la sute de metri depărtare. În aerul înțepenit și străveziu se auzea vibrând doar vocea Marii
Liniști, care depăna în șoaptă legenda veșniciei.
Deși încordarea și oboseala se făceau tot mai simțite, regina continua să meargă spre
culmea muntelui. Totul în jur era de-un alb strălucitor și ochii o dureau de atâta strălucire.
Târându-și cu greu picioarele prin zăpada înghețată și adâncă, ajunse într-un final în fața unei
stânci abrupte, mărginită spre miazăzi de o prăpastie ce se căsca ca un abis fără fund. Se opri și,
încordându-și ochii, alunecă cu privirea de la bază spre vârful colțuros. Stânca era atât de înaltă,

35
încât părea pierdută în necuprinsul cerului. Regina lăsă privirea în jos, sperând să dea de gura unei
peșteri. Peretele stâncos însă părea un monolit de nepătruns.
- Și acum ce mă fac, Alecu? întrebă în șoaptă. Floarea celestă nu mi se arată. Cum voi găsi
intrarea pe Tărâmul iluminaților?
Apoi, după o scurtă pauză, adăugă cu voce stinsă:
- Vocea misterioasă mi-a șoptit în minte că floarea celestă se arată doar celor inițiați în
taina sacră a veșniciei. Precum vezi, floarea celestă nu mi se arată. Se vede că eu nu fac parte din
tagma celor inițiați.
Când era gata să-și piardă speranța, i se arătă deoadată, ca o străfulgerare, o luminiță
stranie, ce licărea la baza stâncii. Se apropie în grabă de peretele grunzuros și, lăsându-se în
genunchi, privi spre luminiță.
Luminița, deși-i păruse blândă, scăpără neașteptat și o orbi. Selia închise iute ochii, apoi
încet-încet întredeschise genele. În zăpada albă strălucea o neobișnuită floare. Nu mai văzuse în
viața ei ceva asemănător. Deși era vie și răspândea în aer un miros aromat de tămâie, floarea
părea sculptată din cristale transparente de culoare roză, care scânteiau miraculos. Selia lăsă capul
în jos și-și atinse buzele de petalele gingașe ale florii. Simți o căldură ușoară care-i mângâia
sufletul, și o voce melodioasă-i șopti:
- Ridică privirea spre stâncă.
Ridicînd ochii în sus, văzu plutind deasupra capului sfera de lumină.
- Și floarea celestă, șopti regina, o iau cu mine?
Se auzi un sunet ce adia a susur lin de apă curgătoare.
- Floarea celestă ți-a arătat intrarea și s-a întors în lumea ei, răsună, de data aceasta ca un
ecou venit din depărtare, vocea.
Lăsând privirea în jos, descoperi cu uimire că floarea celestă dispăruse. Se ridică în
picioare și rămase nemișcată în fața stâncii. Sfera de lumină se apropie de regină și îi atinse
creștetul, producând o explozie de raze aurii, care se propagară peste întinderea de zâpadă ca
niște fulgere strălucitoare. Când lumina se domoli, Selia observă, materializându-se în stâncă, o
ușă din cristal azuriu, pe care scria cu litere de aur: Mulți sunt cei chemați, puțini sunt cei aleși.
Fără să facă nici un zgomot, ușa se deschise lin, lăsând să se întrevadă un spațiu scufundat
în întuneric. Selia își încordă privirea, încercând să deslușească vreun contur. Întunericul însă era
atât de dens, încât nu reuși să vadă decât o cavitate neagră. Însoțită de umbra câinelui său
credincios, făcu câțiva păși în interiorul încăperii. Imediat ce intrară, ușa se închise în urma lor și
se făcu una cu stânca. Încet-încet întunericul începu a se risipi, și încăperea se lumină de o lumină
blândă, aurie.
Selia se uită cu interes în jur. Se afla într-o grotă spațioasă, de unde porneau mai multe
labirinte. Lângă peretele din stânga licărea în scântei argintii un lac micuț, cu apă limpede precum
cleștarul. În grotă aerul era nemișcat și apa lacului părea înțepenită. Din când în când însă din
stalactitele de pe tavan se prelingeau în lac mici picături de apă, care-n cădere sclipeau, de parcă ar
fi fost o ploaie de nestemate. Rând pe rând picăturile loveau în oglinda nemișcată a lacului, făcând
apa să tresară în mii de cercuri.
- Pic, pic, răsuna în tăcerea glacială a grotei.
Selia se apropie de lac și se uită în apa tremurândă. Nu trecu mult timp și în oglinda apei i
se arătă un chip ce strălucea în mii de raze. Regina se răsuci brusc. În fața ei stătea cu-n zâmbet
larg pe buze o ființă de lumină. Ființa de lumină o cercetă atent cu privirea, apoi zise, arătându-i
cu mâna spre un covoraș circular, țesut din raze de stele și așternut pe malul lacului:
- Așează-te pe covorașul de lângă lac și închide ochii. Înceracă să te concentrezi în spirit.

36
 Așezându-se pe covoraș, Selia închise ochii și se concentră în sine. După mai multe minute
de meditație adâncă, neliniștea și încordarea începură a se risipi. O stranie senzație de calm și
seninătate o învăluia. I se părea că timpul s-a oprit și-n jurul ei nu exista decât misterul Marii
Liniști.
- Ce simți? se auzi, ca un ecou îndepărtat, vocea ființei de lumină.
- Percep misterul Marii Liniști, răspunse regina.
- O entitate care percepe misterul Marii Liniști este bunevenită pe Tărâmul înțelepților, zise
ființa. Deschide ochii.
Regina se ridică în picioare. Se răsuci încet spre ființa de lumină și întrebă:
- Cine ești?
- Sunt călăuza care te va conduce spre tărâmul de unde pornesc învățăturile înțelepciunii.
- Cine te-a trimis să mă conduci spre Tărâmul înțelepților? întrebă regina.
- Marele Consiliu al înțelepților, răspunse entitatea de lumină și se îndreptă spre galeria
care se deschidea în dreapta lacului.
Selia și umbra câinelui îl urmară. Intrară cu toții în galeria cufundată în beznă. Din adâncuri
pătrundea spre ei o adiere ușoară și parfumată, de parcă un vântișor de primăvară ar fi adus pe
aripile lui miresme de copaci înfloriți. Pe măsură ce înaintau, galeria se lumina în fața lor.
Cuprinsă de curiozitate, regina roti privirea în jur. Săpați în stânca de granit, pereții galeriei erau
împodobiți cu minunate basoreliefuri. Două rânduri nesfârșite de copaci în floare care-și
întrețeseau ramurile, formând deasupra un tavan arcuit. Florile erau cioplite din cristale
transparente și luminau. Au tot mers în pantă descendentă minute în șir, până au ajuns în fața
unei uși ce împrăștia în jur un evantai de raze strălucitoare. Deasupra ușii era scris cu litere de
aur: Tărâmul unde nu există trecut, prezent și viitor. Ființa de lumină se opri în fața ușii. Întoarse
capul spre regină și zise:
- Cine trece prin această ușă, intră în altă dimensiune spirituală.
Apoi, alunecând cu privirea pe colierul din diamane pe care regina îl purta în jurul gătului,
adăugă:
- Creatorul te-a înzestrat cu puteri magice nemaivăzute, ți-a dat și piatra puterii, care-ți
deschide calea spre alte dimensiuni spirituale. Ușa pe Tărâmul tainic al înțelepților este deschisă
pentru tine. Intră!
Regina aruncă o privire mirată spre entitatea de lumină, care n-o slăbea din ochi.
- Să intru îmi zice, gândi în sinea ei. Dar cum să intru? Ușa este închisă.
Parcă citindu-i gândurile, ființa de lumină schiță un zâmbet senin și zise:
- De ce nu intri? Pășește înainte, nu avea teamă. Ușa se va deschide în fața ta.
Însoțită de umbra câinelui, regina Selia trecu prin ușă închisă, fără să întâmpine nici o
rezistență, de parcă ar fi trecut printr-o perdea de ceață. Intrată pe Tărâmul iluminaților, privi cu
mare curiozitate în jur. În fața ei se deschidea o lume de poveste. Avu impresia că a intrat în
paradis. Trei lanțuri de munți foarte înalți, dispuse unul în fața celuilalt, formau în trepte un
semicerc. Primele două lanțuri de munți erau acoperite cu un strat gros de zăpadă și iradiau spre
cer uriașe coroane strălucitoare. Păduri luxuriante acopereau versanții interiori ai celui de-al
treilea lanț cu o mantie verde, presărată cu flori albe, vișinii și albastre. Ca o ploaie de săgeți
luminescente, din înaltul cerului se revărsa o lumină aurie, făcând pădurea să licărească în aburi
de scântei multicolore. De pe două piscuri paralele cădeau în jos două cascade tumultuoase. Apa
în cădere pulveriza în aer nori de stropi. Săgetați de razele aurii, stropii de apă dădeau naștere
unui uriaș curcubeu, care se arcuia ca o punte vaporoasă, unind cei doi versanți ai semicercului.
Cascadele-și găseau odihna într-o depresiune adâncă, formând un lac albastru, de dimensiuni

37
impresionante. Din lac se revărsau două râuri repezi cu apă limpede, ce șerpuiau vijelios de-a
lungul munților, apoi se prăbușeau în jos, dispărând enigmatic.
Împrejmuit din trei părți de munții care spărgeau cu vârfurile lor ascuțite cerul de un
albastru neobișnuit de adânc, pe o colină netedă ca-n palmă se înălța un palat de o frumusețe
neasemuită. Părea clădit din diamante sclipitoare. Înălțându-se spre cer în șapte trepte, palatul
avea acoperișul de forma unui clopot cu vârful ascuțit. Placat cu foi din aur, acoperișul strălucea
orbitor. De pe fiecare din cele șapte trepte curgeau în jos edere cu flori albe, ce răspândeau un
parfum minunat. Pereții palatului erau împodobiți cu flori de lotus, cioplite din diamante aurii.
Șase turnuri cu vârfuri de forma unor conuri, acoperite cu mii de cristale argintii, vegheau ca niște
străjeri uriași de o parte și de cealaltă a palatului. De la nivelul curții semirotunde cobora spre
poalele colinei o minunată scară din marmură albastră. Colina era înconjurată din trei părți de o
fâșie de pământ, înecată în verdeață. Printre coroanele stufoase ale copacilor în floare se zăreau
două splendite temple. Aerul în depresiunea dintre munți licărea, învăluind palatul și cele două
temple într-o lumină aurie, nespus de relaxantă.
De lângă galerie pornea, șerpuind lin printre tufele de trandafiri cu flori albe și roșii, o
cărăruie pavată cu lespezi din piatră gălbuie. Cărăruia se oprea în fața scării ce ducea spre palat.
Înmărmurită, regina privea cu ochi plini de admirație spre lumea de poveste, când auzi
deodată vocea caldă a ființei de lumină, care-i spunea:
- Să mergem! Cei doisprezece maieștri ai inițierii supreme te așteaptă.
La auzul vocii, Selia tresări. Se răsuci încet spre entitatea de lumină și i se uită întrebător în
ochi. Apoi murmură:
- Cei doisprezece înțelepți m-așteaptă?
Ființa de lumină schiță un zâmbet înțelegător și, clătinând ușor din cap, zise:
- Înțelepții se vor aduna în Sala Marelui Consiliu.
- Vrei să zici că înțelepții știau că voi veni?
Entitatea de lumină dădu afirmativ din cap. Apoi, invitând-o cu un gest al mâinii să-l
urmeze, porni spre colină. Regina urcă scările în tăcere, admirând cu privirea peisajul de o
frumusețe divină.
Curtea palatului se dovedi a fi foarte încăpătoare. O mare de flori multicolore străluceau
pretutindeni, mângâiate de razele ce coborau ca o ploaie deasă din înălțime, deși pe cer nu se
vedea nici un soare. În mijlocul curții se afla o minunată fântână arteziană. O uriașă floare de lotus,
cu două rânduri de petale desfăcute, era cioplită din cristale albastre. Apa izvora din interiorul
florii și, prelingându-se pe suprafața petalelor transparente, cădea în stropi mășcați și deși într-
un uluc rotund din marmură albă. În fața ușii de la intrare entitatea de lumină se opri. Întinse
mâna dreaptă înainte și ușa se deschise, reproducând un sunet ce adia a susur de izvoare. Intrară
în palat. Entitatea o conduse spre o scară din marmură albă, care urca spre cea de-a doua treaptă
a palatului. Sus scara dădea într-un hol spațios, scăldat într-o lumină albăstruie. Traversară holul
și intrară în Sala Marelui Consiliu. Regina și umbra câinelui se opriră lăngă ușă. Ființa de lumină
merse înainte. Rotind privirea în jur, regina observă în centrul sălii 12 jilțuri albe, cu spetează
înaltă, dispuse în semicerc. În mijlocul semicercului se afla un altar, pe care ardea cu flăcări
albăstrui un foc domol.
Sala Marelui Consiliu avea forma circulară. Pereții străluceau de podoabe minunate, ce
împrăștiau raze aurii. Trecură câteva clipe încordate de așteptare și în Sala Marelui Consiliu
intrară 12 ființe de lumină, de statură impresionantă. Unul din ei ținea în mâna dreaptă un sceptru
din smarald. Din ochii lor, de un albastru asemănător culorii cerului în prag de amurg, se revărsau
raze senine. Înțelepții purtau mantii lungi argintii și aveau pe creștete cercuri din aur. Erau atât de

38
minunați, încât regina nu-și putea lua privirea de la ei. Mișcându-se ușor ca niște fantasme, se
îndreptară spre centrul sălii. Când entitățile trecură pe lângă ea, regina avu din nou senzația
ciudată că se scufundă în vid și în urechi îi țiuie ecoul Marii Liniști. Entitățile de lumină se așezară
în jilțuri, apoi o fixară cu priviri pătrunzătoare, fără să spună vreun cuvânt.
- Să fie oare cel cu sceptrul în mână Marele Înțelept? se întrebă în gând regina, alunecând cu
ochii pe fețele înțelepților.
- Te afli în fața Marelui Consiliu al înțelepților, răsună, ca un dangăt de clopot în liniștea
tăcută a sălii, vocea călăuzei.
Regina făcu câțiva pași înainte și se opri în fața altarului. Înclină ușor capul în semn de
respect și zise:
- Sunt onorată să-i salut pe cei care veghează neîncetat asupra omenirii.
- Tu nu ești ființă pământeană. De unde vii și cine ești? întrebă, sferedelind-o cu o privire
iscoditoare, Marele Înțelept.
- Vin de pe o planetă de poveste, care se află într-un univers paralel și sunt regina
protectoare a celor două tărâmuri, răspunse Selia.
- Ce fel de tărâmuri? continua s-o ispitească înțeleptul.
- Pe planeta noastră există Tărâmul luminii și Tărâmul întunericului luminescent și ambele
tărâmuri trăiesc în pace și armonie.
- Tărâmul întunericului luminescent, murmură, îngândurat, Marele Înțelept.
- Tărâmul luminii este luminat de soare, iar cel al întunericului- de plante luminescente, se
grăbi să-i explice regina.
- Dacă planeta de unde vii este atât de minunată, ce vânt te-aduce în lumea noastră
zbuciumată? întrebă un alt înțelept.
- Consider Terra și casa mea. 20 de ani din viață i-am petrecut pe aceată planetă. Doi
minunați pământeni m-au crescut, oferindu-mi căldură, dragoste și o educație aleasă, răspunse
regina. Deoarece vă paște o mare primejdie și viața în lumea voastră este în pericol, nu pot rămâne
indiferentă. Am venit și la chemarea Marelui Lup Alb.
- Marele Lup Alb, preot al Marelui Zeu și protector al pădurilor? întrebă una din entitățile
de lumină, ridicând sprâncenele a uimire.
- Întocmai, răspunse regina. Douăzeci de ani, cât m-am aflat pe acestă planetă, Marele Lup
Alb a vegheat asupra mea.
Aruncându-i priviri fugare, cei 12 înțelepți se sfătuiră un timp înde ei în șoaptă, apoi Marele
Înțelept zise:
- Spiritul protector al pădurilor ne-a informat că va veni din altă lume o regină, pe care
Creatorul a înzestrat-o cu puteri miraculoase și care-l va alunga din acest univers pe zeul
dezordinii primordiale. Tu ești regina despre care ne-a vorbit Marele Lup Alb?
- Da, răspunse Selia.
- Creatorul din lumea ta te-a înzestrat cu puterea luminii și a întunericului, ți-a dat și piatra
puterii. Chaos însă este un zeu nemuritor și nu va fi ușor să-l înfrunți, vorbi unul din cei
doisprezece înțelepți.
- Știu, zise Selia. Cu toate acestea l-am înfruntat pe Chaos în Universul nostru și nu fără
succes.
Mirați peste măsură de cele auzite, cei 12 înțelepți o țintuiră îndelung cu priviri curioase și
pătrunzătoare.
- Interesant, făcu într-un târziu Marele Înțelept cu voce îngândurată. O ființă gingașă ca tine
a reușit să-l înfrunte cu succes pe zeul haosului primordial?!

39
 Regina schiță un zâmbet sobru.
- Am reușit, zise, să-i țin piept cu ajutorul Creatorului.
- În Universul nostru Creatorul din lumea ta nu va putea să te ajute, spuse unul din cei
doisprezece înțelepți. Crezi că vei reuși de una singură să-l capturezi?
- Am venit pe Tărâmul înțelepților deoarece am nevoie de ajutorul vostru, zise regina,
privindu-i rugător.
- Vorbește, zise Marele Înțelept. Cum am putea să te ajutăm?
- Am doar un an la dispoziție ca să-l găsesc și să-l transform în cenușă pe zeul dezordinii
primordiale. O pot însă face doar având piatra sacră, scrinul din lazurit și focul divin. Creatorul
Universului nostru mi-a dat o scânteie din focul divin. Rămâne să găsesc piatra sacră și scrinul din
lazurit al morții, care se află pe planeta Terra. Marele Lup Alb mi-a spus că zeul soarelui și al
cerului senin a părăsit demult meleagurile celor care au fost cândva păzitorii centrului spiritual al
lumii voastre. Odată cu el a dispărut și piatra sacră. Vă rog să mă ajutați s-o găsesc.
Cei 12 înțelepți o ascultară cu atenție. Apoi se sfătuită înde ei în șoaptă, aruncându-i, din
când în când, priviri fugare. În cele din urmă Marele Înțelept vorbi, clătinând ușor din cap:
- Nici unul din noi nu știe unde a dispărut piatra sacră. Dar vom încerca să te ajutăm, dacă
spiritul timpului va decide să ne vorbească.
Marele Înțelept se ridcă din jilț și se apropie de altar. Trecând cu sceptrul din smarald prin
flacăra albastră, rosti cu glas răsunător și clar:
- O, spirit al timpului, tu stăpânești trecutul, prezentul și viitorul Universului! Te rog
răspunde chemării noastre!
Flacăra rămase nemișcată câteva clipe, apoi începu a tremura, aruncând în aer o ploaie de
scântei albastre. Se înălță cam la vreo patru metri de la altar și-n limbile de foc se arătă un chip
strălucitor, care vorbi:
- Am coborât din adâncurile fără margini ale Universului ca să răspund chemării voastre.
Ce vreți să aflați?
Marele Înțelept făcu o plecăciune adâncă în fața chipului de foc și zise:
- Cu ajutorul unor oameni care, uitându-și natura lor divină, au pactizat cu forțele
demonice, zeul Chaos uneltește să pună mâna pe planeta Terra.
- Celor 12 înțelepți li s-a dat puterea să vegheze asupra acestei lumi în devenire și s-o
ghideze spre evoluție spirituală. Să nu uitați însă că umanitatea, care astăzi se află la vârsta
adolescenței, are dreptul la liberul arbitru și încă nu poate fi pusă în fața alegerii supreme.
Creatorul nu vrea pedepsirea celor care păcătuiesc, ci îndreptarea lor pe calea adevărului și
înțelepciunii, vorbi tăios spiritul timpului.
- Te-am chemat din adâncurile nemărginite ale Universului nu pentru a cere pedepsirea
celor care greșesc. Vrem doar să aflăm unde a dispărut piatra sacră a Marelui Zeu?
- Cel de caută răspuns la această întrebare trebuie să treacă prin 20 de porți ale timpului, ca
să ajungă în vremi demult apuse, când zeul, răpus de durere că poporul său s-a închinat
năvălitorilor și a dat uitării credința strămoșească, a părăsit pentru totdeauna peștera unde-și
avea tronul, răspunse spiritul timpului și se mistui în limbile de foc .
Marele Înțelept se așeză din nou în jilț. Privi un timp îngândurat spre regina Selia, cu bărbia
sprijinită în sceptru. Apoi, trecând cu degetele prin pletele de lumină, vorbi:
- Ai auzit și tu, regină venită din alt Univers, răspunsul spiritului timpului. Dacă dorești cu
adevărat s-ajuți Pământul să scape de urgia lui Chaos, va trebui să te întorci în timp și să vorbești
cu zeul cerului senin și al soarelui. Trebuie să știi însă că întorcându-te cu două mii de ani în urmă,
vei avea de înfruntat pericole de moarte. Trecând prin cea de-a 20 poartă, vei intra în epoca

40
zeilor, a vrăjitorilor haini și a dragonilor. Ești gata să riști cu viața pentru o lume care nu este
lumea ta? Nu te grăbi să-mi dai răspunsul. Cugetă bine.
- Pericolele nu m-au speriat nicicând, se grăbi să răspundă regina. Sunt gata chiar în această
clipă să trec prin cele douăzeci de porți ale timpului.
- Fie, zise Marele Înțelept. Te vei întoarce în trecut. Ține minte, fiecare poartă reprezintă un
secol și trebuie să treci prin ele fără să te oprești. De vei întârzia prea mult în fața unei porți,
timpul te va prinde în capcană și vei rămâne pentru totdeauna prizoniera lui. Umbra câinelui nu va
putea să te însoțească în epoca vrăjitorilor și a dragonilor.
Regina își întoarse capul spre umbara câinelui care ședea cuminte la picioarele ei. Privi cu
duioșie spre el și-i zise:
- Ne vom mai întâlni, Alecu. Îți promit să mă întorc cât de curând. Să mă aștepți.
Umbra se ridică iute în picioare. Apropiindu-se de cei 12 înțelepți, vorbi, fixându-i cu o
privire rugătoare:
- I-am promis Marelui Lup Alb s-o însoțesc pe Selia oriunde se va duce. Vă rog să mă lăsați
să trec și eu prin cele 20 de porți ale timpului.
- E demn de admirație devotamentul tău, însă o umbră nu poate trece prin poarta timpului.
Trebuie să rămâi în epoca când Creatorul te-a trimis pe tărâmul umbrelor, vorbi unul din cei 12
înțelepți.
Marele Înțelept se apropie de regina Selia și-i zise să-l urmeze. Părăsiră cu toții sala Marelui
Consiliu, coborâră în tăcere scările și ieșiră din palat. Apropiindu-se de fântâna arteziană din
centrul curții, Marele Înțelept luă în căușul palmelor apă. În palma de lumină a înțeleptului apa
licărea în mii de scântei aurii, de parcă ar fi fost o picătură de soare.
- Epoca în care vei ajunge este bântuită de vrăjitori perfizi și bestii cu puteri magice. Bea
câteva înghițituri din elixirul adevărului. Te va ajuta să discerni minciuna de adevăr și dușmanul
de prieten, cât timp te vei afla în Universul nostru, zise entitatea de lumină, întinzând spre regină
mâinile.
Regina se aplecă și sorbi câteva înghițituri de apă din palmele înțeleptului, apoi, uitându-se
în ochii lui scânteietori, din care izvora seninul cerului, zise:
- Vă rog să mă lăsați să trec prin cele 20 de porți ale timpului cât mai curând. Am foarte
puțin timp la dispoziție.
- Nu te grăbi, regină protectoare. Plecând nepregătită, s-ar putea să nu mai reușești să te
întorci în epoca ta, zise Marele Înțelept, privind-o cu dojană.
Rușinată, regina Selia lăsă ochii în pământ. Apoi trase adânc aer în piept și, ridicând
privirea, murmură:
- Adevărat vorbești, Mare Înțelept. Presată de timp, era cât pe ce să plec fără să știu ce
trebuie să fac ca să mă întorc în timpul meu.
Marele Înțelept vârî mâna în buzunarul mantiei și scoase de acolo o cheiță, care părea
făcută din lumină albastră. O întinse reginei și zise.
- Cu această cheie fermecată vei putea deschide la întoarcere poarta. Imediat ce vei păși pe
calea timpului, celelalte porți se vor deschide în fața ta. Trecând prin porțile timpului, să nu te
oprești pentru nimic în lume. Dacă vei pierde cheia, sau cineva ți-o va fura, calea de întoarcere în
timpul tău îți va fi închisă pentru totdeauna.
Regina Selia luă din mâna entității de lumină cheia, o privi îndelung, apoi o prinse în
colierul de diamante, lângă piatra puterii, lacrima Marelui Zeu și picătura de soare.
- Aș mai avea o rugăminte, zise, întorcând privirea spre Marele Înțelept. Dacă cineva din voi
știe unde se află porțile timpului, îl rog să-mi spună.

41
 Marele Înțelept făcu un gest larg cu mâna dreaptă. În fața lor apăru de nicăieri o poartă
transparentă, suspendată în aer, ce împrăștia în jur raze de un albastru sclipitor. Apoi se răsuci
spre Selia și o privi intens.
- Ești prima ființă umană care se încumetă să treacă prin porțile timpului și nu pot să știu ce
te așteaptă în secolul în care pleci, zise, cu o umbră de îngrijorare în voce. Ceea ce pot să-ți spun
este doar că imediat ce vei trece de cea de-a 20 poartă, poarta va dispărea.
- Dacă poarta va dispărea, eu ce mă fac? Unde s-o caut când voi decide să mă întorc?
întrebă speriată Selia.
- Va trebui să te întorci exact în locul unde s-a deschis cea de-a 20 poartă. Ajunsă acolo, vei
pune pe palma desfăcută cheia și, întinzând mâna înainte, vei rosti cuvintele: stăpân al timpului,
îngăduie-mi să trec prin cele 20 de porți și să mă întorc în timpul meu!
Un zâmbet plin de recunoștință flutură pe buzele reginei. Privi rând pe rând în ochii ce
străluceau ca niște stele ai celor 12 înțelepți, apoi întinse mâna spre umbra câinelui Alecu, de
parcă ar fi dorit să-și ia rămas bun de la el și zise:
- Sper să ne revedem cât de curând.
Își puse pe umeri pelerina magică a întunericului și se făcu nevăzută. Deschise cu cheița
fermecată poarta timpului, apoi o prinse din nou în colierul de diamante. Se uită intens încă o dată
spre entitățile de lumină și trecu prin poatră. În fața ei se deschidea un tunel ce se pierdea,
rotindu-se ca un vârtej, în beznă. Prinsă în vârtej, merse înainte fără să se oprească. Trecu rând pe
rând prin porțile care i se deschideau în față. Trecând prin cea de-a 20 poartă, se pomeni la
poalele unui lanț impunător de munți, care înainta năvalnic în trepte colțuroase spre apus cât
cuprindeai cu ochii.
Cu versanții acoperiți cu păduri dese de foioase și brazi stufoși și înalți, munții își înălțau
mândri crestele ascuțite spre cer, iar în aerul ce mirosea a sânge și nefericire, plutea pe aripile
morții o liniște de gheață.
Înfiorată de ura și cruzimea oamenilor, pădurea tăcea înțepenită. O tăcere care vibra
asurzitor, de parcă mii de suflete ar fi gemut, implorând îndurare. Tulburată, regina se uită cu
neliniște jur. Văzu, zăcând printe copaci, mii de oșteni răpuși de sabie vrăjmașă. Simți deodată cum
groaza o cuprinde și inima i se zbate tot mai tare.
- Pe aceste meleaguri s-a dat o mare bătălie? murmură, îndurerată.
Apoi trase adânc aer în piept, de parcă ar fi dorit să se îmbărbăteze și-și zise în gând,
alunecând cu ochii triști peste întinderea însângerată:
- Ce mi se arată acum s-a întâmplat cu două mii de ani în urmă. Curaj, Selia, pelerina magică
a întunericului și piatra puterii te protejează. Lasă spaima și concentrează-te. Privește tot ce te
înconjoară cu ochii sufletului și vei găsi Muntele Ascuns.
Regina Selia se concentră în sine și, adunându-și puterile magice, privi spre vârfurile
împădurite ale munților. În lumina palidă și tristă a înserării, munții i se arătară străini și
dușmănoși. Deși avea senzația stranie că mai fusese pe aceste meleaguri, priveliștea i se părea
necunoscută. Dezorientată, rotea privirea în jur, fără să știe încorto s-o apuce. Să pornească în
neștire spre crestele munților odată cu căderea nopții, se întreba în sine, sau să aștepte răsăritul
soarelui?
- Poate lumina zilei va fi mai generoasă, murmură, fixându-și privirea pe cel mai înalt pisc
de munte.
Deodată i se arătă, ca printr-o ceață densă, argintie, conturul palid al unui munte, creasta
căruia se pierdea în nori.
- Să fie oare acesta Muntele Ascuns? se întrebă în șoaptă.

42
 Alunecă cu privirea peste împrejurime, încercând să deslușească în ceața argintie stânca pe
vârful căreia-l văzuse pe Marele Lup Alb, dar nu reuși să vadă decât copaci înțepeniți și pietre.
- Și acum ce mă fac? se întrebă, pe un ton neliniștit, regina. Ceea ce reușesc să văd prin
ceață pare a fi Muntele Sacru, însă nu se vede stânca. Deși s-ar putea să greșesc. Dacă pădurea de
stejari de lângă casa părinților mei adoptivi a dispărut în doi ani, în două mii de ani munții puteau
să-și schimbe înfățișarea.
Își înălță din nou privirile spre cerul care între timp se colorase într-un albastru întunecat,
aproape negru. Rând pe rând se aprindeau stelele, care, odată cu lăsarea nopții, străluceau din ce
în ce mai tare, iar de după creasta muntelui învăluit în nori pufoși de ceață se arăta, licărind
discret, discul posomorât al lunii.
- Trebuie să merg înainte, își zise regina. Deși nu prea recunosc locurile, intuiția îmi spune
că am ajuns la poalele Muntelui Sacru.
Luminându-și calea cu picătura de soare, porni cu pas grăbit spre pădure, căutând cu
înfrigurare vreo potecă care să urce spre creasta Mutelui Ascuns. Și cum mergea cu ochii ațintiți în
beznă, simți deodată, atingându-i obrazul, o adiere ușoară, de parcă cineva ar fi trecut în goană pe
lângă ea. Se opri și privi suspicioasă în jur, dar nu văzu pe nimeni. Cu simțurile încordate, continuă
să meargă printre copaci. În cele din urmă, ajunse lângă o potecă ce șerpuia în pantă lină printre
brazi, pierzându-se în noapte. Poteca era bătătorită, de parcă mii de ani ar fi fost umblată de picior
de om. Porni pe poteca care se afunda în pădure. În jur domnea un întuneric beznă. Cu cât urca
mai sus, cu atât aerul devenea mai rece, întunericul mai înspăimântător și liniștea mai asurzitoare.
Avea senzația că merge printr-o pădure înțepenită în timp și spațiu, în care frunzele copacilor și
iarba nu foșnesc sub adierea vântului, iar apele nu susură.
Poteca se opri brusc în fața unei stânci uriașe, ce licărea slab în întuneric. În fața stâncii se
deschidea, ca un hău fără de margini, o neagră prăpastie. Apropiindu-se de stâncă, Selia se opri.
Luminând stânca cu picătura de soare de la bază spre vârf, observă intrarea de formă arcuită într-
o peșteră. Și cum stătea în nehotărâre, simți din nou o adiere, de parcă un vântuleț ușor i-ar fi atins
obrazul. Privi în jur, dar și de această dată nu reuși să vadă decât copaci înțepeniți în întuneric.
Luându-și inima în dinți, păși spre intrarea în peșteră. Reuși să facă doar câțiva pași și în liniștea
încordată a muntelui se auzi, răsunând ca un tunet ce răbufnea din inima pământului, vocea
Marelui Lup Alb.
- În aceste timpuri blestemate, cine îndrăznește să tulbure durerea Marelui Zeu? întrebă
spiritul ocrotitor al pădurilor. Arată-te, oaspete nepoftit!
Selia își scoase iute pelerina magică. În noaptea înecată în tăcere apăru, ca prin minune, în
fața lupului o copilă înconjurată de raze aurii. Era atât de fermecătoare, încât părea un înger de
lumină, coborât pe pământ din lumea spiritelor fericite.
- Ești o ființă magică a luminii? întrebă cu uimire Marele Lup Alb. Pe cine cauți și ce necaz
te aduce pe meleagurile durerii?
- Arată-te, preot credincios al Marelui Zeu. Nu am venit cu gânduri rele, murmură regina.
Urmă o lungă și încordată tăcere, apoi, în liniștea înțepenită în beznă, răsună din nou vocea
clară a Marelui Lup Alb:
- Vorbești de parcă m-ai cunoaște.
- Te-am cunoscut într-un viitor îndepărtat. Sunt Selia, regina protectoare a celor două
tărâmuri din Universul paralel.
- Dacă este adevărat ceea ce spui, cum ai putut să mă cunoști în viitor? întrebă și mai uimit
Marele Lup Alb. Eu nu am puterea să călătoresc în viitor, iar tu... nu pot să cred că ai puterea să
stăpânești tainele timpului.

43
 - Mai întâi să mi se arate cel care-mi vorbește, iar apoi îi voi răspunde cu plăcere la
întrebare, zise pe un ton hotărât regina.
Abia apucă regina să roastească aceste vorbe, că în fața ei apăru Marele Lup Alb, luminând
poteca cu steaua din frunte.
- Vorbește, zise spiritul protector al pădurilor, fixând-o cu o privire în care scăpără un licăr
de uimire, amestecată cu suspiciune.
- M-am născut pe o planetă ca-n poveste, într-un Univers paralel, dar am fost adusă de către
regina zânelor luminii pe aceste meleaguri, unde mi-am petrecut 20 de ani din viață. În toți acești
20 de ani tu, preot suprem al Marelui Zeu, ai vegheat asupra mea. Creatorul din lumea noastră mi-
a dat puterea luminii și a întunericului, mi-a dat piatra puterii și o scânteie din focul sacru. La
chemarea ta m-am întors pentru un an de zile pe planeta copilăriei mele pentru a-l captura pe zeul
Chaos, care, strecurându-se prin poarta dintre două Universuri, a venit aici cu gândul de a stinge
viața.
- Ai venit la chemarea mea? se arătă și mai surprins Marele Lup Alb. Cum aș putea să cred
ceea ce-mi spui, fără să-mi dai dovezi?
Regina scoase din colierul de diamante lacrima Marelui Zeu.
- Privește, zise, întinzând mâna cu palma desfăcută. O recunoști? Această lacrimă a Marelui
Zeu mi-ai dat-o într-un viitor îndepărtat în fața intrării secrete în peștera tronului, care se află pe
versantul de răsărit al Muntelui Ascuns, spunându-mi că-și dezvăluie puterile miraculoase și îl
ajută doar pe cel care protejează viața. Tot de la tine am aflat că Marele Zeu s-a retras de pe aceste
meleaguri în cel de-al șaptelea cer și că doar el ar putea să știe unde a dispărut piatra sacră.
Marele Lup Alb privi îndelung diamantul, fără să spună un cuvânt. Apoi, după mai multe
clipe de cugetare, ridică ochii spre Selia și zise:
- Chaos este zeul primordial. Un zeu puternic și crud. Nici o ființă cu puteri miraculoase nu
este în măsură să-l răpună.
- Cu ajutorul Creatorului am reușit să dejucăm planurile lui Chaos în Universul nostru. Din
păcate, în momentul când paznicii Universului erau gata să pună mâna pe el, s-au deschis porțile
dintre două Universuri și Chaos a fugit. Ca să-l prind și să-l transform în cenușă am nevoie de
piatra sacră și de scrinul din lazurit al morții, în care trebuie să depozitez imediat cenușa. În caz
contrar, zeul va reînvia, devenind și mai puternic. Am trecut prin 20 de porți ale timpului și m-am
întors cu două mii de ani în urmă pentru a-l întreba pe Marele Zeu unde se află piatra sacră. Dacă
nu găseasc piatra sacră a Marelui Zeu și scrinul din lazurit al morții, viața pe planeta Terra va
dispărea.
Chipul Marelui Lup Alb rămase împietrit un timp și doar în ochii lui adânci și înțelepți
scăpăra un licăr de tristețe și indignare.
- Oamenii sunt nestatornici și nerecunoscători. În firea lor este trufia și trădarea, zise într-
un târziu.
Apoi tăcu îngândurat, cu privirea ațintită spre cerul presărat cu stele.
- Ani fără număr poporul Marelui Zeu a trăit liber și demn, respectând cu sfințenie
Înțeleapta Scriptură, vorbi după mai multe minute de tăcere, întorcând privirea spre regina Selia.
Cu timpul însă vrăjmașii au reușit să se strecoare în sânul lui și să sădească în sufletele trufașilor
și nelegiuiților sămânța neîncrederii și trădării. Ce-a urmat, ai văzut și tu la poalele munților, unde
s-a dat bătălia finală între dușmanii susținuți de trădători și vitejii apărători ai neamului.
- Odată cu această înfrângere, n-a fost pierdut chiar totul, zise regina. Poporul mândru al
Marelui Zeu a supraviețuit urgiei și a reușit să înalțe din ruine o țară.
Marele Lup Alb se uită cu neîncredere la ea.

44
 - Vrei să spui că păzitorii centrului spiritual al lumii au supraviețuit năvălirilor fără ajutorul
Marelui Zeu?
- Au supraviețuit și au ridicat o țară frumoasă ca-n povești, deși..., regina tăcu, lăsând
privirea umbrită de tristețe în jos.
- Deși..., continuă, ce-ai vrut să spui? se arătă nerăbdător, Marele Lup Alb.
Regina Selia ridică privirea spre preotul Marelui Zeu.
- Două mii de ani poporul Marelui Zeu a luptat fără încetare să-și apere moșia
strămoșească. A dat dovadă de vitejie fără margini, însă sămânța trufașilor și trădătorilor nu a
pierit de pe aceste meleaguri. Aceștia au continuat, și mai continuă și astăzi, să-și facă lucrarea lor
demonică. Cu ajutorul trădătorilor, dușmanii au reușit să smulgă bucăți din teritoriul țării.
La auzul spuselor reginei Selia, preotul Marelui Zeu căzu pe gânduri. Încet-încet tristețea
răscolitoare din ochii lui se stingea și o sclipire de speranță îi lumină chipul.
- Urmează-mă! zise într-un sfârșit și porni spre peșteră.
Intrară în tăcere în peștera Marelui Zeu și se îndreptară spre Sala Revelației Divine, unde se
afla tronul din granit și postamentul din aur al pietrei sacre. Cuprinsă de curiozitate, Selia își
plimba lent privirea de jur împrejur. Săpată în stânca uriașă de câtre spiritul planetei, peștera
zeului i se arătă impunătoare. Avea tavanul boltit și împodobit cu dantelării din piatră și
nestemate, care scânteiau ca stelele ce se aprind în prag de noapte pe bolta celestă. Din tavan
atârnau, asemeni unor candelabre de formă conică, cristale și țurțuri stalactitici. Pe pereții
grunzuroși se prelingeau în jos picături de apă, formând mici ochiuri cristaline. Căzând ritmic în
ochiurile de apă, picăturile făceau aerul înțepenit din peșteră să vibreze în unde lungi, sonore, de
parcă niște spiriduși ar fi bătut fără încetare în mici clopote de argint. Ici-colo se înălțau spre tavan
coloane din marmură albă, vișinie și aurie, care scânteiau în lumina torțelor. Din peșteră porneau
spre inima munților mai multe galerii, care păreau să nu mai aibă capăt.
Ajunseră într-un târziu în Sala Revelației Divine. Lângă peretele din fața intrării, ce
scânteia de pietre prețioase și cristale multicolore, regina văzu, șezând pe un tron din granit negru,
un tânăr de o frumusețe seducătoare. În părul de culoarea razelor solare strălucea orbitor o
coroană împletită din stele albastre, împodobite cu diamante galbene. Ochii lui erau de un
albastru atât de adânc, atât de trist, încât părea că zeul trăiește în sine propria durere. Cu chipul
cernit și bărbia sprijinită în pumn, tânărul părea absorbit de gânduri. Purta tunică de culoare albă,
pantaloni negri și opinci. Văzându-l mâhnit și abătut, Selia se opri lângă intrarea în Sala Revelației
Divine și rămase în tăcere.
- Stăpâne! rosti cu voce înceată Marele Lup Alb.
Marele Zeu ridică capul. Cu gândurile rătăcind în altă lume, privi îndelung spre preotul său
credincios, apoi întoarse lent capul în direcția reginei. Văzând-o, ochii lui căpătară o sclipire
ciudată. Nemulțumire, curiozitate și uimire, toate de-a valma le puteai citi în privirea lui.
- Mărite Zeu, i se adresă, de data aceasta cu voce răsunătoare, spiritul protector al
pădurilor. Te rog să mă ierți c-am îndrăznit să-ți tulbur durerea. O regină protectoare dintr-un
Univers paralel vrea să-ți vorbească.
Marele Zeu oftă adânc și întrebă, fără să-și ia privirea pătrunzătoare de la regina Selia:
- O regină dintr-un Univers paralel dorește să-mi vorbească?
- Da, Mărite Zeu! răspunse Marele Lup Alb, întorcând capul spre Selia.
- Apropie-te, zise Marele Zeu.
Cu pas ușor, regina se apropie de tron. Plecă cu pietate capul, lăsând privirea în pământ.
Când își înălță din nou privirea spre zeul soarelui și al cerului senin, rămase înmărmurită. O
explozie aurie de lumină aproape c-o orbi. Treptat lumina deveni mai blândă și Selia văzu, șezând

45
pe tronul din granit, un bătrân cu plete lungi albe și barbă argintie, sclipitoare ca zăpada
mângâiată de razele lunii în nopțile senine de iarnă. Înveșmântat în mantie lungă albă, bătrânul se
uita la ea cu o privire înțeleaptă, pătrunzătoare și nespus de blândă.
Regina Selia roti nedumerită privirea în jur, sperând să dea de tânărul pe care-l salutase. În
sală însă nu era decât Marele Lup Alb, ea și bătrânul cu barbă argintie. Întoarse din nou privirea
spre tron. Bătrânul o privea cu-n zâmbet senin pe buze, deși în ochi i se putea citi o durere
răscolitoare.
- Pe cine cauți cu privirea? întrebă Marele Zeu cu voce obosită.
Regina Selia zâmbi timid și zise, ridicând puțin din umeri:
- Pe zeul soarelui și al cerului senin.
- Îl ai în fața ta, zise bătrânul și se ridică în picioare.
- Și tânărul pe care l-am văzut acum câteva clipe, unde a dispărut? murmură Selia, privindu-
l cu uimire.
- Tânărul, pe care l-ai văzut acum câteva clipe, stă chiar în fața ta, repetă, cu voce tristă,
aceeași frază Marele Zeu. Vorbește! Ce vânturi năprasnice te-au adus pe meleagurile noastre? Ce
cauți pe acest pământ năpăstuit de soartă?
- Vin dintr-un viitor îndepărtat, deoarece Pământul este în pericol, răspunse regina, fără să-
și ia privirea din ochii zeului. Peste două mii de ani zeul dezordinii primordiale se va strecura
prin poarta dintre două universuri paralele și va veni pe pământ, având în minte gândul să ucidă
tot ce este viu pe această planetă.
- Zeul haosului primordial va veni în viitor pe Pământ cu gândul să stingă viața? întrebă
Marele Zeu, încruntându-și mânios sprâncenele.
- Da, Mărite Zeu, răspunse regina.
Marele Zeu o fixă îngândurat cu privirea.
- Zici că ai venit dintr-un viitor îndepărtat? Ce te-a făcut să te întorci în timp? întrebă într-
un târziu.
- Am venit să-l capturez pe zeul Chaos și să-l închid în scrinul din lazurit al morții, pe care
urmează să-l dau Creatorului din Universul nostru. Creatorul îl va exila din nou în spațiul fără de
viață, de unde stăpânul dezordinii primordiale nu va mai putea să iasă, deoarece porțile spațiului
nemărginit au fost încuiate cu cheia vieții.
- Ziceai că zeul haosului primordial va veni pe pământ în era ta. Ce te-a făcut să te întorci în
timp? repetă întrebarea Marele Zeu, privind-o cu nedumerire.
- Îl pot captura pe Chaos doar având piatra sacră, scrinul din lazurit și focul divin. Creatorul
din Universul meu mi-a dat o scânteie din focul divin. Piatra sacră și scrinul din lazurit le pot găsi
doar pe planeta Terra. Am trecut prin 20 de porți ale timpului ca să te întâlnesc.
- Să mâ întâlnești în trecut? se arătă surprins peste măsură Marele Zeu. Aș vrea să știu de ce
nu m-ai căutat în viitor?
Regina desfăcu larg mâinele în părți și zise, ridicând din umeri:
- Nu aveam cum să te găsesc în viitor, Mărite Zeu, deoarece ai părăsit pentru totdeauna
meleagurile poporului care a fost cândva păzitorul centrului spiritual al lumii, și te-ai retras în cel
de-al șaptelea cer, unde-și au cetatea zeii.
Netezându-și barba argintie, zeul o ținti cu ochi pătrunzători. Apoi, după o lungă cugetare,
vorbi:
- Și poporul meu? De el ce s-a ales în viitor? Dacă am părăsit aceste meleaguri pentru
totdeauna, reiese că poporul meu, care a fost mii de ani păzitorul centrului spiritual al lumii, a

46
dispărut, s-a risipit în neființă, zise Marele Zeu, în timp ce vălul tristeții și disperării îi înnegura
chipul.
- Mărite Zeu, poporul tău nu a dispărut în neființă. Cu ajutorul Creatorului a rezistat urgiei
timpului. Mai mult chiar. După mai bine de o mie de ani de lupte cu vrăjmașii, a reușit să înalțe o
țară liberă și înfloritoare.
La auzul celor spuse de către regina Selia, Marele Zeu se însenină la față.
- Zici că poporul meu a reușit să respingă năvălitorii și a înălțat în viitor o țară liberă și
prosperă? întrebă și chipul trist i se destinse într-un zâmbet plin de bucurie.
Clătinând afirmativ din cap, regina se uită la el cu îngrijorare.
- Vai mie, ce-am făcut! M-a luat gura pe dinainte, își spuse speriată în gând. Nu trebuia să-i
spun ce urmează să se întâmple în viitor. Și dacă aflând că poporul lui a supraviețuit vitregiilor
timpului, va renunța la gândul să se înalțe în cea de-a șaptea treaptă a cerului? Cum va fi oare
viitorul?
Observând frământările reginei, zeul întrebă:
- Ce te frământă? Pari foarte îngrijorată.
- Mărite Zeu și protector drept al poporului, zise cu voce alarmată regina. Îmi dau seama că
ceea ce ți-am spus despre poporul tău ar putea să te determine să nu părăsești aceste meleaguri.
Trebuie să știi însă că dacă nu te vei înălța, așa cum ai hotărât, în cea de-a șaptea treaptă a cerului,
viitorul va fi altul. S-ar putea să fie tragic pentru locuitorii acestor meleaguri.
Zeul rămase un timp înțepenit, uitându-se spre Selia cu o privire rătăcită în gânduri. Apoi
oftă adânc și zise cu tristețe, fluturând ușor din cap:
- Voi părăsi pentru totdeauna aceste meleaguri odată cu primii zori ai dimineții. Epoca
zeităților se apropie de sfârșit. În curând pe pământ va începe o nouă eră, cea a vrăjitorilor, dar nu
va dura mult. Omenirea îl va cunoaște pe Părintele lumii.
Deși la auzul cuvintelor rostite de către Marele Zeu regina simți o ușurare, în minte îi
încolțea nedumerirea.
- Oare ce o fi avut în vedere zicând că epoca zeilor se apropie de sfârșit? se întreba în gând,
sfredelindu-l cu o privire întrebătoare pe Marele Zeu.
Parcă citindu-i gândul, zeul rosti, de data aceasta cu voce liniștită:
- La timpul potrivit le vei înțelege pe toate. Acum spune-mi, cu ce pot să te ajut?
- Mărite Zeu, rosti regina, m-am întors cu 20 de secole în trecut ca să te rog să-mi spui unde
pot găsi piatra sacră, fără de care nu-l voi putea captura pe zeul Chaos. Dacă nu voi reuși să-l
transform în cenușă, poporul tău va dispărea în negura inexistenței, iar pământul va fi transformat
într-un pustiu fără de viață.
Auzind-o vorbind despre piatra sacră, Marele Zeu oftă adânc. Pe chip i se așeză din nou
vălul tristeții, iar ochii i se umplură de durere.
- Patra sacră?! Piatra sacră a dispărut. Vezi postamentul gol? zise, arătând cu degetul spre
postamentul din aur de lângă tron. Un vrăjitor hain, venit de pe meleagurile cețurilor dese, s-a
furișat în peșteră, spărgând puterea vrăjii, când eu și Marele Lup Alb eram plecați, și a furat piatra
sacră, ducând-o departe de meleagurile noastre.
Apoi tăcu. Chipul i se încrâncenă și-n ochi i se aprinse dorința de răzbunare. După o lungă
și apăsătoare tăcere însă, fața i se însenină din nou și privirea-i redeveni blândă.
- Nu-i va fi de nici un folos. În mâna dușmanului piatra sacră își pierde puterea magică.
Doar în mâna unei ființe magice, care este legată de aceste meleaguri și care intenționează s-o
folosească pentru a proteja viața, piatra sacră își arată puterea, zise Marele Zeu și un zâmbet
disptețuitor îi flutură pe buze.

47
 Selia-l asculta, dând semne de îngrijorare.
- Vrei să spui că piatra sacră în mâna mea își va pierde puterile magice? Că nu mă va ajuta
să-l transform în cenușă pe Chaos?
- Ai interpretat greșit cuvintele mele, răspunse zeul. În mâna ta piatra sacră își va arăta
puterea. Ești o făptură pe care Creatorul a înzestrat-o cu puteri miraculoase. Nici un muritor în
lumea noastră nu are puteri atât de mari. Deși te-ai născut în alt Univers, ai crescut pe aceste
meleaguri. Apele acestui pământ ți-au potolit setea și glia acestui meleag ți-a potolit foamea. Tu
ești legată pe vecie de poporul meu și de această țară.
Regina răsuflă ușurată și zise:
- Mărite Zeu, dacă-mi îngădui, aș vrea să te mai întreb ceva.
Chipul zeului se umplu de curiozitate.
- Să mă întrebi? Ce vrei să știi?
- Te rog să-mi spui, Mărite Zeu, cum a ajuns pe pământ piatra sacră și ce puteri
miraculoase are?
Marele Zeu privi îndelung și iscoditor în ochii reginei Selia, ezitând să-i răspundă. În cele
din urmă însă vorbi:
- Piatra sacră este o fărâmă din steaua-mamă. Spiritul ei a fost trimis să ocrotească păzitorii
centrului spiritual al lumii. Puterea pietrei sacre este mare. Precum ți-am spus, piatra își arătă
puterile doar în mâna unei făpturi cu puteri miraculoase, care are legătură cu aceste meleaguri și
care are misiunea de a proteja viața. Dacă vei reuși s-o recuperezi, ridic-o până la nivelul inimii.
Din piatră va țâșni o rază orbitoare, care va arde tot ce va întâlni în cale. Ține minte, regină din alt
Univers, piatra sacră o poți folosi doar pentru a-l transforma în cenușă pe Chaos. Doar în acest caz
își va arăta puterile. După ce-ți vei îndeplini misiunea, vei restitui Muntelui Ascuns piatra sacră.
Steaua-mamă a trimis-o să protejeze aceste meleaguri și aici trebuia să râmână pentru vecie,
dacă...
Apoi oftă din greu și adăugă cu voce întristată:
- Odată cu plecarea mea în cel de-al șaptelea cer, piatra sacră trebuie să se întoarcă la
steaua-mamă.
- Așa voi face, ți-o jur, zise regina. După ce-l voi captura pe Chaos, voi restitui peșterii piatra
sacră.
Marele Zeu zâmbi mulțumit.
- Te rog să-mi ierți îndrăzneala, dar aș mai avea o întrebare, care s-ar putea să nu-ți prea
placă, zise Selia.
Chipul zeului deveni brusc aspru.
- Mai ai o întrebare care ar putea să nu-mi prea placă? făcu cu voce dură, aruncându-i o
privire încruntată. Ce vrei să știi, regină din altă lume?
Vocea dură a zeului o descumpăni pentru câteva clipe. Stătea în nehotărâre, întrebându-se
în sine:
- Vai mie, ce gânduri mi-au venit?
În liniștea de gheață a grotei răsună din nou vocea poruncitoare a Marelui Zeu, care o
scoase din înțepenire:
- De ce taci? Ce vrei să știi, regină venită din alt Univers?
Auzind vocea, Selia tresări. Zâmbi vinovată și zise:
- Iartă-mă, Mărite Zeu, curiozitatea m-a împins spre insolență.
- Vorbește, nu-ți fie teamă, o îndemnă zeul.
Selia lăsă privirea în jos și murmură cu voce abia șoptită:

48
 - Mărite Zeu, puterea pe care ți-a dat-o Creatorul este atât de mare, încât nici un vrăjitor nu
poate să-ți stea împotrivă. De ce n-ai mers pe meleagurile cețurilor dese să recuperezi piatra sacră
și s-o aduci acasă?
Chipul zeului se înnegură din nou. Ochii îi scânteiară de un licăr tainic, iar buzele-i zvâcniră
într-un zâmbet amar.
- Părintele lumii m-a făcut zeu puternic doar peste aceste meleaguri. Nu am permisiunea
să-mi arăt puterea în lumi străine. Tu ești venită din altă dimensiune și legile acestei lumi nu se
răsfrâng asupra ta, zise.
Deodată grota se lumină de o lumină orbitoare, făcând-o pe regină să mijească ochii.
Treptat lumina se făcu mai blândă și grota se scufundă în semiîntuneric. Doar lângă tron un
evantai de raze aurii lumina chipul unui tânăr smuls parcă din poveste.
- Dacă ai curajul să pleci de una singură pe meleagurile cețurilor dese, unde primejdiile te
vor paște la orice pas, poate vei reuși să găsești piatra sacră, spuse tânărul. Acolo vei întâlni
vrăjitori perfizi, puternici și cruzi, care practică magia neagră. Să te păzești mai ales de un vrăjitor
cu barbă și plete roșii ca focul, pe nume Kirrin. Să-i cauți pe druizii înțelepți și milostivi, ei te vor
ajuta.
Petrecându-și palma peste părul auriu, adăugă, oftând adânc :
- Și pe meleagurile cețurilor dese epoca zeilor apune.
Apoi tăcu, umbrit de gânduri, cu privirea rătăcind în gol. După mai multe clipe de cugetare,
rosti:
- Peste 2 zile druizii vor sărbători pe insula Mona, într-o pădure cu stejari seculari,
revenirea astrului binefăcător. Spune-le că eu îi rog să te asculte. Druizii au darul clarviziunii, iar
arhidruidul poate vedea nu doar viitorul, ci și trecutul.
- Mărite Zeu, este o mare onoare pentru mine să te cunosc. Știu că nu te voi mai revedea,
deși mi-ar fi plăcut să te mai întâlnesc. Îți mulțumesc din suflet pentru înțelegere și sfaturi. Rămâi
cu bine, zise regina Selia, înclinând, în semn de respect, capul și porni spre ieșirea din Sala
Revelației Divine.
- Îngăduie puțin. Nu te grăbi să pleci, se auzi din fundul sălii vocea poruncitoare a Marelui
Zeu.
La auzul vocii, Selia se opri. Se răsuci lent și-și îndreptă privirea spre tronul din granit. Un
mănunchi de raze aurii lumina tronul, iar în mijlocul acestei explozii de lumină regina îl văzu din
nou pe bătrânul zeu cu ochi profunzi și triști.
- Apropie-te, rosti zeul , întinzând mâna dreaptă înainte.
Alunecând cu pas ușor pe lespezile șlefuite, regina Selia se apropie de bătrân și îl privi
întrebător. Marele Zeu luă de pe pedestalul pe care mii de ani s-a aflat piatra sacră un inel
nemaivăzut de strălucitor, pe care ardea cu raze aurii un soare și, apucând mâna stângă a reginei,
rosti:
- Vei arăta arhidruidului Myrddin acest inel al soarelui. Văzându-l, va înțelege cine ți l-a dat
și te va asculta.
Apoi Marele Zeu îmbrăcă pe degetul reginei inelul și atinse soarele cu degetul arătător. Se
auzi un clinchet ușor și din inel ieși în zbor o fermecătoare făptură din lumină, care scotea niște
sunete atât de minunate, încât părea că vin din paradis. Fluturând ușor aripioarele luminescente,
făptura se opri în fața ochilor reginei.
- În acest inel magic, vorbi Marele Zeu, sălășluiește spiritul unei raze de soare, pe care-l vezi
acum în fața ta. Când bezna te va scufunda în disperare, atinge cu degetul arătător soarele de pe
inel și spiritul îți va veni în ajutor. Imediat ce vei fi în afara primejdiei, spiritul se va întoarce în

49
inel. Dacă vei reuși să găsești și să aduci piatra sacră în Sala Revelației Divine, vei păstra inelul
care-ți va aminti mereu în lumea ta de meleagurile unde ai crescut. De nu vei reuși, spiritul razei
de soare va părăsi inelul și se va întoarce la steaua-mamă. Inelul își va pierde puterile magice.
Regina Selia, care-l ascultase pe zeu fără să-și poată lua privirea încântată de la spiritul
razei de soare, murmură, înclinând ușor capul:
- Îți mulțumesc pentru neprețuitul dar.
Zeul soarelui și al cerului senin își opri, pentru câteva clipe, privirea pe picătura de soare și
pe piatra puterii, pe care regina Selia le avea prinse în colierul de diamante din jurul gâtului, apoi
zise:
- Văd în colierul pe care-l porți în jurul gâtului picătura de soare și piatra puterii. Știu că
piatra puterii te apără de energii dăunătoare și îți permite să treci în alte dimensiuni spirituale,
dar nu știu dacă picătura de soare are puteri miraculoase.
- Picătura de soare are puterea unei raze de soare din Universul nostru. Deoarece mi-ai
dăruit inelul în care sălășluiește spiritul unei raze de soare din acest sistem solar, voi avea și
ajutorul soarelui care luminează și încălzește planeta Terra, zise regina și un zâmbet plin de
recunoștință îi lumină fața.
Apoi, ducând mâna dreaptă în dreptul inimii, făcu o plecăciune adâncă în fața Marelui Zeu
și porni spre ieșirea din Sala Revelației Divine. Marele Lup Alb o urmă în tăcere, în timp ce zeul
soarelui și al cerului senin se așeză pe tronul din granit și se scufundă din nou într-o tristețe grea,
devastatoare.
Regina Selia și spiritul protector al pădurilor ieșiră din peștera tronului. Noaptea începuse
să-și adune vălul întunericului, pregătindu-se să părăsească meleagurile Marelui Zeu. Stelele încă
mai clipoceau palide și somnoroase pe bolta celestă, iar luna scăpăta după crestele colțuroase ale
munților. Deodată, de după orizont se arătă o geană de lumină roșie ca focul. Deși pădurea mai
continua să doarmă, scufundată în liniștea încordată a nopții bântuite de spiritele celor răpuși în
bătălie, vârfurile copacilor licăreau intermitent, luminate de câte o rază fugară, care răbufnea
asemeni unui fulger de după orizontul purpuriu, apoi se retrăgea la fel de repede. Aerul părea
înțepenit și un miros ascuțit de sânge și moarte se răspândea, ca un nor plumburiu de furtună, de
la poalele munților spre piscuri.
- Se luminează, zise Selia, ridicând privirea pe bolta celestă. În curând va răsări și soarele.
Trebuie să mă grăbesc.
Apoi se răsuci spre Marele Lup Alb, care albea, încremenit ca o fantasmă argintie, în fața
gurii negre a peșterii, și zise:
- Rămâi cu bine, spirit protector al pădurilor. Mă voi întoarce neapărat. Îl promit că îl voi
captura pe Chaos și voi restitui piatra sacră Muntelui Ascuns.
Spiritul pădurilor se uită la ea cu o privire blândă și tristă, clătinând ușor din cap. Apoi,
încet-încet, asemeni unui nouraș argintiu, destrămat de vânt, se risipi în lumina palidă a zorilor de
zi și dispăru. Mai aruncând o ultimă privire spre peștera zeului, regina își puse în grabă pe umeri
pelerina magică a întunericului și se înălță deasupra lanțului de munți, pierzându-se în adâncul
necuprins al cerului.

***

Când regina Selia ajunse deasupra arhipelagului cețurilor dese, soarele începuse a se
rostogoli alene după linia de orizont. Ziua fusese caldă și senină, iar aerul era limpede și mirosea
proaspăt a mare. Totul în jur era învăluit într-o lumină blândă, aproape crepusculară și regina se

50
grăbi să survoleze insulele, sperând să deslușească, în semiîntunericul care se lăsa tot mai jos
asemeni unui nor fumuriu de ceață, insula Mona, despre care-i vorbise Marele Zeu. Văzu, de la
înălțimea zborului de ciocârlie, o mare de copaci, care acopereau mai bine de jumătate din uscat.
Ici-colo abia de se zăreau, scufundate în vegetația luxuriantă, mici așezări umane, care păreau
pustii. Regina coborî mai jos, scrutând cu atenție împrejurimile.
Zburând deasupra celei mai mari insule, întrezări la poalele unei stânci prăpăstioase un zid
foarte înalt, clădit din blocuri masive de piatră fumurie, prevăzut cu turnuri și creneluri zimțate,
care se avântau spre cer, licărind amenințător în lumina crepusculară a înserării. Zidul era
înconjurat de un șanț adânc și lat, prin care curgea lin o apă tulbure. În spatele zidului, printre
copacii care creșteau haotic, se întrezăreau câteva sute de căsuțe sărăcăcioase din piatră surie, iar
aproape de vârful abrupt al stâncii își înălța turnurile sumbre spre bolta celestă un ciudat palat-
fortăreață.
- O fi fiind cetatea de scaun a vreunui rege antic, își zise în gând, coborând și mai jos. Pare
atât de sumbră, atât de neprietenoasă. Doar uitându-te la ea, îți îngheață sângele în vine. Oare ce
înfățișare o fi având stăpânul acestui înfricoșător palat?
Între timp noaptea se lăsase de-a binelea peste meleagurile cețurilor dese. Cerul devenea
din ce în ce mai întunecat, iar veșmântul multicolor al zilei se stinse. Deși stelele începură să
strălucească, un întuneric apăsător pusese stăpânire pe împrejurimi, trezind la viață umbrele
misterioase ale nopții.
- Trebuie să găsesc un loc dosit, unde să mă odihnesc puțin. Sunt foarte obosită. În întuneric
nu cred să reușesc să dau de insula Mona, își zise în gând regina și se îndreptă spre pădurea care
negrea în depărtare ca un zid de nepătruns.
La poalele pădurii coborî. Rămase în nehotărâre câteva clipe, neștiind încotro s-o apuce.
Apoi, scrută câteva clipe desișul, însă nu reuși să vadă decât un întuneric beznă. Protejată de
pelerina magică, se îndreptă spre o potecă ce șerpuia printre copaci, înaintând spre miazăzi.
Luminându-și calea cu picătura de soare, se afundă în pădure. Mergea ciulind urechile la orice
sunet și rotind cu înfrigurare privirea în jur. Din desiș răzbăteau sunete și țipete înfricoșătoare,
care păreau că vin dintr-o lume unde mișună monștrii. Din când în când câte o bufniță cu urechi
lungi și ochi scânteietori, sfidând întunericul pădurii, zbura deasupra capului reginei, pierzându-se
în bezna nopții și zeci de ochi fosforescenți se mișcau fără zgomot printre copaci, apropiindu-se de
potecă. Deși nu puteau s-o vadă, simțeau prezența unei făpturi umane. Observând pericolul care se
apropia tiptil, regina Selia atinse în grabă piatra puterii, activând, astfel, câmpul energetic
protector. Pentru o clipă se opri locului și-și aținti privirile în întunericul din jur.
Deodată, observă o luminiță plăpândă, ce licărea intermitent cam la vreo 50 de metri în
stânga de la potecă, de parcă cineva ar fi întredeschis și închis ritmic ușa unei încăperi slab
luminate. Porni spre luminiță aproape în fugă, străduindu-se să nu se împiedice în rădăcinile
copacilor, care se încolăceau la suprafața solului ca niște șerpi uriași.
Când mai rămăsese vreo câțiva metri până la locul unde licărise luminița, regina auzi niște
voci înfundate, care păreau că răzbat din adâncurile pământului. Stinse în grabă picătura de soare
și înaintă încet, cu privirea ațintită înainte. Se pomeni în fața unui bordei care nu avea nici o
fereastră, săpat lângă rădăcinile unui stejar uriaș. Se apropie tiptil de stejar, își lipi fruntea de
tulpina grunzuroasă și murmură abia auzit:
- Spirit înțelept al stejarului, te rog să mi te arăți și să mă ajuți.
Se auzi un scârțâit ușor, de parcă cineva ar fi întredeschis o ușă, și în fața reginei apăru un
omuleț cu pielea verde, care purta pe creștet o pălărie cu vârful ascuțit și boruri largi. Omulețul
avea barbă lungă, albă și pletele vâlvoi.

51
 - Cine îndrăznește să mă cheme în toiul nopții? se răsti cu voce supărată omulețul,
săgetând-o cu priviri severe.
Regina făcu o plecăciune adâncă în fața omulețului și zise:
- Iertată-mi fie îndrăzneală, spirit înțelept al stejarului. Știu că nu ar fi trebuit să te deranjez
în toiul nopții, dar nu am altă soluție. Sunt venită din altă lume și nu cunosc pe nimeni în lumea
aceasta. Te rog să mă ajuți.
Vorbele respectuoase ale reginei și chipul ei fermecător îl înmuiară. Cercetând-o cu o
privire plină de curiozitate, spiritul stejarului întrebă cu voce mai domoală:
- Mă vezi?
- Te văd, răspunse în șoaptă regina Selia.
- Fără îndoială, ești o ființă cu puteri miraculoase. Mai ai și puterea de a te face invizibilă.
Având puteri atât de mari, la ce-ți servește ajutorul meu?
Selia-și întoarse privirea îngrijorată spre bordei, apoi își duse degetul arătător spre buze și
murmură:
- Te rog să vorbești în șoaptă. Creaturile din bordeiul săpat la rădăcina stejarului ar putea
să te audă.
Spiritul stejarului își încordă auzul. Pășind pe vârful degetelor, se apropie tiptil de ușă, o
întredeschise, împingând-o ușurel cu mâna, și aruncă o privire fugară în interiorul bordeiului.
Apoi reveni în fugă lângă regina Selia și zise în șoaptă, străduindu-se să-și ascundă neliniștea și
spaima:
- Ai dreptate, străino, trebuie să fim prudenți.
- Cine locuiește în acest bordei fără ferestre? întrebă în șoaptă regina Selia.
Spiritul stejarului oftă adânc.
- Bordeiul este casa vrăjitoarei Marvina, care stăpânește puterea ierburilor și prepară licori
de leac, dar și otrăvuri ucigătoare. Pe Tărâmul cețurilor dese nimeni, mai bine decât ea, nu
cunoaște plantele otrăvitoare și este foarte hapsână. Pentru aur poate prepara orice i-ai cere, zise
spiritul stejarului, dând semne de îngrijorare.
- Din bordei răzbate o voce pițigăiată și mieroasă de femeie, dar și o voce răutăcioasă și
aspră de bărbat. Ai reușit să-i vezi? Oare cine sunt și ce-o fi punând la cale? întrebă Selia.
Spiritul stejarului o privi îndelung, fără să spună vreun cuvânt, apoi încruntă amenințător
sprâncenele zbârlite și vorbi cu voce plină de suspiciune:
- Curiozitatea ta îmi pare suspectă. Cine ești, străino? De ce rătăcești în toiul nopții prin
pădurea plină de primejdii?
-Aaahh, iartă-mă, m-am luat cu vorba și am uitat să-ți spun cine sunt și de ce am venit pe
meleagurile cețurilor dese, zise regina, fluturându-și mâinile ca un copil nerăbdător. Tu ești un
spirit înțelept și sper să nu te mire ceea ce-ți voi spune.
La auzul spuselor reginei, o umbră de curiozitate se așeză pe chipul încruntat al omulețului
verde.
- Să mă mire? Interesaaant! lungi cuvântul, scărpinându-și barba. Din ce în ce mai
interesant. Vorbește! Te ascult cu multă atenție, străino, zise cu voce poruncitoare, aruncându-i o
privire aspră.
- Numele meu este Selia și sunt regina protectoare de pe planeta celor două tărâmuri dintr-
un Univers paralel. Am trecut prin poarta dintre două universuri și prin cele 20 de porți ale
timpului ca să ajung aici.
- Te-ai întors cu 2000 de ani în timp? De ce? se arătă surprins omulețul verde, ridicând
sprâncenele a uimire.

52
 - Zeul dezordinii primordiale a pătruns în Universul vostru și s-a oprit pe planeta Terra.
Pune la cale să omoare tot ce este viu și să-și extindă dominația în spațiul nemărginit, răspunse
regina.
- Zeul Chaos? Pe planeta Terra? făcu și mai uimit spiritul stejarului. Știam că a fost izgonit
cu milioane de ani în urmă din lumea noastră.
- S-a întors, zise regina. A reușit să se strecoare prin poarta dintre două Universuri.
- Și pe tine, străino, ce vânturi te-au adus pe tărâmurile noastre? continua s-o ispitească
spiritul stejarului.
- Am venit să-l capturez pe Chaos și să i-l duc Creatorului din Universul nostru, care-l va
exila pentru totdeauna în spațiul fără de viață.
- Să-l capturezi? Ai puterea să-l capturezi pe zeul primordial al haosului? întrebă omulețul,
privind-o cu neîncredere.
- Ca să-l pot captura și transforma în cenușă am nevoie de piatra sacră a Marelui Zeu, care a
fost furată de către un vrăjitor cu barbă roșcată de pe meleagurile voastre, răspunse Selia. Am
venit să recuperez piatra sacră.
- Kirrin?! exclamă spiritul stejarului, rotind privirea speriată în jur. Și Kirrin are barba
roșcată. Kirrin este un vrăjitor puternic și perfid, căruia i se supun dragonii focului. La ordinul lui,
dragonii pot arde pădurile. Prin viclenie, vrajă și minciuni a cucerit încrederea regelui Kentigern,
care-l ascultă orbeșe. De fapt, Kirrin uneltește să-l ucidă pe Kentigern și să se proclame rege peste
această împărăție.
- Și druizii, ei de ce nu intervin? întrebă regina, cu greu stăpânindu-și mirarea. Știam că
druizii au pe meleagurile cețurilor dese puteri nelimitate și că regele nu este decât un ministru al
lor.
- Așa a fost când zeii erau stăpânii acestei lumi, zise spiritul stejarului.
Apoi oftă amărât și, petrecându-și mâna noduroasă peste fața îngrijorată, adăugă:
- Când era zeilor apune și vrăjitorii răi devin tot mai puternici, druizilor le vine greu să-i
stăpânească.
Între timp din bordei ieși un bărbat uscățiv și gârbovit de răutate, care avea barba lungă și
roșie ca focul, urmat la câțiva pași de o femeie scundă, grasă, îmbrăcată în straie negre.
- Kirrin, șopti spiritul stejarului, uitându-se îngrozit spre vrăjitor.
Vrăjitorul se opri brusc în fața ușii, de parcă ar fi auzit șoapta spiritului. Își încordă auzul și,
întorcând lent capul când spre stânga, când spre dreapta, scrută cu ochii lui răutăcioși și
pătrunzători desișul scufundat în beznă. Apoi se răsuci spre vrăjitoare și zise cu voce răgușită:
- Voi trece mâine pe înserate să iau otrava. Ai grijă, cotoroanțo, să fie tare.
Auzindu-l, de ciudă vrăjitoarea se întunecă la față și șuieră ascuțit printre dinți:
- Eu, cotoroanță? Poate-ai uitat cu cine stai de vorbă, Kirrin?
Vrăjitorul izbucni în hohote isterice de râs, pironind-o cu o privire plină de dispreț și ură.
- Tu, cotoroanțo, îndrăznești să mă ameninți? răcni, întinzând mâna dreaptă cu palma
desfăcută spre vrăjitoare.
Marvina făcu iute câțiva pași îndărăt și întinse mâinile înainte, de parcă ar fi încercat să
blocheze puterea vrăjitorului.
- Hai, nu te supăra, Kirrin, mormăi speriată. Am zis și eu așa, în glumă. Mâine vei avea
otravă de cea mai bună calitate. Să nu cumva să uiți despre tocmela noastră. Vreau mâine aurul,
așa cum ne-am înțeles.
Vrăjitorul Kirrin se potoli. Străfulgerând-o cu o privire ucigătoare, sâsâi ca un șarpe
veninos:

53
 - Ai grijă ce faccci, zgripțțțuroaico. Dacă te scapi cu vorba despre înțelegerea noastră, te voi
expedia în lumea subterană. Nimeni, mă auzi, nici o făptură vie nu trebuie să afle de ce am venit la
tine!
- Va fi așa cum zici, puternice Kirrin, se grăbi să-i dea asigurări vrăjitoarea, lăsând ochii în
pământ, ca să-și ascundă ura ce-i scăpăra-n privire.
- Așa te vreau, zgripțuroaico, zise, cu glas poruncitor și aspru, vrăjitorul și un zâmbet, ce
semăna mai mult cu o grimasă plină de dispreț, îi flutură pe buzele subțiri și palide. Apoi înălță
capul spre cer și șuieră prelung.
Din bezna de nepătruns a pădurii bătrâne apăru, ca o umbră venită din adâncurile
neantului, o creatură monstruoasă. Părea un șarpe uriaș, cu aripi din piele neagră și coadă cu
vârful despicat în două. Corpul îi era acoperit cu solzi metalici, care împrăștiau o ploaie de scântei
strălucitoare și roșii precum focul. Avea labele cu gheare ca de vultur și coarne din care țâșneau
flăcări.
Întorcând privirea mânioasă spre vrăjitoare, Kirrin scoase un fel de mârâit amenințător și,
încălecând creatura, se risipi în noapte. Marvina scuipă înfuriată și bolborosi cu voce pițigăiată:
- Amenințându-mă, ai făcut o greșeală care te va costa scump, Kirrin. Cu vrăjitoarea
Marvina nu-i de glumit. În cele din urmă am să găsesc eu ac și pentru cojocul tău cel gros. Uită-te la
el, mizerabilul, a îndrăznit să mă insulte și să mă amenințe. Eu, puternica Marvina, cotoroanță și
zgripțuroaică!?
Apoi își pipăi obrajii dolofani și mormăi furioasă:
- Ți-arăt eu zgripțuroaică, ticălosule! Ți-arăt eu cotoroanță!
Bolborosind ceva nedeslușit, intră în bordei și trânti cu putere ușa.
După plecarea vrăjitorului, pădurea muți, înecată-n spaimă. Nu se mai auzeau urletele
înfricoșătoare, care cu doar câteva minute în urmă făceau să vibreze întunericul, și nici bufnițele
cu urechi nu mai zburau printre copacii încremeniți de groază. Aerul înțepenise, de parcă ar fi fost
în așteptarea unei furtuni devastatoare. Doar stelele continuau nepăsătoare să licărească pe bolta
întunecată, cântându-și în tăcere balada veșniciei.
Nu trecu mult timp și tăcerea încordată a pădurii fu săgetată de un urlet, care părea că
izvorăște din adâncurile obscurității. Un urlet înfiorător, care făcea să înghețe și sângele în vine.
- Ce creatură urlă atât de înspăimântător? întrebă, cu neliniște în voce, regina, scrutând cu
privirea cerul presărat cu stele.
- Dragonul de foc al vrăjitorului Kirrin, răspunse cu voce speriată spiritul stejarului. Va
ataca pădurea ca s-o îngrozească pe Marvina.
Nu reuși spiritul stejarului să-și termine vorba, că din înaltul cerului coborî ca un blestem
o limbă de foc, care lovi în crengile înfrunzite ale copacilor . Trecură câteva secunde și izbucni un
uriaș incendiu, care se răspândea ca o molimă nesățioasă, mușcând cu lăcomie din tulpinile
stejarilor și transformând în scrum tot ce întâlnea în cale. Un murmur prelung de durere și șoapte
înspăimântate se auzeau de pretutindeni. Mii de vietăți înnebunite porniră în goană mare spre
marginea pădurii, încercând să se salveze. Când părea că totu-i pierdut și pădurea nu are
scăpare, un vânt puternic apăru ca din senin și cerul se acoperi cu nori negri de ploaie. Zeci de
fulgere brăzdară bolta celestă și tunete prelungi făcură să tremure pământul. Apoi un adevărat
potop de picături grele și reci se prăbuși vijelios peste pădure. În câteva secunde incendiul se
stinse și ploaia se mai domoli. Regina Selia se înfășură în pelerina magică a întunericului și,
zgribulindu-se, se lipi de tulpina grunzuroasă a stejarului.
- Nu poți rămâne în ploaie, zise omulețul verde, uitându-se la ea cu milă. Ploaia, deși s-a
potolit puțin, va ține până mâine dimineață. Trebuie să te dosești undeva.

54
 - Așa este, însă ..., făcu regina, ridicând din umeri a neputință, nu am unde să mă dosesc.
Sunt străină pe meleagurile cețurilor dese.
- Vino cu mine, zise omulețul. Având piatra puterii, poți trece în alte dimensiuni spirituale.
Adică poți intra în casa mea.
Spiritul stejarului o apucă de mână și o conduse spre o ceață argintie, sclipitoare, care
apăru, ca prin minune, în fața lor. Străbătură ceața și intrară în inima copacului. Regina se văzu
nevoită să se îndoaie din șale, ca să poată intra în casa spiritului. Intrată în casa omulețului verde,
roti privirea în jur. I se păru plăcută și primitoare încăperea, deși părea neîncăpătoare. Un mic
cristal incolor, care străpungea peretele ca o săgeată, răspândea în încăpere o lumină domoală,
reconfortantă, iar aerul îmbibat cu miros proaspăt de stejar părea o binecuvântare. Lângă peretele
din dreapta era un pat din lemn masiv, acoperit cu o cuvertură verde, care părea să fie țesută din
iarbă fragedă și deasă. În mijlocul încăperii se vedea o măsuță acoperită cu o față de masă de un
verde crud, iar lângă masă- două scăunele din lemn.
Amețită de oboseală și nesomn, regina făcu câțiva pași, clătinându-se, și vru să se așeze pe
podea.
- Pari foarte obosită, străino, zise omulețul verde, cercetând-o atent cu privirea.
- N-am mai dormit de două zile și două nopți, zise regina, ducându-și mâna la gură și
căscând discret.
- Culcă-te pe patul meu, o îndemnă spiritul stejarului.
- Nu-ți face griji. Oricum, pătucul tău este prea mic pentru mine. Dacă-mi permiți, mă voi
așeza lângă perete și voi încerca să dorm puțin, zise regina.
Pășind legănat, omulețul verde se apropie de Selia, o apucă de mână și o trase lângă
măsuță.
- Ești oaspetele meu și vei face ceea ce ți-am spus, dar mai întâi așază-te la masă. Cred că
ești nu doar obosită, ci și flămândă, zise omulețul, cu voce apăsată.
Clipind obosită din gene, regina îi aruncă o prvire plină de recunoștință. Deodată omulețul
se făcu nevăzut. Peste câteva clipe însă apăru, ținând într-o mână o strachină verde, plină cu fragi,
iar în cealaltă- o căniță. Le puse pe masă și zise:
- Mănâncă, străină venită din alt Univers, fragi din poiana fermecată a căprioarei și
potolește-ți setea cu apa izvorului nimfelor, în care am picurat căteva picături din seva dătătoare
de viață și înțelepciune a stejarului. Îți vei reface puterile și nu vei mai simți oboseală după ce vei
dormi puțin.
Selia, care de oboseală cu greu reușea să-și țină deschiși ochii, mulțumi spiritului stejarului
și îmbucă câțiva fragi. Apoi bău din apa izvorului nimfelor și se ridică de la masă. Omulețul verde o
apucă din nou de mână și o conduse până lângă pat.
- Culcă-te și odihnește-te, zise, arătându-i cu mâna spre pătuc.
Regina Selia-l fixă cu o privire întrebătoare.
- Să mă culc? întrebă mirată. Și tu unde vei dormi?
- De mine să nu-ți faci griji, străino. Ploaia a contenit. După incendiul provocat de răutatea
vrăjitorulul Kirrin, voi avea mult de lucru. Culcă-te și dormi liniștită. În casa mea nu te va paște nici
o primejdie, zise și dispăru enigmatic.
Selia-și simțea pleoapele din ce în ce mai grele și picioarele abia de-o mai țineau. Frântă de
oboseală, se ghemui pe pătucul omulețului cu pielea verde. În câteva clipe se prăbuși într-un somn
profund și zbuciumat. Văzu în vis un tânăr cu plete lungi aurii și ochi albaștri, care se zvârcolea în
agonie pe un pat, într-o cameră spațioasă, luminată slab de flăcările lemnelor care ardeau într-un
șemineu din marmură aurie.

55
 Îngenuncheată lângă patul tânărului, plângea cu sughițuri o femeie, care purta pe creștet o
coroană din aur, împodobită cu pietre prețioase. În fața patului stătea, ca o fantomă a morții, cu
ochii pironiți în podeaua din lespezi de piatră șlefuită, vrăjitorul cu barbă roșie ca focul. Din când
în când ridica ochii și privea pieziș când spre femeia care plângea, când spre tânărul în agonie. Un
licăr plin de răutate și o bucurie care aducea mai mult a ură și nerăbdare, sclipea în ochii lui
vicleni.

***

După câteva ore de somn zbuciumat, regina Selia se trezi brusc. Deschise ochii și roti
privirea în jur. Îl văzu, șezând la masă cu tâmplele sprijinite în palme, pe spiritul stejarului. Părea
preocupat și foarte trist. Regina se ridică din pat și se apropie de omulețul verde.
- E dimineață? Cât am dormit? murmură, dând semne de neliniște.
- Aproape dimineță, răspunse omulețul. Până la răsăritul soarelui mai sunt vreo două ore.
Așază-te la masă. Trebuie să vorbim.
Regina se așeză pe scăunelul liber, își sprijini bărbia-n palmă și îl fixă tăcută cu privirea.
Spiritul stejarului oftă adânc. O durere înțepenită îi învăluia chipul.
- Dragonul de foc al vrăjitorului Kirrin a făcut daune mari pădurii. Sute de copaci s-au
transformat în scrum și multe păsări și animale și-au pierdut viața. Este o adevărată tragedie ceea
ce am văzut. Regele Kentigern se află sub puterea vrăjilor lui Kirrin și este surd și orb la toate
fărădelegile pe care le comite acest slugoi al demonilor și urii. Dacă druizii nu vor reuși să-l
potolească, se va întâmpla o mare nenorocire. Vrăjitorul Kirrin are în stăpânirea sa zeci de dragoni
ai focului, gata, la ordinul lui, să transforme toate pădurile de pe meleagurile cețurilor dese în
scrum.
- Dacă-i așa cum zici, de ce nu intervin druizii? Știam că ei au fost înzestrați de către Creator
cu puteri miraculoase și sunt nespus de înțelepți și buni, vorbi regina, ridicând nedumerită din
sprâncene. Vrăjitorul Kirrin arde pădurea, iar druizii, care o venerează, nu întreprind nimic ca s-o
salveze?
- Druizii secole în șir au fost îndrumați și susținuți de zeița lebădă. Astăzi, când era
binecuvântată a zeilor apune și vrăjitorii răi devin tot mai puternici, druizii de pe aceste
meleaguri s-au retras pe insula ascunsă privirilor celor nechemați de vălul fecioarei luminii, să se
revigoreze cu energii divine și să țină sfat. De două săptămâni nu i-a mai văzut nimeni și pădurea a
rămas fără protecție. Nimeni, nici chiar spiritele bune nu pot păși pe meleagurile acelea
misterioase, oftă din greu omulețul verde și căzu pe gânduri.
După câteva clipe de cugetare, își întoarse privirea spre regină și un licăr de speranță îi
lumină deodată chipul.
- Poate... zise într-un târziu omulețul, măsurând-o cu o privire iscoditoare din cap până-n
picioare, tu ai putea intra pe acel tărâm misterios. Ești o ființă cu puteri miraculoase, cum nimeni
în această lume nu le are. Stăpânești puterea luminii, puterea întunericului și piatra puterii. Poți
trece în alte dimensiuni spirituale. Văzându-te pășind pe Tărâmul Eternității, cele trei preotese
care păzesc copacul vieții vor dori să afle cine ești și ce te-a făcut să vii pe meleagurile cețurilor
dese.
- Aș face cu plăcere ceea ce-mi ceri, dar am puțin timp la dispoziție și trebuie să-l caut pe
arhidruidul Myrddin. Marele Zeu mi-a spus că el poate să mă ajute să găsesc piatra sacră, pe care
vrăjitorul cu barbă roșie a furat-o, zise , cu regret în voce, regina.

56
 - Arhidruidul Myrddin? Ai zis arhidruidul Myrddin? întrebă bucuros spiritul stejarului,
ridicându-se de pe scaun. Și arhidruidul Myrddin se află pe insula ascunsă. Acolo îl poți găsi, și,
dacă va fi de acord, îi vei putea vorbi.
- Dacă și arhidruidul se află acolo, zise regina, plec imediat spre insula ascunsă. Mai întâi
însă trebuie să știu unde se află această misterioasă insulă.
Zicând acestea, se uită țintă la omulețul verde cu o privire întrebătoare.
Spitirul stejarului rămase un timp pierdut în gănduri. Apoi își trecu încet degetele prin
barba învolburată și zise, fixându-și privirea pe inelul Marelui Zeu:
- Pleacă spre răsăritul soarelui. Poate spiritul razei de soare, care sălășluiește în inelul tău,
îți va arăta calea. Înainte de a părărsi umila mea locuință, mănâncă din fragi și bea din apa
izvorului nimfelor, zise spiritul stejarului, împingând spre regină strachina cu fragi și cana cu apă.
Selia îmbucă în grabă fragii, bău câteva înghițituri bune de apă și se ridică de la masă.
- Îți mulțumesc pentru ajutor și ospitalitate, spirit înțelept al stejarului, zise și ieși din
locuința omulețului cu pielea verde ca frunza de copac.
La răsăritul zorilor pădurea era scufundată într-o ceață argintie. Deși întunericul mai
hoinărea printre copaci, câte o rază timidă de soare se ițea de după orizontul trandafiriu. Asemeni
unei săgeți luminoase, străpungea întunericul, luminând pentru căteva clipe desișul. Apoi se
ascundea grăbită după orizont, lăsând din nou copacii învăluiți în beznă. La interval de câteva
secunde însă, o altă săgeată strălucitoare se strecura printre crengile întrețesute ale copacilor,
făcând frunzișul, stropit cu mici picături de ploaie, să licărească în toate culorile curcubeului, de
parcă ar fi fost presărat cu nestemate. Încet-încet lumina punea stăpânire pe pădurea seculară și
din desiș se auzi ciripit somnoros de păsărele. O bufniță cu urechi lungi zbură, cu un țipăt
asurzitor, deasupra capului reginei, vestind pădurea că noaptea se retrage și ziua este pregătită
să-și facă intrarea triumfală pe meleagurile cețurilor dese.
Totul în jur părea atât de pașnic, atât de minunat, încât ar fi fost greu pentru oricine să-și
imagineze că doar cu vreo 6 ore în urmă pădurea fusese în primejdie de moarte. Ploaia spălase
urmele dezastrului și vântul împrăștiase mirosul ascuțit de fum. Aerul era răcoros și proaspăt, iar
în pădure plutea, străpungând ceața argintie, un miros aromat de frunze umede și iarbă.
Regina se înfășură în pelerina magică a întunericului și privi încă o dată spre stejarul care-o
găzduise. Doi ochi pătrunzători și plini de înțelepciune o urmăreau de pe tulpina copacului. Regina
făcu o plecăciune adâncă și zise în șoaptă:
- Rămâi cu bine, spirit înțelept al stejarului. Îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru
mine.
Apoi se înălță lin deasupra pădurii și porni spre răsăritul soarelui.

***

Misteriosul tărâm unde sălășluia Eternitatea era protejat de un nor de ceață densă, argintie,
care-l făcea invizibil privirii celor nechemați. Doar cunoscătorii tainelor de dincolo de lume știau
unde se află și aveau dezlegarea să ridice pentru câteva secunde vălul Mayei și să pășească pe
pământul sfânt al copacului vieții, pentru a se umplea de energii divine. Intrarea era păzită de trei
preotese cu puteri magice, care ascultau de Zâna Zânelor, zeița lebădă. Pe tărâmul protejat de vălul
Mayei, druizii veneau să asculte pașii tăcuți ai timpului și să se adape la izvorul florilor cunoașterii
și înțelepciunii.
Tărâmul era o adevărată gură de rai. Izvoare cu apă limpede și dulce ca fagurii de miere se
revărsau în râuri cristaline, care-și purtau în tihnă undele spre lumi misterioase. O câmpie

57
acoperită cu un covor multicolor de flori ce răspândeau miresme încântătoare, se întindea cât
cuprindeai cu ochii. În mijlocul oceanului de flori se înălța, spre cerul de un albastru neobișnuit de
strălucitor, o colină domoală, pe care creștea pomul vieții- un măr pe ramurile căruia străluceau
printre frunzele de aur merele imortalității. La umbra pomului câteva zâne torceau fire de stele,
din care zeița lebădă țesea în cer lințoliul vieții și al morții. În preajmă păștea un unicorn mai alb
decât zăpezile eterne și mai strălucitor decât argintul luminat de soare. La marginea câmpiei se
vedea, fremătând în bătaia unei brize cu iz proaspăt de mare, o falnică pădure de stejari, din care
se râspândeau în cele patru zări ale tărâmului triluri minunate. În mijlocul pădurii se afla o poiană
perfect rotundă, mărginită de stejari înalți, cu tulpini groase și coroane stufoase. În centrul poienii,
înfipt în pământ, se înălța un cerc uriaș din piatră argintie. Cercul era găurit la mijloc. În partea de
sus avea, încrustate în piatră, niște simboluri magice. Nu departe de cerc se afla altarul- un bloc de
granit de formă dreptunghiulară, pe care erau încrustate formule magice.
În fața cercului stăteau 20 de druizi. Îmbrăcați în robe până la pământ, druizii aveau barba
lungă și părul retezat scurt. Țineau în mâini baghete magice de culoare albă, având la capăt
amulete înconjurate cu cercuri din aur. Umerii le erau acoperiți cu șaluri lungi din lână moale și
albă ca zăpada.
Cu privirile și brațele înălțate spre cer, druizii intonau cu voci sonore:
- Zeiță lebădă, mamă a zeilor și a oamenilor, tu ești întruchiparea bunătății, cunoașterii,
înțelepciunii și luminii, dă-ne putere și tărie să stârpim răul care se răspândește ca o molimă
nesățioasă pe Tărâmul cețurilor dese și să-i biruim pe vrăjitorii tenebrelor, care doresc să închine
această lume stăpânului întunecimii. Coboară asupra noastră privirea ta înțeleaptă și
binefăcătoare. Dă-ne puterea și înțelepciunea să rezistăm ispitelor, magiei negre și slăbiciunilor
umane. Arată-ne în întuneric drumul cel drept, pe care să-l urmăm.
Deodată, simbolurile magice răbufniră într-o strălucirte orbitoare, formând în jurul
cercului un nimb de raze aurii, iar în mijlocul cercului se arătă, ca într-o oglingă argintie, chipul
zeiței lebădă, care vorbi cu voce cristalină:
- Epoca zeilor apune. În curând Creatorul va călca pe pământ. Până atunci însă trebuie să
țineți piept urgiei bestiilor venite de pe Tărâmul beznei și să protejați ființele pământului de
pericolul ce izvorăște din adâncurile obscurității moarte.
- Ne părăsești, zeiță-mamă? Ne lași fără înțelepciunea și protecția ta? Ne lași pradă
stăpânului tărâmului întunecimii? murmură arhidruidul Myrddin, întinzând cu disperare mâinile
spre ea.
- Până în clipa când epoca vrăjitorilor haini și a dragonilor va apune, Tărâmul unde
sălășluiește Eternitatea va rămâne un izvor de energii divine, dându-vă puterea și înțelepciunea
de a răspândi în lume adevărul, dreptatea, bunătatea și lumina, iar pomul vieții va continua să
înflorească și să dea roade. Din cea de-a șaptea treaptă a cerului, eu voi veghea mereu asupra
voastră. Voi însă trebuie să vă faceți datoria și să nu uitați că înțelepciunea și bunătatea sunt mai
puternice decât ura, cruzimea și răutatea. Cu bunătate și înțelepciune se construiește o lume. Cu
ură și răutate distrugi nu doar ce e frumos și bun. Distrugi și viața. Să nu vă fie teamă, lumina va
triumfa în cele din urmă și răutatea își va primi pedeapsa.
Zeița lebădă tăcu câteva clipe, alunecând cu privirea ei blândă și pătrunzătoare pe chipurile
triste ale druizilor. Apoi oftă adânc și zise:
- Vă așteaptă timpuri grele, sumbre. Sper să v-ajungă putere și înțelepciune să le înfruntați
cu demnitate.
Încet-încet chipul zeiței se destrămă în nimbul de raze aurii. Apoi, asemeni unei comete
luminoase, se îndreptă spre infinitul spațiului nemărginit, lăsând în urmă doar o dungă de scântei

58
fosforescente. Imediat ce zeița lebădă se făcu nevăzută, simbolurile magice se stinseră și în pădure
se lăsă o liniște înecată în tăcere.
Druizii rămaseră nemișcați în fața cercului din piatră, cu gândurile rătăcind în necunoscut
și ochii ațintiți spre cer. Și cum stăteau tăcuți și disperați, deodată auziră un clinchet prelung și
simbolurile magice începură a străluci din nou, formând în jurul cercului o aureolă sclipitoare. De
druizi se apropie în grabă una din cele trei preotese- o gingașă copilă cu plete roșcate și rochie
lungă, albă, din stofă subțire, împodobită la poale și la mâneci cu nestemate de culoare albastră.
Copila purta pe creștet o coroană din flori cu petale din aur, bătute cu nestemate, și ținea în mână
o baghetă magică.
- O regină cu puteri miraculoase de neînchipuit a reușit să ridice vălul Mayei și cere să
vorbească cu arhidruidul Myrddin.
Arhidruidul- un bătrân înalt și uscățiv, cu părul argintiu și ochii adânciți în orbite- se răsuci
spre ea și zise, cu greu stăpânindu-și indignarea, dar și uimirea.
- O muritoare a reșit să ridice vălul Mayei? A trecut de ceața protectoare și a văzut
Tărâmul? Cere să vorbească cu mine?
- Da, răspunse preoteasa, și este mai frumoasă decât zeița frumuseții.
- Nici un muritor nu știe că ne aflăm aici. Cum a putut această regină să găsească Tărâmul
sacru și cine i-a spus unde suntem? întrebă cu voce aspră arhidruidul, încruntându-și supărat
sprâncenele.
Preoteasa ridică din umeri, scuturând ușor din cap, fără să spună un cuvânt.
- Unde se află acest oaspete misterios? întrebă Myrddin.
- În spatele cercului sacru, răspunse preoteasa. Așteaptă să i se permită să treacă prin vălul
fermecat.
- Dacă a avut puterea să găsească Tărâmul unde crește pomul vieții și a reușit să ridice
vălul Mayei, să intre, făcu arhidruidul, îndreptându-și privirea încruntată și severă spre cercul
magic.
Preoteasa întinse bagheta magică spre cerc și murmură în șoaptă:
- Ai permisiunea să intri pe Tărâmul unde sălășluiește Eterninatea, regină din alt Univers.
Druizii au acceptat să te asculte.
Abia apucă preoteasa să rostească aceste cuvânte, că vălul argintiu începu a tremura ușor,
asemeni unei pânze de păianjen, dezmierdate de un vântișor de primăvară. Apoi, din ceață se arătă
o tânără de o frumusețe uimitoare, cu ochi de un albastru adânc, strălucitor și plete lungi de aur,
care sclipeau asemeni diamantelor în bătaia razelor de soare. Părea un înger coborât din
adâncurile fără de margini ale cosmosului. Cu-n zâmbet fermecător pe buzele-i frumos conturate,
regina făcu câțiva pași în direcția celor 20 de druizi, care o priveau cu ochi plini de uimire. Înclină
ușor capul în semn de salut și zise:
- Sunt onorată să vă salut, mari înțelepți și depozitari ai artefactelor sacre de pe meleagurile
cețurilor dese! Am îndrăznit să bat la poatra Tărâmului misterios, unde crește arborele vieții,
deoarece am nevoie de ajutorul vostru.
Arhidruidul se apropie de regină, o măsură, cu o privire iscoditoare, din cap până-n
picioare, apoi zise cu voce poruncitoare:
- Mai întâi, ar fi bine să ne spui cine ești, de unde ai venit, ce scopuri urmărești și cum ai
reușit să găsești Tărâmul Eternității? Muritorii nu au permisiunea să pășească pe acest pământ
sacru.
Selia privi rând pe rând în ochii celor 20 de druizi, întârziind să răspundă la avalanșa de
întrebări ale arhidruidului.

59
 - Am venit pe aceste meleaguri dintr-o lume îndepărtată, care se află într-un Univers
paralel și sunt regina protectoare a planetei celor două tărâmuri, începu, întru-un final, să-și
depene istoria, dar fu întreruptă de către Myrddin, care rosti cu voce alarmată:
- Ai venit dintr-un Univers paralel? Nu ești o pământeană?
- Nu sunt o pământeană, dar am crescut pe această planetă și vin din viitor, răspunse
regina.
- Din viitor? rostiră în cor druizii, țintuind-o cu priviri speriate și pline de uimire.
Regina schiță un zâmbet sobru și clătină afirmativ din cap.
- Nu pot să cred ceea ce-mi spui, străino, rosti neîncrezător arhidruidul, încruntând
sprâncenele stufoase și clătinând din cap. O muritoare nu poate stăpâni puterea timpului, chiar
dacă divinitatea a înzestrat-o cu puteri miraculoase.
- Spiritul timpului mi-a dat cheița fermecată, care deschide poarta spre trecut și viitor, zise
regina.
Druizii schimbară înde ei mai multe vorbe în șoaptă, apoi arhidruidul o întrebă:
- De ce ai imprimați doi crini pe frunte?
- Creatorul mi-a dat puterea luminii și a întunericului luminescent, răspunse regina Selia.
- Ce te-a adus pe Tărâmul cețurilor dese? continua s-o ispitească arhidruidul, sfredelind-o
cu priviri suspicioase.
- Am trecut prin 20 de porți ale timpului ca să găsesc piatra sacră, pe care un vrăjitor cu
barba roșie de pe meleagurile voastre a furat-o din peștera Marelui Zeu.
Arhidruidul își opri un timp privirea pătrunzătoare și încordată pe chipul reginei, apoi rosti
îngândurat:
- Zici că un vrăjitor cu barbă roșie de pe meleagurile noastre a furat piatra sacră a Marelui
Zeu?
Regina clătină afirmativ din cap.
- Piatra sacră aparține Marelui Zeu. Tu nu ai dreptul să intri în posesia ei, zise, cu o notă de
suspiciune și supărare în voce, arhidruidul. Și apoi, la ce-ți poate servi? Piatra sacră își arată
puterea doar în mâna zeului sau a unei ființe magice, căreia Marele Zeu, din peștera Muntelui
Ascuns, i-a încredințat misiunea de a apăra viața.
Regina întinse mâna și-i arătă inelul, pe care i-l dărise Marele Zeu.
- Și dacă ai furat inelui de la Marele Zeu, la fel cum vrăjitorul cu barbă roșie a furat piatra
sacră? întrebă arhidruidul, fără să-și ia privirea de la inelul de pe degetul reginei.
Selia atinse ușor cu degetul arătător soarele de pe inel. Se auzi un clinchet melodios și
spiritul razei de soare se grăbi să apară, umplând poiana de lumină și de sunete divine. Zbură
câteva cercuri în jurul capului reginei, apoi i se așeză pe creștet, scăldându-i chipul în lumină aurie.
- Acest inel, în care sălășluiește spiritul unei raze de soare, mi l-a dat Marele Zeu și mi-a
spus să ți-l arăt. Văzându-l, îmi zise, arhidruidul va accepta să te asculte și poate te va ajuta, rosti
regina, fixându-l cu o privire rugătoare.
Arhidruidul își întoarse ochii spre spiritul razei de soare. Se uită lung la minunata făptură
de lumină, apoi i se adresă reginei:
- Văd că spiritul razei de soare se supune voinței tale, ceea ce confirmă că Marele Zeu ți-a
încredințat inelul. Vorbește-mi! Te ascult! Cum pot să te ajut.
- În era îndepărtată din care am venit, zeul Chaos amenință viața pe planeta Terra. Am venit
la chemarea spiritului protector al pădurilor să-l capturez pe zeu și să i-l duc Creatorului din
Universul nostru, care-l va exila pentru vecie în spațiul fără de viață. Nu voi reuși să-l capturez însă
fără piatra sacră. Doar cu ajutorul ei îl pot transforma în cenușă.

60
 - Să-l transformi în cenușă? Pe zeul primordial al haosului? se arătă surprins de cele auzite
arhidruidul. Zeul Chaos este nemuritor. Va renaște din cenușă, devenind și mai puternic.
- Va renaște dacă nu-i voi depozita imediat cenușa în scrinul din lazurit, răspunse regina.
Am venit pe aceste meleaguri să vă rog să mă ajutați să-l găsesc pe vrăjitorul care a furat
artefactul. Știu că aveți darul de a citi în trecut și-n viitor. Poate vreun druid îl cunoaște pe vrăjitor
și știe unde acesta a ascuns piatra sacră.
Auzind cele spuse de către Selia, arhidruidul Myrddin se răsuci spre ceilați druizi, care
ascultau în tăcere dialogul, și schimbă cu ei câteva vorbe în șoaptă. Apoi întoarse capul spre regină
și rosti cu o ușoară notă de regret în voce, clătinând din cap:
- Niciunul din noi nu știe cine a furat piatra sacră și unde o ascunde.
La aceste cuvinte, fruntea reginei se încreți de îngrijorare și pe chip i se așternu vălul
tristeții și amărăciunii.
- Nu cred că ar trebui să-ți pierzi orice speranță, străino, se grăbi s-o liniștească unul dintre
druizi.
Un bărbat înalt și uscățiv, cu nasul acvilin și ochi ce scânteiau ca doi cărbuni încinși. Mâine,
odată cu apusul soarelui, se vor aduna pe insula Mona toți druizii de pe meleagurile cețurilor dese
ca să sărbătoarească revenirea astrului binefăcător și să-și spele ochii cu apa izvorului
clarviziunii. Vino și tu pe insulă. S-ar putea să găsești acolo răspuns la ceea ce te frământă.
Arhidruidul încuviință din cap și zise:
- Ne întâlnim mâine la apusul soarelui pe insula Mona, străino.
- V-aș fi foarte recunoscătoare dacă mi-ați spune unde se află insula Mona, zise regina,
uitându-se la ei întrebător.
Arhidruidul aruncă o privire fugară spre inelul cu spiritul razei de soare, apoi ridică ochii
spre regina Selia și spuse:
- Spiritul razei soarelui nostru îți va lumina calea. Până a părăsi Tărâmul Eternității însă, aș
vrea să-ți fac un dar, de care cred că vei avea nevoie. Urmează-mă.
Însoțit de regina Selia, arhidruidul ieși din pădure și se îndreptă spre colina pe vârful căreia
creștea mărul vieții. Se apropie de cele trei preotese, care, așezate la umbra pomului vieții, țeseau
o pânză argintie din fire de stele, și zise, arătând cu degetul spre Selia:
- Ea este străina care a venit din altă lume să ne ajute, punându-și viața în pericol.
Una din preotese se ridică în picioare, întinse mâna spre pom și culese cinci mere din
copacul vieții. Întinzându-i-le reginei, rosti, zâmbindu-i binevoitor:
- Ține, străino, aceste cinci mere fermecate. Sufletul îți va spune când și cui să le dai.
Regina Selia luă din mâna preotesei merele și le puse în trăistuța pe care o purta prinsă de
cingătoare. Cu un zâmbet plin de recunoștință, înclină ușor capul și zise:
- Este o mare onoare pentru mine să primesc acest dar fără de preț. Sunt sigură că mă vor
ajuta.
Apoi se înfășură în mantia întunericului. Făcându-se nevăzută, trecu prin ceața argintie,
care învăluia Tărâmul Eternității, și se înălță deasupra mării.
Soarele scăpăta spre orizont, aruncând pieziș raze plăpânde peste întinderea nesfârșită a
mării. Dezmierdată de o briză ușoară, apa se legăna în unde liniștite, licărind în mii de scântei
argintii, de parcă roiuri de licurici s-ar fi zbenguit printre valuri. Ici-colo se vedeau, ieșind din
mare, stânci golașe, cu vârfuri ascuțite. Înălțându-se spre cer ca niște sulițe uriașe, stâncile lăsau
pe suprafața apei umbre întunecate, care se făceau tot mai lungi și mai ascuțite, pe măsură ce
soarele cobora către apus. Nu trecuse nici jumătate de oră de când regina părăsise insula ascunsă
a copacului vieții și amurgul se lăsa tot mai întunecat, acoperind meleagurile druizilor cu o perdea

61
aproape neagră. În întuneric și pustietate șoaptele pline de mister ale valurilor tremurânde ale
mării făceau să izvorască din adâncuri fantasmele neliniștii și spaimei.
Regina simți cum o cuprinde frica. Ciuli urechile și-și încordă privirea, dar nu văzu decât o
întindere încrețită de ape, și nu auzi decât șoaptele monotone ale valurilor și tăcerea asurzitoare
a nopții.
- Se lasă noaptea, își zise în gănd. Trebuie să găsesc cât mai repede un adăpost, unde să mă
dosesc de creaturile întunericului și să mă odihnesc.
Zbură un timp deasupra mării, scrutând cu ochii împrejurimile. Îi atrase atenția o stâncă
înaltă, ce licărea singuratică și mohorâtă în întinderea nesfârșită a mării. Din depărtare, vârful
stâncii i se păru un jilț uriaș, în speteaza lată și colțuroasă a căruia se căsca, asemeni unei guri
întunecate, o deschizătură mare. Porni într-acolo.
- Dacă deschizătura este intrarea într-o peșteră, îmi voi petrece noaptea pe vârful acestei
stânci. Mă voi dosi de vânt sau ploaie în peșteră, își zise în șoaptă și ateriză pe vărful retezat al
stâncii.
Pășind cu mare atenție, se apropie de intrarea în peșteră. Luminând-o cu picătura de soare,
observă câteva trepte șlefuite, care coborau în adânc.
- Straniu! Scara pare săpată în piatră de mână de om. Oare cine și cu ce scop a săpat-o? se
întrebă cu uimire regina. Stânca este foarte abruptă. Pe vârful ei poți ajunge doar în zbor.
Coborî câteva trepte în profunzimea stâncii și se opri. În față i se deschidea o încăpere nu
prea mare, cu podea din piatră șlefuită și perți grunzuroși. Luminând cu picătura de soare
încăperea, regina păși înainte. Peștera era pustie și nu se vedea nici un semn care s-o facă să
creadă că este locuită de vreo vietate. Cercetă cu atenție ficare colțișor. Convingându-se, in cele din
urmă, că n-o paște nici o primejdie, se înfășură în mantia întunericului și, activând câmpul
energetic protector, se așeză lângă peretele din stânga intrării. Deși simțea cum foamea-i zgârie
stomacul, în scurt timp oboseala o doborî și regina se ghemui pe podeaua rece și se scufundă într-
un somn adânc și liniștit.
După vreo cinci ore de somn, fu deșteptată de un fâlfâit zgomotos de aripi, însoțit de un
țipăt prelung și strident. Întunericul profund și liniștit al nopții se cutremură, răsunând în mii de
unde care se propagară cu viteza fulgerului deasupra apei și se stinseră în pădurea seculară. Cât ai
clipi din ochi, somnul îi dispăru și Selia se ridică în capul oaselor. Îndepărtându-și, cu o mișcare
iute a mâinii, șuvița de păr care-i căzuse pe frunte, privi spre gura micii peșteri. Cerul era presărat
cu stele și luna cernea peste stânci o lumină argintie și rece, care trezea la viață umbre lungi și
ascuțite, ce se prăbușeau în adâncurile mării.
Nu trecu mult timp și în gura întunecată a peșterii se arătă o creatură uriașă, se semăna cu
un dragon. Pentru câteva clipe regina crezu că vede o fantasmă. Își frecă ochii și-și încordă
privirea. În lumina palidă a lunii creatura strălucea, de parcă ar fi fost acoperită cu solzi de argint.
Selia se ridică iute în picoare și-și puse gluga pe cap, devenind cu totul invizibilă. Porni spre gura
peșterii, însă, după câțiva pași, se opri brusc. Își dădu seama că nu văzuse o fantasmă, ci un dragon
în carne și oase, acoperit, de la vârful despicat în două al cozii până la cap, cu solzi argintii. Aripile-i
erau acoperite cu o membrană aproape transparentă, care sclipea asemeni gheții arctice, luminate
de razele lunii în nopțile senine. Deși părea acoperit cu solzi din metal strălucitor, ochii
dragonului licăreau ca două mici stele. Mișcându-se pe vârful degetelor să nu fie auzită, regina se
apropie de gura peșterii. Când mai rămăsese doar vreo 3 metri până la creatură, Selia se opri din
nou. Simțea privirea arzătoare a dragonului, de parcă creatura ar fi urmărit-o cu ochii. Brusc
inima începu să-i bată atât de tare, încât fiori de gheață îi trecură prin tot corpul, strângându-i
pieptul ca într-un clește.

62
 - Oare mă vede? se întrebă înspăimântată, apăsându-și cu mâna pieptul, de parcă ar fi
încercat să-și liniștească inima care bătea frenetic. Nu cred! Sunt invizibilă, dragonul nu poate să
mă vadă, se liniști pe sine în gând, fără să-și poată lua privirea de la creatură, de parcă ar fi fost
vrăjită.
Dragonul scutură din cap și scoase un fel de mârâit înfundat. Apoi își întinse gâtul lung,
apropiindu-și capul de fața reginei și zise cu voce metalică, adulmecând cu nări fremătânde aerul
din jur:
- Ești o ființă cu puteri miraculoase. Deși nu te văd, îți simt prezența. Spune-mi, ce vânturi
te-au adus în peștera mea?
La auzul vocii glaciale a dragonului, regina tresări. Palmele i se umeziră și picioarele i se
înmuiară. Își dădu imediat seama că este în pericol. Peștera era mică și nu avea unde se ascunde,
iar ieșirea din peșteră era blocată de corpul masiv al creaturii. Deși nu putea s-o vadă, dragonul îi
simțea prezența și ar fi putut s-o strivească fără mari eforturi. Rămase un timp în cumpănă,
neștiind ce să facă. Să-i răspundă la întrebare, sau să încerce să riposteze. De la spiritul stejarului
aflase că dragonii de foc erau creaturi demonice și ascultau de vrăjitorul cu barbă roșie, dar nu știa
ce fel de creaturi sunt dragonii cu solzi argintii și de cine ascultă.
- Și dacă un vrăjitor la fel de rău ca cel cu baraba roșie este stăpânul acestei creaturi, ce mă
fac? se întreba în sine, zăbovind să-și răspundă. Vai mie, își zise deodată, lovindu-se cu palma
peste frunte, de ce m-aș teme? Oare am uitat că sunt protejată de piatra puterii și că dețin puterea
luminii și a întunericului?
După câteva minute de cugetare, trase adânc aer în piept, de parcă ar fi dorit să alunge
spaima și zise, scoțându-și mantia întunericului:
- Nu știam că această mică peșteră este casa ta. Te rog să nu te superi c-am îndrăznit să
intru în peșteră și să mă lași să plec.
Surprins de apariția misterioasă a reginei, chipul căreia era învăluit într-o lumină
strălucitoare, dragonul lunii făcu câțiva pași îndărăt. Nu mai văzuse în viața lui o făptură atât de
minunată. O făptură învăluită în raze aurii de soare.
- Cine ești? întrebă cu uimire, fixând-o cu ochii lui scânteietori.
- Sunt o ființă căreia Creatorul i-a dat puterea luminii și a întunericului, răspunse regina,
străduindu-se să pară liniștită, deși spaima n-o părăsise cu totul.
Cu privirea ațintită asupra reginei, dragonul făcu câțiva pași spre gura peșterii. Regina
întinse iute mâinile înainte și exclamă cu voce amenințătoare:
- Te sfătui să rămâi pe loc!
Dragonul se uită la ea îndelung, cu o privire plină de uimire. Neînfricarea ei i se păru
ciudată. O copiliță muritoare îndrăznea să-l amenințe pe dragonul lunii?! După mai multe clipe de
tăcere, dragonul zise, cuprins de curiozitate:
- Și dacă nu te ascult, ce poți să-mi faci? Vrei să cred că o copiliță gingașă ca tine are
puterea să...
Nu apucă însă dragonul lunii să-și termine vorba, că liniștea tăcută a nopții fu săgetată de
un urlet înfricoșător, care cobora în jos din înaltul bolții înstelate. Auzind urletul, dragonul
întoarse iute capul și privi concentrat spre cer. Profitând de neatenția lui, regina se strecură afară
din peșteră. Ridicând privirea spre bolta celestă, văzu, trecând ca niște umbre zburătoare în
lumina argintie a lunii, două creaturi uriașe, care împrăștiau în jur scântei roșii ca focul. Lăsând în
urma lor clăbuci de fum mai negru decât bezna, creaturile înconjurară de câteva ori stânca, apoi
se îndreptară ca două fulgere incandescente spre dragonul lunii. Oprindu-se deasupra capului
dragonului argintiu, dragonii roșii îl împroșcară cu limbi de foc, învăluindu-l într-un nor de fum

63
înecăcios. Dragonul lunii țâșni din fum ca o săgeată și se înălță deasupra stâncii. Apoi, desfăcându-
și larg ghearele, ce semănau cu niște seceri ascuțite, îl înșfăcă pe unul din cei doi dragoni de foc.
Ținându-l strâns cu ghearele de aripă, se rostogoli un timp în aer, apoi, desfăcând ghearele, lăsă să-
i cadă în mare adversarul.
Între timp, celălalt dragon de foc, ieșind pe neașteptate în fața dragonului argintiu, îl
împroșcă cu o vâlvătaie de flăcări mai purpurii ca un apus de soare. Scoțind un urlet ascuțit de
durere, dragonul lunii cădea în jos, rostogolindu-se în aer ca o sferă argintie. Când era cât pe ce să
se zdrobească de stânci, regina Selia întinse mâna dreaptă înainte și lansă spre dragonul în cădere
un fascicul de lumină aurie. Oprindu-i căderea, lumina-l învălui într-o sferă strălucitoare, care
rămase suspendată în aer deasupra stâncii.
Observând regina, celălalt dragon se năpusti, cu o furie de nedescris, asupra ei, urlând de se
cutremurară stâncile. Concentrându-se în sine, Selia-și adună puterile magice. Cât ai clipi din ochi,
fu prinsă într-un vârtej strălucitor, care o înălța deasupra mării. Zburând în jos, lansă spre
creatură o rază de lumină, care, lovind-o, o înțepeni. Cu aripile desfăcute, dragonul, asemeni unui
deltaplan avariat, se prăbuși în apă, scuipând în aer clăbuci de fum și foc.
Aterizând, într-un final, în fața gurii întunecate a peșterii, regina așeză lin pe vârful
retezat al stâncii sfera de lumină cu dragonul lunii. Apoi, apropiindu-se de sferă, îl întrebă,
zâmbind ironic:
- Dacă te eliberez, vei sta cuminte?
Dragonul lunii mârâi înfundat, săgetând-o cu o privire plină de uimire.
- Chiar dacă aș vrea, nu aș putea să te împiedic să pleci. Puterea ta depășește orice
închipuire, zise și-n ochii lui enormi se aprinse un licăr straniu.
Regina făcu un gest cu mâna dreaptă și sfera de lumină se risipi în întuneric, eliberând
dragonul lunii.
- Înainte de a pleca, spuse regina, sfredelindu-l cu privirea, aș vrea să știu de ce te-au atacat
cei doi dragoni ai focului?
- Sunt ultimul rămas din specia dragonilor lunii. Vrăjitorul Kirrin, care este întruchiparea
răutății și ascultă de stăpânul Tărâmului obscurității, a trimis dragonii focului să mă ucidă. Cu
ajutorul tău însă am rămas în viață.
- Ești ultimul exemplar din specia dragonilor lunii? făcu mirată Selia. Vrei să spui că cineva
a exterminat toți dragonii din specia ta?
Dragonul oftă dureros și, clătinând afirmativ din cap, zise:
- De când zeii au hotărât să se retragă de pe meleagurile cețurilor dese, casta vrăjitorilor
haini, condusă de către vicleanul Kirrin, ne tot vânează.
- Vrăjitorii omoară dragonii lunii? De ce? întrebă cu mirare regina.
- De ce? Păi, noi, spre deosebire de dragonii focului, am refuzat să ne supunem voinței lor.
Eu răspund doar la chemarea arhidruidului Myrddin.
Mușcându-și buza de jos, Selia se uită la el un timp îngândurată. Apoi vârî mâna în
trăistuță și scoase de acolo un măr puțin mai mare decât o cireașă, ce strălucea de parcă ar fi fost o
minunată bijuterie din rubin. Ținându-l pe palma desfăcută, îl admiră câteva clipe.
- Acesta este un măr fermecat din copacul vieții. Mănâncă-l și nimeni nu va mai putea să te
omoare, zise, întinzând mâna.
Dragonul lunii se uită mirat la ea. Apoi înclină în jos capul și-și fixă privirea pe mărul
fermecat.
- Ai reușit să intri pe Tărâmul ascuns al Eternității? Ai ridicat vălul Mayei? întrebă, înălțând
ochii larg deschiși de uimire spre regină.

64
 - Da, răspunse regina, clătinând ușor din cap. Am călcat pe Tărâmul ascuns al Eternității,
unde am stat de vorbă cu arhidruidul Myrddin. Mănâncă-l fără teamă. Nu l-am furat. Mi l-a dat una
din cele trei preotese.
Lăsând capul în jos până aproape de mâna reginei, dragonul lunii își fixă pentru câteva clipe
privirea pe mărul vieții, adulmecându-l cu nări fremătânde. Apoi ridică din nou capul, ezitând să
mănânce mărul.
- Nu vrei să-l mănânci? întrebă nedumerită regina. Ți-i teamă? De ce?
- Doar zeița lebădă decide cui să-i dea un măr al imortalității, zise dragonul. Cum aș putea
să-l mănânc?
- Preoteasa mi-a dat cinci mere, zicându-mi să le dau cui cred de cuviință. Fiind ultimul din
specia ta, cred că ai nevoie de protecție împotriva celor care vor să te ucidă. Mănâncă mărul, zise
cu voce înceată, dar fermă, regina.
După ce dragonul lunii mâncă mărul fermecat, Selia privi, cu-n aer preocupat, spre răsărit.
Zorii se revărsau încet de după orizont, colorând valurile tremurânde ale mării în culori trandafirii
și roșii. O ceață argintie, aproape transparentă, plutea, ca un văl sclipitor, dreasupra apei, iar
văzduhul răcoros și umed avea miros sărat de mare. Selia se apropie de marginea stâncii,
căutându-i cu privirea pe cei doi dragoni. Spre marea ei mirare însă dragonii focului dispăruseră
fără urmă.
- Cei doi dragoni ai focului au înotat spre mal, auzi, răsunând ca un bubuit de tunet, vocea
metalică a dragonului lunii.
- A venit timpul să plec, murmură Selia, răsucindu-se spre dragon.
- Să pleci? o întrebă dragonul. Unde trebuie să pleci?
Trecând cu degetele răsfirate prin pletele care se revărsau pe umeri ca niște valuri aurii,
regina răspunse:
- Trebuie să caut insula Mona. Arhidruidul Myrddin mi-a spus că la asfințitul soarelui
druizii se vor aduna pe insulă să sărbătorească revenirea astrului binefăcător. Vreau să le cer
ajutorul.
- Consideră că ai găsit-o. Și eu trebuie să ajung până la asfințitul soarelui pe insula Mona.
Vom merge împreună. Dar mai întâi trebuie să îmbucăm ceva. Așteaptă-mă în peșteră. Mă întorc
cât pot de repede, zise dragonul și, desfăcându-și larg aripile aproape transparente, se înălță ca o
săgeată deasupra mării. Să nu pleci nicăăăieeeriii, se auzi, îndepărtându-se, vocea răsunătoare a
dragonului.
Regina Selia vru să protesteze, însă era prea târziu. Dragonul lunii se înălțase atât de sus,
încât, în lumina palidă a dimineții, se vedea pe cer doar un punctișor argintiu, care se îndepărta
cu o viteză nemaipomenită.
Trecură vreo căteva ore de când dragonul lunii plecase să caute de-ale gurii. Așezată pe
marginea abruptă a stâncii, cu picioarele încrucișate, Selia privea visătoare cum cerul, care se
lumina încet-încet, îmbrățișa cu duioșie marea. Cum soarele, ieșit pe jumătate de după orizont, își
oglindea fața în valurile răcoroase, făcându-le să licărească în mii de scântei aurii. O perdea
strălucitoare de ceață plutea lin deasupra mării ca un nouraș pufos, mânat spre miazănoapte de
un vântișor zburdalnic.
Treptat aerul se limpezea, lăsând să se întrevadă în depărtare câteva insulițe acoperite
aproape în întregime cu păduri de-un verde ca smaraldul. Stropite de roua dimineții, frunzele
copacilor licăreau multicolor în lumina razelor de soare, dând naștere unor imagini de poveste. În
jur domnea tăcerea și liniștea era atât de adâncă, atât de cristalină, încât părea că armonia și
misterul veghează peste această lume.

65
 Deodată, ca un trăsnet prelung și ascuțit, se auzi în depărtare un urlet înspăimântător. Selia
se ridică iute în picioare. Alunecă cu privirea pe întinderea fără de sfârșit a cerului, dar nu văzu
nimic suspect.
- Să fie oare dragonul lunii? se întrebă în gând, retrăgându-se în grabă lângă gura peșterii.
Trecură câteva clipe încordate de așteptare și urletul se auzi din nou. De data aceasta, din
apropierea stâncii. Regina roti privirea în jur. Văzu, zburând spre stâncă cu o viteză uluitoare, o
umbră argintie, care se făcea din ce în ce mai mare. Într-un târziu, ochii reginei deslușiră clar în
lumina blândă a zorilor siluieta argintie a dragonului lunii.
Ajuns deasupra stâncii, dragonul se lăsă lin în jos și ateriză lângă intrarea în peșteră. Ținea
în gură o crenguță cu cireșe roșii. Întinse gâtul lung până aproape de pieptul reginei și, uitându-i-
se atent în ochi, o îmbie cu privirea să ia crenguța. Selia luă crenguța cu cireșe din gura
dragonului și zise:
- Dacă îmi dai mie să mănânc toate cireșele, tu vei rămâne flămând. Hai să le împărțim în
jumătate.
- Să nu-ți faci griji pentru mine, străino. Eu am mâncat pe săturate. Și-apoi, dragonii lunii nu
mănâncă cireșe.
După ce-și potoli foamea cu cireșele aduse de către dragonul lunii, Selia zise, ridicând
degetul arătător spre cer:
- Privește, soarele s-a înălțat deasupra mării. Cred că a venit timpul să plecăm spre insula
Mona.
Dragonul mârâi încet și, întorcând privirea spre insulele pierdute în întinderea albastră a
mării, rosti:
- Nu-i nici o grabă, străino. Una din cele trei insule, care se zăresc în depărtare, este insula
unde druizii se adună să întâmpine revenirea reprezentantului Creatorului. Vom pleca spre
insula Mona când soarele va începe să se aplece spre asfințit. Până atunci însă aș vrea să-ți arăt
ceva, dacă-mi promiți să nu vorbești cu nimeni despre ceea ce vei vedea.
Regina îl scrută un timp cu o privire în care curiozitatea se împletea cu neliniștea și
nedumerirea.
- Bine, zise într-un târziu. Poți să stai liniștit. Nu-ți voi divulga secretul.
Apoi dragonul se răsuci spre miazăzi și, lăsând aripa dreaptă în jos, spuse:
- Urcă pe spatele meu și ține-te bine, regină din altă lume. Vom zbura la înălțime mare, să
nu ne vadă nimeni.
Imediat ce Selia urcă pe spinarea dragonului, acesta se înălță deasupra stâncii, apoi,
asemeni un fulger strălucitor, se îndreptă spre soare. Cât ai clipi din ochi, zburase atât de sus încât
în jur nu se vedea decât albastrul nesfârșit al cerului. După vreo 30 de minute de zbor, dragonul
se lăsă în jos și se îndreptă spre o insuliță acoperită în întregime cu o pădure deasă de stejari.
Zbură un timp în cercuri line deasupra insulei, cercetând cu atenție fiecare colțișor de pădure. În
cele din urmă, se opri pe coasta abruptă a uneia din cele câteva zeci de stânci care spărgeau cu
piscurile lor ascuțite desișul verde, înaintând, creastă după creastă, până în largul mării.
- Am ajuns, zise dragonul, uitându-se cu îngrijorare în jur.
Agățându-se cu ghearele de pietrele ascuțite, pătrunse într-o grotă, gura căreia se
deschidea în peretele abrupt al stâncii. Dragonul întinse aripa și regina coborî. Făcu câțiva pași în
interiorul peșterii și se opri. Rotind privirea în jur, cercetă cu atenție grota. În fundul peșterii, pe
un bolovan de piatră fumurie, observă un cuib uriaș. Mângâiat de un mănunchi de raze care,
străbătând cu greu desișul verde, luminau discret cuibul, licărea un ou enorm, care părea cioplit
din cristal albăstrui. Răsucindu-se spre dragonul lunii, Selia se uită întrebător la el. Dragonul se

66
apropie de cuib și netezi gingaș cu limba oul. Abia atunci regina își dădu seama că dragonul lunii
era o femelă.
- E oul tău? întrebă, arătând cu degetul spre cuib.
- Peste două zile voi avea un puișor, răspunse dragonul, mârâind înfundat. Dacă muream în
încăierarea cu cei doi dragoni ai focului, era sortit să moară și puișorul meu. Cu moartea lui se
termina și neamul dragonilor lunii.
Apoi se aplecă deasupra cuibului și lăsă să-i cadă din gură o jumătate din mărul
imortalității.
- Să nu te superi, străino, zise, uitându-se cu o privire vinovată spre regină, dar am păstrat o
jumătate din măr și pentru puiul meu.
Regina se apropie de cuib.
- Să mă supăr? întrebă, ridicând din sprâncene și zâmbind ușor. De ce să mă supăr? Ai
procedat așa cum ar fi procedat o adevărată mamă. Spune-mi, nu ți-i teamă că în lipsa ta poate
intra în grotă vreun dragon al focului?
- Ba da, zise dragonul, uitându-se cu spaimă spre gura peșterii. De aceea te-am și adus aici.
Ești o ființă cu puteri miraculoase și cred că ai putea să mă ajuți.
- Să te ajut? întrebă Selia și ochii ei albaștri ca viorelele se deschiseră mari și întrebători.
Cum aș putea să te ajut?
Dragonul se uită câteva clipe lung la ea. Apoi scoase un mârâit înfundat și zise:
- Dacă ai trimite asupra acestei grote o vrajă, să pot să văd intrarea doar eu, puiul meu ar fi
în siguranță.
Selia se răsuci spre cuib. Rămase un timp pe gânduri, cu ochii ațintiți asupra oului. Într-un
sfârșit, își întoarse privirea spre dragonul lunii și zise clătinând ușor din cap:
- Îmi pare rău, dar nu am puterea și nici permisiunea să fac ceea ce-mi ceri. Cred că ar
trebui să stai de vorbă cu arhidruidul Myrddin, să-i spui secretul tău. Sunt sigură că el ar putea să
te ajute.
Ochii dragonului scăpărară ca niște fulgere.
- Nu vrei să mă ajuți, zise cu dezamăgire. De ce?
- Nu pot să te ajut. Eu sunt venită din viitor și am o misiune de îndeplinit. Dacă nu reușesc,
viața pe planeta voastră va dispărea. Să mergem pe insula Mona și să-l rugăm pe Myrddin să-ți
protejeze cu magia lui puiul.
Dragonul lunii mârâi supărat. Aruncând o ultimă privire spre cuib, se îndreptă, pășind
greoi, spre ieșirea din peșteră. La câțiva pași de gura peșterii se opri. Întoarse capul spre regina
Selia care mergea tăcută în urma lui și ochii îi scăpărară ca un fulger. Apoi întinse încet aripa și,
făcându-i semn cu capul să urce pe spinarea lui, rosti cu voce glacială:
- Urcă, străino, e timpul să plecăm. În curând soarele se va scufunda în mare și întunericul
va învălui tărâmul cețurilor dese. Cred că druizii au și poposit pe insula Mona.
Îndată ce regina Selia urcă pe spatele dragonului, acesta se aruncă de la înălțimea stâncii,
căzând în gol vreo 20 de metri. Apoi se înălță fulgerător spre cer, făcu un cerc deasupara insuliței
și se îndreptă spre insula Mona.

***

Pierdută în largul nemărginit al mării, insula Mona era locul unde toți druizii se adunau o
dată în an, la începutul lunii mai, să celebreze revenirea astrului binefăcător. Nimănui nu-i era

67
îngăduit să se apropie de insula sacră. Nici chiar puternicul rege al celui mai mare regat nu cuteza
să vină, fără să fie chemat de către druizi.
Aproape întreaga insulă era împânzită de stejari seculari și doar în mijlocul pădurii se
vedea, albind de la înălțimea zborului de vultur, un luminiș mărginit de jur împrejur de stejari
uriași, care-și împleteau crengile, formând un zid verde. În mijlocul poienii erau dispuse în două
cercuri largi lespezi enorme de piatră fumurie. În centrul cercurilor se afla o piatră de dimensiuni
mari, de formă dreptunghiulară, care servea drept altar.
Peste insula sacră se lăsa încet amurgul. Soarele aproape că dispăruse după orizont și doar
din când în când mai trimitea spre insulă câte o rază palidă, care se pierdea printre ramurile
înfrunzite ale copacilor. Din desiș răzbăteau spre mare triluri minunate de privighetoare, iar aerul
era înmiresmat cu parfumul florilor de pădure. Încet-încet cerul din azuriu se colora într-un
albastru întunecat, cu nuanțe verzui, lăsând să se întrevadă ici-colo licăriri sfioase și intermitente
de stele.
Odată cu amurgul, de insulă se apropiară din toate părțile ambarcațiuni ușoare, cu prora
lungă și curbată, care sfârșea cu un cap de lebădă. Înveșmântați în straie lungi albe, cu capetele
acoperite cu șaluri mai albe decât neaua, druizii coborâră din bărci și se îndreptară tăcuți spre
luminișul din mijlocul pădurii. Pășeau agale, sprijinindu-se în toiegele lor magice. În fruntea
procesiunii mergea arhidruidul Myrddin, care ținea în mâna stângă o seceră din aur. Afundându-
se în inima pădurii, se opriră lângă un stejar cu tulpina groasă și coroana neobișnuit de stufoasă.
Arhidruidul își lipi fruntea de tulpina stejarului și rămase nemișcat minute în șir.
- Tu, cel care face legătura între cer și pământ, îndură-te și dă-ne simbolul nemurii! rosti,
într-un târziu, cu voce tunătoare.
Ca prin minune, din adâncul cerului înstelat coborî cu viteză mare spre stejar un fulger
orbitor. Fulgerul lovi vârful copacului, secerând o creangă pe care creștea o tufă rămuroasă de
vâsc. Plutind ușor, creanga căzu la pământ. Arhidruidul ridică de jos creanga. Adresându-se
stejarului sacru, zise, făcând o plecăciune adâncă:
- Îți mulțumim pentru neprețuitul dar al cerului.
Însoțit de întreg alaiul de druizi, Myrddin se îndreptă spre luminișul din mijlocul pădurii.
Ajunși în poiană, intrară rând pe rând, prin partea de vest, în primul cerc din lespezi de piatră și se
răspândiră pe întreaga suprafață. Ținând în mâna stângă, ridicată deasupra capului, creanga de
stejar, arhidruidul Myrddin intră în cel de-al doilea cerc și se opri în fața altarului. Întinse
deasupra altarului mâna și reteză cu secera de aur tufa de vâsc. Luând de pe altar tufa de vâsc,
zise cu voce răsunătoare:
- Apropiați-vă și luați câte o crenguță din darul divin, care reprezintă forța, înțelepciunea și
cunoașterea.
Rupând câte o crenguță din tufa de vâsc, druizii formară un semicerc în jurul altarului. Apoi
ridicară deasura capetelor crenguțele și întonară cu voci melodioase o rugăciune, adresată
astrului binefăcător.
- Spre tine înălțăm cu pietate rugăciunea noastră, reprezentant al Creatorului. Dă-ne tăria
să rezistăm ispitelor și înțelepciunea să protejăm Tărâmul cețurilor dese de uneltirile creaturilor
Tărâmului întunecimii. Dă-ne puterea să învingem vrăjitorii haini, care, cu ajutorul magiei negre,
înceracă să închine regatele stăpânului tenebrelor.
Apoi se apropiară de o grămadă mare de lemne, care se afla nu departe de altar, și se
dispuseră în cerc în jurul ei. Arhidruidul dădu foc lemnelor. Cât ai clipi din ochi, pălălaia își înălță
limbile purpurii până deasupra lespezilor de piatră, luminând poiana și împrăștiind în jur o ploaie

68
de scântei aurii. Mișcându-se în cerc în jurul rugului, druizii murmurau cu voci melodioase și
încete:
- O, reprezentant al Creatorului, dă-ne tăria să rezistăm ispitelor și înțelepciunea să
protejăm Tărâmul cețurilor dese! Dă-ne tăria să rezistăm ispitelor și înțelepciunea să protejăm
Tărâmul cețurilor dese!
În timp ce druizii își exercitau ritualul, regina Selia și dragonul lunii, pășind cu atenție
printre copaci să nu fie văzuți sau auziți, se apropiară de luminiș. Dosindu-se după tilpinile
copacilor, ascultau în tăcere rugăciunile druizilor. După vreo oră vâlvătaia de foc începu să
pălească puțin câte puțin și, în cele din urmă, se transformă într-un morman de cărbuni încinși,
care împrăștiau în jur o lumină aproape purpurie. Druizii lăsară să cadă peste cărbunii încinși
crenguțele de vâsc și un miros parfumat se răspândi în poiană, de parcă mii de flori și-ar fi deschis
petalele. Așezându-se în jurul cărbunilor încinși, druizii se scufundară într-o meditație adâncă, cu
mâinile adunate pe piept și ochii ațintiți asupra bolții celeste.
Noaptea era senină și calmă. Luna, ca un disc argintiu, învăluia pădurea într-o lumină palidă
și tristă, trezind la viață umbre care lunecau printre copaci aidoma unor fantasme fumurii. Încet-
încet natura adormea. În jur nu se auzea decât murmurul monoton al izvorului de lângă altar, iar
din depărtare răzbăteau, ca o briză ușoară, dezmierdătoare, șoaptele valurilor mării, care
armonizau de minune cu liniștea adâncă a pădurii.
Druizii rămaseră în tăcere vreo oră, cu ochii ațintiți spre bolta celestă, apoi se ridicară de
lângă focul care abia de mai mocnea și se apropiară de altar. Ridicând brațele spre cer, se
închinară cu pietate în fața altarului.
Apoi arhidruidul Myrddin zise:
- În curând zorii dimineții vor lumina pădurea și noaptea va părăsi Tărâmul cețurilor dese,
cedând puterea unei noi zile. A venit în sfârșit timpul să discutăm cu cei care au urmărit în taină
ritualul nostru.
Surprinși de cele auzite, druizii schimbară între ei priviri pline de indignare, întrebându-se
în șoaptă:
- Cine a îndrăznit să calce fără permisiunea noastră pe pământul sacru? Cine a urmărit în
taină ritualul nostru? Cine sunt temerarii și cum de nu am simțit prezența lor? Să vină imediat în
fața noastră.
Arhidruidul Myrddin ridică mâna dreaptă în sus și rosti cu voce răsunătoare:
- Nu vă agitați prea tare. În curând le vom afla pe toate. Urmați-mă.
Druizii ieșiră din cele două cercuri sacre și se opriră, cercetând cu ochii desișul scufundat în
întuneric. Din pădure ieși mai întâi regina Selia. Peste câteva clipe își făcu apariția și dragonul
lunii.
- O fecioară mai fermecătoare decât o zeiță a frumuseții, însoțită de un dragon al lunii? se
auziră din toate părțile șoapte pline de uimire.
- Apropie-te, regină venită din alt Univers! rosti arhidruidul, cu un surâs îmbietor și blând.
Pășind ușor pe iarba înrourată, regina Selia se apropie de druizi și se opri în fața
arhidruidului Myrddin. Făcu o plecăciune adâncă și zise:
- Mă închin în fața înțelepților acestui tărâm și-i rog să mă ajute.
- S-o ajutăm? se auzi un murmur de voci înăbușite. Cum am putea s-o ajutăm. Cine este cea
care ne cere ajutorul?
- Vorbește! o îndemnă arhidruidul, înclinând ușor capul înainte.
Selia își plimbă lent privirea încordată peste chipurile pline de suspiciune și nedumerire ale
druizilor, de parcă ar fi încercat să le citească gândurile ascunse. Apoi rosti:

69
 - Sunt o regină venită din viitor. Lumea mea se află într-un Univers paralel. Am venit la
chemarea Marelui Lup Alb, spiritul pădurilor de pe planeta Terra, ca să-l capturez pe zeul haosului
primordial, care dorește să pună stăpânire pe Universul vostru.
- Zeul dezordinii primordiale? Zeul Chaos a pătruns în lumea noastră? Zeul Chaos? Să fie
oare adevărat? se auzi de pretutindeni un cor de voci îngrijorate.
- Zeul spațiului fără de viață se va strecura în Universul vostru peste două mii de ani. De pe
planeta Terra, dacă nu voi reuși să-l capturez, își va începe marșul triumfal, ajutat fiind de către
stăpânul tenebrelor și slugile lui credincioase.
- Dacă zeul Chaos va veni în Universul nostru abia peste două mii de ani, de ce ai părăsit
epoca ta și te-ai întors în timp? întrebă un druid înalt și uscățiv, cu ochi pătrunzători albaștri și
barbă roșcată.
- M-am întors în timp, continuă regina Selia, ca să recuperez piatra sacră a zeului soarelui și
al cerului senin, pe care un vrăjitor cu barbă roșie din seminția voastră a furat-o acum câteva
săptămâni din peștera tronului de pe Muntele Ascuns și a adus-o pe meleagurile cețurilor dese. De
nu voi reuși să recuperez piatra sacră, fără de care nu-l voi putea transforma în cenușă pe zeul
dezordinii primordiale, peste două mii de ani Chaos va distruge tot ce este viu pe această
minunată planetă.
În timp ce regina vorbea, druizii nu-și puteau lua privirile de la chipul ei fermecător,
luminat parcă de o lumină care i se revărsa din suflet. Li se părea că au în fața lor o ființă
nepământeană, o zeiță coborâtă din adâncurile nesfârșite ale Universului să lumineze pământul cu
frumusețea și înțelepciunea ei.
- Ai trecut prin porțile timpului și ai venit în epoca noastră să ne ceri ajutorul? întrebă, într-
un târziu, un druid tânăr și chipeș, cu părul scurt, cârlionțat și ochi frumoși și visători. Spune-ne,
cum am putea să te ajutăm?
Regina Selia răsuci capul spre arhidruidul Myrddin și-l săgetă cu o privire întrebătoare.
Myrddin clătină din cap în semn de aprobare.
- Marele Zeu m-a sfătuit să cer ajutorul vostru. Poate cineva din voi cunoaște numele celui
care a îndrăznit să fure piatra sacră, pe care steaua-mamă a dăruit-o protectorilor centrului
spiritual al lumii?!
Druizii discutară un timp în șoaptă, aruncându-i reginei, din când în când, priviri fugare.
Apoi druidul chipeș ieși în față și, trecând cu mâna prin părul blond, zise:
- Zilele trecute mi-a spus un tânăr vrăjitor că la curtea regelui Kentigern, într-un ascunziș
tainic, se păstrează un artefact magic. Și tot el mi-a spus că artefactul a fost dăruit regelui de către
vrăjitorul Kirrin. Drept răsplată, Kentigern l-a declarat mag suprem al curții regale. De când Kirrin
s-a instalat la curte, regele nu mai asculă de sfaturile druizilor. Vrăjitorul mi-a mai spus că de vreo
săptămână regele a fost lovit de o boală misterioasă și poate în curând să moară. Kirrin îl
supraveghează zi și noapte. Nu permite numănui să se apropie de rege.
- Kirrin? Vrăjitorul cu barbă roșie? întrebă regina.
- Da, răspunse tânărul druid, privind-o cu uimire. L-ai cunoscut pe vrăjitorul Kirrin? Când?
Unde?
- L-am văzut cu două nopți în urmă într-o pădure de pe insula cea mare. Călare pe un
dragon de foc, venise în vizită la vrăjitoarea Marvina. Îi ceruse să prepare o licoare otrăvită.
Înainte de a pleca, Kirrin a ordonat dragonului să dea foc pădurii.
- Vrăjitorul Kirrin a dat foc pădurii?! exclamară în cor durizii. A ars pădurea de pe insula cea
mare?
Regina clătină afirmativ din cap și zise:

70
 - A ars o mică porțiune. Deși o ploaie binecuvântată a stins în scurt timp pălălaia, pădurea
și viețuitoarele ei au avut de suferit.
- Kirrin este cel mai puternic și mai viclean vrăjitor din casta slujitorilor stăpânului
tenebrelor. Spune, străino, ajunsă în mâna lui Kirrin, piatra sacră îl poate face și mai puternic?
întrebă, cu-n licăr de îngrijorare în ochii cenușii, unul dintre druizi- un bătrân gârbovit de ani și
înțelepciune.
Clătinând negativ din cap, regina se grăbi să-l liniștească:
- Piatra sacră își arată puterile doar în mâna unei ființe magice de pe tărâmul Marelui Zeu și
doar în cazul când aceasta îi cere ajutorul pentru a proteja viața. În mâna vrăjitorului Kirrin nu
este decât o nestemată.
Druidul răsuflă ușurat și rosti, înălțând privirea și mâinile spre cer:
- Slavă ție, zeiță lebădă. Dacă slujitorul stăpânului tenebrelor ar fi intrat în posesia puterilor
magice ale pietrei sacre a Marelui Zeu, ar fi fost o provocare prea mare pentru noi.
Apoi i se adresă din nou reginei.
- Aflându-se sub puterea vrăjilor, regele Kentigern a alungat druizii de la curte. Sub
amenințarea cu moartea, le-a înterzis să se apropie de palat. Dacă piatra sacră a Marelui Zeu este
ascunsă în palatul regelui, druizii nu vor putea să te ajute. Va trebui să te descurci singură. Și nu va
fi deloc ușor. Kirrin este viclean și puternic.
Zicând acestea, lăsă privirea, ce scăpăra de neputință și indignare, în jos.
- Nu este cazul să vă neliniștiți prea tare. E datoria mea să recuperez piatra sacră.
Important a fost să aflu unde au ascuns-o, zise regina cu voce liniștitoare. Și vă sunt nespus de
recunoscătoare pentru ajutor.
- Străino, vorbi arhidruidul Myrddin, în palatul regelui nu intră nimeni fără știrea
vrăjitorului Kirrin.
Făcând un gest rapid cu mâna dreaptă, Selia își puse pe umeri mantia învizibilă a
întunericului și dispăru. Apoi, scoțându-și mantia, reapăru zâmbind în fața druizilor. Cu ochi larg
deschiși de uimire, druizii se uitau la ea înmărmuriți, întrebându-se în gând: să aibă oare această
făptură fermecătoare puterea unei zeițe? Cine o fi oare? Și cine a înzestrat-o cu puteri atât de
mari?
În poiană se instalase o liniște încordată. Tăceau druizii, privind-o înmărmuriți. Tăcea
arhidruidul, uimit de cele văzute. Tăcea regina Selia, surprinsă de reacția druizilor. Într-un târziu,
arhidruidul Myrddin sparse tăcerea.
- În lumea noastră doar zeii au puterea de a se face nevăzuți. Ne-ai spus că ești o regină
venită dintr-un Univers paralel. Cum de stăpânești puterea pe care doar zeii o pot avea? întrebă,
săgetând-o cu o privire iscoditoare.
- Creatorul din Universul nostru mi-a dat puterea luminii și puterea întunericului. Ceea ce
ați văzut voi nu este o magie. Nu am făcut altceva decât să-mi pun pe umeri mantia invizibilă a
întunericului.
- Această mantie a întunericului, cum îi zici tu, străino, îl poate face invizibil pe oricine?
întrebă arhidruidul, netezându-și îngândurat barba căruntă, în timp ce în ochii lui pătrunzători se
aprindea o stranie scânteiere.
- Îl face nevăzut doar în cazul când eu doresc să-l facă. Mantia fermecată, pe care mi-a
dăruit-o preoteasa supremă din templul întunericului, ascultă doar de mine. Dacă cineva din voi
are curajul să nu dea ascultare ordinului regelui și vrea să mă însoțească la palat, zise regina,
înclinându-și ușor capul înainte și surâzând binevoitor, nu văd nici o problemă. Mantia este destul

71
de încăpătoare. Ne poate face invizibili pe amândoi. Deși... făcu o scurtă pauză, cugetând în sine,
cred că ar fi mai înțelept să intru în palat doar eu.
- Va fi așa cum zici, străino, rosti arhidruidul, ridicând privirea spre cer. E timpul să ne
întoarcem pe insula cea mare. Zorii dimineții stau să se nască din bezna tainică a nopții și soarele
curând va răsări.
- Îngăduie puțin, puternice Myrddin, se grăbi să intervină regina Selia. Aș mai avea o
rugăminte.
Arhidruidul ridică sprânceana dreaptă în semn de uimire.
- Mai ai o rugăminte, străino? întrebă. S-o auzim.
Regina se răsuci spre desiș și-i făcu semn cu mâna dragonului lunii să se apropie. Imediat
ce dragonul se înfățișă înaintea arhidruidului, regina zise:
- Dragonul lunii mi-a spus că ascultă doar de tine. Este adevărat?
- Nu te-a mințit, răspunse Myrddin. Și care este rugămintea?
- Știai că acest dragon este ultimul exemplar, rămas în viață, din specia lui? întrebă regina,
netezind gâtul lung și sclipitor al dragonului.
Arhidruidul Myrddin învălui dragonul cu o privire plină de amărăciune și zise, clătinând
ușor din cap:
- Slujitorii stăpânului Tărâmului tenebrelor i-au ucis pe toți dragonii lunii. A rămas doar
unul.
- Puternice Myrddin, dacă-l vei ajuta să-și protejeze puiul, în curând vei avea doi dragoni ai
lunii în slujba ta.
Myrddin își întoarse privirea plină de uimire spre dragonul lunii.
- Este adevărat ceea ce-mi spune străina? întrebă.
- Adevărat, puternice Myrddin. Mi-i teamă că fără ajutorul tău dragonii focului îmi vor
ucide puiul.
- Și unde-l ții ascuns? făcu Myrddin.
- Într-o peșteră săpată în peretele prăpăstois și umed al unei stânci care se înalță în mijlocul
unei păduri dese de pe o mică insulă nepopulată, pierdută în largul mării.
Auzind spusele dragonului, chipul arhidruidului se lumină și un zâmbet plin de mulțumire
îi flutură pe buze.
- Mi-ai dat o veste bună, dragonule, zise. Vom face tot ce stă-n puterile noastre să protejăm
puiul.
Apoi întoarse capul spre regina Selia și oftă adânc.
- Străino! zise, trecându-și dosul palmei peste fruntea brăzdată de ani și înțelepciune. Pe
insula cea mare domnește ura și cruzimea. Casta vrăjitorilor haini, care sunt în slujba stăpânului
Tărâmului tenebrelor, a pus stăpânire pe mintea regelui și terorizează locuitorii. De când zeii au
hotărât să părăsească tărâmurile cețurilor dese, această insulă s-a transformat într-un meleag al
primejdiilor și nefericirii. Nu-ți va fi ușor să găsești ceea ce cauți.
Regina Selia clătină cu tristețe din cap și se apropie de dragon.
- Rămâi cu bine, dragon al lunii, zise. Să ai grijă de tine și de pui.
Apoi, se răsuci către druizii care o priveau tăcuți, făcu o plecăciune adâncă în fața lor și
spuse:
- Și voi, slăviți și înțelepți slujitori ai zeiței lebădă, ai adevărului și înțelepciunii, rămâneți cu
bine. Dacă va dori Creatorul, poate ne vom mai întâlni.
Spunând acestea, regina Selia își puse pe umeri mantia fermecată a întunericului și se făcu
nevăzută.

72
 ***

Când regina Selia coborî pe litoralul mării, soarele abia începuse să se înalțe deasupra
orizontului, străpungând cu greu ceața densă, care se lăsase ca niște nori alburii și pufoși peste
insula cea mare. Regina roti privirea de jur împrejur. Păduri seculare, străbătute pe alocuri de
piscurile golașe și prăpăstioase ale unui lanț de munți nu prea înalți, care se avântau prin ceață ca
niște umbre întunecate spre cer, alcătuiau un peisaj parcă desprins dintr-o poveste plină de
necunoscut și taine. Întinderea era scufundată într-o liniște atât de încordată, atât de înfiorătoare,
întât părea că insula a încremenit în așteptarea unei furtuni devastatoare. Doar glasul monoton al
mării se auzea, umplând tăcerea cu murmurul șoptit al valurilor. Încordându-și privirea, Selia se
chinuia să deslușească, în aerul înecat în ceață, palatul regelui, dar nu reușea să vadă decât
conturul fumuriu al munților.
- Prin ceața aceasta atât de densă nu va fi ușor să găsesc palatul regelui Kentigern. Va trebui
să mă rețin pe malul mării până se ridică ceața, cugeta în sinea ei, plimbându-și concentrat
privirea peste întinderea scufundată în negură alburie.
Deodată, observă câteva luminițe palide, ce licăreau intermitent și trist pe umbra
întunecată a unei construcții care ieșea în afară din peretele abrupt și grunzuros al unei stânci
uriașe.
- Să fie oare acesta palatul regelui Kentigern? se întrebă în gând, cuprinsă de îndoială și,
înălțându-se deasupra pădurii, porni spre luminițe.
Construit pe cinci niveluri săpate în umărul înclinat al unei stânci uriașe, coasta de asfințit a
căreia se prăbușea în desișul unei păduri cu stejari seculari, palatul-cetate al regelui Kentigern i
se înfățișă privirii pe cât de sumbru, pe atât de fascinant, impresionând cu formele sale ciudate,
parcă ieșite dintr-o lume aproape irelă, o lume în care povestea se întâlnește cu o realitate
colcăind de farmece și taine. Flancat din spate de peretele abrupt al stâncii, palatul ieșea din
piatră ca o construcție bizară, având pe muchiile laterale turnuri semicirculare, cu creneluri
zimțate și mici ferestre cu zăbrele. Între cele două turnuri, fațada se înălța semeață, cu un fronton
de formă triunghiulară, mărginit de o cornișă văluroasă. Pereții masivi din blocuri de piatră de un
cenușiu șters susțineau, la trei niveluri de sus, turnuri circulare și foișoare, cu ferestre mici și
acoperișuri țuguiate. Construit pe ultimul nivel săpat în piatră, un falnic bastion de formă
dreptunghiulară concura în înălțime cu piscul ascuțit al stâncii, oferind apărătorilor palatului-
cetate posibilitatea de a veghea asupra mării și uscatului.
În zilele cu cer senin, străpungând cu insistență ceața alburie, razele blânde ale soarelui
pătrundeau prin geamurile zăbrelite, răspândind în încăperile palatului o lumină magică, care
făcea să licărească în mii de scântei multicolore pereții placați cu marmură argintie. Umbrele
înfricoșătoare ale întunericului se risipeau încet și palatul se umplea de forfotă. Când soarele se
înălța însă către amează, încăperile palatului se scufundau încet-încet într-un semiîntuneric
posomorât și încordat, străbătut de slujitori grăbiți, care se mișcau tăcuți ca niște fantasme
întunecate pe coridoare sumbre și scări.
Un zid de vreo 15 metri înălțime și 4 metri lățime, cu 10 bastioane circulare cu creneluri
zimțate, înconjura din trei părți stânca, făcând-o inaccesibilă celor nechemați. Pe lângă zid era
săpat un șanț adânc și lat, umplut cu apele liniștite ale unui râuleț tulbute, care-și alimenta undele
dintr-o cascadă. Câteva sute de căsuțe posomorâte de formă rotundă și rectangulară, risipite de la
poalele stâncii până lângă zidul de apărare, se tupilau în spatele unui rând de stejari viguroși, care
mărgineu o piața încăpătoare, de formă ovală.

73
 Singura cale de acces spre palat era un drumeag îngust, flancat din două părți de un gard
înalt, clădit din blocuri masive de piatră. Drumeagul pornea de la poalele stâncii și șerpuia pe
pantă ascendentă până în fața ușii palatului, făcută din scânduri groase, întărite cu bare lungi de
metal strălucitor.
Protejată de mantia fermecată a întunericului, regina coborî lent în fața ușii fortificate,
păzită de doi străjeri înalți, robuști, cu bărbi roșcate și chipuri aspre, care purtau platoșe de zale
argintii peste tunicile din piele arămie și coifuri înalte din fier, având pe creștete suporturi cu
capete de dragoni. Palatul era scufundat în ceață și tăcere. Din nenumăratele încăperi nu răzbătea
nici cel mai mic zgomot, de parcă întreg palatul ar fi fost nelocuit.
Alunecând cu privirea peste construcția bizară, regina Selia observă niște luminițe palide,
care străbăteau prin ferestrele înguste ale turnului dinspre miazăzi. Concentrându-se în sine, își
adună puterile magice. Lin se desprinse de pământ și se apropie de una din ferestrele luminate.
Privi în interiorul încăperii. Ceea ce i se arătă privirii, o făcu să scoată un strigăt înfundat de
uimire. Pe un pat acoperit cu o cuvertură din blană albă de oaie zăcea nemișcat, cu fața în sus,
tânărul care i se arătase în vis. În lumina tremurătoare a torțelor care trosneau, împrăștiind în jur
scântei roșii ca focul, părea mai curând un adolescent moleșit de căldura așternuluilui din blană,
decât un rege puternic și crud.
- Să fie oare acest tânăr regele Kentigern? se întrebă, nedumerită, regina. Tânărul pe care l-
am văzut în vis, agonizând? Pare că doarme liniștit. Trebuie să intru în palat, fără să fiu observată.
Dar cum? Ferestrele au zăbrele, iar ușa este închisă și păzită de strajă.
În timp ce regina Selia dialoga cu sine, ușa masivă din scânduri groase se deschise cu-n
scârțiit strident și-n dormitor intră o femeie uscățivă, înaltă, înveșmântată într-o rochie lungă din
in subțire de culoare vișinie, închisă până la gât și strânsă la mijloc cu o centură lată din două
rânduri de inele de aur. Pe deasupra rochiei femeia purta o mantie albă din lână. Pe creștet avea
coroană regală din aur, împodobită cu nestemate.
- O fi fiind regina acestei insule și mama tânărului rege care zace în nesimțire, își zise în
gând Selia.
Cu ochii împăienjeniți de lacrimi, femeia se apropie de patul tânărului și-și pironi, pentru
câteva clipe, privirea îndurerată pe chipul lui încremenit. Apoi scoase un geamăt prelung și,
prăbușindu-se în genunchi pe blana de urs de lângă pat, apucă cu ambele mâini mâna tânărului și
lăsă să-i cadă fruntea în palma lui. Rămase în tăcere minute în șir. Doar din când în când pieptul îi
tresălta într-un bocet surd, de parcă o mare suferință i-ar fi sfâșiat inima.
Nu trecu mult timp și, furișându-se ca fiara care-și urmărește prada, în dormitor își făcu
apariția un bărbat înalt și costeliv, adus din spate, cu ochi răutăcioși și barbă încâlcită, și roșie ca
focul. Înveșmântat într-o robă lungă până la călcâie, de culoare neagră, bărbatul ținea în mâini o
tavă din argint, pe care se găsea un ulcior din lut și o cană.
Fără să facă zgomot, puse tava pe măsuța cu picioare încovoiate de lângă pat și-și aținti
privirea de fiară răpitoare pe chipul palid ca de mort al tânărului. Întreaga lui făptură exprima o
bucurie răutăcioasă, amestecată cu o nestăvilită nerăbdare, ce răbufnea ca un puhoi de ură din
ochii mici și verzi ca de pisică.
- O fi adus otrava preparată de vrăjitoarea Marvina, o străfulgeră deodată pe Selia un gând
care-i dădu fiori. Trebuie să-l împiedic să i-o administreze. Dar cum? Cum aș putea să deschid ușa,
fără să dau de bănuit?
Regina Selia rămase câteva clipe în nehotărâre, apoi murmură:
- Trebuie să risc. N-am altă soluție.
Coborî iute în fața ușii și, întinzând mâinile înainte, zise abia șoptit:

74
 - Invoc puterea întunericului să mă ajute.
Sub privirile buimăcite și speriate ale celor doi oșteni, ușa palatului se deschise larg.
Protejată de mantia invizibilă a întunericului, regina Selia trecu neobservată pe lângă ei și intră în
palat. Roti privirea prin încăpere. În fața ochilor i se arătă o sală uriașă, în care ar fi încăput fără
probleme mii de oameni.
Sala avea pereții foarte înalți, împodobiți cu piei de animale, săbii, sulițe și scuturi, și
tavanul în formă de cupolă țuguiată, susținut la mijloc pe două rânduri de pilaștri din patră,
decorați cu scene batalice. În fundul sălii, pe o platformă semicirculară, spre care ducea un șir lung
de trepte, era așezat un tron masiv din granit negru, cu spetează înaltă, care sfârșea cu două spade
încrucișate. Pe tron erau așternute piei de urs. În stânga tronului se afla un jilț mai mic din
marmură aurie, pe care era așternută o blană albă ca neaua și pufoasă ca spuma valurilor mării.
Podeaua era pavată cu lespezi dreptunghiulare de piatră fumurie. Fără ferestre și luminată discret
de două rânduri de torțe aprinse, care trosneau asemeni lemnelor într-un șemineu, trezind la
viață umbre tremurătoare, sala se înfățișa priivirii ca o încăpere sumbră și apăsătoare. În pereții
laterali, printre pilaștri, se vedeau negrind câteva goluri boltite de uși. În sală nu era țipenie de
ființă vie.
- Dormitorul regelui se află în turnul din stânga ușii centrale, murmură Selia și se îndreptă
spre golul din perete.
Ieșind din sala tronului, se pomeni în fața unei scări înguste și abrupte din lemn, care urca
șerpuind circular spre vârful turnului. Pășind pe vârful degetelor să nu fie auzită, porni să urce
treptele, atentă la orice sunet. Brusc se opri. I se păru c-aude tropăit de pași. Își încordă auzul. De
sus răzbătea tropot de pași greoi, coborând în grabă scara. Regina activă câmpul energetic
protector și, lipindu-se cu spatele de balustrada scării, rămase în așteptare. Nu trecu mult timp și
pe lângă ea alunecă pe trepte ca o vijelie o namilă de slujitor cu nasul cârn și ochii mici, ce
scânteiau de răutate. Imediat ce slujitorul intră în sala tronului, regina ciuli urechile, scrutând cu
privirea semiîntunericul scării. Convingându-se că nu coboară nimeni, continuă să urce, până
ajunse în fața unui gol de ușă, ce dădea într-un coridor luminat de torțe. Câteva uși se profilau pe
peretele din dreapta. Pășind tiptil, Selia se apropie de prima ușă și-o împinse ușor cu mâna. Ușa se
întredeschise. Din încăpere răzbătea vocea răgușită a unui bărbat, care bolborosea ceva de
neînțeles.
Strecurându-și capul prin deschizătura ușii, Selia privi în interiorul camerei. Văzu,
înghenuncheată lângă patul tânărului, regina care plângea în sughițuri, îmbrățișându-l. La câțiva
pași de regină stătea aplecat spre ea, cu mâna întinsă, vrăjitorul cu barbă roșie, care mormăia
nemulțumit:
- Maiestate, Maiestate!
Scâldând în lacrimi de durere cămașa albă din in a tânărului rege, femeia părea că nu-l
aude.
- Maiestate, strigă, dând semne de iritare, vrăjitorul, atingându-i ușor umărul cu mâna. Cer
permisiunea să-ți vorbesc. Ceea ce vreau să-ți spun nu poate să aștepte. Maiestate! Maiestate, te
rog să mă asculți!
La auzul strigătului furios al vrăjitorului, regina tresări. Întoarse lent capul și se uită spre el
nedumerită.
- Ce vrei, Kirrin? întrebă printre lacrimi. De ce ai venit în dormitorul regelui și strigi, de
parcă te-ai afla în pustietate?
Vrăjitorul Kirrin schiță un zâmbet ce semăna cu rânjetul unei fiare gata să atace, și zise cu
voce mieroasă, arătând spre uciorul de pe masă:

75
 - Maiestate, am adus leacul care ar putea să-l salveze pe slăvitul nostru rege Kentigern de la
moarte. Deși..., brusc vrăjitorul tăcu, uitându-se pieziș, cu ochi ce scăpărau de viclenie, la regina-
mamă.
- Deși? Ce vrei să spui, vrăjitorule? Vorbește! zise alarmată regina, întorcând brusc capul
spre Kirrin.
Vârându-și degetele noduroase în barba încâlcită, vrăjitorul schiță un zâmbet umil și
bolborosi, înclinând spre umărul drept capul și desfăcând larg mâinile în părți:
- Maiestate, dacă și această licoare nu-l va ajuta...
Auzind cele spuse de către vrăjitor, regina Selia se strecură prin ușa întredeschisă și se
îndreptă în fugă spre măsuță. Cu o mișcare iute a mâinii, împinse ulciorul, care, căzând pe lespedea
de piatră, se făcu țăndări. Vrăjitorul scoase un urlet de mânie. Alergând cu ochii în stânga și în
dreapta, șuieră printre dinți ca un șarpe, care-și amenință prada:
- Cccine, cccine a îndrăznit să ssspargă ulccciorul?
Convingându-se într-un final că în dormitor nu era decât el și regina-mamă, Kirrin se
apropie de patul regelui și-și fixă îndelung privirea încruntată pe chipul palid. În ochi i se putea citi
neliniște și îngândurare.
- Să fie oare o avertizare din partea zeiței lebădă? se întreba în sine, cuprins de o grea
presimțire. Zeița lebădă are puterea să dea peste cap toate planurile mele.
Deodată, lovindu-se cu palma peste fruntea brăzdată de ură, își zise iritat în gând:
- Vai mie, ce-mi veni în minte? Zeița lebădă? Nuuu, zeița lebădă nu are nici o putere asupra
stăpânului obscurității. Nimeni nu este mai puternic decât el. Trebuie să mă grăbesc să-i cer
cotoroanței Marvina să prepare o licoare și mai otrăvitoare.
Apoi, subțiindu-și buzele într-un zâmbet ce trăda o bucurie răutăcioasă, vrăjitorul își zise în
sine, fluturând din mână:
- Oricum regele va zdohni. Azi sau mâine va părăsi pentru totdeauna această lume și eu,
puternicul și credinciosul slujitor al stăpânului tenebrelor, mă voi proclama rege peste Tărâmul
cețurilor dese.
Brusc, ochii mici ai vrăjitorului, în care, cu doar câteva clipe în urmă, licăreau scântei de
bucurie, începură să strălucească ca doi cărbuni încinși și chipul i se încrâncenă de răutate.
Fruntea i se încreți ca o armonică și două brazde adânci îi apărură la colțurile gurii.
- Să mă împiedice? Pe mine, puternicul vrăjitor Kirrin? Cine ar putea să mă împiedice să
devin rege? se întrebă, mișcând, fără a scoate nici un sunet, buzele subțiri și vinete.
Apoi, îmbărbătat de propriile gânduri, rosti cu voce tunătoare:
- Să mă împiedice pe mine? Pe atotputernicul vrăjitor Kirrin, căruia i se supun dragonii
focului?
Speriată de strigătul vrăjitorului, regina-mamă tresări și se ridică iute în picoare.
Răsucindu-se spre vrăjitorul dezlănțuit, îl țintui cu o privire plină de nedumerire și, încruntându-și
sprâncenele, rosti cu voce alarmată:
- Să te împiedice? Ce vrei să faci? Cine să te împiedice? Vorbește, ce te holbezi așa la mine?
Dându-și seama că gândise în voce, vrăjitorul bolborosi abia deslușit:
- Păi...eu gândeam în voce... eu...
- Ce gândeai? îl întrerupse regina-mamă, săgetându-l cu o privire aspră și plină de
suspiciune. Spune-mi ce gândeai, vrăjitor netrebnic? Îți ordon! Vorbește odată. De ce taci, de parcă
ai fi luat apă în gură?
Fâstâcit peste măsură, vrăjitorul Kirrin lăsă capul în jos, străduindu-se să nu întâlnească
privirea iscoditoare și aspră a reginei-mamă.

76
 - Vorbește! De ce taci, Kirrin? se răsti regina-mamă, înșfăcându-l de mânecă. Ce vroiai să
faci și cine poate să te împiedice?
Revenindu-și repede din zăpăceală, vrăjitorul zise, de data aceasta cu voce liniștită și
mieroasă:
- Îmi ziceam în gând cu voce tare că nimeni nu va reuși să mă împiedice să-i dau licoarea
salvatoare regelui. Nimeni, nici chiar zeița lebădă în persoană!
Apoi, arătând cu degetul lui noduros spre ulciorul făcut țăndări pe podeaua din piatră,
adăugă, de data aceasta cu ochii scăpărând de mânie:
- Bănuiesc că druizii, supărați că regele nu mai ascultă sfaturile lor, încearcă să mă
împiedice să-l salvez.
Regina-mamă tăcu îngândurată.
- Druizii, zici? Druizii în palatul regelui Kentigern? Nici un druid nu a mai intrat în palat din
ziua când tu l-ai convins pe rege să-i izgonească, zise într-un târziu regina-mamă, aruncându-i o
privire plină de dispreț și teamă.
În timp ce regina-mamă discuta cu vrăjitorul, tânărul rege își reveni din leșin și
întredeschise ochii. Făcu un efort disperat să vorbească, însă buzele-i erau înțepenite și regele se
prăbuși din nou în nesimțire.
- E încă viu, își zise în gând regina Selia, care asista nevăzută și tăcută la schimbul de replici
dintre regina-mamă și vrăjitorul Kirrin. Dacă intervin imediat, s-ar putea să-l salvez. Dar cum s-o
fac? Nimeni nu trebuie să știe că sunt aici.
Și cum stătea în cumpănă, ca un fulger un gând îi trecu prin minte:
- Regina-mamă ar putea să mă ajute. E clar că vrăjitorul nu-i prea insuflă încredere. Aș zice
chiar că-l suspectează de trădare.
Protejată de mantia invizibilă a întunericului, Selia se apropie tiptil de regina-mamă. I se
uită adânc în ochii împăienjeniți de lacrimi și cu puterea gândului îi zise:
- Alungă, Maiestate, vrăjitorul hain și ucigaș din dormitorul regelui. Alungă-l până nu-i
târziu.
Auzind în minte vocea misterioasă, regina-mamă tresări. Apoi, roti privirea speriată în jur.
- Cine-mi vorbește? întrebă, mișcând din buze, fără să scoată nici un sunet.
- O mesageră a zeiței lebădă, se grăbi să-i răspundă cu puterea gândului regina Selia.
Vrăjitorul Kirrin pune la cale să-l ucidă pe Kentigern și să se proclame stăpân peste meleagurile
cețurilor dese. Licoarea pe care zilnic i-o picură în gură este o otravă puternică, preparată de
către vrăjitoarea Marvina.
Auzind în minte spusele reginei Selia, regina-mamă își încruntă amenințător sprâncenele
subțiri, se răsuci brusc spre Kirrin și, rotunjindu-și buzele, vru să-i vorbească, însă Selia i-o luă
înainte.
- Oprește-te, îi șopti în minte. Regele se află sub puterea vrăjilor lui Kirrin. Dacă vrăjitorul
va bănui că a fost deconspirat, te va ucide. Fă tot posibilul să-l alungi imediat din dormitor, fără să-
i dai ceva de bănuit. Ai grijă, nimeni nu trebuie să afle ceea ce ți-am spus.
Cu ochii larg deschiși de uimire, regina-mamă rătăcea pierdută cu privirea prin dormitorul
scufundat în semiîntuneric și tăcere, căutând cu disperare să dea de cea care-i vorbise. Cuprinsă
de neliniște și teamă, se întreba în sine:
- Și dacă această voce misterioasă, care-mi cere să-l alung pe vrăjitor din dormitorul
regelui, este produsul minții mele chinuite de oboseală și durere? Și dacă nu? Acest vrăjitor perfid
și răutăcios nu mi-a insuflat niciodată încredere. Pe chip îi este împrimată pecetea trufiei și
vicleniei. Și boala misterioasă a regelui? De ce oare ar fi dorit Kentigern să-i alunge din preajma sa

77
pe druizii înțelepți? De când există Tărâmul cețurilor dese regii au ascultat povețile druizilor.
Kirrin însă a insistat să fie alungați de la palat.
Alarmat de tăcerea îngândurată a reginei-mamă, vrăjitorul o țintui cu o privire plină de
neliniște și suspiciune.
- Maiestate, zise cu îngrijorare, cu voia Maiestății tale eu voi rămâne să-l supraveghez pe
rege până când soarele se va ascunde după orizont, iar noaptea va aduce pe aripile somnului
odihna și relaxarea. Măria ta ar trebui să-și ia o pauză, să prindă la puteri.
- Să rămâi lângă rege? Cum îndrăznești să spui că vei rămâne lângă rege? Ai uitat că trebuie
să te îngrijești de leac. Nu este timp de pierdut. Nu vezi că regele este pe moarte? Piei imediat din
ochii mei și pune-te pe treabă! strigă indignată regina, arătându-i cu degetul spre ușă. Pleacă am
zis! Și să nu îndrăznești să te întorci fără de leac!
Reacția explozivă și cuvintele tăioase ale reginei-mamă îl descumpăniră. Holbând a
nedumerire ochii, vrăjitorul făcu câțiva pași îndărăt și se opri brusc. Chinuindu-se să înțeleagă
ieșirea neașteptată a reginei, ezită câteva clipe, apoi întredeschise gura, vrând să-i spună că leacul
poate fi preparat doar la miezul nopții și că până atunci mai sunt ore bune. Observând însă în
privirea ei o sclipire ciudată, un fel de ură amenințătoare, amestecată cu suspiciune, pe care nu o
mai văzuse niciodată, Kirrin bolborosi nemulțumit:
- Așa voi face, Maiestate. Însă mi-i teamă că leacul nu va fi destul de bun.
- Pleacă, am zis, străgă înfuriată regina-mamă. Și să nu îndrăznești să te apropii de
dormitorul regelui, până când nu vei avea leacul.
Aruncându-i o privire piezișă, colcăind de ură, Kirrin scoase un oftat ce semăna a mârâit de
fiară încolțită și, făcând o plecăciune adâncă, se îndreptă spre ușă. Tropăind greoi pe lespezile de
piatră, vrăjitorul ieși din dormitorul regelui, lăsând ușa de la intrare întredeschisă.
- Ai grijă, auzi regina-mamă din nou în minte vocea tainică, vrăjitorul nu a plecat. S-a oprit
lângă ușa întredeschisă și trage cu urechea.
Regina-mamă porni ca o vijelie spre ușă și o împinse cu putere. Se auzi un pocnet înfundat,
de parcă ușa s-ar fi lovit de ceva solid.
- Aoooleeeuuuu! răsună de după ușă un răcnet sălbatic de furie și durere.
Regina-mamă deschise larg ușa. Răsturnat cu cracii în sus pe lespezile de piatră, Kirrin urla
ca-n gură de șarpe, în timp ce în frunte îi creștea văzând cu ochii o minunăție de cucui vânăt ca
pruna coaptă. Ridicându-și sprâncenele a nedumerire, regina-mamă întrebă:
- Tu erai cel care m-a băgat în boale? De ce te-ai reținut în spatele ușii? Răspunde-mi! Mă
spionai? Vorbește, vrăjitor netrebnic! De ce taci?
Scrâșnind din dinți de durere, dar și de furie, vrăjitorul mormăi, pipăindu-și cu mâna
tremurândă cucuiul care continua să se mărească:
- Rog Maiestatea voastră să mă ierte, dacă am speriat-o. Nu intenționam s-o fac.
- Răspunde-mi! se răsti regina-mamă, încruntându-și amenințător sprâncenele. De ce te-ai
tăinuit în spatele ușii? Mă spionai?
Descumpănit peste măsură, vrăjitorul bolborosi cu voce răgușită, scuturând energic din
cap:
- Nu, nu, Maiestate. M-am oprit să calculez în gând cum să fac mai eficient leacul pentru
Maiestatea sa, regele nostru.
Săgetându-l cu o privire furioasă, regina oftă supărată și zise:
- Ar fi fost mai bine să gândești lucrând. Piei din ochii mei, vrăjitor netrebnic!
Vrăjitorul se ridică de la podea și, ducându-și din nou mâna spre frumusețea de cucui, făcu
o plecăciune adâncă în fața reginei. Apoi porni în tăcere să coboare scara. Regina-mamă îngădui

78
un timp lângă ușa deschisă, să se convingă că Kirrin s-a îndepărtat. Apoi închise ușa, trase zăvorul
și se întoarse lângă patul regelui muribund. Rotind privirea-n jur, șopti:
- Te implor cu lacrimi în ochi, salvează-mi fiul, mesageră a slăvitei zeiță lebătă. Dacă regele
Kentigern moare, slujitorii stăpânului tenebrelor vor subjuga Tărâmul cețurilor dese.
În liniștea încordată a încăperii se auzi o voce cristalină de copilă, care rosti:
- Jură-mi pe viața fiului tău Kentigern că ceea ce vei vedea și auzi în această încăpere va
rămâne o taină, știută doar de noi două.
- Îți jur, rosti în șoaptă regina-mamă, ștergându-și lacrimile. Îți jur pe propria mea viață că
din gura mea nu va ieși nici un cuvânt.
În ochii ei, umbriți de o durere nețărmuită, se aprinse brusc un licăr de speranță. Pentru o
clipă chipul i se lumină, apoi încet-încet disperarea i se reașeză, ca un văl fumuriu, pe față și
regina-mamă se prăbuși în genunchi, lăsând să-i cadă capul pe pieptul fiului.
- Vai, mie, șopti. Disperarea-mi provoacă halucinații.
Deodată, semiîntunericul din încăpere fu săgetat de o lumină caldă, scânteietor de aurie.
Ridicând capul, regina-mamă văzu, apărând ca prin minune lângă patul regelui, o copilă de o
frumusețe uimitoare. Înconjurată de un evantai de raze aurii, părea o zeiță coborâtă din înaltul
cerului.
- Ccciiine eșșști, făăăptură miraaaculoasă? murmură, cu voce tremurândă, regina-mamă.
Copleșită de uimire, nu-și putea lua privirea de la Selia.
- Ești o făptură muritoare sau o zeiță coborâtă din cetatea zeilor?
Selia schiță un zâmbet îngăduitor și zise, privind-o cu blândețe:
- Precum ți-am spus, Maiestate, sunt mesagera zeiței lebădă. Am coborât din cetatea zeilor
ca să-l salvez pe rege de la moarte.
Scotocind în trăistuța de la șold, Selia scoase un măr puțin mai mare decât o cireașă, care
licărea-n scâtei mai roșii decât focul, de parcă ar fi fost un minunat rubin.
- E mărul vieții, zise, de pe insula sacră a Eternității. Imediat ce-l va mânca, regele
Kentigern se va însănătoși și nimeni nu va mai putea să-i pună în pericol viața câți ani va mai avea
de trăit.
- Un măr al vieții? Să-l mănânce, zici? Cum ar putea s-o facă? Privește-l, nici măcar nu
mișcă, zise, oftând din greu, regina-mamă, și lacrimi amare îi brăzdară obrajii palizi.
Selia se apropie de măsuța de lângă pat și puse mărul în căniță. Întinzând mâna dreaptă cu
palma desfăcută, lansă o rază aurie care făcu, pentru câteva clipe, cana să licăreacă în scântei
multicolore, de parcă ar fi fost făcută din pietre prețioase. Apoi luă în mână cănița și, aplecându-se
asupra regelui, îi picură în gura întredeschisă câteva picături dintr-un lichid luminescent.
Nu trecu mult timp și regele scoase un geamăt înfundat. Auzind geamătul, regina-mamă
ridică iute capul și-și îndreptă privirea plină de speranță spre fiul său. Trăgând adânc aer în piept,
regele Kentigern deschise încet ochii. Roti câteva clipe privirea rătăcită în jur, de parcă ar fi
încercat să înțeleagă unde se află. Treptat privirea i se limpezi. Dând cu ochii de regina-mamă,
întrebă cu uimire:
- De unde vine această lumină miraculoasă?
- Mesagera zeiței lebădă. Ea te-a salvat de la moarte, răspunse, printre lacrimi de bucurie,
regina-mamă, arătând spre Selia.
- Mesagera zeiței lebădă, zici? M-a salvat de la moarte?
Brusc chipul ca de ceară al regelui se înnegură, schimonosindu-se de ură, și ochii, de un
albasrtu-azuriu strălucitor, deveniră mai negri decât bezna. Încruntându-și amenințător
sprâncenele, o săgetă cu o privire mânioasă pe regina-mamă.

79
 - Vrăjitorul Kirrin știe că mesagera zeiței lebădă a îndrăznit să între în dormitorul meu?
întrebă furios regele, ridicându-se în capul oaselor. Cine a chemat-o! Răspunde-mi? Cine a
îndrăznit să-i deschidă ușa?
- Maiestate, zise regina-mamă, uitându-se la el cu ochii larg deschiși și plini de spaimă, fiule,
erai pe moarte. Dacă mesagera zeiței lebădă nu venea să te ajute, nu cred că rezistai până mâine
dimineață.
- Atotputernicul stăpân al tenebrelor veghează fără încetare asupra mea! strigă Kentigern.
El nu m-ar fi lăsat să mor. Cum a îndrăznit o mesageră a zeiței lebădă să intre în palat? Tu ai cerut
druizilor s-o trimită?
Făcând câțiva pași îndărăt, regina-mamă bolborosi cu voce speriată:
-Nu, Maiestate, eu, eu nu știu cine a trimis-o. A apărut așa, pe neașteptate. A apărut ca prin
minune, de nicăieri, zicând-mi că este mesagera zeiței lebădă și a venit să te salveze.
- Straja! Să vină imediat straja!
Cu obrajii în flăcări și ochii bulbucați de indignare, Kentigern răcnea, cât îl țineau puterile
de tare.
Clătinând ușor din cap a dezaprobare și cu-n zâmbet disprețuitor pe buze, Selia întinse
mâna dreaptă spre regele dezlănțuit. O rază aurie i se fixă pe frunte și regele muți. Ședea
încremenit pe blana albă, fără să-și poată lua privirea încrâncenată de la Selia. Cu rațiunea
încețoșată și inima împietrită de vrăjile lui Kirrin, regele se întreba în sine:
- Să fie oare o iscoadă trimisă de către vrăjmașii stăpânului tenebrelor să mă cucerească cu
farmecele ei?
Deschise larg gura vrând să strige că stăpânul tenebrelor îl va proteja de farmecele
mesagerei, însă nu reuși să scoată decât un hârcâit dezgustător. Speriată, regina-mamă se răsuci
spre Selia și întrebă în șoaptă:
- Ce-i cu Maiestatea sa? Ce are? De ce nu reușește să vorbească?
- Maiestate, zise Selia, uitându-se la ea cu o privire plină de compătimire, regele se află sub
puterea vrăjilor lui Kirrin. Cu mintea tulbure și sufletul încărcat de ură, Kentigern nu este acum în
stare să cârmuiască cu înțelepciune poporul de pe insula cea mare.
- Zeița lebădă ți-a dat puterea să desfaci vraja și să-l eliberezi pe rege de sub stăpânirea
vrăjitorului? întrebă regina-mamă, în timp ce disperarea i se așeza pe chip.
Întrebarea reginei-mamă o descumpăni. Selia întoarse lent capul și-și opri privirea pe
chipul schimonosit de ură al regelui. Rămase un timp îngândurată, dialogând cu sine.
- Piatra sacră a Marelui Zeu este ascunsă în palat. Fiind sub stăpânirea vrăjitorului, regele
nu-mi este de nici un folos. Să intervin sau nu în cursul evenimentelor într-o epocă pentru mine
demult apusă? Și dacă intervenția mea va modifica viitorul? Vai mie, ce mă fac? Să destram vraja
lui Kirrin, sau să stau cu mâinile încrucișate și să las evenimentele să-și urmeze cursul lor firesc?
Poate regele găsește în sine tărie și scapă, fără ajutorul meu, de sub puterea vrăjilor? Și druizii ar
putea să-l ajute. Marele Zeu mi-a spus că piatra sacră a fost trimisă de către steaua-mamă pe
meleagurile Marelui Lup Alb. Poate spiritul razei de soare ar putea să găsească ascunzișul, unde
regele păstrează piatra?!
Apoi trase adânc aer în piept și-și zise în sine:
- Cred totuși că va trebui să-l ajut pe Kentigern să se elibereze de vraja lui Kirrin și să mi-l
fac prieten. Doar așa voi reuși să recuperez artefactul sacru. Și timpul mă presează. Trebuie să risc,
n-am altă soluție.
Cu ochii înlăcrimați, regina-mamă o urmărea în tăcere, în timp ce chipul regelui rămânea
crispat de ură.

80
 - Fie, zise într-un târziu Selia. Voi încerca să-l ajut. Ca să desfac vraja, cu ajutorul căreia
Kirrin îl stăpânește, voi avea nevoie de mai multe zile. Nimeni nu trebuie să afle că sunt aici. Voi
sta de veghe lângă patul regelui, ca să-l împiedic pe Kirrin să-i facă vreun rău.
Preț de câteva secunde, regina-mamă se uită la Selia nedumerită, apoi i se adresă în șoaptă,
clătinând ușor din cap:
- Nu cred că vei reuși să stai de veghe lângă patul regelui, fără să fii auzită și văzută. Perfidul
vrăjitor Kirrin oricum va afla că ești aici.
- Maiestate, nu este cazul să-ți faci prea multe griji. Dacă am zis că nimeni nu va observa
prezența mea, așa va fi, spuse cu voce sigură regina Selia, zâmbindu-i binevoitor. Rămâne doar ca
dumneata să păstrezi secretul.
- Și regele Kentigern? întrebă regina-mamă, întorcând privirea tristă spre fiul său. De el ce
se va alege?
Selia se uită lung la regele care, deși făcea eforturi să vorbească, nu izbutea decât să scoată
un horcăit dezgustător. Schițând un zâmbet amar în colțul gurii, Selia se aplecă asupra regelui și-i
atinse creștetul cu mâna dreaptă. O lumină orbitoare, ca o explozie aurie, lumină pentru câteva
clipe chipul încruntat al regelui. Apoi, devenind din ce în ce mai palidă, lumina se stinse și o ploaie
de scântei argintii începură a se roti într-un dans feeric în jurul lui. Înmărmurită, regina-mamă
privea, cu ochii larg deschiși de uimire, cum din gura întredeschisă a regelui iese și se ridică în aer
o umbră mai neagră decât bezna. Imediat ce umbra se desprinse de pe buze, Kentigern scoase un
geamăt prelung și, deschizând larg gura, trase cu nesaț aer în piept, de parcă s-ar fi sufocat. Apoi se
cutremură din tot trupul și se prăbuși pe pat în nesimțire.
Selia își înălță iute privirea spre tavan. Văzu, plutind amenințător deasupra patului, umbra
întunecată, gata să se prăbușească peste regele fără simțire. Fără să stea prea mult pe gânduri, își
îndreptă mâna stângă spre tavan. O rază aurie țâșni din mâna ei și învălui într-o lumină sclipitoare
umbra, adunând-o într-un ghem mai negru decât bezna. Încet-încet ghemul coborî în jos și se
opri pe palma ei.
- Privește, Maiestate! zise, arătându-i cu privirea spre ghemul negru. Acest ghem nu este
produsul unei simple vrăji. Cel ce a trimis asupra regelui acest blestem a recurs la magia pe care o
stăpânește doar suveranul Tărâmului tenebrelor. Deși este un vrăjitor iscusit, Kirrin nu are putere
magică atât de mare.
Zicând acestea, aruncă în aer ghemul și lansă spre el o rază aurie, care despică ca o săgeată
lumina palidă a încăperii. Se auzi un trăsnet șuierat, de parcă cineva ar fi pocnit din bici și ghemul
dispăru.
Regina-mamă se uita la Selia înmărmurită, cu gura întredeschisă de uimire. După un timp
însă își reveni din șocul provocat de umbra neagră și, ducându-și mâna la gură, tuși încetișor.
- Vrei să zici că vrăjitorul Kirrin nu poartă nici o vină pentru cele ce i se întâmplă fiului
meu? întrebă cu voce sugrumată.
- Vreau să zic că vrăjitorul Kirrin visează să ajungă stăpân peste acest tărâm. Ca să-și atingă
scopul, Kirrin s-a închinat stăpânului tenebrelor, care a și trimis asupra regelui această vrajă. Fiind
sub puterea stăpânului tenebrelor, regele a interzis druizilor să se apropie de palat. Fără
protecția și povețile lor înțelepte, Kentigern este neajutorat în fața vrăjitorului hain. Cu ajutorul
luminii am reușit să desfac blestemul. Din clipa aceasta stăpânul tenebrelor și Kirrin nu mai au
nici o putere asupra vieții regelui. Mintea lui însă, din păcate, va mai rămâne încețoșată un timp,
zise Selia, uitându-se cu milă spre regina-mamă.
Observând că ochii reginei-mamă se umplură de lacrimi, Selia se grăbi să zică pe un ton
liniștitor:

81
 - Nu te întrista, Maiestate. Peste două zile regele își va reveni. Va fi exact așa cum a fost
înainte de a fi lovit de blestem. Trebuie să știi însă că...
Brusc Selia tăcu. Se uită atent la regele adormit, apoi întoarse fața îngândurată spre regina-
mamă care o țintuia cu o privire speriată.
- Ce trebuie să știu? întrebă, cu voce înecată în lacrimi, regina-mamă. Spune-mi, te implor,
ce trebuie să știu?
Selia lăsă privirea în jos și schiță un zâmbet cald, liniștitor, încercând să-și ascundă propria
neliniște.
- Deși viața regelui Kentigern nu este și nu va fi vreodată în pericol de moarte, stăpânul
tenebrelor, cu ajutorul vrăjitorului Kirrin, îi poate întuneca rațiunea. Kirrin trebuie îndepărtat
pentru totdeauna de la curte, iar locul lui să-l ia arhidruidul Myrddin, care este un slujitor înțelept
al zeiței lebădă și va fi un consilier de nădejde pentru rege.
- Rămâne să sper că regele așa va face, rosti, cuprinsă de îndoială, regina-mamă, oftând din
greu și clătinând ușor din cap.
Apoi se aplecă asupra fiului și-i netezi cu palma fruntea rece.
- De câteva zile regele Kentigern nu a mai pus nici o fărâmă de pâine în gură, zise,
întorcând privirea spre Selia. Aș vrea să fiu lângă el când se va deștepta din leșin. Să cer
servitorilor să-i aducă în dormitor mâncare și să-l ajut să mănânce.
Deodată semiîntunericul din dormitor fu luminat de un fulger strălucitor, care făcu, pentru
câteva clipe, pereții să explodeze în mii de scântei multicolore. Apoi din depărtare răzbătu spre
palat un bubuit prelung. Izbindu-se în peretele abrupt al stâncii, ecoul tunetului se risipi peste
pădurea înțepenită în așteptare în mii de unde, stingându-se în largul mării. Nu trecu mult timp și
aerul încremenit fu zguduit de un vânt aproape uraganic. Lovind în rafale turnurile palatului,
vântul șuiera înfricoșător, băgând groaza în toată suflarea vie. La orizont fulgerele spintecau fără
încetare cerul și tunetele făceau să se cutremure munții și pădurea. Vuind a moarte, marea se
zbuciuma, înălțând spre cer creste uriașe. Mânate de vânt, valurile înaintau năvalnic din larg spre
insulă și se izbeau furioase de stânci, ridicând în aer nori de stropi și spumă. Prăbușindu-se în
jos, spuma se aduna în rotocoale albe și pufoase de-a lungul țărmului, licărind în scântei roșii ca
focul de fiecare dată, când fulgerele spintecau cerul. Dinspre asfințit pluteau spre insulă, mânați de
vijelie, nori plumburii și fioroși, aducând cu ei potopul. Părea că iată-iată se vor prăbuși în puhoaie
vijelioase peste palat, măturând totul în calea lor.
- Se apropie furtuna, zise regina-mamă, înălțându-și privirea speriată spre ferestrele care
se luminau de fiecare dată, când fulgerele brăzdau cerul. Demult nu am mai văzut nori atât de grei
și tunete, și fulgere care par să nu mai contenească.
Apoi întoarse capul spre regele adormit și adăugă cu tristețe:
- Nici tunetele care zguduie cetatea, nici fulgerele care luminează dormitorul nu l-au trezit
din leșin.
- Maiestate, zise regina Selia cu voce liniștitoare, nu trebuie să-ți faci prea multe griji.
Regele Kentigern doarme, cuprins de un somn adânc și tămăduitor. După două zile și două nopți
se va trezi sănătos.
- Va dormi două zile și două nopți? se arătă îngrozită regina-mamă, aplecându-se asupra
regelui adormit.
Învăluind-o cu o privire plină de compasiune, Selia spuse:
- Pari foarte obosită, Maiestate. Ar trebui să te odihnești puțin. În caz contrar nu-ți vor
ajunge puteri să înfrunți dușmanii care, crede-mă, sunt mulți și nu sunt de neglijat.
- Eu..., vru să zică regina-mamă, însă Selia o întrerupse.

82
 - Dumneata, Maiestate, zise de această dată pe un ton poruncitor, vei merge chiar acum la
culcare. Eu voi rămâne lângă rege, să-l supraveghez și să-l împiedic pe vrăjitorul Kirrin să-i facă
vreun rău.
- Fie, zise regina-mamă. Voi merge la culcare, dar nu înainde de a afla dacă și mesagerii
zeilor mănâncă.
Selia zâmbi stânjenită și murmură:
- Ți-aș fi recunoscătoare, Maiestate, dacă ai porunci servitorilor să aducă în dormitor o
cană cu apă, o bucată de pâine și niște fructe.
Clătinând afirmativ din cap, regina-mamă își plimbă câteva clipe privirea plină de duioșie
pe chipul regelui și părăsi în tăcere încăperea. Imediat ce regina ieși din dormitor, Selia își puse
pe umeri mantia fermecată a întunericului și se făcu nevăzută. Apoi se așeză pe marginea patului
și rămase minute în șir cu ochii ațintiți asupra regelui, chipul palid al căruia licărea ca marmura
de fiecare dată, când fulgerele luminau încăperea.
- Marele Înțelept mi-a spus că odată cu elixirul adevărului mi s-a dat și darul de a discerne
dușmanul de prieten și adevărul de minciună. Inima îmi spune că în persoana regelui Kentigern nu
voi avea un dușman. Cu toate acestea însă, când mă aflu în preajma lui m-apasă o presimțire
stranie. Simt că se va întâmpla ceva. De ce oare nu reușesc să văd cu ochii sufletului ce m-
așteaptă? se întrebă nedumerită și oftă adânc.
Apoi scutură ușor din cap, de parcă ar fi vrut să alunge gândurile care o frământau și ridică
ochii în sus, spre geamurile zăbrelite. Întrezări, prin sticla prăfuită, o zdreanță de cer albastru, din
care mușcau cu lăcomie nori negri, încărcați de ploaie. Tunetele încetară să mai zguduie palatul și
fulgerele nu mai despicau în două cerul. Nu trecu mult timp și norii, zdrențuiți de crestele ascuțite
ale stâncilor și mânați de vântul care se mai potolise, începură încet-încet să se destrame. Cerul se
limpezi și soarele se arătă în toată splendoarea lui, învăluind pădurea și palatul într-o lumină
caldă, strălucitoare. Ca un roi de săgeți aurii, razele pătrundeau prin geamurile înguste în
dormitor, destrămând semiîntunericul. Cât ai clipi din ochi, tristețea și încordarea din încăpere se
risipiră, cedând locul unei atmosfere de vrajă. Pereții din fața ferestrelor se luminară, licărind
intermitent, de parcă ar fi fost împodobiți cu luminițe de Crăciun. Mii de scântei roiau ca niște
minuscule insecte luminescente în aerul înțepenit.
Pădurea și stâncile se scufundară într-o liniște asurzitoare, o liniște care cernea în ploaie
deasă tăcerea peste paltul regelui. Fascinată de jocul feeric al razelor de soare, Selia se lăsă
purtată de visare spre lumea celor două tărâmuri, unde fluturași luminescenți roiesc deasupra
florilor ce scânteiază în aburi de lumini multicolore, iar în nopțile cu lună plină, munții cu piscuri
de smarald revarsă în valuri săltărețe peste pădure o lumină verde, fosforescentă. Unde unicornul
luminii paște în poiana fermecată, cu iarbă care-și schimbă ritmic culoarea, iar unicornul
întunericului luminescent se plimbă prin pădurea cu arbori care luminează.
O trezi din visare un ciocănit. În liniștea încremenită a dormitorului, ciocănitul răsună ca
un ecou tremurător, prelung de orologiu. La auzul bătăilor, regina Selia tresări. Ciuli urechile și
întoarse iute capul spre ușă.
- Să fie oare Kirrin? șopti alarmată. Nu, nu pot să cred. Regina i-a spus să pregătească leacul.
Și el s-a dus să-i ceară vrăjitoarei să prepare veninul. Are nevoie de timp. Cine o fi oare?
După câteva clipe ciocănitul se repetă. Apoi ușa se deschise încet, cu-n scârțâit prelung de
bălămăli neunse, și în prag se arătă un tânăr zvelt, cu părul blond-roșcat și ochi căprui. Purta
tunică din lână de culoare gri, lungă până deasupra genunchilor și încinsă la mijloc cu o curea din
piele, pantaloni largi și opinci negre. Era un servitor care ducea în mâini o tavă cu mâncare. Pășind
în vârful degetelor, se apropie, fără a face zgomot, de pat și puse cu grijă tava pe măsuță. Apoi se

83
îndreptă de spate și rămase cu ochii pironiți pe chipul ca de ceară al regelui. După câteva clipe
însă se întoarse brusc și porni aproape în fugă spre ieșire, rotind privirea în jur, de parcă l-ar fi
speriat ceva. Lângă ușă se opri din nou. Se răsuci și aruncă o privire îngrozită spre patul regelui,
apoi ieși în goană.
După ce slujitorul părăsi dormitorul regelui, închizând după sine ușa, Selia bău o cană cu
apă și mâncă în grabă o felie de cozonac și un măr. Apoi se așeză din nou pe marginea patului.
Sprijinindu-și cotul în genunchi și bărbia în palmă, căzu pe gânduri. Brusc simți cum o cuprinde,
ca o presimțire sumbră, o grea neliniște, de parcă ceva rău urma să se întâmple. Duse instinctiv
mâna spre piatra puterii. Nu reuși bine să activeze câmpul energetic protector, că în încăpere
intră, furișându-se ca un tâlhar, vrăjitorul Kirrin. Făcu câțiva pași în interiorul dormitorului și se
opri. Ciuli urechile. Apoi roti privirea în jur, cercetând cu atenție fiecare colțișor. Convingându-se
că în dormitor nu este nimeni, afară de regele Kentigern, porni spre pat cu un zâmbet ce semăna
mai curând cu un rânjet de fiară înrăită. Se opri lângă pat, scoase din buzunarul robei negre o
sticluță care conținea un lichid tulbure, de culoare verde și o agită puțin. Apoi îi scoase dopul și,
îndoindu-se din șale, întinse mâna să toarne otrava în gura întredeschisă a regelui. Deodată simți
o durere ascuțită în palmă și o forță nevăzută îl aruncă la câțiva metri spre perete, trântindu-l pe
podea. Cu fața schimonosită de spaimă și durere, Kirrin scoase un urlet și scăpă sticluța din mână.
Căzând pe lespezile de piatră, sticluța se făcu țăndări. Vrăjitorul rămase un timp întins pe podea,
cu ochii holbați de groază. Într-un târziu, se ridică cu greu de jos. Crispându-și fruntea, își pipăi
șoldul cu mâna și privi cu încrâncenare spre patul regelui.
- Cine n-ai fi tu, cel care încearcă să mă împiedice să-i torn regelui pe gât otrava, te voi găsi
în cele din urmă și te voi ucide. Nimeni, pe Tărâmul cețurilor dese, nu este mai puternic decât
mine. Nimeni nu are puterea să mă împiedice să devin stăpânul acestei insule, bodogăni cu voce
hârâită și, întinzând ambele mâni spre patul regelui, șopti, șuierând printre dinți:
- Arrrolimusss marrrvidusss errrto vicido! Arrrolimusss marrrvidiusss errrto vicido!
Un val de energie lovi cu putere în câmpul protector. Se auzi un trăsnet înfundat și mii de
scântei se răspândiră prin toată încăperea. Furișându-se ca o fiară care-și urmărește prada, Kirrin
porni spre patul regelui. Când mai rămăsese vreo doi metri până la pat, se opri. Rămase un timp
în nehotărâre, cu fața încordată, apoi întinse încet mâna spre rege. Deodată simți iarăși o durere
ascuțită și o putere nevăzută îl aruncă, ca pe o minge, izbindu-l de perete. Cu ochii bulbucați de
spaimă și uimire, vrăjitorul, alb ca varul, se ridică de la podea. Sprijinindu-se cu spatele de perete,
rămase un timp descumpănit, uitându-se cu groază și răutate spre patul regelui. Gânduri grele îi
roiau prin minte, în timp ce bărbia-i tremura de o tulburare cu greu reținută.
- Să fie oare zeița lebădă cea care-l protejează? bolborosi, frământându-și mâinile
cioturoase. Magia care-l protejează este mai puternică decât magia mea. Cine să fie oare?
Vrăjitorul clătină nervos din cap și-și zise în șoaptă:
- Magia mea este neputincioasă în fața zeiței lebădă. Doar stăpânul meu o poate înfrunta. El
este mai puternic decât toți zeii. Trebuie să cobor cât mai repede în lumea beznei, să cer ajutorul
stăpânului Tărâmului tenebrelor.
Auzindu-i șoapta, Selia izbucni în hohote de râs, apoi zise pe un ton amenințător:
- Stăpânul tău nu are puterea să înfrunte Creatorul. Zadarnic speri să te ajute să-l ucizi pe
regele Kentigern. Nu este departe timpul când tu, trădătorule, îți vei primi pedeapsa.
Vrăjitorul Kirrin se cutremură. Cu ochii ieșiți din orbite de spaimă și mirare, cercetă câteva
clipe încăperea, încercând să dea de cea care-i vorbise. Apoi făcu câțiva pași spre patul regelui
Kentigern și se opri.
- Cine-mi vorbește? îngăimă încet și răgușit.

84
 - Cea care-și vorbește te va transforma într-o stană de piatră, dacă nu părăsești imediat
palatul. Ai grijă, vrăjitorule. Dacă vei cuteza să-i faci vreun rău regelui, îți vei plânge de milă câte
zile vei mai avea de trăit, rosti, cu voce amenințătoare, regina Selia. Din clipa aceasta regele
Kentigern va fi protejat de mesagerul Creatorului, iar arhidruidul Myrddin va veghea asupra lui.
Pleacă și să nu îndrăznești să mai intri în palat. Și nu uita. Dacă vei cuteza să te întorci, te voi
transforma într-o stană de piatră.
Clătinându-se, de parcă ar fi fost beat, vrăjitorul porni gârbovit spre ieșire. Ajuns în fața
ușii, se opri și rămase un timp cu privirea ațintită în podea. După câteva clipe de cugetare, se
răsuci brusc pe călcâie și, uitându-se cu răutate spre regele adormit, șuieră printre dinți ca un
șarpe veninos:
- Messsagggerul Creatorului... Mesagerul Creatorului nu mai poate să-l salveze. Regele
oricum va murrri. Nu i-a mai rămas mult să trăiască. Va zdohni în chinuri groaznice. Nimeni nu
poate să mă împiedice să domnesc peste acest meleag.
Apoi împinse cu putere ușa și, câlcând apăsat pe lespezile de piatră, ieși în coridor, lăsând
ușa întredeschisă. Brusc pașii se stinseră și o liniște suspectă se lăsă, ca o perdea de ceață, peste
încăpere.
- Ia te uită la el, șiretul, a rămas lângă ușă să spioneze. Acuș te învăț eu minte, vrăjitor
netrebnic, își zise, supărată, în gând regina și se ridică de pe pat.
Pășind ușor ca o pisică, se apropie de ușă. Îl zări pe Kirrin tăinuit lângă perete. Sub
sprâncenele stufoase ochii îi ardeau ca doi cărbuni încinși, iar fața îi era crispată de mânie. Cu
degetele încovoiate ca niște gheare, părea că iată-iată se va năpusti asupra regelui și-l va înșfăca de
gât. Selia se concentră în sine. Adunându-și puterile magice, întinse mâna dreaptă spre vrăjitor.
Un fascicul de lumină orbitoare îl lovi în piept, trântindu-l de perete. Vrăjitorul scoase un urlet ca
de fiară și căzu fără simțire. Cu ajutorul luminii, Selia îl împinse spre capătul coridorului. Apoi îl
înălță în aer și îl trânti pe scări. Rostogolindu-se pe trepte în jos, vrăjitorul își reveni din leșin. Se
agăță cu mâinile de balustradă, încercând să se ridice. O durere ascuțită însă îl făcu să geamă surd
și Kirrin rămase pentru mai bine de 10 minute chircit pe scara rece. Treptat durerea se mai potoli.
Ținându-se cu mâna de șale, se ridică încet. Apoi, gârbovit ca un bărtân neputincios, coborî cu greu
cele câteva trepte și se îndreptă, târându-și caraghios picioarele slăbănoage, spre ieșire.

***

Odată cu primii zori ai dimineții, profesorul Lucian se trezi din somn. Își trecu alene
degetele prin părul răvășit, apoi se întinse, desfăcând larg mâinile în părți. În plăcuta moleșeală a
dormitorului scăldat în raze palide de soare, pentru prima dată după mulți ani de tristețe, se
simțea liniștit. Selia, fetița lui cea dragă, trăia într-o lume unde povestea devenise realitate, o lume
cu spirite înaripate și unicorni, cu flori, copaci și mări ce scânteiau în aburi de lumini multicolore.
Profesorul zâmbi fericit și-și întoarse privirea spre soția sa care dormea, sforăind ușor ca o pisică
răsfățată. Lucian o mângâie cu privirea câteva clipe, apoi, străduindu-se să n-o trezească, se ridică
încet din pat. De bucurie că-și revăzuse fiica fericită și sănătoasă, Elena nu putu să doarmă câteva
nopți în șir. Profesorul își puse halatul și se îndreptă spre baie. Își făcu un duș cu apă răcoroasă,
împrospătându-și chipul. Se îmbrăcă în haine ca de sărbătoare, luă în grabă micul dejun și ieși pe
vârful degetelor din casă. Ajuns în curtea Universității, își parcă mașina la umbra unui salcâm care
ploua cu flori albe ca neaua. Mijindu-și de plăcere ochii, adulmecă câteva clipe aerul înmiresmat.
Apoi porni cu pas vioi spre blocul principal, fredonând sub nas : Atât de fragedă, te-asameni/ Cu
floarea albă de cireș/ Și ca un înger între oameni/ În calea vieții mele ieși.

85
 Zburând pe scări în sus ca un adolescent îndrăgostit, urcă până la etajul doi și se îndreptă
spre auditoriul 10, unde urma să-și țină prelegerea în fața studenților din anul trei ai facultății de
Jurnalism și Științe ale Comunicării. În fața ușii se opri brusc. Tăcerea din auditoriu i se păru
nefirească. Își încordă auzul. În aulă domnea o liniște mai grea decât tăcerea. Profesorul rămase
înțepenit câteva clipe, de parcă o forță nevăzută l-ar fi împiedicat să intre. Nu trecu însă mult timp
și liniștea fu spartă de o voce cristlină de copilă, care zise:
- Nu, nu, nu pot să cred că este adevărat ceea ce-ai spus. Să vezi pe vârful muntelui înzăpezit
o extraterestă sau o zână de o frumusețe nepământeană? Ești pus pe glume, Liviu? Recunoaște!
Glumești, nu-i așa?
- Ba nu glumesc deloc, răspunse iritat băiatul. O fată de o frumusețe uimitoare m-a salvat de
la moarte sigură. Cădeam în prăpastie și ea m-a prins într-o sferă de lumină aurie și m-a adus încet
pe munte. Apoi, cu ajutorul unei lumini strălucitoare, care-i țâșnea din mâna dreaptă, a săpat o
mică peșteră în peretele stâncos, unde ne-am dosit de furtună.
Auzind cele spuse de către Liviu, Lucian se deșteptă din amorțire. Își scutură ușor capul, de
parcă ar fi dorit să alunge un gând sâcâitor, și se grăbi să intre în auditoriu. Adunați ciucure în
jurul lui Liviu, studenții erau atât de buimăciți de cele auzite, încât nu-l observară pe profesor.
Fără să spună nici o vorbă, Lucian trecu aproape în fugă pe lângă tineri și se apropie de catedră.
Își puse în grabă servieta jos, apoi alunecă lent cu privirea pe chipurile pline de stupoare ale
studenților, care continuau să stea înțepeniți în jurul lui Liviu. Profesorul tuși încet, apoi bătu ușor
cu palma în pupitrul de lemn. Studenții nu reacționară în nici un fel, de parcă ar fi fost vrăjiți.
Profesorul bătu mai tare. Abia atunci tinerii întoarseră privirile spre catedră. Văzându-l pe
profesorul care-i țintuia cu o privire aspră, se risipiră în grabă, ocupându-și locurile.
Profesorul îndreptă degetul arătător spre Liviu și întrebă, țintuindu-l cu o privire aspră:
- Ia spune, tinere, este adevărat ceea ce-am auzit?
Liviu se răsuci către profesor și, cu voce stinsă, bălmăji, ridicând din umeri și desfăcând larg
mâinile în părți:
- Păi, ce-aș putea să spun, domnule profesor? Precum vedeți, colegii nu mă cred. La drept
vorbind, nici eu n-aș fi crezut. Cum ai putea să crezi că într-o groaznică furtună de zăpadă, pe
vârful celor mai înalți munți de pe Terra, unui student i s-a arătat o fată de o frumusețe
nepământeană, care, cu ajutorul unei sfere de lumină, l-a salvat de la moarte?
Profesorul tăcu câteva clipe, dus pe gânduri, cu privirea ațintită în gol. Apoi își fixă din nou
privirea pătrunzătoare pe chipul fâstâcit al tânărului și zise:
- Nu mi-ai răspuns la întrebare. Ceea ce-ai povestit colegilor este o glumă, sau ai văzut-o
aievea pe zâna din povești?
- Care glumă, domnule profesor, eu n-am fost niciodată un flecar iresponsabil, făcu
nemulțumit Liviu.
Profesorul se aplecă peste catedră și întrebă, străduindu-se să pară neîncrezător:
- Vrei să zici că pe vârful muntelui ți s-a arătat zeița frumuseții, care te-a salvat de la
moarte?
Săltând ușor sprâncenele, Liviu clătină afirmativ din cap.
- Așa a fost, zise. Vă jur! Și era mai frumoasă decât însăși frumusețea. Și semăna atât de
mult cu...
Lovind cu palma în pupitru, profesorul îl întrerupse brusc. Chipul i se înăspri și vocea îi
deveni tăioasă.
- E timpul să lăsăm poveștile să doarmă, zise. Să ne ocupăm mai bine de teoria judecății în
Critica rațiunii pure a filozofului german Immanuel Kant.

86
 Apoi adăugă cu voce mai domoală, arătând din nou cu degetul spre Liviu, care-l privea cu-n
zâmbet înghețat pe buze.
- Pe tine, tinere, te aștept pe la vreo 3 la catedra de filozofie. Cred că vom avea o discuție
interesantă.
Studenții ascultau muți de uimire dialogul celor doi, fără să înțeleagă ce se întâmplă.
Surprinși peste măsură de cele povestite de către Liviu, priveau spre profesorul care, deși se
străduia să pară supărat, cu greu reușea să-și ascundă bucuria. Chipul lui blând, ani în șir umbrit
de o tristețe fără margini, de data aceasta radia lumină. Nu-l mai văzuse niciodată atât de fericit.
Brusc însă profesorului deveni neașteptat de serios și ochii îi scăpără de nemulțumire.
- Cred că a venit timpul să lăsăm fantezia să se odihnească. Să începem lecția, zise, bătând
din nou cu palma în pupitru.
Apoi tuși discret, dregându-și glasul, și-și începu prelegerea. Părea că în ziua aceea talentul
lui de orator deborda de expresivitate, energie și cunoștințe. Expunerea era atât de captivantă,
încât studenții ascultau cu respirația întretăiată, în scurt timp dând uitării cele povestite de către
Liviu. Când soneria anunță sfârșitul orei, profesorul îl fixă câteva clipe încruntat pe Liviu, apoi,
luându-și de jos servieta, porni cu pas încet spre ieșire. Lângă ușă se opri. Răsucindu-se pe călcâie,
privi din nou spre Liviu și zise:
- Te aștept la ora trei la catedră, tinere. Ai grijă să nu întârzii. Trebuie să discutăm.
Apoi plecă în grabă.

***

Orologiul din holul blocului central al Universității bătea ora 15, când Liviu se apropie cu
pas timid de ușa catedrei de filozofie. În fața ușii se opri și rămase în nehotărâre.
- Oare ce-o fi dorind să afle de la mine domnul profesor, se întrebă cu înfrigurare în sine,
ștergându-și nervos palmele umede cu batista. Nu am nici o restanță. Nu cred că are vreun motiv
să mă probozească. Ce vrea oare de la mine? Poate doreste să afle mai multe despre întâlnirea cu
extraterestra? Extraterestra? rosti în șoaptă Liviu. Mi s-a părut mai curând o zână din povești. Și
semăna atât de mult cu fiica profesorului. Straniu! Cu câtă insistență îmi cerea să-i spun dacă nu
mint. Și chipul lui strălucea de fericire, de parcă ar fi știut că cea care m-a salvat era fiica lui,
dispărută cu doi ani în urmă?
Și cum stătea pierdut în gânduri, auzi deodată vocea severă a profesorului Lucian, care-i
spunea:
- Intră, tinere! De ce stai ca o stană de piatră în fața ușii?
Luat prin surprindere, Liviu tresăti.
- Eu... eu vroiam să intru, însă... știți... vroiam să bat la ușă, bolborosi cu voce înceată, lăsând
privirea în jos.
După câteva clipe însă înălță mândru capul și rosti cu voce fermă:
- M-am scufundat și eu în gândurile mele. Știți, domnule profesor, nu-mi iese nicidecum din
cap imaginea fermecătoarei fete pe care am întâlnit-o pe vârful munților.
Fără să spună un cuvânt, profesorul deschise ușa și intră, făcându-i tânărului semn cu mâna
să-l urmeze. Călcând apăsat, de parcă ar fi vrut să-și demonstreze sie că-și stăpânește pe deplin
emoțiile, Liviu intră. Profesorul se așeză pe scaunul din spatele biroului și-și pironi privirea
iscoditoare pe chipul răvășit al tânărului.
- Să auzim! zise cu voce poruncitoare. Vorbește!
- Să vorbesc? întrebă uimit Liviu. Ce doriți să vă spun, domnule profesor?

87
 - Povestește-mi detaliat despre zâna pe care ai întâlnit-o pe vârful munților și care te-a
salvat de la moarte. Dar mai întâi, așază-te, spuse profesorul, arătând spre scaunul de lângă birou.
Șezând comod, îți vei aduna mai lesne gândurile, și sper să nu-ți scape nici cel mai mic detaliu. Te
văd cam răvășit. Cam speriat. De ce?
Liviu se așeză în grabă pe scaunul din fața biroului și zise:
- Nu sunt speriat, domnule profesor, și nici răvășit nu sunt. Sunt doar uimit și... de ce n-aș
recunoaște, sunt foarte emoționat.
- Emoționat, zici? întrebă profesorul, ridicând din sprâncene. Emoționat, de ce?
Liviu stătea în nehotărâre. Să-i spună, sau mai bine să-și țină limba după dinți? Dacă-i
spunea că extraterestra care l-a salvat semăna leit cu fiica lui, profesorul putea să creadă că și-a
pierdut mințile.
- Vai mie, în ce încurcătură am intrat? Să fi tăcut. Să-mi fi ținut limba după dinți, își repeta în
sine. Cum de-am putut să fiu atât de prost, încât să nu-mi dau seama că trăncănela mea va fi
interpretară drept un delir.
Profesorul îl privea țintă, cu un licăr de încrâncenare și nerăbdare în ochii lui de un
albastru violet, care deveneau tot mai adânci, tot mai întunecați. Liviu se uita ca vrăjit în ochii
profesorului, fără să poată scoate măcar un sunet.
- Vorbește, tinere! De ce taci? Nu-ți fie teamă. Îți promit că te voi asculta cu cea mai mare
atenție. Și, dacă va fi cazul, te voi crede.
Liviu tuși în pumn și zise, înclinând ușor capul înainte:
- Bine, domnule profesor, dar vă rog să nu râdeți de mine. Sunt conștient că ceea ce vă voi
povesti este greu de crezut. Să știți că sunt mai mult ca sigur că am văzut-o aievea. Și nu eram
singur pe vârful muntelui. Dan, Victor și Artur, prietenii mei, pot să confirme că este adevărat. Au
văzut și ei extraterestra. Extraterestra?
Liviu tăcu brusc, parcă încercând să găsească răspuns la întrebarea care-l chinuia. Într-un
final oftă adânc și zise, dând a lehamete din mână:
- Unul Dumnezeu știe cine era fermecătoarea copilă care ni s-a arătat pe vârful muntelui,
îmbrăcată în straie vaporose, printre nămeții de zăpadă.
Apoi, ca un copil obijduit, tăcu, lăsând privirea în jos.
- De ce-ai tăcut? Vorbește! îl îndemnă cu insistență profesorul.
- Poate era doar o fantasmă..., murmură, cu voce stinsă, tânărul. Poate am visat...
Brusc ridică privirea spre profesorul Lucian și se grăbi să spună cu voce apăsată:
- Ba n-am visat. De ce să mint? Era atât de frumoasă, atât de reală și semăna leit cu fiica
dumneavoastră, domnule profesor.
Auzind cele spuse de către Liviu, profesorul Lucian schiță un zâmbet enigmatic.
- Zici că ai văzut-o printre nămeți pe fiica mea? Ești sigur? întrebă profesorul, privindu-l
insistent.
Liviu scutură ușor din cap.
- Nu pot fi sigur. Am zis doar că semăna leit cu Selia. Fata care m-a salvat de la moarte avea
puteri supranaturale. Din mâna ei țâșnea lumină, iar în jurul gâtului avea un colier ce strălucea
orbitor. A apărut de nicăieri și a dispărut la fel de enigmatic. Atât vă pot spune. Întâlnirea noastră a
durat doar câteva minute, timp în care eu, de emoție, nu am scos nici un cuvânt, la fel ca și
prietenii mei.
- Ține minte ce-ți voi spune, tinere, rosti apăsat profesorul, fluturându-și degetul arătător.
Ceea ce mi-ai povestit ține de domeniul fanteziei. Puțini te vor crede. Fii sigur că mulți te vor lua în
râs. Așa că ai face bine să dai totul uitării.

88
 - Voi încerca, domnule profesor, dar să știți că nu-mi va fi ușor s-o fac. O astfel de
experientă nu poate fi lesne dată uitării, zise Liviu. Cred că imaginea acelei zâne mă va urmări o
viață întreagă.
- Te înțeleg, zise, pe un ton prietenos, profesorul. Oricum, spre binele tău, nu mai povesti
despre cele întâmplate.
Apoi, după o pauză, adăugă:
- Ești liber să pleci, dar mai întâi aș vrea să-ți amintesc cuvintele fabulistului grec Esop, care
spunea că limba este organul adevărului și al rațiunii, dar și muma gâlcevii, organul greșelilor și al
calomniei. Să nu uiți acest lucru niciodată.
Aruncând o privire piezișă profesorului Lucian, Liviu se ridică în picioare. Oftă cu tristețe
și, luându-și rămas bun, ieși.

***

Stăpânindu-și cu greu furia și spaima, dar și durerea, vrăjitorul Kirrin părăsi palatul regelui
Kentigern. Mergând gârbovit, de parcă ar fi purtat pe umeri o grea povară și ținându-se cu
amândouă mâinile de șale, se îndreptă spre pădure. Din când în când se oprea locului, se răsucea
spre porțile palatului și bolborosea ceva nedeslușit, rotind privirea furioasă în jur. Apoi ofta din
greu și, scăpărând cu ochii de mânie, își continua drumul. Afundându-se tot mai mult în pădurea
bătrână, se opri lângă bordeiul vrăjitoarei Marvina. Bătu nerăbdător cu pumnul în ușa din
scânduri groase și răcni, de se cutremură pădurea.
-Deschide, cotoroanțo! Deschide, am zis! N-auzi?
Cu un scârțâit strident de balamale ruginite, ușa bordeiului se deschise și în prag apăru
Marvina. Îmbrăcată într-o fustă încrețită și lungă până la călcâie, părea și mai bondoacă. Uitându-
se cu ochii bulbucați de spaimă spre vrăjitorul dezlânțuit, îngăimă:
- Kkkirrrin, de ce răcnești așa? S-a întâmplat ceva?
Îmbrâncind-o violent și apoi făcând un gest cu mâna dreaptă, de parcă ar fi vrut s-o
lovească, Kirrin urlă:
- Mișcă-ți fundul cel gros mai repede, cotoroanțo! De ce stai în fața mea ca o stană de
piatră? Grăbește-te, că de nu...!
- Ccce, ce vrei de la mine, Kirrin? Ți-am preparat otrava cea mai puternică, bodogănea
Marvina, străduindu-se să-și țină echilibrul.
- Nu am venit după otravă! răcni vrăjitorul. Îmi trebuie un leac! Auzi? Un leac! Nu vreau
otravă.
Mișcându-se cu pași împleticiți și capul înfundat între umeri de frică, Marvina întrebă în
șoaptă, uitându-se cu ochii plini de spaimă spre rafturile cu tincturi și alifii:
- Ce, ce fel de leac?
- Ce fel de leac, mă întrebi? Nu vezi că de durere nu mă pot îndrepta de șale? Ești poate
oarbă? Sau creierul tău de găină buimacă nu este în stare să înțeleagă un lucru atât de simplu? Dă-
mi mai repede leacul, toanto! strigă vrăjitorul, târându-și cu greu picioarele spre patul de lângă
sobă.
Scoțind un geamăt gâtuit, se așeză cu greu pe patul vrăjitoarei. Apoi își sprijini coatele pe
genunchii slăbănogi și-și strânse tâmplele în palme.
Marvina respiră ușurată. Aproape în fugă, se rostogoli spre peretele din fundul bordeiului,
unde, pe rafturi din scânduri înnegrite de timp și umezeală, erau așezate zeci de borcane și ulcele.
Ridicându-se în vârful degetelor, luă de pe ultimul raft o ulcică burduhănoasă. O șterse cu o cârpă

89
și se îndreptă, pășind legănat, spre masa din mijlocul încăperii. Văzând-o mergând legănat ca o
rață, Kirrin izbucni în hohote isterice de râs. Marvina îl străfulgeră cu o privire speriată, în timp ce
pe chip i se așeza umbra obidei.
- Uite la el, ticălosul, își zise în minte, întorcând iute privirea spre ulcica pe care o ținea
strâns cu amândouă mâinile. Vine în casa mea și îmi dă ordine, de parcă eu aș fi servitoarea lui.
Mai îndrăznește să-și râdă de mine. Îmi vine să-i dau, în loc de leac, otravă.
Apoi, oftând amărâtă, așeză cu grijă ulcica pe masă. Rămase un timp înțepenită, cu ochii
pironiți pe ulcica cu alifie.
Văzând-o stând nemișcată lângă masă, Kirrin simți cum se sufocă. Respirând din greu și
cu ochii scăpărând de ciudă, se întunecă la față de răutate.
- Mișcă-ți mai iute fundul, zgripțuroaico! șuieră gâtuit, împrăștiind în jur stropi de salivă. Șă
ai grijă, leacul să fie bun. De nu-mi va lua imediat durerea, să știi că te strivesc ca pe o ploșniță
puturoasă.
Auzind vocea furioasă a vrăjitorului, Marvina tresări și scoase un țipăt sugrumat. Cu mâini
tremurânde și fața crispată de spaimă, luă ulcica și se apropie, rostogolindu-se ca o gogoașă, de
vrăjitor. Întinzându-i ulcica, bolborosi cu voce scăzută:
- Uuiite leacul, puternice Kirrin. E cel mai bun, din câte leacuri am. Sper să-ți ajute, să-ți ia
durerea cât mai repede.
Și, uitându-se spre vrăjitor cu coada ochiului, adăugă aproape în șoaptă, străduindu-se să-
și ascundă spaima și ura:
- Să știi însă că eu nu sunt atotputernică. Nu pot să-ți dau asigurări că leacul meu îți va lua
imediat durerea. S-ar putea să…
- S-ar putea săăă? răcni Kirrin, cu ochii scăpărând de supărare. Ce vrei să zici, cotoroanțo?
Vorbește? Unsoarea ta nu-mi va lua durerea?
Îngrozită de spaimă, Marvina se făcu verde la față. Picioarele i se înmuiară și încet-încet se
prăbuși pe fund, scăpând din mâini ulcica. Se uita la vrăjitor pierdută, cu gura larg deschisă și fața
încremenită.
- De ce te holbezi la mine ca o smintită? Noroc de tine că ulcica cu alifie nu s-a spart, scrâșni
furios din dinți Kirrin, urmărind cu privirea ulcica care se rostogolea pe podeaua acoperită cu paie.
Mare noroc ai, cotoroanțo. De se spărgea ulcica, te nenoroceam. Auzi? Ridică-te odată și adă-mi
leacul cela blestemat.
Scoțind un geamăt înfundat, vrăjitoarea Marvina se târî de-a bușilea spre ulcica care se
oprise lângă piciorul din lemn al patului. O apucă cu mâinile tremurânde și se ridică cu greu în
picioare.
- Uite llleacul, puternice Kirrin, mormăi, cu barbia tremurând de spaimă, întinzându-i
vrăjitorului ulcica.
Kirrin îi aruncă o privire ucigătoare și zise în batjocură:
- Uite ulcica, uite leacul… Ce crezi că pot să fac eu cu ulcica ta? Răspunde-mi, zgripțuroaică
nătângă, ce te holbezi ca o smintită?
- Pppăi, bolborosi gâtuit Marvina, înghițind în sec. Să-ți ungi șalele.
Kirrin sări în sus. O durere ascuțită îl făcu însă să se prăbușească pe pat. Scoase un geamăt
sfâșietor și prelung, apucându-se cu mâinile de șale.
- Nu vezi, cotoroanțo, că nu mă pot ține pe picioare de durere? Cum îți imaginezi că aș putea
să-mi ung eu singur șalele cu alifia ta puturoasă? mârâi, ca o fiară rănită, vrăjitorul, scăpărând cu
ochii injectați de răutate.
Marvina scoase un suspin înăbușit și zise:

90
 - Aș putea eu să te ajut, dacă-mi dai voie...
- Lasă naibii fandoseala, zgripțuroaico, și apucă-te mai repede de treabă, șuieră printre
dinți Kirrin și se întinse gemând pe burtă.
Cu mâinile tremurânde de frică, Marvina luă din ulcică puțină alifie și unse, masând ușor,
șalele vrăjitorului. Apoi luă din firida de lângă pat o bucată de pânză de culoare gri și-i acoperi
spinarea. Îl înveli cu o blană de oaie și mormăi înfundat:
- Trebuie să stai culcat până la amează.
Aruncâdu-i vrăjitoarei o privire piezișă și plină de încrâncenare, Kirrin zise și voce mai
potolită:
- Până la amează, zici? Așa să fie, că de nu… vai și amar de pielea ta unsuroasă. Dacă până la
amează nu-mi trece durerea, mă vei pomeni câte zile ți-au mai rămas să spurci acest pământ,
cotoroanțo!
Marvina oftă din nou. Lăsând încet capul în jos, își sprijini fălcile ca de buldog pe sânii
neobișnuit de mari, bolborosind în șoaptă:
- Nu am puteri miraculoase. Sunt doar o biată doftoroaie. Nu pot face minuni.
- Piei din ochii mei! se răsti vrăjitorul, scuipând înfuriat. Și să ai grijă. Când mă voi trezi, să
fie prânzul gata. Să-mi frigi un șoldan gras. Să fie neapărat rumen.
Marvina se clătină pe picioare, rezemându-se de perete să nu cadă. O spaimă de nedescris i
se întipări pe chip. Ochii i se umplură de lacrimi și colțurile gurii i se lăsară în jos, de parcă era
gata să înceapă a plânge în hohote. Se grăbi să-și șteargă lacrimile cu dosul palmei, și scânci abia
deslușit:
- Un șoldan rumen și gras? De unde aș putea să-l iau? Eu n-am vânat în viața mea nici un
gândac. De unde să-ți iau șoldanul? Și încă să fie gras.
- Ia-l din torba mea, nătângo, vorbi mai potolit Kirrin. Și acum lasă-mă să dorm un pic.
Caută să nu prea faci zgomot, că... știi tu ce te așteaptă.
Călcând pe vârful degetelor, Marvina se apropie de torba vrăjitorului. Scotoci un timp prin
torbă și scoase de acolo un șoldan cu blană roșcată. Apoi ieși afară să-l jupoaie.

***

Vrăjitorul Kirrin se trezi din somn când soarele începuse să încline spre asfințit. Negura se
ridicase și cerul strălucea de un albastru dens. Un vântișor răcoros răvășea încet frunzele
bătrânului stejar, care foșneau monoton, de parcă ar fi cântat un cântec de leagăn. Se răsuci încet
pe spate. Își simți mâna dreaptă înțepenită, însă în șale durerea se mai potolise. Cu o mișcare
domoală, se ridică din pat. În semiîntunericul blând, ce învăluia bordeiul vrăjitoarei, domnea o
liniște de gheață. Încruntându-și amenințător sprâncenele stufoase, roti privirea în jur. Marvina
dispăruse, doar un miros de carne friptă plutea prin încăperea scundă, gâdilindu-i plăcut nările.
Întinzându-și lateral mâinile slăbănoage, căscă, arătându-și colții îngălbeniți de ani. Apoi se înclină
de câteva ori din șale și porni, târându-și caraghios picioarele strâmbe, spre masă. Ajuns în dreptul
străchinii pline vârf cu carne rumenită, își linse buzele subțiri și, așezându-se pe scaunul din lemn
neșlefuit, strigă:
- Marvina, cotoroanțo, ai uitat să-mi pui pe masă pâine!
Ca o umbră rotundă, apăru de nicăieri Marvina, ținând în mâna durdulie un călcâi enorm de
pâine neagră. Puse atent pe masă pâinea și întrebă cu voce înceată:
- Te simți mai bine, Kirrin? Leacul meu te-a ajutat?
Vrăjitorul îi aruncă o privire batjocoritoare.

91
 - M-a ajutat, m-a ajutat, deși așteptam mai mult de la doftoria ta. Mai simt un junghi în șale.
După ce voi înfuleca friptura, să mă mai ungi cu alifia ceea puturoasă.
Cu un tremur ușor în voce, Marvina zise:
- Așa voi face, puternice Kirrin.
- Așa să faci, rosti apăsat vrăjitorul, clefăind zgomotos. Așa să faci, că de nu- îți voi întinde
pielea pe băț.
După ce a înfulecat toată friptura, își șterse gura cu dosul palmei, scoase un râgâit
răsunător, se ridică de la masă și se îndreptă spre pat. Aruncă jos blana și se întinse pe burtă,
dezgolindu-și șalele.
- Hai, cotoroanțo, vino de-mi unge șalele cu alifia ta, mormăi, scoțind un râgâit și mai
dezgustător.
Marvina se rostogoli ca o gogoașă spre rafturile cu tincturi și alifii. Luă în grabă ulcica și se
apropie de pat. După ce unse șalele vrăjitorului, aruncă peste el blana de oaie și ieși puscă din
bordei, fără să spună un cuvânt. Se așeză pe piatra de lângă stejar, bodogănind furioasă:
- Ticălosule. Îți găsesc eu, în cele din urmă, ac de cojoc. Să-mi faci tu una ca asta? Să mă
insulți în propria mea casă, după ce ți-am preparat otrava? Crezi că nu știu cui îi era destinată? Mă
crezi o proastă? Ai uitat că și eu sunt o vrăjitoare. Să știu că mor, dar regele Kentigern va afla ce
viperă a încălzit la săn. Să vezi ce satisfacție voi avea, când te voi vedea spânzurat de un copac, iar
corbii îți vor scoate ochii. Să mă alungi, ticălosule, din propria mea casă?
Deși simțea că se sufocă de mânie, rămase nemișcată pe piatră, până când soarele începuse
să se rostogolească alene după orizont. O răcoare înmiresmată plutea printre copaci, aducând cu
ea amurgul. Când ziua se îngâna cu noaptea, din bordei ieși vrăjitorul Kirrin. Se întinse alene și
căsă de-i trosniră fălcile. Apoi roti privirea de fiară răpitoare în jur. Dând cu ochii de Marvina, care
ședea înțepenită ca o mogâldeață pe piatra de lângă stejar, izbucni în râs.
Marvina tresări și, de spaimă, lunecă jos de pe piatră.
- De ce șezi ca o momâie pe piatră? Intră în bârlogul tău urât mirositor. Eu plec, zise Kirrin,
privind-o cu dispreț.
Făcând câțiva pași spre inima pădurii, vrăjitorul se opri brusc. Se răsuci pe călcâie și,
ridicând degetul arătător în sus, exclamă cu voce amenințătoare:
Da, să nu uit, cotoroanțo! Dacă-mi revin durerile, dragonii focului te vor strivi ca pe-o
năpârcă. E clar?
Frământând nervoasă cu picioarele pământul, Marvina îngăimă:
-Ccclar, ccclar, puternice Kirrin. Însă te rog să înțelegi că eu nu sunt decât o biată
doftoroaie. Nu dețin puteri atât de mari, încât să pot face minuni.
Străfulgerând-o cu o privire plină de dispreț și ură, Kirrin șuieră prelung. De nicăieri se
înfățișă înaintea lui un uriaș dragon, care scotea foc și rotocoale de fum negru, înecăcios pe nări și
gură. Vrăjitorul încălecă dragonul focului, care se desprinse greoi de pământ și se înălță, cu o
viteză uimitoare, spre stelele care se aprindeau rând-pe-rând, licărind în nemărginirea tot mai
întunecată a înserării. Marvina scuipă înfuriată și intră în bordei, trântind cu putere ușa.

***

Se înnoptase de-a binelea cănd dragonul de foc ateriză pe fundul unei prăpastii adânci.
Încongurată din cinci părți de stânci abrupte, acoperite cu vegetație abundentă, prăpastia era
numită de către locuitorii celei mai mari insule din arhipelagul cețurilor dese poarta obscurității.
Puțini se încumetau să se apropie de locul cela blestemat, iar temerarii care, atrași de focul ce

92
pâlpâia în fiecare noapte pe fundul prăpastiei, îndrăzneau să coboare până jos, dispăreau fără de
urmă. În timpul zilei, gura căscată a prăpastiei negrea înspăimântător pe fundalul verdelui aprins
al pădurii, chiar și în zilele cu soare, iar noaptea- flăcări subțiri și roșii tremurau ritmic, de parcă s-
ar fi prins în horă. Kirrin coborî de pe spatele dragonului și-i zise:
- Mergi de vânează, bestie, dar să ai grijă. Când vei auzi șuieratul meu, să te prezinți
imediat.
Dragonul scoase un mârâit supărat. Clăbuci de fum ieșiră rotocoale din nările lui, iar ochii îi
scăpărară ca două fulgere. Bătând zgomotos din aripile acoperite cu piele neagră, dragonul se
desprinse de pământ și, asemenui unei săgeți de foc, zbură prin tunelul vertical al prăpastiei și se
pierdu în întunericul profund al nopții. Kirrin se îndreptă din șale, își scutură energic umerii, tuși
în pumn de câteva ori, dregându-și glasul, și se apropie de poartă. Întinse mâinile înainte, cu
degetele încovoiate ca niște gheare, și rosti fârnâit:
- O, stăpân al tenebrelor, rege al întunericului și protector al relelor! Servitorul tău devotat,
vrăjitorul Kirrin, bate umil la poarta împărăției tale și roagă să fie primit.
- Cine îndrăznește să ceară permisiunea să intre pe Tărâmul tenebrelor? bubui ca un tunet,
din spatele porții negre, o voce metalică.
- Kirrin, servitorul fidel al întunecimii sale, se grăbi să răspundă vrăjitorul, încovoindu-și cu
umilință spinarea.
- Kirrin? urlă aceeaș voce.
- Kirrin, Kirrin, răspunse vrăjitorul.
Poarta se deschise c-un scârțiit ascuțit și o căldură aproape insuportabilă năvăli afară.
Parcă lovit de un vânt năpraznic, Kirrin făcu câțiva pași îndărăt.
- Intră, tună vocea.
Pășind lateral ca un motan speriat, care vrea să-și îngrozească dușmanul, Kirrin trecu prin
poarta întredeschisă și înaintă câțiva pași pe Tărâmul tenebrelor. În față îi apăru o creatură uriașă,
cu ochi bulbucați, fosforescenți și aripi negre. În stânga și în dreapta creaturii își arătau colții
ascuțiți ca niște pumnale patru cerberi. Creatura îl măsură din cap până-n picioare cu o privire
bănuitoare, fără să scoată nici un sunet. Tremurând ca varga, Kirin se făcu mic de tot. Încovoiat din
spate și uitându-se pe sub sprâncenele stufoase, privi cu teamă în jur.
Un spațiu fără de sfârșit, peste care se prăbușea o boltă întunecată care, din când în când,
era despicată în două de fulgere ce luminau, pentru câteva clipe, întunericul beznă, se întindea în
fața lui. Ici-colo se zăreau niște tufari încolăciți ca niște șerpi uriași, spinii cărora sclipeau metalic
de fiecare dată, când fulgerele luminau împrejurimea. Băltoace clocotinde aruncau în aer rotocoale
de fum și stropi de mâzgă înfierbântată. Căzând pe pământ, mâzga se răcorea, dând naștere unor
pereți groși, asemănători cuiburilor de termite. În depărtare se întrezărea un râu tumultuos, ale
cărui valuri negre purtau spre abisul morții ura, disperarea și durerea. Din când în când bulboane
de foc izbucneau la suprafața apei, ridicând din adâncurile fără de margini ale genunii chipuri
crispate de suferință. Gemete prelungi, suspine și bocete străbăteau aerul tenebros, înălțându-se
într-un cor al urii și durerii spre bolta întunecată. Apoi chipurile dispăreau, înghițite de apa
neagră, și în jur se instala pentru un timp o liniște înfiorătoare. O liniște de mormânt, care făcea să
înghețe și sângele în vine. Apoi din nou se auzea bolborosit de valuri și gemete prelungi. Și iarăși
aerul înțepenea într-o durută tăcere.
- Urmează-mă, răsună, ca o bubuitură cumplită, vocea creaturii.
Tropăind cu copitele de se cutremura pământul, monstrul porni spre o construcție lățită,
caraghioasă, sumbră, conturul căreia se întrezărea pe fundalul rotocoalelor de fum negru, ce
învăluiau tărâmul.

93
 - Va trebui să-ți plătești intrarea pe tărâmul nostru, jigodie însuflețită! răcni creatura,
arătându-și colții ca de fiară.
Căldura era aproape insuportabilă. Transpirat și îmbujorat la față, Kirrin mergea în urma
monstrului, gâfâind zgomotos și aruncând priviri înfricoșate când în stânga, când în dreapta. Zeci
de ochi fosforescenți îi urmăreau de după bolovanii ce semănau mai curând cu niște bucăți
enorme de metal înfierbântat, din care ies fără încetare aburi. Ici-colo se zăreau băltoace cu apă
tulbure și urât mirositoare, care forfotea, aruncând în aer stropi mășcați și grei. Nori de fum se
încolăceau deasupra capului, mișcându-se agale spre un lanț de stânci, pe lângă care șerpuia o apă
neagră, clocotingă, ce împrăștia în jur aburi plumburii.
Ștergându-și fruntea plină de sudoare rece cu dosul palmei tremurânde, vrăjitorul cu greu
reușea să țină pasul cu hâdoasa creatură, împiedicându-se într-una de bolovanii împrăștiați
pretutindeni. În cele din urmă au ajuns în fața unei clădiri caraghioase, din unicul geam al căreia se
ițea un monstru înfricoșător. Cu cap de liliac-vampir și coarne încovoiate, monstrul rânjea o gură
plină de dinți negri, ascuțiți, dispuși în trei rânduri, ce licăreau metalic de fiecate dată când
fulgerele luminau bezna.
- Ești gata să dai ce ai mai scump stăpânului tenebrelor în schimbul permisului de a călca pe
tărâmul morții, muritorule? urlă monstrul cu voce ce aducea a sunet asurzitor de sirenă, rânjind
amenințător.
Kirrin clipi speriat din gene și bălmăji, clătinând fără încetare din cap:
- Ce, ce, ce am mai scump? Da, da, ce am mai scump, dar nu acum. Am venit să-i aduc
stăpânului beznei o știre importantă, pe care o așteaptă. Și, ca să-mi fie eliberat permisul, i-am
adus nestemate și aur, pe care le-am furat din haznaua regeleui Kentigern.
Monstrul izbucni în hohote de râs.
- Aur și nestemate, zici? Pe care le-ai furat de la regele Kentigern? răcni, în timp ce ochii îi
scăpărau de indignare. Nu știai că stăpânul tenebrelor împinge muritorii spre păcate,
ademenindu-i cu aur și nestemate, mizerabile? Tu? Să-i dai stăpânului ceea ce el aruncă
oamenilor, învrăjbindu-i și făcându-i să-și sfarme tidvele?
Kirrin zâmbi slugarnic și ridică din umeri.
- Fie, treci, muritorule, și lasă aurul pe prag, răcni făptura, deschizând larg ușa.
Kirrin și creatura intrară în încăpere și traversară un coridor lung, sumbru, care părea că
nu se mai sfârșește. În cele din urmă ieșiră pe o pajiște cu iarbă scundă, deasă, de culoare roșie.
Călcând pe iarbă, Kirrin simți deodată înțepături violente în tălpile de la picioare. Scoase un jeamăt
surd și lăsă privirea în jos. Nu era iarbă obișnuită. Cu spinii ei ascuțiți străpungea talpa încălțărilor,
înțepând dureros picioarele.
- Vai mie, scânci înăbușit vrăjitorul, ce durere îngrozitoarre.
- Pășește înainte, vrăjitorule, nu scânci ca o babă. Spinii te curăță de milă, jale și bunătate,
deși cred că cel de sus nu prea te-a înzestrat cu aceste calități ciudate. Imediat ce vom ieși de pe
pajiște, durerile se vor calma, răcni creatura, continuând să meargă cu pași mășcați și grei spre un
drumeag ce se întrezărea în fața lor, pierzându-se în întuneric.
După vreo 20 de minute de chinuri, pășiră, în cele din urmă, pe un drumeag pavat cu oase și
mărginit de niște tufari cu țepi lungi și ascuțiți, ce-și încolăceau într-una crengile, ca niște șerpi. În
semiîntunericul luminat din când în când de fulgere ce spintecau aerul tenebros, niște creaturi
hâdoase se întrezăreau printre crengile întrețesute. Un soi de hiene cu trei capete încununate de
șerpi ce sâsâiau înfricoșător, și ochi arzând ca focul, care-i urmau pofticioși, fără să-i scape din
priviri. Deși tremura de frică, Kirin răsuflă ușurat.
- În sfârșit, își zise în sine, voi merge pe un drum adevărat.

94
 Apoi roti privirea speriată în jur.
- Aoleeeu, ce mizerie îngrozitoare domnește în împărăția tenebrelor. De ce oare stăpânul
meu nu cere sclavilor să facă puțină ordine? Dacă aș fi eu stăpân, aș face ordine într-o clipită.
Speriat de propriul lui gând, vrăjitorul scutură nervos din cap și tuși înfundat, ducându-și
palma la frunte, de parcă ar fi încercat să alunge gândul buclucaș. În cele din urmă, ajunseră la
poalele unui lanț de munți scunzi și golași. Pe vârful retezat al celei mai înalte stânci se înălța o
construcție din piatră neagră, pe cât de uriașă, pe atât de înfiorătoare. Zeci de turnuri cu geamuri
lungi, zăbrelite, străluceau în lumina flăcărilor care răbufneau din vârfurile despicate ale munților.
Spre palat ducea un drum abrupt și negru, format de lava răcită. Ajuns la capătul puterilor, Kirrin
abia de-și mai târa picioarele, chinuindu-se să nu rămână mult în urma creaturii. Simțea că se
sufocă, iar trupul îi era scuturat de frisoane, de parcă ar fi avut febră.
Trecură rând pe rând peste cinci poduri, care se încovoiau greoaie peste niște torente cu
lavă clocotindă, ce izvora din adâncuri înfierbântate cu-n vuiet cumplit. Mai merseră pe panta
abruptă și văluroasă câteva sute de metri și aerul se răcori puțin. O adiere proaspătă de vânt
zvântă fruntea înfierbântată a vrăjitorului. Kirrin simți o ușurare. Frisoanele se mai calmară, iar
durerea ascuțită din șale, care apăru odată cu urcușul, se mai potoli. Răsuflă ușurat și grăbi puțin
pasul. Când au ajuns la porțile palatului, un fior rece îi trecu prin tot corpul, de parcă ar fi avut o
presimțire rea. Ridică privirea în sus. Dansul sinistru al limbilor de foc, ce răbufneau din vârfurile
abrupte ale munților, îi provocă o amețeală bruscă. Ca să-și mențină echilibrul, se agăță de mâna
păroasă a creaturii. Creatura se opri brusc. Se răsuci spre vrăjitor și îl fixă cu o privire
încrâncenată. Kirrin își retrase în grabă mâna. Cu o mină de vulpoi viclean, bolborosi, ridicând din
umeri și zâmbind mieros:
- Rog domnia ta să nu se supere. Am avut și eu așa, o mică amețeală și, fără să-mi dau
seama, te-am apucat de mână.
Creatura mârâi supărată. Apoi bătu cu pumnul în poarta de metal și urlă:
- Sunt eu, păzitorul principal al porților tărâmului. Îl însoțesc pe vrăjitorul Kirrin de pe
meleagurile cețurilor dese, care dorește să vorbească cu stăpânul nostru.
De după poarta înaltă se auziră șoapte. Apoi o voce scârțâită zise:
- Te salut, custode principal. Îți voi deschide poarta imediat ce-l voi anunța pe dregător.
Urmară alte șoapte, apoi se auziră pași greoi, care se îndepărtau. După vreo 10 minute,
poarta se deschise.
- Să intre vrăjitorul de pe Tărâmul cețurilor dese, răsună, ca un bubuit de tunet, o voce
grosolană.
Împleticindu-și piciorele, Kirin trecu prin poarta întredeschisă și se opri în fața unei namile
cu ochi care ardeau ca doi cărbuni încinși. O creatură fioroasă, cu coarne răsucite ca de berbec și
blană roșie. Avea nasul ca un rât de porc și buzele cărnoase. Purta pe umeri o mantie din piele
neagră, garnisită la gât cu blană sură, iar în picioare avea un fel de încălțări caraghioase, cu
vârfurile ridicate în sus. Creatura întinse degetul arătător, cu unghie lungă și ascuțită ca vârful
unui pumnal, spre vrăjitorul care se făcuse mic de tot și se uita la el cu venerație și groază.
- Tu ești vrăjitorul care cere să vorbească cu întunecimea sa, stăpânul tenebrelor? întrebă
momâia cu glas poruncitor.
Kirin scutură energic din cap, în timp ce fața-i exprima supunere și devotament.
- Așa este, cum zice domnia ta, puternice dregător, îngăimă, cu voce tremurândă, vrăjitorul,
schițând un zâmbet lingușitor.
- Șiii, ce vești i-aduci stăpânului meu? Ai grijă, dacă ai venit doar să-i torni gogoși, te-
așteaptă o pedeapsă exemplară, dejecție umană, urlă dregătorul, privindu-l cu dispreț.

95
 - Nu, nu, nu, se grăbi să zică vrăjitorul, uitându-se cu spaimă în ochii dregătorului și
clătinând fără încetare din cap. N-aș îndrăzni nicicând să-i răpesc timpul prețios întunecimii sale
cu vești neînsemnate. Veștile pe care i le aduc sunt foarte importante.
Ochii dregătorului scânteiară amenințător. Aruncându-i vrăjitorului o privire plină de
suspiciune, rămase nemișcat câteva clipe, apoi, făcându-i semn cu mâna să-l urmeze, porni spre
intrarea în palat, fără să spună un cuvânt. După ce au traversat în tăcere un număr nesfârșit de
săli întunecoase, scufundate într-o ceață ce împrăștia din când în când scântei roșii ca focul,
intrară într-o sală luminată abundent de torțe ce trosneau strident, asemeni lemnelor uscate dintr-
un șemineu. Răsturnat într-un tron cu spetează înaltă, susținută de suliți în care erau înfipte cranii
de om, stăpânul tenebrelor părea că doarme. Era o namilă uriașă, cu fruntea bombată. O frumusețe
de corn răsucit spre spate și negru ca tăciunele trona între două urechi ascuțite și lungi ca de
măgar. O coamă roșie ca focul venea să înfrumusețeze două fălci enorme, care se sprijineau
caraghios pe umerii înguști. Cu brațele subțiri și burta ca un butoi de mare, stăpânul tenebrelor
torcea zgomotos, ca un motan sătul și leneș, ținând în mâna dreaptă un sceptru cu un craniu din
aur în vârf. Lângă tron stăteau înțepeniți doi monștri. Cel din dreapta avea înfățișarea unei mumii
negre, înspăimântătoare, înfășurată în mantie lungă, mai neagră decât bezna, iar în mână ținea o
coasă, tăișul căreia sclipea amenințător. Cel din stânga- până la jumătate avea înfățișarea unui
tânăr chipeș, cu plete argintii și ochi mari, languroși. De la jumătate în jos avea o coadă enormă de
scorpion, cu solzi metalici, care sfârșea cu un vârf ascuțit ca un pumnal.
- O fi fiind moartea și păcatul, își zise în sine vrăjitorul, cutremurându-se de spaimă.
Apoi întoarse timid capul spre dregător și se uită la el cu o privire umilă și întrebătoare.
- Întunecimea sa meditează, zise cu voce înfundată dregătorul și, făcând stânga împrejur, se
îndreptă aproape în fugă spre ușă.
- Și eu, eu ce fac? scânci speriat vrăjitorul.
- Așteaptă în tăcere, suieră scurt printre dinți dregătorul și ieși din sală.
Kirrin rămase înțepenit ca o statuie în fața tronului, cu ochii pironiți pe chipul stăpânului
tenebrelor, care nu da nici un semn că este treaz. Din când în când întorcea privirea îngrozită spre
cei doi monștri, care-l urmăreau cu ochi reci și pofticioși. Trecu o oră, care-i păru vrăjitorului o
veșnicie, și monstrul întredeschise ochii. Clipi de câteva ori din genele roșcate, își scărpină cu
ghearele burta enormă și se cufundă din nou în somn. Mai trecură vreo 20 de minute de grea
așteptare. Stăpânul tenebrelor căscă zgomotos, ridicând lent brațele în sus. Apoi deschise ochii
bulbucați, ce răspândeau în jur scântei și groază, și îl fixă pe vrăjitor cu o privire somnoroasă. Clipi
des din gene și scutură din cap. Fălcile i se mișcară asemeni fălcilor unui buldoc care se chinuie să
alunge o insectă sâcâitoare.
- Ce! răcni namila, aruncând din gură stropi de salivă și rotocoale de fum negru. Cine te-a
adus aici, Kirrin, nemernicule? De ce-ai venit să-mi tulburi gândurile? Nu știi că am probleme
importante de rezolvat?
Sunetul îngrozitoarei sale voci se difuză asemeni unui ecou al morții prin toate încăperile
palatului, zgâlțiindu-l din temelie. De frică, Kirrin se făcu mic de tot. Încovoindu-și până aproape
de pământ spinarea slăbănoagă, ridică privirea, plină de devotament și spaimă, spre stăpânul
tenebrelor și zise cu voce lingușitoare:
- Eu, întunecimea ta, am coborât pe Tărâmul binecuvântat al tenebrelor ca să-ți aduc o
veste importantă.
- O veste? Ce fel de veste? tună namila.
Kirrin se făcu palid la față.
- O veste nu prea bună, rosti, lăsând privirea îngrijorată în jos.

96
 - O veste nu prea bună, zici? S-o ascultăm, spuse, cu voce poruncitoare, stăpânul tenebrelor,
țintuindu-l cu privirea.
- Am urmat cu sfințenie instrucțiunile întunecimii tale, stăpân absolut al beznei și dătător
de moarte, și era cât pe ce să-l trimit pe regele Kentigern în împărăția ta, însă...
Kirrin tăcu brusc, vârându-și capul adânc între umeri.
- Însă, urlă namila, vorbește, îți poruncesc!
Kirrin oftă din greu și tuși de câteva ori în pumn, de parcă ceva l-ar fi împiedicat să
vorbească.
- Vorbește, am zis! urlă, cu voce poruncitoare, stăpânul tenebrelor, străfulgerându-l cu o
privire tăioasă. De ce taci, vrăjitorule? Ți-ai înghițit limba?
- Eu...eu...nu, nu mi-am înghițit limba, doar ... n-aș vrea să te supăr, întunecimea ta.
Stăpânul tenebrelor își mișcă nervos fundul, clătinându-și caraghios burta enormă.
- Nu vrei să mă superi? zberă, de se cutremură palatul. Mă superi dacă taci, neghiobule!
Vorbește, am zis! Cine te-a împiedicat să mi-l trimiți pe Kentigern? L-aș fi făcut mare dregător la
curte și slugă devotată.
Kirrin tuși din nou și se grăbi să zică, încruntându-și furios sprâncenele stufoase:
- O ființă invizibilă, care-și zicea mesagera zeiței lebădă. Ea m-a împiedicat. Și stăpânește o
magie care o depășește pe a mea. E foarte puternică, întunecimea ta. Eu sunt neputincios în fața ei.
Stăpânul tenebrelor se întunecă și mai mult la față. Cu gura întredeschisă de ură și uimire,
își pironi privirea furioasă pe fața crispată a vrăjitorului.
- Și zici că mesagera a fost trimisă de zeița lebădă să-l protejeze pe regele Kentigern?
- Așa este, întunecimea ta. Ți-o jur cu mâna pe inimă, zise vrăjitorul, ducându-și iute mâna
spre piept. Marvina mi-a preparat otrava cea mai bună și eram gata să i-o torn pe gât, însă puterea
nevăzută mi-a smuls cana din mână și a trântit-o pe podea, făcând-o țăndări. Pe mine m-a izbit de
peretele dormitorului, de am văzut stele verzi. Apoi m-a ridicat în aer și m-a trântit pe scări. Era
cât pe ce să-mi frângă șalele. Mi-a dat Marvina niște alifii, să-mi mai calmez durerile.
Sprijinindu-și falca în palma slăbănoagă, stăpânul tenebrelor căzu pe gânduri.
- O mesageră a zeiței lebădă... Poate să ridice un vrăjitor puternic în aer și să-l trântească de
perete. Nu, nu pot să cred, își zise în sine, încruntând caraghios sprâncenele roșcate. Să fie oare
zeița lebădă în persoană? Iscoadele mi-au spus că zeița a părăsit tărâmul și s-a retras în cea de-a
șaptea treaptă a cerului, unde-și au cetatea zeii. Dacă nu e zeița lebădă, cine o fi această mesajeră?
Să fie oare trimisă de către Creator. Dacă e mesagera Creatorului, lucrurile se complică rău de tot.
Netrebnicul de vrăjitor nu a reușit să mi-l trimită pe regele Kentigern. Credeam că va fi ușor să
pun mâna pe insula cea mare. Fiind stăpânul insulei, primeam, cu ajutorul vrăjitorului, pe Tărâmul
tenebrelor zeci de mii de suflete rătăcite, care m-ar fi slujit cu credință.
Stăpânul tenebrelor oftă supărat și, întorcând privirea furioasă spre vrăjitor, zise cu voce
apăsată:
- Ți-am oferit toată susținerea, ca să devii rege peste Tărâmul cețurilor dese, vrăjitor
netrebnic, tu însă m-ai dezamăgit profund. Întoarce-te în lumea ta. Du-te la palat și încearcă să
descoperi cine este mesagera misterioasă.
Vrăjitorul Kirrin se făcu palid la față. Înghițind în sec, bolborosi, întinzând mâinile înainte:
- Îndurare, întunecimea ta. Nu mă nenoroci.
- Ce vrei să zici, netrebnicule? se răsti stăpânul tenebrelor.
- Nu pot să mă întorc la palat, întunecimea ta. Mesagera m-a amenințat, zicându-mi: dacă
vei îndrăzni să mai calci pe la palat, te voi transforma într-o stană de piatră. Sunt sigur că are
puterea s-o facă. Și apoi, cred că druizii deja mișună în jurul regelui.

97
 - Cum îndrăznești să te împotrivești voinței mele? Piei din ochii mei, gâză însuflețită, și, fără
informația pe care ți-am cerut-o, să nu te întorci, urlă stăpânul tenebrelor, cu ochii ieșiți din orbite
de supărare.
Tremurând ca varga, Kirin se închină până la pământ. Cu privirea ațintită în podea și pași
mărunți, părăsi sala, mergând de-a îndărătelea.

***

Două zile și două nopți Selia a vegheat fără încetare la căpătâiul regelui. Regina-mamă nu
permitea nimănui să intre în dormitor. Doar ea intra în amurg, ducând o tavă cu mâncare. Punea
cu grijă tava pe măsuță și rămânea câteva clipe înțepenită, cu ochii ațintiți asupra regelui. Apoi îi
netezea cu gingășie obrazul palid, îl săruta pe frunte și zicea:
- Privește, mesagero, chipul regelui se înseninează. Paloarea feței se topește și somnul este
liniștit. Nu crezi că a venit timpul să se trezească?
- Răbdare, Maiestate, îi răspundea, de fiecare dată în șoaptă, Selia. Se apropie timpul când
se va trezi din somn.
În cea de-a treia zi, odată cu primii zori ai dimineții, regele Kentigern întredeschise ochii.
Dormitorul era scufundat într-un semiîntuneric blând. Din când în când câte o rază de soare
pătrundea prin geamul zăbrelit în încăpere și înainta rapid spre peretele din față, luminând, cu o
sclipire aurie, patul. Apoi se retrăgea la fel de repede și dormitorul se scufunda din nou în
semiîntuneric. În șemineu ardeau în flăcări leneșe lemne uscate, împrăștiind în jur scântei mari,
roșii și umbre luminoase dansau frenetic pe pereți. O căldură confortabilă se răspândise prin toată
încăperea. Regele căscă alene și, întinzându-și mușchii relaxați, șopti:
- Ce vis urât am mai avut. Și am o foame de lup.
Apoi, rdicându-se în capul oaselor, roti privirea în jur. Observând pe tava de pe măsuță o
felie mare de cozonac, întinse mâna. Nu pusese fărâmitură de pâine în gură de vreo 5 zile. Când
apucă cu mâna cozonacul, auzi o voce dulce de copilă, care-i zise:
- Nu te grăbi, rege Kentigern. Mai întâi trebuie să bei puțină apă. Apoi vei mânca și o bucată
de cozonac. Să știi însă că bucata nu va fi prea mare. Nu ai mâncat nimic mai bine de 5 zile.
La auzul vocii, Kentigern scăpă cozonacul din mână. Coborî de pe pat și, clătinându-se de
slăbiciune, făcu ocolul dormitorului, cercetând cu atenție fiecare ungheraș. Fu surprins când nu
găsi nici o suflare vie prin apropiere. Se așeză pe pat, cu picioarele slobozite în jos, și rămase
câteva clipe îngândurat, cu gura întredeschisă de nedumerire. Deodată sări de pe pat și vru să
cheme straja, forțându-se să strige. Simțea o uscăciune amară în gură și scoase doar un sâsâit
prelung:
- Sssttt...
Auzind sâsâitul ca de gânsac, regina Selia izbucni în hohote de râs. Kentigern tuși,
dregându-și vocea. Apoi își încruntă sprâncenele subțiri ca de fecioară, să pară supărat, și întrebă
cu voce răgușită:
- Cine ești? Cum îndrăznești să-mi râzi în față? Mie, regelui acestei țări! Și... unde te acunzi,
de nu te văd?
- Unde mă ascund? întrebă Selia, cu o scânteie jucăușă în voce. Nu mă ascund, mă aflu lângă
Maiestatea ta.
Kentigern roti nedumerit capul în jur, căutând-o insistent cu privirea pe cea care-i vorbise,
dar nu văzu pe nimeni. Convingându-se că-n dormitor era doar el, își încruntă iarăși sprâncenele și
se răsti, străduindu-se să pară mânios:

98
 - Ești lângă mine, zici? Te joci de-a v-ați ascunselea? Cum îndrăznești să-mi faci una ca asta?
Cu o mișcare ușoară a mâinii, regina Selia adună în pumn pelerina magică a întunericului,
apărând, ca prin minune, în fața regelui. Surprins de apariția misterioasă, Kentigern făcu câțiva
pași îndărăt și rămase încremenit, cu ochii larg deschiși de uimire. Avea în față o fecioară de o
frumusețe nepământeană, care purta în jurul gâtului un colier din diamante, cu un cristal ce
strălucea orbitor. I se păru un înger coborât din ceruri. Brusc îi reveniră în memorie cuvintele
reginei-mamă, care-i spunea că zeița lebădă și-a trimis mesagera să-l salveze de la moarte. Trecură
clipe bune până când regele își reveni din amorțire și zise, fără să-și ia privirea încântată de la
Selia:
- Ești mesagera zeiței lebădă? Cea care m-a salvat de la moarte?
Cu un zâmbet ștrengăresc pe buze, regina Selia dădu afirmativ din cap, săltând ușor
sprâncenele.
- Aș vrea să aflu cine îmi dorea moartea și cum ai reușit să mă salvezi? întrebă, cu voce
gravă, regele, clătinându-se ușor de slăbiciune.
Selia trase adânc aer în piept. Zâmbetul îi dispăru de pe buze și o umbră de neliniște și
tristețe i se așeză pe chip.
- Măria ta este slăbit de boală și foame. Mai întâi așază-te pe pat și gustă din cozonac. Când
îți vei recăpăta puterile, vom sta de vorbă, zise regina.
Regele Kentigern se așeză pe pat. Mâncă în grabă cozonacul, apoi bău o cană plină-vârf cu
lapte.
- Sunt gata să te ascult, străino, zise , arătându-i cu mâna spre jilțul de lângă pat.
Selia se așeză în jilț. Câteva clipe se uită la rege îngândurată, apoi vorbi:
- Maiestate, mai bine de un an ai fost sub puterea vrăjilor stăpânului tenebrelor, care-i ceru
lui Kirrin să-ți administreze zilnic, în cantități mici, otravă, promițându-i să-l facă stăpân peste
Tărâmul cețurilor dese. Cu doar două zile în urmă erai pe moarte. L-am împiedicat pe Kirrin să-ți
dea ultima doză, care te-ar fi trimis pentru vecie pe Tărâmul obscurității. Magia suveranului
Tărâmului tenebrelor te-a făcut să-ți neglijezi îndatoririle de rege. Poporul tău trăiește în frică și
sărăcie, fiind terorizat de vrăjitorii răi. Kirrin arde pădurile cu ajutorul dragonilor de foc, pe care-i
stăpânește. Acest vrăjitor perfid ți-a cerut să-i alungi de la curte pe druizii înțelepți, care vegheau,
în numele zeiței lebădă, asupra ta și a insulei. Acum, când epoca zeilor apune, iar pe pământ se
instalează epoca dragonilor și a vrăjitorilor, ai nevoie, ca de aer, de ajutorul și înțelepciunea
druizilor, care te vor proteja de uneltirile și vrăjile magilor răi. Trimite urgent servitorii să-i cheme
la palat. Zeița lebădă mi-a dat puterea să te salvez de la moarte și să desfac vrăjile stăpânului
tenebrelor. Acum ești liber, viața nu-ți este în primejdie, însă, fără protecția druizilor, poți deveni
pradă ușoară pentru cel ce stăpânește întunecimea și slugoii lui devotați.
Regele o asculta în tăcere, în timp ce în cuget îi încolțea un gând:
- E mai frumoasă decât zeița frumuseții. O vreau alături de mine pentru totdeauna. Ea este
cea pe care mi-aș dori s-o fac regină. Eu sunt regele acestei insule, și am puterea să i-o cer.
Citindu-i gândul, Selia zâmbi și spuse:
- În curând misiunea mea se va încheia. Voi părăsi Tărâmul cețurilor dese și mă voi înălța
spre cel de-al șaptelea cer, unde-și au cetatea zeii.
Zicând acestea, cu o mișcare lină a mâinii drepte, Selia își așeză pe umeri pelerina magică a
întunericului și dispăru.
- Stai, nu dispărea, îți ordon! Mă auzi? strigă indignat Kentigern.
- Tu nu ai dreptul și nici puterea să-mi ordoni, rege Kentigern, se auzi, îndepărtându-se,
vocea reginei Selia.

99
 - Te rog să mai rămâi! zise, de data aceasta cu voce rugătoare și domoală, regele Kentigern.
- Ne vom mai revedea, răspunse Selia. Poate chiar în această seară. Trimite servitorii să-l
cheme pe Myrddin.
Ieșind din dormitorul regelui, Selia rătăci vreo două ore prin nenumăratele săli ale
palatului, căutând cu înfrigurare ascunzișul unde regele depozita artefactele sacre. Palatul era
scufundat în semiîntuneric. Sălile erau pustii și servitorii încă nu se deșteptase. O liniște deplină, o
liniște suspectă, înșelătoare, plutea în aerul ce mirosea a mare și pădure. Doar straja înțepenită
lângă ușa dormitorului moțăia, spărgând tăcerea dimineții cu-n sforăit ușor. Obosită de atâta
căutare, Selia întră în sala mare a tronului. Se așeză pe treptele scării ce ducea spre platforma
circulară, unde se afla tronul regelui, și-și sprijini fruntea în palme.
- Vai mie, își zicea în sine, ce mă fac? Unde să caut piatra sacră?
Când era gata să cadă pradă disperării, își aminti de inelul pe care i-l dăduse zeul cerului
senin și al soarelui. Inelul cu spiritul razei de soare. Apropie mâna de față și privi îndelung inelul
cu soarele ce strălucea orbitor.
- Marele Zeu mi-a spus să ating soarele de pe inel când bezna mă va scufunda în disperare,
și spiritul razei de soare îmi va veni în ajutor, își zise abia șoptit regina, atingând cu degetul
arătător soarele încrustat pe inel. Sunt sigură că spiritul razei de soare mă poate ajuta să găsesc
ascunzișul, adăugă, clătinând ușor capul.
Se auzi un sunet, parcă venit din paradis. O melodie, ce adia a susur dulce de izvoare, a
foșnet de pădure înfrunzită și murmur de valuri, se împletea armonios cu vers duios și triluri de
privighetoare. Un evantai de raze se răspândi în sală, umplând-o cu o lumină ce licărea în scântei
multicolore. Apoi lumina deveni mai blândă și din inel ieși spiritul razei de soare. Fluturându-și
grațios aripioarele strălucitoare, făptura de lumină se apropie de fața reginei și murmură, de parcă
ar fi cântat o melodie lină:
- Ceea ce cauți, regină protectoare, nu se mai află în palatul regelui Kentigern.
- De unde știi că nu se află în palat? întrebă îngrijorată regina.
- Un spirit al razei de soare simte prezența pietrei sacre, care este o fărâmă din steaua-
mamă, dacă aceasta se află în apropiere.
- Vrei să zici că piatra sacră a fost ascunsă într-un loc îndepărtat? întrebă și mai îngrijorată
regina.
Fermecătoareă făptură se uită la Selia cu tristețe, apoi zise, scuturând căpușorul
luminescent:
- Nu este pe această insulă. Nu-i simt prezența. Și nu știu unde se află. Regele Kentigern însă
ar putea să știe. Tu ești ființă cu puteri magice și poți să-i citești gândurile ascunse. Încearcă să afli
de la el unde a ascuns piatra sacră.
Apoi spiritul razei de soare zbură de două ori în jurul capului reginei și se întoarse în inel,
lăsând-o tristă și îngândurată. Fu deșteptată din gânduri zbuciumate de pașii servitorilor care se
grăbeau la muncă. Palatul se trezea. Dimineața era senină și soarele se înălțase maiestos de după
linia de orizont, plouând cu raze aurii și calde peste pădure și palat. Încet-încet sălile palatului se
luminau. Pătrunzând prin ferestrele zăbrelite, razele lunecau neobosite pe pereții din marmură,
făcându-i să licărească în scântei aurii. Regina Selia se ridică de pe trepte și porni, pășind abătută,
spre scara ce urca la etajul doi, unde se afla dormitorul regelui Kentigern. Deschise încet ușa și
intră. Îl găsi pe rege în pat, întins pe spate, cu ochii larg deschiși, privind în gol. O tristețe durută,
amestecată cu încrâncenare, pusese stăpânire pe chipul lui. Selia se apropie, fără să fie auzită și
văzută, de patul regelui. Oprindu-se în fața patului, rămase nemișcată, uitându-se cu îngrijorare în
ochii lui.

100
 - Oare ce-o fi însemnând această încrâncenare? Încrâncenare și tristețe pe fața unui rege, își
zise în gând.
Apoi se concentră în sine și, adunându-și puterile magice, pătrunse cu ochii sufletului în
mintea zbuciumată a regelui.
- Unde a fost depozitată piatra sacră, rege Kentigern? Unde se află ascunzișul? șopti în sine,
fixându-l cu privirea.
Cu voința dominată de puterea magică a reginei Selia, Kentigern, deși își dădea seama că
divulgă o taină știută doar de el și vrăjitorul Kirrin, șopti:
- Piatra sacră? Piatra sacră a fost depozitată în camera secretă, unde se păstrează toate
artefactele sacre.
- Unde se află camera secretă? continua să-l ispitească Selia.
Regele Kentigern își încruntă nervos sprâncenele, de parcă l-ar fi supărat întrebarea care-i
răsuna fără încetare în minte. Scutură din cap și bolborosi ceva nedeslușit, apoi tăcu, cu fața
înțepenită.
- Unde se află camera secretă? insista Selia.
Deși se străduia din răsputeri să nu divulge taina, strângându-și pumnii și încleștându-și
dinții, în gând se auzi răspunzând cu voce stinsă:
- Camera secretă? Ușa camerei secrete se află după blana de urs, atârnată pe peretele din
spatele tronului.
Între timp, în dormitor intră regina-mamă. Călcând pe vârful degetelor, se apropie de pat și
se înclină spre fiul său. Cu fața înțepenită și gura încleștată, regele Kentigern privea țintă spre
tavan.
- Măria ta, Kentigern, fiule, m-auzi? șopti regina-mamă.
Cu ochii larg deschiși și privirea rătăcită, Kentigern părea plecat în altă lume. Speriată,
regina-mamă îl zgâlțâi ușor, șoptind:
- Kentigern, fiule, ce ți se întâmplă?
Regele tresări, clipind uimit din gene. Apoi se ridică în capul oaselor și, aruncându-i o
privire nedumerită, întrebă:
- S-a întâmplat ceva? De ce mă zgâlțâi?
Regina-mamă se lăsă în genunchi în fața lui. Îmbrățișându-l, izbucni în hohote de plâns.
- Ți-ai revenit, murmura printre lacrimi. Te-ai trezit din somnul greu al morții. Ai revenit
printre cei vii. Slavă zeiței lebădă și mesagerei! Ele te-au salvat din ghearele stăpânului tenebrelor
și a slugii lui devotate- vrăjitorul Kirrin.
- Maiestate, zise Kentigern, apucând-o de mână, trimite urgent soli la înțeleptul Myrddin.
Să-i spună că regele Kentigern îi ordonă... ba nu, îl roagă să vină la palat, însoțit de membrii
consiliului druizilor.
Regina-mamă se opri din plâns. Ridică ochii împăienjeniți de lacrimi spre fața regelui.
Kentigern avea privirea senină și blândă. Încrâncenarea, ura și cruzimea dispăruse, de parcă nici
nu ar fi îngrozit-o cu doar două zile în urmă. Îl avea în față pe unicul ei fiu-Kentigern cel plin de
tandrețe și înțelepciune. Regina-mamă zâmbi fericită, își șterse cu batista ochii și zise, cu greu
stăpânindu-și uimirea:
- Kentigern, fiule, este adevărat ceea ce am auzit? Îmi cer să-l chem pe înțeleptul Myrddin?
Dorești într-adevăr să-i ai în calitate de sfetnici pe druizi, pe cei care au ocrotit regatul din timpuri
imemorabile?
Amuzat de reacția neașteptată a reginei-mamă, Kentigern zâmbi în colțul gurii. Apoi îi
șterse cu palma lacrimile care continuau să-i brăzdeze obrajii și spuse, cu voce caldă:

101
 - Sigur că vreau. Din timpuri de mult apuse, druizii au fost ocrotitorii arhipelagului cețurilor
dese. Fără înțelepciunea lor, mi-ar fi greu să iau decizii juste.
Radiind de fericire, regina-mamă se îndreptă în grabă spre ușă. Ajunsă în fața ușii, bătu
zgomotos din palme. După vreo 30 de secunde ușa se deschise și în dormitor își făcu apariția un
servitor deșirat, cu fața lunguiață și ochii șterși, care purta tunică lungă până la genunchi, încinsă
cu o cingătoare din piele maronie, lată de două degete și decorată cu metal arămiu. Servitorul se
închină adânc în fața reginei-mamă și zise cu voce sacadată, trăgând cu coada ochilui spre patul
regelui:
- Poruncește, Maiestate!
- Să se prezinte cât mai urgent în fața noastră crainicul regal.
Servitorul se îndreptă din șale, apoi se închină până aproape de pământ și zise, de data
aceasta cu voce mai liniștită:
- Am înțeles, Maiestate.
Apoi aruncă iarăși o privire fugară spre patul regelui și porni spre ușă.
- Îngăduie, strigă din urmă regina-mamă.
Servitorul se întoarse cu fața spre regină și se închină din nou.
- Să vină și camerierul regelui.
După ce servitorul ieși, închizând după sine ușa, regina-mamă se apropie de patul fiului său.
Așezat pe marginea patului, cu picioarele slobozite în jos, regele Kentigern privea spre fereastră.
Din când în vând zâmbea visător, de parcă un gând frumos i-ar fi încolțit în minte. Părea absent la
tot ce se petrecea în jurul lui. Regina-mamă îl privi nedumerită. O umbră de neliniște i se așeză din
nou pe chip.
- Măria ta, fiule, îl chemă cu voce abia șoptită.
Regele nu reacționă în nici un fel. Privea, cu gândul dus în altă lume, spre fereastra scăldată
în raze aurii.
- Măria ta! strigă speriată regina-mamă.
Regele tresări. Coborând lent privirea spre cea care-l strigase, spuse, înruntându-și
nemulțumit sprâncenele:
- De ce strigi? Ce te-a apucat?
- Te-am văzut absent și m-am speriat, răspunse regina-mamă.
- De ce? De ce te-ai speriat? întrebă uimit Kentigern.
Regina oftă adânc.
- Spune-mi, Maiestate, ce te-a speriat? insistă regele cu voce blândă.
- Credeam...regina făcu o pauză, gândind în sine: să-i spună sau să tacă?
Regile o fixa cu o privire insistentă și întrebătoare.
- Spune-mi, îți ordon!
- Credeam, spuse regina-mamă, că blestemul stăpânului tenebrelor mai are putere asupra
ta, Maiestate.
Regele zâmbi enigmatic.
- Care blestem? Mă gândeam la mesagera zeiței lebădă, zise. Pe unde o fi rătăcind, oare?
- Mesagera zeiței lebădă? întrebă regina-mamă. Ți s-a arătat și ție?
Kentigern dădu afirmativ din cap.
- E nespus de frumoasă, e mai frumoasă decât zeița frumuseții, zise regele cu fața
gânditoare și un zâmbet visător îi flutură pe buze.
La auzul acestor vorbe, regina-mamă se întristă. Frământându-și neliniștită mâinile, întrebă
cu voce tristă:

102
 - Ce gânduri îți trec prin minte, fiule?
- O vreu de soție. Vreau s-o fac regina mea, răspune hotărât Kentigern.
Regina- mamă își împreună speriată palmele și clătină din cap.
- Nu, fiule, mesagera nu este o ființă pământeană. Ea a coborât din cel de-al șaptelea cer să
te salveze. Se va întoarce în curând în cetatea zeilor. Nu poți s-o faci regină.
Regele oftă adânc.
- Știu, zise dezamăgit, clătinând afirmativ din cap. Aș vrea doar s-o mai văd măcar o dată.
Sper să nu se fi înălțat încă spre cetatea zeilor.
Apoi tăcu din nou. În dormitor se instală o liniște apăsătoare. Nu se auzea nici bâzâitul unei
muște. Tăcea regele îngândurat, cu-n zâmbet trist pe buze. Tăcea regina-mamă, fixându-l cu o
privire plină de îngrijorare. Brusc, Kentigern se întunecă la față. Un văl de indignare, amestecată cu
uimire se așeză, ca o ceață sumbră, grea pe chipul lui senin. Observând că regele s-a întunecat la
față, regina-mamă îl întrebă:
- Ce te îngrijorează, fiule? De ce pari indignat?
Regele Kentigern întoarse lent capul spre regina-mamă. O fixă cu o privire supărată, apoi
vorbi:
- Am avut un vis straniu. O voce dulce și melodioasă îmi cerea insistent să-i spun unde se
păstrează piatra sacră a Marelui Zeu. Sau... poate nu a fost un vis?
- Piatra sacră a Marelui Zeu? Despre care piatră vorbești, fiule? Nu știam că ai intrat în
posesia unui nou artefact sacru. Cine l-a adus la palat?
- Vrăjitorul Kirrin. El l-a furat din peștera unde-și avea tronul Marele Zeu de pe meleagurile
păzitorilor centrului spiritual al lumii, și mi l-a dăruit.
- Vai mie, fiule! strigă îngrozită regina-mamă, apucându-se cu mâinile de cap. Kirrin a furat
artefactul sacru al unui zeu și ți l-a dat ție? Și tu l-ai acceptat? Furia zeului se va abate asupra
regatului nostru. Ce-ai făcut, fiule? Ne așteaptă timpuri de urgie. Pedeapsa va fi aspră.

***
Soarele se înălțase mult deasupra orizontului și aerul devenea din ce în ce mai cald. Marea
era liniștită. Valuri ușoare se spărgeau alene de peretele abrupt al stâncii, iar șoaptele lor tainice
se contopeau cu ciripitul păsărilor, care străpungea desișul pădurii, plutind ca o mireazmă
îmbătătoare deasupra întinderii nesfârșite a mării. Palatul mișuna de viață.
Protejată de pelerina magică a întunericului, Selia ieși din dormitorul regelul Kentigern și
coborî în grabă scările, străduindu-se să nu fie auzită de dregătorii și servitorii care invadase
palatul, și se îndreptă spre sala tronului. O căldură ușoară domnea în încăperile posomorâte ale
palatului, iar razele, ce străbăteau prin ferestrele înguste, trezeau la viață umbre mișcătoare.
Pășind pe vârful degetelor și rotind privirea în jur, regina Selia intră în sala sumbră a tronului,
unde razele soarelui nu pătrundeau niciodată. Flăcările torțelor aprinse trosneau amenințător,
înfiorând tăcerea încordată a încăperii. Aerul în sala tronului era răcoros și umed și un miros
ascuțit de fum îi gâdilea neplăcut nările.
Urcă aproape în fugă treptele, înconjură tronul și se apropie de blana ursului. Întinse mâna
dreaptă spre blană. Simți deodată o putere nevăzută, care-i bloca calea. Ridicând privirea spre
capul uriaș al animalului, scoase un strigăt înfundat. Avea senzația că ochii o privesc țintă. Făcu un
pas în stânga. Și ochii se mișcară în stânga. Apoi, făcu un pas în dreapta. Ochii ursului o urmăreau
atent. Regina Selia atinse în grabă cu mâna piatra puterii, activând câmpul energetic protector.
- Ceva nu este curat la mijloc, își zise în sine, uitându-se cu multă suspiciune spre capul
uriaș al ursului. Sunt sigură că este mâna lui Kirrin.

103
 Apoi, ridicând mâinile cu palmele îndreptate spre ochii ursului, zise în șoaptă:
- Puterea magică a luminii și a întunericului luminescent să desfacă blestemul vrăjitorului
Kirrin.
Două raze de lumină, înconjurate de scântei albastre, se înălțară spre capul ursului,
fixându-i-se în ochi. Se auzi o pocnitură ușoară și ochii ursului încet-încet se stinseră. Selia întinse
mâna spre blana ursului. Nu mai simțea energia care-i bloca calea. Apucă cu mare atenție blana și,
dând-o într-o parte, făcu un pas înainte. Văzu, negrind, o ușă scundă, ferecată cu un lacăt
butucănos. Atingându-l cu degetul arătător, deschise lacătul și trase încet de ușă. Se auzi un
scârțâit ușor. Selia se furișă în interiorul unei cămăruțe cu tavan boltit, fără ferestre și trase iute
după sine ușa. În încăpere era un întuneric beznă. Atinse cu mâna dreaptă picătura de soare, care
începu a lumina ca o făclie.
Pe peretele din stânga ușii se vedeau câteva rafturi, pe care erau așezate scrinuri din lemn,
frumos încrustate și decorate cu aur și pietre prețioase.
- Spiritul razei de soare ar putea să mă ajute, își zise în gând regina și atinse cu degetul
soarele de pe inel.
Se auzi o muzică divină și din inel ieși spiritul razei de soare. Fluturându-și grațios
aripioarele, se apropie de ochii reginei și zise:
- Piatra sacră nu se alfă în această încăpere. Piatra sacră a fost dusă de către vrăjitorul
Kirrin pe Tărâmul tenebrelor. Ca să găsești piatra sacră, trebuie să cobori în lumea obscurității.
Dar să ai grijă, regină-protectoare, puterea Creatorului din Universul tău nu se extinde și asupra
acestei lumi. El nu te poate ajuta. Vei fi singură în fața întunecimii, iar primejdiile te vor pândi la
tot pasul.
La auzul celor spuse de către spiritul razei de soare, ochii reginei Selia se umplură de
lacrimi. Ca un văl sumbru, o grea neliniște i se așternu pe chip și un fior rece ca gheața îi strânse
inima ca-n clește.
- Să cobor de una singură pe Tărâmul tenebrelor? Să-l înfrunt pe stăpânul întunecimii?
șopti, în timp ce lacrimi amare i se prelingeau pe obrajii care deveneau din ce în ce mai palizi. Vai
mie, ce mă fac?
Spiritul razei de soare îi aruncă o privire plină de compătimire și se întoarse în inel, lăsând-
o tristă și îngrijorată. Trecură clipe numărate și Selia oftă adânc. Apoi, ștergându-și lacrimile, își
zise în sine:
- L-am înfruntat pe zeul haosului primordial, care, cred eu, este mai puternic decât stăpânul
beznei. De ce m-aș teme. Creatorul mi-a dat puterea magică a luminii, în care bezna se destramă.
Mai am și piatra puterii, care mă va proteja și-mi va permite să intru în dimensiunea spirituală a
întunecimii. Și spiritul razei de soare mă va ajuta.
Zicând acestea, deschise încet ușa, ieși din cămăruță și, cu puterea întunericului
luminescent, încuie lacătul. Apoi dădu într-o parte blana și se pomeni în spatele tronului. Privi cu
îngrijorare în jur. În sala tronului nu se vedea țipenie de om. Doar trosnetul torțelor și dansul
magic al flăcărilor, care brăzdau pereții cu umbre mișcătoare, umpleau încăperea de taine și
mistere. Când tocmai se pregătea să părăsească sala tronului, în încăpere intră regele Kentigern,
însoțit de regina-mamă și câțiva dregători. Regele purta tunică din lână moale, albă, strânsă la
mijloc cu o centură lată din piele, cu cataramă din aur, pantaloni negri și opinci din piele maronie.
Pe umeri avea o mantie din lână gri, prinsă cu o agrafă din aur, iar pe creștet avea un cerc din aur,
lat de vreo trei degete și presărat cu diamante. La șold purta o spadă în teacă din argint, încrustată
cu nestemate. Era înalt, zvelt, cu părul auriu și trăsături corecte. Pășind cadențat ca un adevărat
oștean, regele urcă treptele și se așeză pe tron. Trăsăturile feței îi devenise brusc aspre și ochii, de

104
un albastru intens și scânteietor, priveau sever spre dregători. Regina-mamă se așeză în jilțul din
marmură aurie din dreapta regelui.
- Crainicul, pe care l-am trimis să-i invite pe druizi la palat, nu s-a întors încă? întrebă
regele, săgetând dregătorii cu o privire severă.
- Ba da, Măria ta, se grăbi să răspundă unul din dregători.
Un omulean scund și rotofei, cu părul coliliu și barbă scurtă, roșcată, care-și frământa într-
una mâinile mici și durdulii.
- Și druizii? Druizii au venit sau nu? se răsti regele, încruntându-și amenințător sprâncenele
subțiri.
- Au venit și ei, Măria ta, zise dregătorul, închinându-se până la pământ. Așteaptă să fie
chemați.
- Și arhidruidul Myrddin? A venit și el la palat? întrebă regele, cu-n licăr de îngrijorare în
privire.
- A venit, Măria ta! răspunse pe nerăsuflate dregătorul, clătinând afirmativ din cap. Și
arhidruidul Myrddin așteaptă să fie chemat.
- Să intre, zise regele.
Rostogolindu-se ca o gogoașă pe lespezile de piatră, dregătorul se grăbi să iasă din sala
tronului. Peste câteva clipe intră, însoțit de arhidruidul Myrddin și 12 sacerdoți-druizi. Văzându-i,
regele se ridică de pe tron și porni în întâmpinare. Apropiindu-se de arhidruidul Myrddin, întinse
mâinile înainte și spuse, zâmbind binevoitor:
- Bine ai venit la palat, Myrddin! Te așteptam să vii. Îmi lipsea mult înțelepciunea și
bunătatea ta.
Cu-n zâmber reținut pe buze, Myrddin vorbi, înclinând ușor capul:
- Maiestate, de când Măria ta a interzis druizilor să vină la palat, noi ne-am retras în inima
pădurii, veghind neîncetat asupra insulei și vietăților. Vrăjitorii haini, care ascultă de stăpânul
tenebrelor, pustiesc insula și ard pădurile. Vrăji și blesteme grele plutesc, ca niște pajuri fioroase,
deasupra capetelor noastre.
Lăsând privirea vinovată în jos, regele Kentigern oftă din greu. Pe chip i se putea citi
regretul. Apoi ridică ochii spre arhidruid și zise:
- Myrddin, înțelepciunea ta nu are margini și cred că îți dai seama de ce v-am alungat. Cu
ajutorul vrăjitorului Kirrin, stăpânul tenebrelor a trimis asupra mea un blestem, încercând să mă
omoare.
- Un blestem? se arătă extrem de îngrijorat arhidruidul. Puternicul stăpân al tenebrelor a
trimis asupra Măriei tale un blestem?
Regele Kentigern dădu afirmativ din cap.
- Și cine a reușit să desfacă blestemul? Doar o ființă cu puteri miraculoase nemaipomenite,
un zeu poate desface blestemul stăpânului întunecimii.
Kentigern își plimbă încet privirea pe fețele încordate ale dregătorilor. Apoi, arătând cu
degetul spre ei, spuse cu voce poruncitoare:
- Dregătorii să părăsească sala tronului!
Imediat ce dregătorii au ieșit din sala tronului, regele Kentigern murmură aproape în
șoaptă, în timp ce chipul i se lumină de-un zâmbet larg:
- Fermecătoarea mesageră a zeiței lebădă. Ea a desfăcut blestemul și m-a salvat de la
moarte.
- Regina protectoare din Universul paralel? Frumoasa regina te-a salvat de la moarte, Măria
ta?

105
 - Ea m-a salvat. Dar... regele își ridică sprâncenele a mirare, de ce-o numești regină
protectoare din Universul paralel pe mesagera zeiței lebădă? Fermecătoarea mesageră este venită
din cea de-a șaptea treaptă a cerului, unde-și au cetatea zeii.
Cu capul aplecat în jos, Myrddin tăcea îngândurat.
- De ce taci, înțeleptule Myrddin? De ce nu-mi răspunzi la întrebare? se arătă nemulțumit
regele Kentigern, pironindu-l cu o privire tăioasă.
- Măria ta, făcu Myrddin, nu am permisiunea zeiței lebădă să-ți răspund la această
întrebare.
Regele oftă, încercând, fără mare succes, să-și ascundă nemulțumirea, care i se citea în ochi.
- Fie cum zici tu, arhidruidule. Află că te-am chemat la palat imediat ce am scăpat de
blestemul stăpânului tenebrelor. De acum înainte druizii vor fi sfetnicii mei, așa cum a fost din cele
mai vechi timpuri. De sfaturile voastre înțelepte voi asculta mereu. Pe voi vă vreau alături de mine
zi și noapte. Celor din casta vrăjitorilor haini accesul la palat le este interzis. Îi voi vâna oriunde s-
ar ascunde, vorbi, cu ochii scăpărând de mânie, regele.
Apoi în încăpere se instală o tăcere amorțită. Tăcea regele, uitându-se întrebător la
arhidruidul Myrddin, tăceau druizii cu privirile lăsate în jos. Pe chipurile lor puteai citi
neîncredere și îngrijorare. Deși părea că regele este stăpân pe sine și dorința lui de a-i avea din
nou consilieri era sinceră, experiența lunilor trecute, când Kentigern le interzisese să mai vină la
palat, îi făcea să fie precauți și neîncrezători. Dându-și seama ce gânduri îi frământă, regele
Kentigern vorbi cu voce rugătoare:
- Vă înțeleg neliniștea. În locul vostru și eu aș fi fost le fel de neîncrezător. Vă rog să aveți
încredere în mine. Stăpânul tenebrelor nu mai are nici o putere asupra mea. În timpurile acestea
de răstriște, când zeii părăsesc pământul și vrăjitorii răi devin tot mai puternici, am nevoie, ca de
aer, de înțelepciunea și sfaturile voastre. Ar fi o adevărată tragedie nu doar pentru mine, dar și
pentru întreg arhipelagul, dacă mi-ați refuza rugămintea. Fără protecția și înțelepciunea voastră,
nu cred că voi reuși să rezist blestemelor și vrăjilor stăpânului tenebrelor, care își va trimite
slugile să-mi întunece din nou rațiunea. Răspunde-mi, înțeleptule arhidruid, accepți să-mi fii
consilier principal și prieten?
Myrddin oftă. Apoi, privind pătrunzător în ochii regelui, zise:
- Accept, Măria ta, dar aș avea o rugămine, mai bine zis-o condiție.
- Te ascult, Myrddin, spuse regele și în ochi îi licări speranța. Sunt gata să accept orice mi-ai
cere.
- Maiestate, zise arhidruidul, ne vom întoarce doar cu condiția că celor din casta vrăjitorilor
haini le va fi interzisă intrarea în palat, iar capul lor- Kirrin va fi izgonit din țară. Kirrin, slugoiul
credincios al stăpânului tenebrelor, stăpânește dragonii focului, care pot arde pădurile și pustii
insula cea mare.
Auzind de Kirrin, ochii regelui scăpărară din nou, devenind adânci ca necuprinsul, iar
chipul i se înăspri, de parcă s-ar fi pregătit de o mare bătălie.
- Kirrin, ticălosul acesta de vrăjitor își va primi pedeapsa, rosti apăsat, aruncând scântei cu
ochii.
Deodată fața fină a regelui se însenină. Ochii redeveniră strălucitor de albaștri, obrajii i se
îmbujorară și un zmbet dulce, cald îi flutură pe buzele subțiri. Părea un adolescent căzut în mreaja
primii iubiri. Trăgând adânc aer în piept, rosti, ca pentru sine, cu voce visătoare:
- Aș vrea să-mi iau rămas bun de la fermecătoarea mesageră a zeiței lebădă, însă nu știu
unde se află. Poate s-o fi înălțat deja în cel de-al șaptelea cer, unde-și au cetatea zeii. Aș fi foarte
fericit însă s-o regăsesc în lumea noastră.

106
 Arhidruidul îl cercetă cu ochi iscoditori și plini de suspiciune.
- Oare ce vrea să însemne acest zâmbet dulce? se întrebă în sine. Și dacă regele s-a
îndrăgostit de străină? Poate e cazul să-i spun adevărul? Să știe că fermecătoarea regină este
venită din viitor, din alt Univers și nu poate rămâne în lumea noastră?
Lăsând privirea-n jos, Myrddin oftă, căzând pe gânduri.
- Vai mie, ce încurcătură! își zise în sine și o idee năstrușnică îi încolți în gând. Regina
protectoare ar fi cea mai de preț comoară în arhipelagul nostru. Poate ar fi cazul să încerc s-o
împiedic să plece în lumea ei? Nu, nu, scutură ușor din cap Myrddin. Nu pot s-o fac. Trebuie s-o
ajut să găsească piatra sacră a Marelui Zeu, să-l poată captura pe Chaos. Însă, precum mi-a spus,
Chaos va veni pe pământ peste două mii de ani. Avem la dispoziție o veșnicie. Fiind în posesia unor
puteri magice atât de mari, străina ar putea să ne ajute să-i alungăm din lumea noastră pe
vrăjitorii cei haini și să ferecăm intrarea pe Tărâmul tenebrelor. Apoi se va întoarce în lumea ei.
Ce-mi vine în minte? se lovi cu palma peste frunte arhidruidul. Puterile reginei protectoare le
depășesc pe ale noastre și apoi, nu aș putea s-o fac. Ea nu aparține acestei lumi. Nu pot s-o țin. A
venit să salveze viața în Universul nostru și noi cum o vom răsplăti? Ce mi se întâmpă? Delirez?
- Myrddin, Myrddin! auzi deodată, ca prin vis, vocea regelui, care părea că vine de undeva,
din depărtare. Înțeleptule Myrddin, mă auzi? Ce gânduri te frământă?
Arhidruidul scutură ușor din cap, de parcă ar fi vrut să alunge gândurule care-i roiau în
minte și, ridicând privirea, se uită întrebător la rege. Apoi alunecă cu ochii peste chipurile celor
doisprezece druizi, care-l priveau cu multă uimire și îngrijorare. Nu-l mai văzuse niciodată atât de
adâncit în gânduri zbuciumate.
- Ce gânduri te frământă, Myrddin? se interesă regele Kentigern, privindu-l insistent și
întrebător.
Myrddin schiță un zâmbet vinovat.
- Nimic deosebit, Maiestate, zise, fluturându-și pletele cărunte. Mi-am amintit de mesagera
care te-a salvat de la moarte și l-a izgonit de la palat pe vrăjitorul Kirrin.
Abia apucă arhidruidul să rostească aceste vorbe, că de nicăieri apăru în fața lor regina
Selia. Piatra puterii și picătura de soare străluceau orbitor pe pieptul ei și un evantai de raze aurii
îi luminau chipul. Era atât de fermecătoare, atât de nepământeană, încât druizii, regele și regina-
mamă muțiră, fără să-și poată lua privirea de la ea. Selia întoarse lent capul spre arhidruid și îl fixă
cu o privire dojenitoare. Dându-și seama că regina îi citise gândurile, Myrddin lăsă stânjenit
privirea în jos. În minte auzi vocea reginei protectoare, care-i spunea:
- Myrddin, ești cel mai înțelept druid din arhipelagul cețurilor dese. Cum îți veni în minte
gândul să mă reții aici? Ți-am spus doar. Creatorul din lumea noastră mi-a dat doar 300 de zile
pământene ca să-l găsesc și să-l incinerez pe zeul Chaos, care visează să stingă viața în Universul
vostru. Dacă nu reușesc să găsesc piatra sacră și scrinul din lazurit, peste 2000 de ani planeta
voastră va muri. Nimeni n-o va putea salva. Nu pot să cred că asta vrei, Myrddin.
Fără să-și dea seama, arhidruidul rosti cu voce tare, frământându-și stânjenit mâinile:
- De datoria mea este să te ajut, străino. Dar...spune-mi, ai și darul miraculos de a citi
gândurile?
Selia zâmbi enigmatic, fluturând ușor din cap și zise:
- Cred că trebuie să stăm de vorbă. Dar nu aici. Sala tronului are multe urechi și ochi. Ceea
ce vreau să discut cu tine și regele Kentigern nu este pentru urechi străine.
Apoi se răsuci spre regele Kentigern și întrebă:
- Maiestate, există în palat vreo încăpere unde am putea să stăm de vorbă, fără să fim văzuți
și auziți?

107
 Regele Kentigern se ridică în picioare și, arătând cu mâna spre un gol boltit de ușă, care
negrea pe peretele dinspre miazănoapte, zise cu voce înceată:
- Să mergem.
Urmat de Selia și arhidruidul Myrddin, regele Kentigern intră într-o încăpere scundă, fără
ferestre, luminată slab de două torțe. În mijlocul încăperii se afla o masă ovală, cu 10 scaune din
lemn masiv. Un fel de jilțuri cu spetează înaltă, sub formă de scut, pe care erau încrustate două
săbii încrucișate. Regele se așeză în capul mesei. În drapta lui se așeză arhidruidul, iar în stânga-
regina Selia. Kentigern întoarse capul spre Selia și o privi intens, întrebător.
- Suntem gata să auzim ceea ce dorești să ne comunici, mesagero, zise, sorbind-o din ochi cu
o patimă care îmbujoră obrajii reginei.
Simțindu-și obrajii arzând, Selia își zise în sine:
- Vai mie, ce mi se întâmplă? De ce roșesc ca o adolescentă? Să-l fi uitat atât de repede pe
Ares? Ce gând năstrușnic îmi veni în minte. Să-l uit pe Ares? În doar câteva săptămâni? Prostie. Pur
și simplu privirea arzătoare a regelui îmi dă fiori. De ce mă privește oare cu atâta patimă? Ce vrea
de la mine?
Regina Selia se răsuci spre arhidruidul Myrddin, dându-i de înțeles cu ochii să nu divulge
taina, apoi spuse:
- Maiestate, vrăjitorul Kirrin a furat piatra sacră din peștera unde-și avea Marele Zeu tronul.
Eu am fost trimisă de către Marele Zeu pe tărâmul cețurilor dese pentru a recupera artefactul.
Trebuie să știi că piatra sacră își arată puterile doar dacă este folosită pentru a proteja viața pe
planeta Terra. În mâinile unei persoane care nu are nimic în comun cu tărâmul Marelui Zeu piatra
sacră nu este decât o nestemată. Știu că vrăjitorul ți-a dăruit artefactul și te rog să mi-l restitui.
Trebuie să i-l dau Marelui Zeu până la înălțarea lui spre ce-l de-al șaptelea cer, unde-și au cetatea
zeii.
Kentigern o asculta tăcut, învăluind-o cu o privire rece și plină de suspiciune, în timp ce în
minte îi răsuna vocea melodioasă, care-i cerea să-i spună unde a depozitat piatra sacră. Prinzând
privirea regelui, Selia întoarse capul spre Myrddin și zise:
- Myrddin, înțelepciunea ta nu are margini. Tu ai trăit o viață lungă și demnă de toată stima.
Ai stat mereu la straja adevărului și a dreptății. Fără îndoială, poți distinge adevărul de minciună
și fapta bună de cea rea. Privește atent în ochii mei și spune: vezi licărind în ei minciuna? Spune-i,
arhidruidule, regelui Kentigern ce valoare are pentru tărâmul Marelui Zeu piatra sacră. Spune-i că
eu nu l-am mințit, zicându-i că piatra sacră are puteri miraculoase doar în mâna unei ființe magice,
ce are legătură cu tărâmul Marelui Zeu și care are misiunea de a proteja viața. Spune-i că eu sunt
mesagera Marelui Zeu și că am venit pe aceste meleaguri să recuperez piatra sacră. În mâini
străine piatra sacră este doar o bijuterie.
Myrddin o ascula în tăcere. Pe chipul lui se vedea clar că în minte i se dă o luptă aprigă între
dorința de a o convinge să mai rămână un timp pe Tărâmul cețurilor dese și datoria de slujitor
fidel al adevărului și al dreptății. În încăpere se instalase o liniște de gheață. Regina Selia nu-și lua
privirea insistentă de pe chipul șovăitor ai arhidruidului Myrddin, în timp ce arhidruidul își
frământa nehotărât mâinile uscățive. Trecură câteva clipe încordate de tăcere. Într-un final,
arhidruidul vorbi:
- Maiestate, știu că dorești s-o ai în preajmă pe frumoasa nepământeană. Și eu aș vrea ca
mesagera Marelui Zeu să se rețină măcar un an pe tărâmurile noastre, să ne ajute cu puterile ei
miraculoase să protejăm arhipelagul de uneltirile celor din casta vrăjitorilor haini. Însă, oricât aș
dori eu sau Maiestatea ta, este cu neputință. Mesagera are de îndeplinit o misiune grea și datoria
noastră este s-o ajutăm să recupereze cât mai repede piatra sacră. Este purul adevăr ceea ce a

108
spus. Piatra sacră trebuie să se întoarcă în peștera Marelui Zeu. Dacă nu se va întoarce, o mare
năpastă se va abate peste întreaga noastră lume. O năpastă atât de mare, încât însăși viața va fi în
pericol.
Încet-încet suspiciunea din ochii regelui se spulberă. Fața i se lumină din nou și, pentru o
clipă, un zâmbet șiret îi flutură pe buze, de parcă ar fi pus la cale o șmecherie. Regele se ridică de la
masă și zise cu voce gravă, scuturând ușor capul:
- Așa să fie cum zici tu, arhidruidule. Așteptați-mă aici. Mă întorc peste câteva clipe.
Nu trecu mult timp și regele Kentigern reveni în mica sală. Avea fața încordată și ochii îi
scăpărau de mânie.
- Piatra sacră a dispărul din camera secretă, spuse cu voce supărată. Cineva a reușit să
spargă vraja și a furat-o.
Apoi se apropie de Selia și zise, privind-o cu încrâncenare:
- De ce-mi ceri piatra sacră, mesagero, dacă ai reușit demult s-o furi din camera secretă?
Regina Selia făcu ochii mari de uimire.
- Eu, zise, am reușit să fur piatra sacră din camera secretă? Ce te face să crezi că eu sunt
făptașa, rege Kentigern? Dacă-aș fi intrat în posesia pietrei sacre, așa cum crede Măria ta, aș fi
plecat imediat de pe meleagurile cețurilor dese.
- Acum mi-am dat seama a cui era vocea melodioasă care mă întreba în gând unde este
depozitată piatra sacră. Era vocea dumitale, mesagero? Răspunde, îți poruncesc! se răsti regele.
Selia atinse soarele de pe inelul pe care i-l dăduse Marele Zeu. În sunetele unei melodii
divine, din inel ieși spiritul razei de soare. Zbură de două ori în jurul capului reginei, apoi se
apropie de fața lui Kentigern, care muțise de uimire, și zise:
- Rege Kentigern, mesagera nu a luat piatra sacră din camera secretă. Piatra sacră nu se mai
află în palat și nici pe insula cea mare.
- Kirrin! sări ca fript arhidruidul Myrddin. Doar el putea să fure piatra sacră. Dacă artefactul
nu se mai află pe insula cea mare, unicul loc unde ar fi putut s-o ascundă este Tărâmul tenebrelor.
Și dacă intuiția nu mă înșală, și artefactul se află pe Tărâmul tenebrelor, nu știu cum am putea să te
ajutăm, mesagero. Druizii nu pot coborî pe Tărâmul întunecimii. Nici o ființă vie nu poate trece
neobservată prin porțile obscurității. Chiar dacă vreun temerar ar reuși să pătrundă pe tărâmul
morții, calea de întoarcere îi va fi închisă și va rămâne acolo pentru totdeauna.
- Trebuie să găsesc cât mai urgent piatra sacră a Marelui Zeu, zise regina. Cu orice preț
trebuie s-o găsesc. Dacă nu găsesc piatra sacră, Ghaos va deveni stăpânul acestei lumi și
dezordinea primordială se va extinde pretutindeni, omorând tot ce este viu în lumea voastră. Vă
paște o primejdie de moarte.
Regele Kentigern se așeză în jilț. Își puse cotul pe masă, își sprijini bărbia în pumn și rămase
îngândurat.
- Vrăjitorul Kirrin, nemernicul, a reușit să spargă lacătul și să intre în camera secretă, își
zicea în gând, cu privirea rătăcind în gol. Cum aș putea s-o ajut? Kirrin nu va mai îndrăzni să intre
în palat, iar eu nu știu unde să-l caut.
- Să-l cauți? se răsti vocea înterioară. De ce să-l cauți? Odată recuperată piatra sacră,
mesagera va părăsi imediat Tărâmul cețurilor dese. Vrei s-o pierzi pentru totdeauna?
- Nu, nu, nu vreau s-o pierd, își zise în sine regele, scuturând energic din cap. Și dacă se
întâmplă nenorocirea despre care mi-au vorbit?
- Nenorocirea? Dezastrul poate să se abată asupra tărâmului nostru peste mii de ani. De ce
să pierzi ocazia s-o ai pe unica femeie care merită să-și stea în preajmă? O ții lângă tine și cauți
vrăjitorul. Recuperezi artefactul și... lucrul e ca și făcut!

109
 - Și dacă nenorocirea vine mai devreme? Vom muri cu toții.
- Nu fi naiv, replică vocea interioară. Având artefactul și mesagera, care are puteri
miraculoase, poți evita dezastrul.
- Ei, vezi? Stiu că mesagera marelui Zeu are puteri miraculoase. Cum aș putea s-o împiedic
să plece?
- Păi... fă ce ți-a făcut ție vrăjitorul Kirrin. Doar că nu-i dai otravă, ci o licoare care s-o
adoarmă, zise vocea interioară.
- S-o adoarmă? se răsti la sine Kentigern. Și ce să fac cu o regină adormită? La ce-mi poate
servi?
- Îi ceri doftoroaiei Marvina să-ți prepare o licoare care nu doar s-o adoarmă, ci și s-o facă
să uite de ce a venit pe Tărâmul cețurilor dese, se dădu cu părerea vocea interioară. Îi dai licoarea
și aștepți câteva zile. Când se va deștepta din somn, va uita cu desăvârșire de unde a venit și ce
misiune are.
- Dacă aș proceda în acest mod, cine aș fi? Un ticălos! Și apoi, dacă uită de unde vine și ce
misiune i-a încredințat Marele Zeu, se va întâmpla nenorocirea despre care ne-a vorbit.
- Vezi tu cum procedezi. Dacă o vrei cu adevărat, nu ai altă soluție decât s-o adormi, se răsti
supărată vocea interioară.
Plecat în lumea sa interioară, Kentigern uită de cei prezenți în încăpere. Ședea în fața lor
încremenit ca o statuie, iar în ochi îi pâlpâia un foc mistuitor.
Arhidruidul Myrddin și regina Selia îl urmăreau atent cu privirea. Având puterea să
citească gândurile tăinuite în cele mai ascunse colțișoare ale minții, regina auzi în sine dialogul
regelui cu vocea lui interioară. Deși băuse elixirul adevărului pe care i-l dăduse Marele Înțelept,
iar dialogul regelui cu vocea lui interioară o neliniștea, Selia nu percepea în Kentigern dușmanul.
Dar nici prieten nu-l vedea.
- Vrea să mă adoarmă, șmecherul, să mă facă să uit cine sunt și de ce am venit pe
meleagurile cețurilor dese, își zisea în gând, cu o scânteiere ironică în privire. Vrea să mă țină
lângă el. Dacă-mi era dușman, îl percepeam. Dușman nu-mi este. Prieten? Nu văd în el prietenul.
Va trebui să fiu foarte prudentă, deoarece îmi poate cauza probleme.
Oftând dezamăgită, se răsuci spre arhidruidul Myrddin și zise în șoaptă:
- Myrddin, de-ai ști ce pune la cale regele Kentigern...
Arhidruidul fluturtă lin din cap și zâmbi cu multe înțelesuri. Pe fața lui se vedea clar că știa
ce gânduri se învălmășeau în mintea zbuciumată a regelui.
Vocea șoptită a reginei îl scoase pe rege din amorțire. Își șterse cu palma micile broboane
de sudoare care-i umeziră fruntea și tuși înfundat. Apoi își întoarse privirea învăpăiată spre
mesageră.
Selia simți din nou cum sângele i se urcă în obraji.
- Maiestate, se grăbi să zică, precum ți-am spus, Marele Zeu al cerului senin și al soarelui
mi-a încredințat o misiune importantă și eu trebuie s-o duc la bun sfârșit. Nimic și nimeni nu are
puterea să-mi stea în cale.
- Nu intenționam s-o fac, mesagero, spuse regele Kentigern, ascunzându-și privirea de ochii
iscoditori ai reginei.
Clătinând ușor din cap a dezaprobare, Selia zise, oftând adânc:
- N-ar fi trebuit să-ți dezvălui acest secret, Maiestate, însă mă văd silită s-o fac. Află că eu am
puterea să citesc gândurile oamenilor și nimeni, nici chiar cel ma puternic vrăjitor, nu poate citi în
cugetul meu.
Kentigern își încruntă sprâncenele și mormăi, vădit supărat:

110
 - Eu sunt regele celei mai mari insule de pe Tărâmul cețurilor dese. Nimeni nu are dreptul
să scotocească în mintea mea.
Apoi adăugă cu voce seacă:
- Stai fără grijă, mesajero, nu voi încerca să te rețin. Mai mult chiar, voi face tot ce stă în
puterile mele să te ajut, deși nu știu cum aș putea s-o fac. Cine coboară pe Tărâmul beznei, nu mai
poate să se întoarcă pe pământ.
Arhidruidul încuviință tacit din cap.
- Eu voi coborî în lumea beznei, zise hotărâtă Selia, iar spiritul razei de soare îmi va arăta
unde stăpânul tenebrelor a ascuns piatra Mareul Zeu.
Arhidruidul îi aruncă o privire plină de dezaprobare. Apoi oftă adânc și zise:
- Știu că ai darul să te faci nevăzută, însă stăpânul beznei simte prezența unui muritor.
Dacă te descoperă, chiar dacă nu te vede, va trimite asupra ta flăcările morții. Ai puterea să reziști
focului beznei?
- Trebuie să risc. Nu văd altă soluție. Nimeni nu trebuie să afle că voi coborî în infern. Nici
chiar regina-mamă nu trebuie să știe, zise Selia.
Apoi se ridică de la masă și porni spre ieșire. Regele și arhidruidul o urmară. Când intrară
în sala tronului, îi găsiră pe cei 12 druizi discutând în șoaptă. Regina-mamă ședea tăcută pe micul
tron din marmură aurie, cu fruntea sprijinită în palmă. Văzându-i intrând, se ridică în picioare și
porni în întâmpinarea lor, uitându-se întrebător spre Kentigern. Regele se așeză pe tron și zise cu
voce poruncitoare:
- Să intre dregătorii!
Abia apucă regele să rostească cele trei cuvinte, că dregătorii întrară bucuc îi sala tronului.
Dregătorul dolofan se rostogoli cu pași mărunți în fața regelui.
- Ordonă, Maiestate! zise, închinându-se adânc.
Deși cutele de pe fruntea înaltă îi trădau nemulțumirea și încordarea, regele Kentigern
vorbi răspicat, silindu-se să pară liniștit:
- Mesagera zeiței lebădă va părăsi în curând palatul, însă nu înainte de a sta la masă. Să fie
întinsă o masă împărătescă, cu cele mai alese bucate și cele mai bune băuturi. S-o petrecem cu
toată cinstea pe cea care m-a salvat de la moarte.
Surprinși de cele auzite, dregătorii schimbară între ei priviri uimite, apoi se holbară cu toții
la regina Selia, care zâmbea amuzată.
- Mmmesagera zeiței lebădă? Ne onorează cu prezența mmmesagera zeiței lebădă? se
bâlbâi dregătorul dolofan, cu greu reușind să-și stăpânească emoțiile.
- N-ai auzit ce-am zis? Mișcă-ți fundul gras mai repede și ordonă servitorilor să pregătească
masa, se răsti regele Kentigern, bătând furios din palme.
- Așa voi face, Măria ta, zise dregătorul și porni în fugă spre ieșire.
Peste vreo 30 de minute întră din nou în sala tronului și zise cu voce gravă, holbându-se la
mesageră:
- Masa e servită, Maiestate!
Într-o tăcere amorțită, Selia se înfruptă din bucatele alese. Apoi se ridică de la masă și se
apropie de rege.
- Rămâi cu bine, Maiestate, zise, înclinând ușor capul. Druizii să te aibă în pază și
înțelepciunea lor să te însoțească pretutindeni. Eu plec și dacă cel de sus va vrea, ne vom mai
întâlni.
Zicând acestea, cu o mișcare iute a mâinii își puse pe umeri mantia invizibilă a întunericului
și, spre surprinderea celor prezenți în sală, dispăru enigmatic.

111
 ***

Când Selia ieși din palatul regelui Kentigern, soarele trecuse de amează, rostogolindu-se
încet spre asfințit. Căzând pieziș, razele împrăștiau peste pădure o lumină blândă, aurie. Căldura
se mai potolise și un vântișor năzbâtios bătea dinspre răsărit, aducând cu el răcoarea și mireasma
proaspătă a mării. Regina intră în pădure. Pășind grăbită, se îndreptă spre stejarul bătrân, unde-și
avea casa omulețul verde. Ajunsă lângă coliba vrăjitoarei Marvina, încetini pasul și roti privirea
îngrijorată în jur. Pădurea bătrână tăcea, de parcă ar fi fost scufundată într-un somn adânc. Nu se
auzeau cântecele păsărilor și nici urletele lupilor nu îngrozeau vietățile. Doar vârfurile copacilor se
clătinau ușor în ritmul legănat al vântului, foșnind din frunze. Străduindu-se să nu facă nici un
zgomot, Selia se apropie de stejar. Se așeză pe o rădăcină groasă, care ieșea ca un șarpe din
pământul reavăn și se adânci în gânduri.
- Cine ar putea să-mi spună unde se află intrarea pe Tărâmul beznei? Spiritul stejarului? Nu,
nu cred. Vrăjitorul Kirrin? El trebuie să știe, își zise în sine regina, scuturând, a dezaprobare, din
cap. Dar unde să-l găsesc? Unde se ascunde nelegiuitul?
Și cum ședea pierdută în gânduri, auzi deodată un urlet care făcu pădurea să se înfioare. De
pretutindeni se auziră șoapte și ciripit speriat de păsări. Apoi șoaptele se tăinuiră și pădurea
înțepeni îngrozită. Pe deasupra capului reginei trecu o umbră mare, neagră, care lăsa în urma ei
rotocoale de fum. Selia ridică privirea spre cer. Un uriaș dragon al focului zbura în cercuri
deasupra poieniței.
- Să fie oare Kirrin? se întrebă în sine. Oare ce gânduri mișelești clocește în minte? Poate
vrea să incendieze din nou pădurea? Să se răzbune pe Kentigern.
Zburând în cercuri, dragonul focului se lăsa tot mai jos și mai jos, aterizând, în cele din
urmă, în fața bordeiului vrăjitoarei Marvina.
Regina Selia se ridică iute în picioare. Călcând cu atenție pe frunzele uscate, care foșneau
sub pașii ei ușori, se ascunse după tulpina stejarului. Ciulind urechile și încordând privirea, rămase
în așteptare. Deodată simți că cineva o ia de mână. Întoarse speriată capul și îl văzu alături pe
spiritul stejarului. Spiritul o trăgea spre ușa scundă, care apăruse ca prin minune pe tulpina
copacului. Fără să opună rezistență, regina Selia-l urmă în inima stejarului.
- Străino, zise cu voce dojenitoare spiritul stejarului, riscai să fii pârjolită de dragonul lui
Kirrin.
- Dragonul lui Kirrin? Tocmai pe nelegiuit îl caut.
- Îl cauți? se arătă uimit omulețul verde. De ce îl cauți?
Selia oftă.
- Cred că doar ticălosul de vrăjitor îmi poate spune unde se află intrarea pe Tărâmul
obscurității.
- Tărâmul obscurității? făcu speriat omulețul. Ce vrei să spui? De ce vrei să afli unde este
intrarea pe Tărâmul beznei?
- Vrăjitorul Kirrin a furat din camera secretă a regelui Kentigern piatra sacră și a ascuns-o
pe Tărâmul obscurității. Trebuie să cobor în lumea beznei să recuperez piatra Marelui Zeu, zise
Selia, oftând din nou.
- Să cobori pe Tărâmul spiritelor blestemate? Nimeni nu se întoarce viu de acolo. Nu poți
intra în lumea întunecimii și a morții. Stăpânul tenebrelor te va arde de vie, înrobindu-ți sufletul și
furându-ți puterile miraculoase.
- Trebuie să risc. Gheața eternității și picătura de soare, care au puteri miraculoase, mă vor
proteja și mă vor ajuta să pătrund în împărăția stăpânului tenebrelor.

112
 - Picătura de soare, zici? întrebă omulețul, pironindu-și privirea pe diamantul galben din
colierul reginei. Diamantul galben nu are puteri miraculoase.
Selia apucă cu degetele săgeata din diamant galben, pe care o putra în colier, și i-o arătă
omulețului verde.
- Acest diamant? zise, nu este o simplă bijuterie. La început a fost o armă magică,
confecționată de către spiridușii din inima munților de smarald, apoi, când raza de soare trimisă
de către spiritele candide a mângâiat-o, s-a transformat într-o picătură de soare, care are puteri
miraculoase.
Spiritul stejarului privi cu interes diamantul care împrăștia în jur un mănunchi de raze
strălucitor de aurii, spărgând semiîntunericul din locuința lui scundă. Apoi vorbi, dând semne de
neliniște:
- Dacă vei folosi acest diamant, el va lumina tărâmul și stăpânul tenebrelor te va găsi. Nu
poți recurge la ajutorul picăturii de soare în lumea beznei.
- Ai dreptate, zise dezamăgită regina. Rămâne să mă bizui pe piatra puterii. Însă, în caz de
necesitate, va trebui să recurg și la puterea magică a luminii.
Omulețul verde o privea țintă. Uimire, admirație, dar și o mare spaimă puteai citi în ochii lui
pătrunzători.
- Spune-mi, spirit înțelept al stejarului, poate știi unde se află intrarea pe tărâmul beznei?
întrebă regina.
- Nu știu și nici o vietate de pe această insulă nu știe, răspunse spiritul stejarului, scuturând
din cap.
Apoi se scărpină tăcut după ureche, încruntându-și îngândurat sprâncenele stufoase.
- Știu însă, adăugă deodată, spărgând tăcerea cu vocea lui monotonă, că dragonul
vrăjitorului Kirrin coboară uneori la fundul unei prăpastii adânci, înconjurate din toate părțile de
stânci înalte, din care, în miez de noapte, se înalță până peste vârfurile copacilor frăcări urât
mirositosre. Flăcările împrăștie peste pădure rotocoale de fum înecăcios și negru. Prăpastia se află
cam la vreo 150 de metri spre răsărit de stânca diavolului. O stâncă neobișnuit de înaltă pentru
aceste meleaguri, cu pereți abrupți, străpunși de dungi orizontale din bazalt. Nici o altă ființă nu se
încumetă să se apropie de locul cela înfiorător, numit poarta obscurității. Ajunși în preajma stâncii
diavolului, până și lupii încep a urla prelung, sfâșietor și fug cu coada între vine cât mai departe de
locul cela blestemat.
- Poarta obscurității? Poarta obscurității, zici? întrebă regina și în ochi i se aprinse o
scânteie de bucurie. Și din prăpastie se înalță spre cer flăcări în miez de noapte?
- Așa numesc localnicii acel loc blestemat, unde nici zeii nu se încumetau să coboare.
- Cred că am aflat unde se află intrarea pe Tărâmul obscurității, zise Selia. În curând soarele
se va scufunda în valurile mării și întunericul va pune stăpânire pe insula cea mare. Zici că la
miezul nopții din fundul prăpastiei răbufnesc flăcări?
Surprins de cele auzite, omulețul rămase cu gura întredeschisă de uimire.
- Trebuie să mă grăbesc să ajung până la miezul nopții lângă poarta obscurității. Cu ajutorul
pietrei puterii voi trece din această dimensiune spirituală în lumea negurii și a morții, zise Selia,
făcând un pas în direcția ușii.
- Îngăduie, străino. Nu te grăbi să pleci, zise omulețul, revenindu-și din amorțire și
înșfăcând-o speriat de mână. Ai uitat că lângă bordeiul vrăjitoarei Marvina a aterizat un dragon al
focului? Mai întâi trebuie să aflăm de ce a venit la vrăjitoare și dacă l-a adus cu el pe ticălosul
Kirrin. Și dacă pun la cale să incendieze pădurea? Cine îi va chema pe druizi să ne ajute? Doar tu
ești în măsură s-o faci.

113
 Uitându-se la spiritul stejarului cu înțelegere, Selia oftă adânc.
- Fie, zise, să ieșim din casă și să aflăm ce pune la cale vrăjitorul. Dar mai întâi, spune-mi
unde se află prăpastia cu flăcări.
Omulețul scutură din cap a dezaprobare și zise cu tristețe în voce:
- Vei avea nevoie de mult noroc ca să ieși vie și nevătămată din lumea blestemată a
spiritelor rele. Deși...
Omulețul oftă, clătinând din cap.
- Trebuie să mergi pe litoralul mării până aproape de stânca pe care se înalță palatul regelui
Kentigern și să privești spre asfințit. Vei vedea în depărtare, străpungând coroanele dese ale
copacilor, stânca diavolului. Nu poți da greș, deoarece întrece în înălțime culmile domoale ale
lanțului de munți împăduriți și are un aspect de lance ucigașă. Însă va trebui să traversezi pădurea
și ai un drum lung de făcut. Nu cred să reușești să ajungi până la miezul nopții. Și-apoi, noaptea
peste insula cea mare se lasă o ceață de nepătruns cu ochii. Ai putea să ajungi la timp doar dacă ai
avea aripi de pasăre și ai vedea în întuneric. Tu însă nu le ai, așa că ar fi bine să înnoptezi în casa
mea, iar mâine dimineață să pornești la drum. În noaptea aceasta mi-ai fi de mare ajutor.
Selia zâmbi în colțul gurii.
- Să ieșim mai întâi, zise. Să vedem ce pune la cale vrăjitorul. Dacă pădurea va fi în pericol,
voi rămâne. Dar dacă nu, voi pleca spre poarta obscurității în noaptea aceasta. Sunt sigură că voi
ajunge la timp.
Spiritul stejarului îi aruncă o privire nedumerită, zicându-și în sine:
- Copila aceasta sau are puteri magice nemaiîntâlnite pe meleagurile cețurilor dese, sau nu-
și dă seama ce pericole o pasc.
Protejați de mantia invizibilă a întunericului, Selia și spiritul stejarului au ieșit din inima
copacului.
Amurgul pătrundea tot mai insistent în pădurea de stejari, aducând cu el șoaptele tainice
ale înserării și răcoarea nopții. O ceață subțire, aproape străvezie, se lăsa lent peste coroanele
copacilor. În lumina razelor melancolice ale unei luni rotunde și palide, aerul vibra în mii de
scântei argintii. Mânați de un vântișor șăgalnic, câțiva nourași fumurii puteau alene pe cerul care
devenea din ce în ce mai negru. Din când în când, din desiș răzbătea ciripit somnoros de păsări.
Deși pădurea părea scufundată în liniște și pace, ceva suspect, amenințător, plutea, ca o umbră a
morții, printre copacii seculari.
Încordându-și privirea, regina Selia se uită spre casa vrăjitoarei Marvina. Întins pe burtă,
dragonul focului dormita, barând intrarea în bordei. Ușa bordeiului era întredeschisă și din
interior se auzea vocea răgușită și răutăcioasă a lui Kirrin, și vocea pițigăiată și plină de spaimă a
vrăjitoarei Marvina, care zicea:
- Kirrin, știi că nu pot să fac ceea ce-mi ceri.
- Nu poți să faci! urlă Kirrin. Nu poți sau nu vrei, cotoroanțo!
- Nu pot, scânci, cu voce aproape leșinată, Marvina.
- Ascultă, cotoroanțo, dacă nu mergi chiar mâine-dimineață la palat și nu faci ceea ce ți-am
cerut, te voi strivi ca pe-o libarcă.
- Fie-ți milă, Kirrin. Sunt o femeie bătrână, se milogi vrăjitoarea.
- Milă? Să-mi fie milă? Mie? Dacă nu aflu ceea ce mi-a cerut stăpânul, mă va ucide. Înțelegi?
Milă-mi este de mine, cotoroanțo! Ascultă cu atenție ceea ce-ți spun. Mâine-dimineață, cu noaptea
în cap, mergi la palat să-i duci regelui câteva din alifiile tale. Îi spui că ai aflat de la tăietorii de
lemne că e bolnav și i-ai adus niște alifii care să-i mai calmeze durerile, se răsti furios vrăjitorul. La
asfințitul soarelui voi trece pe la tine. Auzi? La asfințitul soarelui să mă aștepți în prag.

114
 - Care alifii, Kirrin? Cine-mi va permite să intru în palat și să mă apropii de rege? scânci
Marvina cu voce plângăreață.
- Cine ți-a zis să te apropii de rege, prostănaco? răcni vrăjitorul. Te vei duce la bucătărie.
Acolo vei sta de vorbă cu servitorii. Trebuie să afli cine este blestemata care a salvat viața regelui
și ce puteri miraculoase are? Să ai grijă, cotoroanțo, să nu care cumva să te audă vreun dregător de
la curte! Ai înțeles?
- Am înțeles, puternice Kirrin, însă nu știu cum aș putea s-o fac. Și-apoi, de ce mă chinui?
Te-am slujit ani mulți cu devotament. Am făcut întotdeauna ceea ce mi-ai cerut. Și am fost mută ca
peștele. Te-aș ajuta cu plăcere și de această dată, dacă aș fi în stare, zise, printre sughițuri,
vrăjitoarea.
- M-ai ajutat? Ha? Îndrăznești să-mi spui că mi-ai făcut un mare serviciu? Poate ai uitat că
te-am plătit cu aur curat? Blestemato!
Brusc în bordei se instală tăcerea, de parcă ceva suspect le-ar fi atras atenția. Apoi se auziră
pași greoi. După câteva clipe, prin ușa întredeschisă se arătă capul roșcat și ciufulit al vrăjitorului.
Ciulind urechile, Kirrin scrută un timp cu ochii lui de pasăre răpitoare întunericul. Neauzind și
nevăzând nimic suspect, vrăjitorul trânti cu piciorul în burta enormă a dragonului și mârâi,
încruntându-și amenințător sprâncenele stufoase și sâsâind printre dinți ca un șarpe care-și
amenință prada:
- Sssă ai grijă, jigodie spurcată, sssă nu permiți să se apropie nici un suflet de ușa
bordeiului.
Dragonul de foc se foi supărat, scoțând rotocoale de fum pe nări. Apoi, întorcând capul când
în stânga, când în dreapta, adulmecă plictisit aerul. Deodată, nările începură a-i fremăta nervos, de
parcă ar fi simțit prezența reginei și a spiritului stejarului. Omulețul o înșfăcă de Selia de mână și o
trase iute în inima copacului.
- Ufff, zise răsuflând ușurat, era cât pe ce să ne descopere. Dragonii simt prezența unui
muritor.
- Trebuie să plec urgent la palat. Să-l preîntâmpin pe regele Kentigern că vrăjitorul Kirrin
pune ceva urât la cale, zise Selia, dând semne de îngrijorare.
- Te rog să rămâi până pleacă ticălosul de vrăjitor. Mi-i teamă că în ura lui nebună va cere
dragonului să dea foc pădurii. Cerul este senin, nu se vede nici un nouraș de ploaie. Dacă dă foc
pădurii, va fi mare jale, mare pârjol. Tu ești o creatură cu puteri miraculoase, poate ai putea stinge
pălălaia.
- Fie, zise, oftând din greu, regina Selia. Voi rămâne în pădure până pleacă vrăjitorul și
mârțoaga lui.
- Caaare mârțoagă? lungi cuvântul omulețul verde. Un coșcogeamite dragon al focului, care
poate, în doar câteva minute, transforma o pădure seculară în scrum.
Se scurseră vreo 30 de minute, până când auziră fâlfâit puternic de aripi. Spiritul stejarului
ieși iute din ascunziș. Dragonul se înălța spre cer, ducându-l departe de pădure pe vrăjitorul
Kirrin. Spiritul stejarului privi spre bolta înstelată. Cerul era limpede ca lacrima și doar luna- mare,
palidă și rotundă- luneca plictisită pe cărări nevăzute, cernând peste pădure o ploaie de raze
argintii și reci. Se întoarse în imina copacului și-i spuse reginei Selia:
- Poți pleca, străino. Vrăjitorul și dragonul focului s-au topit în noaptea întunecată. De data
aceasta pădurea este în siguranță. Să ai grijă ce faci, regină din altă lume. Tărâmul tenebrelor nu
este locul potrivit pentru o ființă vie.
- Știu, zise cu tristețe în voce Selia, însă nu am altă soluție. Trebuie să merg pe Tărâmul
beznei și să găsesc piatra sacră.

115
 Apoi, oftând adânc, adăugă:
- Chiar dacă nu știu cum o voi face. Fără piatra sacră, tot ce este viu pe Terra va muri și
pustietatea se va extinde peste întreg Universul vostru.
Regina Selia ieși din locuința scundă, urmată de omulețul verde. Își luă rămas bun de la el
și, punându-și pe creștet gluga mantiei fermecate a întunericului, dispăru, de parcă nici nu ar fi
stat, cu doar câteva clipe în urmă, lângă stejarul secular.

***

După ce ținuse sfat cu druizii, regele Kentigern se retrase obosit în dormitor. Își trase un
scăunel lângă fereastră și rămase ore în șir cu ochii pironiți în noapte, de parcă ar fi sperat să vadă
pe cerul întunecat chipul fermecător al reginei Selia. Pe cer însă sclipeau doar stelele, iar luna îi
lumina obrazul trist și palid cu razele ei reci.
- Unde o fi fiind oare nepământeana? se întreba în sine, sfredelind cu ochii întunericul de
nepătruns al nopții. De-aș mai întâlni-o măcar o dată, aș face tot ce stă în puterile mele s-o țin
lângă mine. Hm! S-o țin lângă mine? Și cum aș putea s-o fac? Mesagera Marelui Zeu este o ființă
nepământeană și are puteri miraculoase. Nimeni nu poate s-o rețină. Și dacă i-aș cere ticălosului
de vrăjitor să mă ajute? Nu, nu! Kirrin nu poate ține piept magiei mesagerei.
Și cum ședea sfredelind cu ochii adâncul nesfârșit al nopții, un gând nebun în străfulgeră ca
o săgeată creierul înfierbântat de gânduri.
- Stăpânul tenebrelor, doar el ar putea să mă ajute. El are puterea unui zeu. Dacă i-aș
ordona lui Kirrin...
Speriat de gândurile care i se învălmășeau în cap, se lovi cu palma peste frunte și exclamă îi
șoaptă:
- Vai mie, ce-mi veni în minte! Stăpânul tenebrelor... să mă ajute? Dacă-i cer ajutorul, el îmi
va cere sufletul. Doar un nebun poate să facă ceea ce-mi veni în cap. Un nebun? Da, un nebun, iar
eu sunt un nebun îndrăgostit. Un nebun care nu are nici o șansă să cucerească aleasa sufletului.
Trebuie să mă iau în mâini, s-o uit pe frumoasa nepământeană. Regatul are nevoie de rege și eu
trebuie să-mi fac datoria. Am fost bolnav un timp îndelungat. Treburile țării sunt în delăsare. Am
mult de lucru ca să pun toate la cale. Zeița lebădă va avea grijă să-mi scoată în cale o tânără
frumoasă, care să mă urmeze.
Mai trist decât tristețea, regele Kentigern lăsă să-i cadă fruntea înfierbântată în palme și
rămase înțepenit, sprijinindu-și cotele de piatra rece a pervazului. Și cum ședea cu gândurile
rătăcind departe, nu auzi cum se deschise încet ușa de la dormitor. Trecură clipe numărate și o
lumină caldă, aurie invadă încăperea. Regele tresări. Deșteptându-se din gândurile durute,
întoarse iute capul. În fața lui, învăluită într-un evantai de raze strălucitor de aurii, stătea frumoasa
nepământeană. Deși un zâmbet dulce îi flutura pe buzele-i nespus de senzuale, pe chip i se putea
citi o mare îngrijorare. Kentigern se ridică în picioare și făcu câțiva pași spre ea, cu ochii strălucind
de fericire:
- Te-ai întors la mine. Nici nu-ți imaginezi cât de fericit mă faci, murmură, cu un zâmbet larg
pe buze.
Selia îl țintui cu o privire tristă și spuse:
- M-am întors doar pentru câteva minute, rege Kentigern. M-am întors ca să-ți aduc o veste
nu prea bună.
- Îmi aduci o veste nu prea bună? întrebă dezamăgit Kentigern. Ai venit doar să-mi aduci o
veste proastă?

116
 Selia clătină afirmativ din cap.
- Mai bine zis, am venit să te avertizez. Te paște o mare primejdie. Vrăjitorul Kirrin i-a cerut
Marvinei să vină la palat. Sub pretextul că-ți aduce niște alifii, să ispitească servitorii. Săpânul
Ținutului tenebrelor vrea să afle cine sunt și de ce te-am salvat de la moarte. Ai grijă, Maiestate,
alifiile pot fi otrăvite.
Brusc fața regelui se lumină într-un zâmbet larg și ochii îi străluciră de bucurie. Se ridică
iute în picioare și se apropie de Selia. Apucând-o de mână, zise:
- Vei rămâne la palat să mă ajuți să-l prind pe vrăjitor?
- Nu, Maiestate, nu pot rămâne. Trebuie să cobor pe Tărâmul beznei, să recuperez piatra
sacră. Te vor proteja și ajuta druizii.
- Ai aflat unde se află poarta Tărâmului tenebrelor? întrebă regele și o umbră de tristețe
adâncă i se așeză din nou pe chip.
- Da, Maiestate și trebuie să ajung până la miezul nopții lângă stânca diavolului.
Auzind de stânca diavolului, Kentigern se întunecă la față.
- Stânca diavolului? întrebă pe un ton speriat.
- Întocmai, zise regina.
- Nu poți să mergi de una singură în toiul nopții spre stânca diavolului. Nimeni nu se
încumetă să se apropie de stânca diavolului nici chiar în miez de zi. Cine a îndrăznit s-o facă, a
dispărut fără de urmă.
Regina Selia zâmbi liniștitor și își retrase încet mâna din mâinile fierbinți și umede ale lui
Kentigern. Apoi, cu o mișcare lentă a mâinii drepte, își puse pe umeri mantia fermecată a
întunericului și se făcu nevăzută. Doar șoapta ei melodioasă se auzea, îndepărtându-se ca un ecou
în unde repezi:
- Rămâi cu bine, bine, bineee, rege Kentigern. Păzește-te de vrăjitorii cei haini și alung-o de
la curte pe Marvina, care-l slujește pe Kirrin. Druizii te vor îndruma și proteja de stăpânul beznei,
care vrea să pună mâna pe sufletul tăuuu.
Regele Kentigern oftă și se așeză din nou pe scăunelui de lângă fereasta zăbrelită. Își
sprijini bărbia în pumni și rămase până aproape de zorii dimineții cu ochii răscolind adâncul care
devenea tot mai misterios al nopții.

***

Zburând ca o săgeată deasupra pădurii de stejari, regina Selia căuta cu ochii stânca
diavolului. Noaptea devenise întunecată. Luna se retrăsese după lanțul de munți și pădurea părea
un acoperământ negru, mișcător și de nestrăbătut. Un vântișor tăios îi înțepa obrajii și oboseala se
făcea tot mai simțită. Răcoarea nopții însă îi dădea vigoare și Selia își continua cu încăpățânare
zborul. În cele din urmă, ajunse deasupra litoralului. Coborî încet pe nisipul care purta încă
căldura zilei și se azeză aproape de mare. Șoaptele liniștitoare ale valurilor și mireasma sărată a
mării o făcură să uite de primejdii. Zâmbi visătoare și închise ochii. În memorie îi reveniră marea
cu valuri ce împrăștiau scântei mai verzi decât smaraldul și plantele ce luminau în toate culorile
curcubeului. Îl revăzu cu ochii minții pe regele Ares, care-i șoptea:
- Ești mai frumoasă decât însăși frumusețea, comoara mea. Nu am destule cuvinte să-i
mulțumesc Creatorului pentru acest neprețuit dar.
Fu cuprinsă dintr-odată de o nostalgie dureroasă și două lacrimi, ca două mici mărgăritare,
se rostogoliră pe obrajii îmbujorați. Scoase un suspin adânc și, înălțând spre cerul presărat cu stele
privirea înlăcrimată, șopti:

117
 - Creatorule, chiar dacă nu sunt făptură pământeană, te rog ajută-mă să mă întorc în lumea
mea. Am trecut prin poarta dintre cele două Universuri și am venit pe planeta Terra, care m-a
crescut, să-l prind pe zeul Chaos și să i-l duc Creatorului din lumea noastră, care-l va exila pentru
eternitate în spațiul fără de viață. Ajută-mă să-mi revăd lumea și să mă întorc lângă soțul meu, care
mă așteaptă. Eu sunt protectoarea planetei celor două tărâmuri din Universul paralel și Creatorul
din lumea noastră mi-a dat puteri miraculoase, însă nu știu dacă voi reuși să rezist magiei
stăpânului tenebrelor. Creatorule, deși nu sunt sigură că tu-mi auzi rugămintea și vezi lacrimile
care-mi scaldă obrajii, te rog să mă ajuți.
Apoi coborî privirea în jos și se lăsă pradă tăcerii. Deodată, din înaltul cerului înstelat,
răzbătu spre mare o voce blândă, cristalină, care spunea:
- La rugămintea ta, regină protectoare, am coborât din adâncurile spațiului fără de margini.
Ți-am auzit chemarea și am simțit durerea care îți apasă sufletul.
- Cine ești? întrebă printre lacrimi regina, ridicând privirea spre cer.
- Sunt mesagerul Creatorului.
- Mesagerul Creatorului? făcu uimită Selia.
- Mesagerul Creatorului, răspunse vocea.
Regina Selia își încordă privirea. Pe cerul plin de stele văzu, materializându-se, un chip
divin. Un tânăr cu fața blândă, ochi strălucitori și privirea plină de înțelepciune. Un evantai de raze
aurii îi lumina chipul.
- Vorbește-mi, zise tânărul. Ce te frământă?
Selia-l privea cu ochii larg deschiși de uimire. Nu-i venea să creadă că-l are în fața ochilor pe
mesagerul Creatorului acestei lumi.
- Citesc în ochii tăi nedumerire, zise, cu cu voce blândă, mesagerul.
Apoi un zâmbet înțelegător îi flutură pe buze.
- Îți înțeleg mirarea, adăugă. Știu că ai venit din viitor și nu cunoști istoria coborârii mele
printre oameni.
Selia clătină ușor din cap.
- Spune-mi, nepământeano, cum aș putea să te ajut?
Regina scoase un suspin înfundat, își șterse lacrimile și vorbi:
- Trebuie să recuperez piatra sacră a Marelui Zeu.
- Piatra sacră a zeului cerului senin și al soarelui? întrebă mesagerul.
- Da, murmură abia șoptit regina.
- La ce-ți poate servi piatra sacră? întrebă uimit tânărul, fixând-o cu o privire iscoditoare.
- Ca să-l incinerez pe zeul Chaos.
- Cum aș putea să te ajut? întrebă mesagerul.
- Trebuie să cobor pe Tărâmul obscurității, unde vrăjitorul Kirrin a ascuns piatra sacră a
Marelui Zeu.
- Să cobori pe Tărâmul obscurității? se arătă și mai mirat tânărul. Nici o ființă vie nu se mai
întoarce de pe Tărâmul beznei.
- Știu, murmură cu voce tristă Selia. Dar trebuie să risc. Toate străduințele mele vor fi
zadarnice, dacă nu voi reuși să recuperez piatra sacră și zeul Chaos va stinge viața pe această
planetă minunată.
Mesagerul Creatorului zâmbi și zise:
- Epoca zeilor apune. În curând fiul Creatorului va coborî pe pământ.
- Zeul Chaos a trecut, în viitorul din care am venit și eu, prin poarta dintre Universuri și
amenință să stingă viața în spațiul Creatorului.

118
 - Creatorul l-a izgonit pe Chaos din Universul nostru cu zeci de mii de ani în urmă.
- Așa este, însă se va întoarce peste două mii de ani.
- Crezi că ai puterea să-l înfrunți de una singură pe Chaos? se arătă îngrijorat tânărul cu față
înțeleaptă, scormonind cu privirea în ochii ei umbriți de tristețe.
- L-am înfruntat în lumea noastră, răspunse Selia. Creatorul din Universul nostru mi-a dat
puterea magică a luminii, a întunericului și gheața eternității, mi-a dat și o scânteie din focul sacru,
iar Marele Zeu mi-a dat inelul cu spiritul razei de soare. Sper să ies vie de pe Tărâmul obscurității.
Mesagerul Creatorului tăcu un timp, privind-o cu amărăciune. Într-un final vorbi:
- Eu nu am puterea să te protejez în lumea obscurității, însă îți pot da un sfat, care-ți va fi de
folos. Stăpânul tenebrelor va încerca să te arunce în flăcările osândei. Deși ai piatra puterii care
poate genera un câmp energetic protector, pentru a rezista focului ucigător va trebui să folosești
puterea magică a întunericului. Înfășoară-te în mantia magică și, nevăzută de nimeni, pătrunde în
palatul stăpânului beznei și coboară în subsol. În inima fierbinte a pământului se află o peșteră
secretă. Acolo stăpânul întunecimii a ascuns piatra sacră. Spiritul razei de soare te va călăuzi spre
ea. Să nu ai teamă. Deși îți va simți prezența, stăpânul tenebrelor nu va reuși să te vadă și nici nu
va putea să te atingă, zise mesagerul Creatorului și întinse mâna stângă spre regină.
Din mâna lui țâșni o ploaie de raze aurii, care învălui regina într-o ceață sclipitoare.
- Piatra puterii și binecuvântarea divină te vor proteja de monștrii subterani, zise
mesagerul Creatorului. Vei avea însă de înfruntat himera flăcărilor. Simțindu-ți prezența, dar
nevăzându-te, stăpânul tenebrelor te va împinge spre o priveliște superbă. Flori minunate din
flăcări multicolore dansează dansul morții și este greu să reziști chemării lor. Imediat ce ți se vor
arăta, îndreaptă raza de soare spre ele și îndepărtează-te cât poți de repede de locul blestemat. De
nu vei reuși să reziști chemării flăcărilor morții, calea de întoarcere în lumea celor vii îți va fi
închisă pentru vecie. Stăpânul tenebrelor îți va fura puterile magice și te va transforma în sclava
lui. Nimeni nu va mai putea să te salveze.
Selia suspină din nou. Apoi, uitându-se cu o privire rugătoare spre mesagerul Creatorului,
întrebă:
- Te rog să-mi spui, voi reuși să găsesc pe tărâmul beznei piatra sacră și să ies din ghearele
stăpânului tenebrelor?
- Nu cunosc răspunsul la această întrebare, zise, privind-o cu amărăciune, mesagerul
Creatorului și dispăru la fel de enigmatic, precum apăruse pe cerul doldora de stele.
- Îți voi fi recunoscătoare o veșnicie, șopti regina, răscolind cerul cu privirea.
Cercetă cu privirea cerul întunecat minute în șir, apoi se apropie de valurile domoale ale
mării și alunecă cu ochii peste întinderea nesfârșită și licărindă a apei, în care se oglindeau mii de
stele. Rămase un timp cu ochii pironiți de oglinda tremurândă a mării, apoi se întoarse cu fața spre
pădure. Pădurea negrea ca o cupolă uriașă, străpunsă ici-colo de vârfurile ascuțite ale munților
care se îndepărtau în trepte spre răsărit. Luna se arătase din nou de după o stâncă și, plutind ca un
disc galben, palid, cernea peste împrejurime razele ei visătoare. Aerul se răcorise de-a binelea.
Selia simți c-o trec fiorii. Oftă adânc și privi în depărtare. În întunericul adânc al nopții zări,
scânteind în lumina palidă a lunii, o stâncă pleșuvă, uriașă, care spărgea desișul pădurii și se înălța,
asemeni unei sulițe ascuțite, spre bolta celestă. Selia roti privirea de jur împrejur. În dreapta
stâncii, printre coroanele dese ale copacilor, văzu ițindu-se niște stânci mai scunde, care se
învălmășeau, formând un fel de con.
- Uite și stânca diavolului. E timpul să pornesc spre poarta obscurității. Până la miezul
nopții au mai rămas doar două ore, își zise în gând regina, scrutând înfrigurată cu privirea bolta
celestă.

119
 Apoi se înălță ca o săgată deasupra pădurii adormite și porni, mai repede ca vântul, spre
stânca diavolului, scrutând întunericul de nepătruns al nopții cu ochi pătrunzători și triști.
După vreo oră de zbor, o neliniște inexplicabilă puse stăpânire pe sufletul ei. Fără nici un
motiv, respirația îi deveni rapidă, superficială. Inima începu să-i bată din ce în ce mai tare și
sângele-i zvâcnea în urechi din ce în ce mai des. Avea senzația că o putere nevăzută o sufocă,
trăgând-o spre vârful ascuțit al stâncii. Atinse în grabă cu mâna piatra puterii, activând câmpul
energetic protector. Simți imediat o ușurare. Privi în jur. Cam la vreo sută de metri depărtare albea
stânca diavolului.
- Acum înțeleg de ce locuitorii insulei evită să se apropie de această stâncă ucigașă, șopti
regina, ștergându-și cu dosul palmei sudoarea de pe frunte. Spiritul stejarului mi-a spus că la vreo
150 de metri de la stânca diavolului se află prăpastia din care în miez de noapte răbufnesc flăcări
și fum.
Selia își încordă privirea, încercând să deslușească în noapte lumina flăcărilor. În jur
domnea un întuneric beznă și pericolul plutea pe aripi nevăzute deasupra pădurii. Din când în
când tăcerea amorțită a pădurii era străpunsă de un țipăt ascuțit, prelung de pasăre, ce prevestea
nenorociri. Apoi se instala din nou o liniște încordată. Regina se înălță sus de tot și se îndreptă
spre asfințit, străduindu-se să străpungă cu privirea întunericul de nepătruns al nopții. După
câteva minute de zbor, îi atrase atenția o luminiță slabă, care pâlpâia anemic într-o văgăună
adâncă. Porni într-acolo. Cu cât se apropia mai mult, cu atât luminița devenea tot mai strălucitoare
și un miros înecăcios de fum îmbâcsea aerul parfumat al nopții.
Ajunsă deasupra văgăunii, încetini zborul. Privi în jos. Cinci stânci golașe formau un fel de
căuș, din adâncurile căruia se înălțau spre cer mai multe limbi de foc. Împrăștiind în cinci părți
clăbuci de fum, limbile de foc formau deasupra văgăunii o floare cu cinci petale mai negre decât
întunericul. Priveliștea era sinistră. Selia simți din nou fiori de gheață pe șira spinării. Duse
instinctiv mâna spre față. Broboane mari de sudoare i se prelingeau de pe fruntea înfierbântată de
neliniște spre ochii obosiți de nesomn și spaimă. Își frecă cu pumnii ochii, ca un copil abia
deșteptat din somn, și-și zise în gând:
- Curaj, regină protectoare. Ai reușit să-i încătușezi pe regele Orcus și fioroasa regină a
Tărâmului subteran al spiritelor malefice de pe planeta celor două tărâmuri, de ce te-ar speria
stăpânul tenebrelor de pe planeta Terra? Sau crezi că cel de pe Pământ e mai puternic și mai fioros
decât Orcus?
Luându-și inima în dinți, regina Selia coborî, aterizând pe vârful ascuțit al uneia din cele
cinci stânci. În fața ei se deschidea un abis fără de fund, din care răbufneau din când în când
scântei și foc. Clăbuci de fum înecăcios se învălmășeau deasupra stâncilor într-un dans macabru,
îmbâxind aerul cu un miros de pucioasă și smoală înfierbântată.
- Uite și intrarea pe Tărâmul obscurității, unde ființa vie nu trebuie să pătrundă, își zise în
gând, uitându-se cu groază spre hăul luminat de vâlvătaia purpurie. Eu însă va trebui să intru
acolo unde moartea este stăpână.
Își puse pe cap gluga maniei fermecate a întunericului și o legă strâns sub bărbie. Apoi
atinse cu mâna soarele de pe inel. Se auziră niște sunete divine și din inel ieși spiritul razei de
soare. Fluturându-și energic aripioarele luminescente, se apropie de fața reginei și i se uită lung în
ochi, cu o tristețe adâncă în privire. Apoi vorbi cu voce îngrijorată:
- Regină Selia, intrarea pe Tărâmul obscurității se află chiar în fața ta. Ești hotărâtă să treci
în dimensiunea răului și a morții? Ești sigură că vei reuși să reziști magiei răului absolut,
întruchipat în stăpânul tenebrelor?
Selia clătină afirmativ din cap. Oftă adânc și zise cu amărăciune:

120
 - Crezi că am altă soluție? Te rog să mă conduci spre piatra sacră, însă va trebui să te
ascunzi sub mantia mea. Creaturile beznei vor observa lumina aurie și ne vor urmări. Îmi vei șopti
la ureche pe unde să merg.
Spiritul razei de soare se strecură sub gluga mantiei, se ascunse în pletele aurii ale reginei
și murmură cu voce abia șoptită:
- Fie, regină protectoare din altă lume, să mergem. Să coborâm în lumea morții și a răului,
unde lumina soarelui nicicând nu a pătruns. De-ți este dat să mori, nici eu nu voi avea scăpare. Mă
voi mistui în focul osândei împreună cu tine, iar stăpânul obscurității va pune gheara nu doar pe
puterile tale, dar și pe puterea unei raze de soare.
- Hai, nu fi atât de pesimistă, zise Selia cu voce nesigură, de parcă s-ar fi îmbărbătat pe sine.
Am ieșit vie și nevătămată din primejdii mult mai rele. Curaj. Să mergem în lumea demonilor. Sunt
sigură că vom ieși cu bine din acest cazan înfierbântat.
Spunând acestea, regina Selia atinse cu mâna piatra puterii, activând câmpul energetic
protector. Apoi a sărutat inelul, șoptind în sine:
- Creatorule, știu că nu poți să ajuți o nepământeană. Te rog însă, dacă va fi să mor și să
rămân pe veci în lumea beznei, salvează spiritul razei de soare. El nu trebuie să cadă în mâinile
spurcate ale stăpânului tenebrelor.
Zicând acestea, se aruncă în hăul colcăind de flăcări ce sfârâiau asurzitor. Cădea în jos, fără
să știe ce-o așteaptă. Din profunzime se avântau spre vârfurile ascuțite ale stâncilor limbi roșii de
foc, care străluceau orbitor. Coloane uriașe de fum și aburi fierbinți se încolăceau ca niște șerpi,
înălțându-se tot mai sus și mai sus, până se pierdeau în noapte. Înroșiți de căldură, pereții abrupți
ai hăului împroșcau în toate părțile stropi de mâzgă incandescentă și trosneau de parcă erau gata
să se desfacă în mii de cioburi. Selia avea senzația că se scufundă într-un crater cu lavă clocotindă.
Privea cu groază în jur, ținându-și strâns cu ambele mâini mantia întunericului și murmurând în
șoaptă:
- Creatorule, deși sunt o ființă nepământeană, planeta Terra m-a crescut și educat. Ajută-mă
să rezist pericolelor pe acest tărâm al morții și să găsesc piatra sacră a Marelui Zeu. Vreau să
salvez planeta copilăriei și adolescenței mele. Ajută-mă, Creatorule! Nu mă lăsa să mor.
Câmpul energetic, mantia fermecată a întunericului și binecuvântarea Creatorului o
protejau de flăcările ucigașe și fumul otrăvitor. Într-un final, ateriză în preajma unei uriașe porți
din fier, care negrea într-un zid înalt din blocuri masive de piatră fumurie și se pierdea în
întuneric. Valuri de căldură arzătoare băteau dinspre poartă și în jur nu se vedea suflare vie.
Terenul părea mort. Doar un fel de ciulini, cu frunze ce scânteiau metalic și spini lungi ca niște
săbii ascuțite, tremurau singuratici lângă niște băltoace cu mâzgă clocotindă. Ridicând privirea în
sus, văzu o beznă fără margini, care se lățea peste Tărâmul tenebrelor. Pășind atent, să nu fie
auzită, porni spre poarta ferecată. Trecând pe lângă una din băltoace, pe malul căreia moțăia un
ciulin gros și înalt, auzi o pocnitură, de parcă cineva ar fi lovit în câmpul protector, apoi un scârțâit
furios. Întoarse iute capul într-acolo. Ceea ce i se arătă privirii, o făcu să scoată un strigăt înăbușit
de spaimă. Două frunze, ca două brațe metalice, loveau cu o furie de nedescris în cupola
invizibibilă a câmpului protector. Regina se îndepărtă în fugă de planta ucigașă, oprindu-se în fața
porții. Își trase răsuflarea, apoi făcu un pas îndărăt și cercetă poarta atent cu privirea de jos până
sus. Poarta era atât de înaltă, încât părea că sprijină bolta întunecată. Un vuiet prelung,
înspăimântător, se difuza în valuri repezi peste împrejurime, ba apropiindu-se de poartă, ba
îndepărtându-se. Din când în când din mare depărtare răzbătea un cor de urlete sinistre, de parcă
o haită de bestii flămânde rătăcea în căutarea prăzii. Selia rămase neclintită în fața porții, neștiind
cum să procedeze. O trezi din amorțire o voce răgușită, care urla:

121
 - Simt duh de creatură pământeană. Cine a îndrăznit să se apropie de poarta Tărâmului
tenebrelor? Kirrin? Tu ești, vrăjitor netrebnic? Răspunde, blestematule! De ce taci ca un pește?
Răspunde, am zis!
Selia tăcea, chibzuind în sine cum să treacă de poarta tărâmului. Să zboare pe deasupra
porții, sau să bată și să aștepte până când bestia o va deschide? Apoi, protejată de mantia
întunericului, să se strecoare înăuntru.
- Ca să intru pe Tărâmul obscurității, ar fi mai bine să zbor peste poartă, își zise, în cele din
urmă, hotărâtă. Nu pot să aștept să se deschidă poarta. Va fi prea bătător la ochi. Bestia a simțit
prezența mea.
Zicând acestea, se înălță deasupa porții. Cu un scârțâit asurzitor, monstrul deschise poarta
și scrută cu ochii lui de foc întunecimea. Apoi făcu câțiva pași dincolo de poartă. Nevăzând nici o
ființă vie, mormăi supărat:
- Straaaniu! Sunt sigur că am simțit prezența unei vietăți pământene. În fața porții însă nu
este nimeni. Să fie oare vreo ființă însuflețită care a reușit să treacă de stânca diavolului și a
coborât până aici, fără să fie pârjolită de flăcările ucigașe? Prostii!
Brusc se lovi cu mâna peste frunte și mormăi cu voce îngrijorată:
- Dacă are puteri miraculoase, ar fi putut s-o facă. Și dacă este un trimis al zeiței lebădă? Și
eu nu l-am observat când a intrat?
Speriat de propriul lui gând, se grăbi să intre și să închidă poarta.
Regina Selia trecu de poartă. Ciulind urechile, își aținti privirea în bezna din jur. Tărâmul
obscurității era învăluit într-un întuneric tulbure, ce tremura ca o ceață fumurie, luminat din când
în când de lava orbitoare, care răbufnea din vârfurile retezate ale unor stânci abrupte, și fulgerele
care brăzdau bolta. Prelingându-se în jos peste marginile zimțate ca niște torente de foc, lava se
aduna într-un râu incandescent. Forfotind, bolborosind și aruncând în sus stropi purpurii, lava
șerpuia tumultuos pe lângă stânci spre o prăpastie, prăbușindu-se în abisul fără fund al beznei.
Înșiruite în două rânduri, și semănând cu niște torțe uriașe, stâncile formau un fel de semicerc de
dimensiuni impresionante, în mijlocul căruia se înălța o stâncă deosebit de înaltă, cu pereți abrupți
și grunzuroși, pe vârful retezat al căreia se întrezărea conturul unui înspăimântător palat din
piatră mai neagră decât bezna. O construcție monstruoasă, cu zeci de turnuri ascuțite ca niște
lănci, care se avântau amenințător în sus, spre neființă. Spre palat șerpuia un drumeag pavat cu
oase și flancat din două părți de ziduri posomorâte. Prin geamurile zăbrelite ale palatului răzbătea
o lumină arzătoare, ce pâlpâia ca niște flăcări roșii. Zeci de creaturi întunecate se mișcau prin fața
geamurilor, lăsând pe pereții mohorâți umbre negre, mișcătoare.
- De voi ieși vie din acest cuptor al morții, îl voi slăvi pe Creatorul acestei lumi câte zile voi
avea de trăit, șopti regina, privind cu spaimă și dezgust spre monstruosul palat al stăpânului
beznei.
- Vie? Crezi că vei reuși să scapi cu bine din acest calvar? auzi regina în minte propria ei
voce. Primejdiile, pe care le-ai înfruntat în lumea paralelă, au fost un joc în comparație cu cele de
pe Tărâmul obscurității.
- Un joc? murmură regina. S-o încătușezi pe cea mai puternică și fioroasă creatură de pe
Tărâmul subteran a fost un joc?
- N-a fost ușor, însă în Universul paralel nu ai coborât în lumea monștrilor și a morții,
replică vocea ei interioară. Ce te faci dacă nimerești în ghearele stăpânului tenebrelor? Cine îți va
veni în ajutor?
Spre marea ei tristețe și dezamăgire, regina își dădu seama că nu-și putea răspunde la
această întrebare.

122
 - Vai de mine! Ce mă fac? șopti și lacrimi amare îi împânziră ochii. Cine ar putea să mă ajute
în lumea suferinței și a morții?
Dintro-dată auzi un murmur dulce la ureche, care-i șoptea.
- Nu dispera, regină protectoare. Creatorul acestei lumi te-a binecuvântat prin mesagerul
său. Acum ești protejată nu doar de piatra puterii, picătura de soare și puterea magică a luminii și
a întunericului din Universul paralel. Mai ai și binecuvântarea Creatorului din lumea noastră.
Disperarea îți va încătușa voința. Și ai nevoie mare de clarviziune, ca să reziști puterii malefice a
stăpânului tenebrelor.
Selia și șerse lacrimile și oftă din greu.
- Așa este, își zise, de data aceasta cu voce mai liniștită. Sunt protejată și de către Creatorul
acestei lumi. Nu trebuie să-mi fie frică. Trebuie să merg înainte, să-mi fac datoria pentru care am
trecut prin poarta dintre două Universuri și am venit pe planeta copilăriei mele.
Apoi, fără să privească îndărăt, ca o săgeată zbură înainte, tot înainte, spre palat,
străduindu-se să-și înfrângă spaima care-i strângea ca-n clește pieptul. Cu cât se apropia mai mult
de acel loc blestemat, cu atât întunericul devenea mai străveziu. Căldura dogoritoare ceda treptat
locul unei călduri domoale, care, într-un final, se transformă într-o răcoare tăioasă. Un
semiîntuneric cu licăriri roșii ca focul învăluia căușul uriaș. Din când în când erupții de lavă și
fulgere luminau pentru câteva clipe împrejurimile, apoi din nou se lăsa semiîntunericul. Regina
coborî în curte și se uită cu îngrijorare în jur. Curtea era încăpătoare, însă pustie. Totul părea
înțepenit. O cărare pavată cu oase metalice, ce licăreau de fiecare dată când fulgerele tăiau în două
întunericul, pornea de la poatra palatului și se oprea în fața unei scări cu niște trepte din blocuri
masive de piatră neagră, care urcau spre o terasă înconjurată de un parapet înalt și flancată din
două părți de sulițe, în vârful cărora sclipeau cranii din argint. Ușile palatului erau închise. Doi
monștri uriași păzeau intrarea în palat, scrutând cu ochii lor de jăratic curtea. Unul avea
înfățișarea de ciclop cu brațe lungi, păroase, care ajungeau până aproape de pământ și picioare de
țap blănos. Celălalt, mai scund, cu pielea solzoasă ca de șarpe, avea ochii rotunzi și bulbucați și
două coarne ascuțite, de părea că poartă, înfipte în frunte, două pumnale. Selia urcă pe vârful
degetelor scara și se apropie de ușă. Una din creaturi, cu-n nas enorm, turtit și roșu, adulmecă cu
nesaț aerul, săltându-și caraghios nările răsfrânte, apoi roti agitată privirea în jur.
- Simt duh de muritor, răcni monstrul, și unicul lui ochi se bulbucă, aproape ieșind din
orbită.
Cealaltă bestie adulmecă zgomotos aerul din jur. Făcu o grimasă, de parcă ar fi simțit un
miros respingător, și izbucni în hohote isterice de râs.
- De ce hohotești, nemernicule? Ce te-a făcut să râzi, dihanie scârnavă? răcni, supărată,
bestia cu un ochi în frunte.
- Cum să nu râd, urlă cel cornorat. Un strajnic al întunecimii sale nu este în stare să distingă
mirosul unui muritor de ... și iarăși se dezlănțui într-un hohot de râs răsunător.
- Ai făcut-o? răcni, înnebunit de ciudă, cel cu un ochi.
- Am făcut-o, bolborosi, printre hohote de râs, cornoratul, șteregându-și cu laba păroasă
ochii plini de lacrimi.
Furios peste măsură, monstrul cu un ochi își umflă amenințător pieptul blănos și, scoțând
un urlet războinic, se năpusti la cornorat ca o fiară înnebunită, trântindu-l, cu o îmbrâncitură, la
pământ. Cu iuțeala șarpelui veninos, sări pe spatele cornoratului și prinse a-l frământa cu
înverșunare. Din când în când se apleca, turnându-i pumni cu gâlgâita. Urmă o încăierare de toată
frumusețea. Gâfâieli, urlete asurzitoare și gemete prelungi umplură curtea. Auzind zarva, unul din
dregătorii curții se grăbi să iasă.

123
 Profitând de încăierare, regina Selia se strecură iute în palat prin ușa întredeschisă. Alunecă
cu privirea de jur împrejur. Se afla într-o sală spațioasă, semiîntunecată. În dreapta se zărea o
scară ce urca în sus. În stânga observă o ușă arcuită. Fugi spre ușa arcuită și pătrunse într-un
coridor sumbru, luminat slab de o torță ce pâlpâia anemic, trosnind și împrăștiind în jur scântei și
fum. Moartea și dușmănia, care pândeau din umbra coridorului, îi dădeau frisoane, oricât s-ar fi
străduit să se convingă în sine că este protejată de binecuvântarea Creatorului. Avea senzația că
spaima pune stăpânire pe voința ei, iar rațiunea i se întunecă încet-încet. Tremurând ca varga, fugi
înainte. Ca o umbră a morții, o grea nesiguranță îi călca pe urme, făcând-o să nu simtă podeaua sub
picioare. În coridor domnea o liniște asurzitoare. Doar zgomotul ușor al propriilor pași îi răsuna în
urechi, ca sunetul unui orologiu ce bate ritmic ora. Coridorul dădea într-o scară, care cobora în
subsol. Când mai rămăsese vreo câțiva metri până la scară, auzi pași care se apropiau, tropâind
împleticit pe podeaua din piatră. Instinctiv, regina se sprijini cu spatele de peretele rece și rămase
înțepenită, străduindu-se să-și rețină răsuflarea. În goană mare pe lângă ea trecu o creatură
stranie. Un om scheletic, cu obrajii subți și fața aproape triunghiulară, ce aducea mai mult a umbra
unei ființe materiale. Brusc arătarea se opri. Rămase neclintit câteva clipe, apoi se răsuci lent pe
călcâie și roti privirea răutăcioasă în jur, adulmecând cu insistență aerul. Scutură ușor capul, de
parcă ar fi încercat s-alunge o presupunere neîntemeiată. Deși nesiguranța continua să-i dea
târcoale, arătarea se îndreptă, întorcând într-una capul și fulgerând cu ochii spațiul gol al
coridorului, spre scară și coborî în subsol.
Selia oftă ușurată, zicându-și în sine:
- De data aceasta am scăpat.
Pășind ușor ca o pisică care-și urmărește prada, regina coborî treaptă după treaptă scara și
pătrunse într-un alt coridor fețuit cu piatră colțuroasă. Aerul greu, înbâxit cu miros de pucioasă, îi
zgârâia neplăcut nările și ochii începură să o usture. Coridorul cobora în pantă abruptă spre inima
pământului, pierzându-se în întunecime. De o parte și de cealaltă a coridorului se întrezăreau
nenumărate uși ce licăreau metalic.
- Te rog, ajută-mă, spirit al razei de soare, șopti regina. Simți în acest spațiu prezența pietrei
sacre?
- Nu, răspunse în șoaptă spiritul razei de soare. Mergi lent înainte.
Cu inima zvâcnind de spaimă și ochii ațintiți în beznă, regina Selia porni cu pași mărunți
înainte, tot înainte, spre întunecime. Deodată un urlet sfâșietor, ce-și tânguia singurătatea,
străbătu, ca un ecou al tristeții și durerii, coridorul. Ca trăsnită de fulger, regina se opri și rămase
împietrită. Picioarele i se înmuiară și un nod i se opri în gât. Înghiți în sec, încercând să-și
umezească gura. Simțea că se sufocă. Cu un sunet asemănător unui șuierat ușor, Selia trase adânc
aer în piept. Apăsându-și coșul pieptului cu mâna, tuși încet.
- Ce ți se întâmplă, regină din altă lume? auzi o șoaptă îngrijorată lângă ureche.
Vocea caldă a spiritului razei de soare o scoase din înțepenire.
- Acest urlet plin de disperare îmi amintește de urletul dragonului lunii, șopti, cu greu
stăpânindu-și spaima, regina.
- Dragonul lunii? Aici, în subsolurile palatului stăpânului întunecimii? făcu mirat spiritul
razei de soare. O fi fiind vreun nenorocit încătușat de monștrii morții.
- Poate că ai dreptate, zise regina. Să mergem înainte.
Deoarece nu îndrăznea să-și lumineze calea cu picătura de soare, de frică să nu fie
descoperită, regina cobora tot mai jos și mai jos, în inima clocotindă a pământului, bâjbâind prin
întuneric. Deodată simți niște zguduituri puternice, care făcură să se cutremure coridorul. Părea
că iată-iată se va prăbuși și o va strivi sub ruine. Regina se opri.

124
 - Dacă se prăbușește, nu mai am scăpare, își zise cu îngrijorare în sine, uitându-se cu
spaimă în jur.
- Nu avea teamă, îi șopti spiritul razei de soare, de parcă i-ar fi citit gândurile. Coridorul nu
se va prăbuși.
Selia își reluă drumul. Mai merse în obscuritate un timp, pipăind cu mâinile peretele
grunzuros al coridorului, apoi întunericul începu încet-încet să cedeze. O luminiță neobișnuit de
roșie străbătea din adâncime, pâlpâind ușor. Regina porni cu pași rapizi spre luminiță. Cu cât se
adâncea mai mult în inima pământului, cu atât lumina devenea mai strălucitoare. Într-un final,
ajunse pe malul unei prăpastii, în adâncurile căreia clocotea, rotindu-se ca într-o bulboană de foc,
lava. Rotocoale de aburi, amestecați cu zgură se ridicau încet, îmbâcsind aerul și așa greu de
respirat. Peste prăpastie se arcuia o punte metalică. Apropiindu-se de punte, o atinse atent cu
picioarul. Puntea era călduță. Deși în ochi i se cuibărise groaza, Selia porni în fugă spre celălalt
capăt al punții.
N-apucă însă să meargă mult înainte, că o nouă zguduitură făcu puntea să se clatine violent
și regina se opri din fugă. Apucându-se cu ambele mâini de balustradă, așteptă un timp să se
potolească zguduitura, apoi păși cu atenție spre celălalt mal. Trecu cu bine peste prăpastia cu lavă
clocotindă și se pomeni pe o platformă triunghiulară, înconjurată de un parapet înalt. În fundul
platformei se vedea un gol boltit de ușă. Regina porni iute într-acolo. Trecând prin deschizătură,
întră într-un spațiu închis. O grotă spațioasă, în care domnea un întuneric beznă.
- În această grotă stăpânul tenebrelor a ascuns piatra sacră, auzi o șoaptă la ureche. Aici,
dar fii prudentă, regină protectoare. În această încăpere întunecată simt prezența unei mari
tristețe, dar și a unei răutăți înfiorătoare.
Selia se opri din nou. Ciulind urechile, roti privirea încordată în jur, străduindu-se să
străpungă întunericul. Spre marea ei mâhnire, nu reuși să vadă decât două puncte mișcătoare, ce
ardeau în întuneric.
Când tocmai se pregătea să-și lumineze calea cu picătura de soare, auzi din nou urletul plin
de disperare și durere, care venea din fundul grotei, apoi o voce răgușită urlă furioasă:
- Închide botul, dihanie spurcată, că te sugrum cu lanțul. N-auzi ce-am zis? Închide botul și
să nu îndrăznești să-l mai deschizi vreodată!
Apoi se auzi un zăngănit strident de lanț și o lovitură înfundată, urmată de un mârâit ce
aducea mai mult a geamăt.
- Ți-am spus să taci, monstru hâdos. Am să te țin flămând până vei zdohni, sâsâi, ca un șapte
înfuriat, vocea nevăzută.
- Nu poți să mă ucizi, zise, cu voce tristă, bestia. Stăpânul tău m-a înlănțuit aici ca să păzesc
artefactul pe care vrăjitorul i l-a adus în dar.
Pășind pe vărful degetelor, regina înaintă spre locul de unde se auzise vocea, fără să-și ia
privirea de la cele două puncte arzătoare, care se mișcau. Brusc punctele încetară să se miște.
Selia avu senzația că creatura nevăzută simte prezența ei.
- Dragonul păzește piatra sacră, îi șopti la ureche spiritul razei de soare.
- Mi-am dat seama, zise abia șoptit regina. Cum aș putea oare să-l izgonesc pe slujitor, fără
să-mi simtă prezența.
- Așteaptă un pic, nu te grăbi. În curând va pleca. A venit să hrănească dragonul, șopti
spiritul razei de soare.
Pășind cu multă atenție, regina Selia reveni lângă intrare. Căută un loc mai întunecat și se
lipi cu spatele de peretele grunzuros și umed. Trecură câteva lungi minute de așteptare și din
adâncul încăperii se auzi un ecou de pași târșiți, care se apropiau. Cu respirația întretăiată, regina

125
se zgribuli în așteptare. Când sfrijitura apăru în lumină, o nouă replică zgudui adâncurile.
Bolborosind și clocotind, lava se înălță până aproape de punte, aruncând pe platformă stropi grei
de lavă incandescentă. Arătarea se opri brusc în fața intrării și aruncă o privire speriată spre
punte. Când zvâcniturile pământului se liniștiră și puntea încetă să se mai clatine, o rupse de fugă
spre celălalt mal. Țocănind, de parcă ar fi avut copite, traversă în grabă puntea și se pierdu în
adâncul coridorului. Selia rămase nemișcată vreo 20 de minute, cu auzul încordat și simțurile la
pândă. Convingându-se că arătarea a dispărut și alți slujitori nu rătăcesc prin preajmă, apucă cu
mâna picătura de soare, care începu a străluci. Luminându-și calea, se îndreptă spre locul unde era
înlănțuit dragonul. Îl găsi culcat pe piatra umedă, cu capul sprijinit pe-un scrin aurit. Ajunsă în fața
dragonului, regina se opri și îl fixă cu o privire plină de compătimite. Era un pui de dragon al lunii,
de mărimea unui cal, în ochii căruia se oglindea singurătatea și durerea. Dragonul suspină adânc și
zise cu voce tristă, întinzând spre ea gâtul lung și acoperit de solzi argintii, care licăreau ca niște
mici steluțe în lumina picăturii de soare:
- Deși nu te văd, îți simt prezența, ființă muritoare. Cum de-ai riscat să cobori în lumea
disperării și a morții?
Selia adună în pumn mantia fermecată a întunericului și i se arătă dragonului.
Dragonul o privi îndelung, fără să scoată nici un sunet. Într-un final vorbi:
- Tu nu ești ființă pământeană și ai puteri miraculoase. În ochii tăi nu se adăpostește
răutatea. Cine ești și de ce ai venit în grota singurătății și disperării mele?
Selia întinse mâna spre el și-i mângâie cu duioșie capul. Puiul de dragon clipi din gene.
Două lacrimi cât două cireșe se prelinseră din ochii lui enormi și triști, picurând pe piatră.
- Sunt o regină protectoare dintr-un Univers paralel și am venit pe pământ să-l capturez pe
zeul Chaos, care dorește să stingă viața pe planeta voastră, zise Selia, privindu-l cu milă.
- Și, de ce ai coborât în acest spațiu al disperării? o întrebă puiul de dragon. Zeul Chaos nu
se ascunde pe Tărâmul obscurității și durerii.
- Am venit să recuperez piatra sacră a Marelui Zeu, pe care vrăjitorul Kirrin a furat-o.
- Piatra sacră? Și unde se găsește această piatră?
- În scrinul pe care îl păzești, zise spiritul razei de soare, apropiindu-se de ochii puiului de
dragon.
- Cine ești, ființă miraculoasă, și de unde știi că în acest scrin se află piatra sacră a Marelui
Zeu? întrebă, cu nedumerire în voce, puiul de dragon.
- Eu sunt un spirit al razei de soare, iar piatra sacră a fost trimisă de steaua-mamă pe
meleagurile Marelui Zeu, pentru a-i proteja poporul.
Puiul de dragon mârâi înfundat. Apoi împinse cu botul spre regina Selia scrinul și zise:
- Ia piatra sacră și pleacă, regină protectoare din altă lume. Știu că stăpânul obscurității mă
va pedepsi crunt, însă eu nu mă tem de moarte. Decât să trăiesc o viață întreagă încătușat în
întuneric, mai bine mor.
Selia îi privi cu milă, apoi scoase piatra sacră din scrinul aurit și o ascunse în trăistuța pe
care o purta la șold.
- Nu vei muri, zise regina. Începând de azi, nimeni nu va mai putea să-ți facă vreun rău.
Dragonul suspină adânc, apoi lăsă să-i cadă capul pe piatra colțuroasă.
- Această grotă va fi mormântul meu. Nimeni nu mă poate ajuta, gemu puiul de dragon.
Regina Selia scoase din trăstuță mărul pe care i-l dăduse preoteasa de pe Tărâmul unde
sălășluiește Eternitatea. Rupse o jumătate și i-l întinse, zicându-i:
- Acesta este un măr al vieții de pe tărâmul unde sălășluieșe Eternitatea. Mănâncă jumătate
și nimeni, nici chiar stăpânul tenebrelor, nu va putea să te ucidă.

126
 Puiul de dragon luă cu limba bucățica de măr și o înghiți.
- E foarte delicios, zise, lingându-și botul. De mult timp nu am mai mâncat mâncare
pământeană.
Regina întinse mâna dreaptă spre dragon. Un șuvoi puternic de lumină țâșni din mâna ei și
se îndreptă spre lanț, spărgându-l în mii de așchii.
- Ești liber, zise regina. Poți să te întorci pe Tărâmul cețurilor dese.
- Să mă întorc pe Tărâmul cețurilor dese? întrebă dragonul, oftând din nou. Cum aș putea s-
o fac? Nu am puterea să deschid porțile Tărâmului obscurității și nici nu aș rezista flăcărilor
osândei. Stăpânul tenebrelor mă va ține o veșnicie prizonier în lumea lui obscură. Această peșteră
va fi mormântul meu.
- Vei ieși împreună cu noi de pe Tărâmul morții. Te voi face nevăzut, însă va trebui să te
încalec.
În ochii dragonului se aprinse un licăr de bucurie.
- Crezi c-aș putea să scap din acest cazan al morții și durerii? întrebă dragonul, privind-o cu
speranță.
Cu-n zâmbet cald pe buze, Selia clătină afirmativ din cap.
- Ține bine minte: ce nu s-ar întâmpla, să nu te sperii și să faci tot ce-ți voi cere, zise regina.
Apoi i se adresă spiritului razei de soare:
- Misunea ta pe Tărâmul tenebrelor se încheie aici. Mi-ai fost de mare ajutor. Îți mulțumesc.
Poți să te întorci în inel.
Spiritul razei de soare zbură un cerc în jurul capului dragonului, apoi se apropie de regină
și i se uită lung în ochi.
- Să ai grijă, regină din altă lume. Nu va fi ușor să depășești pericolele și să părăsești
Tărâmul obscurității. Mai ai de înfruntat himera flăcărilor, zise și dispăru în inel.
Cu-n salt ușor, regina încălecă puiul de dragon. Protejați de mantia fermecată a
întunericului și de câmpul energetic generat de piatra puterii, regina Selia și puiul de dragon
trecură puntea și străbătură fără incidente coridorul, luminându-și calea cu picătura de soare.
Apoi urcară scara și se opriră în fața ușii arcuite.
- Trebuie să ne asigurăm că în sală nu sunt bestii, zise în șoaptă. Deși nu ne pot vedea, ar
putea să simtă prezența noastră.
Puiul de dragon împinse încet ușa și scoase capul prin deschizătură. Sala era pustie.
- Nu este numeni, zise. Putem merge.
Străbătură în galop sala spațioasă. Auzind tropot ca de copite, cei doi monști, care păzeau
intrarea în palat, deschiseră larg ușa și dădură busna în sală. Convingându-se că în sală nu este
nimeni, se opriră ca trăsniți. Se uitară cu nedumerire unul la celălalt, apoi cornoratul zise:
- Ai auzit și tu?
- Ai auzit, ai auzit..., sigur că am auzit, doar nu sunt surd, se strofoli monstrul cu un ochi în
frunte, cercetând cu înfrigurare încăperea.
- În sală nu văd pe nimeni, făcu nedumerit cornoratul, ridicând din umeri. Oare ce-o fi
însemnând acest tropot de copite?
- Cred că ar trebui să anunțăm dregătorul, se dădu cu părerea cel cu-n ochi.
- Și dacă ne crede nebuni? Ne pedepsește exemplar, mormăi cornoratul. Eu zic s-o lăsăm
baltă, să închidem ușa și să ne prefacem că nu am auzit nimic. Am scăpa de pedeapsă.
Profitând de neatenția strajnicilor, puiul de dragon se furișă afară din palat. Deși călca
atent, să nu fie auzit de strajnici, un țocânit ușor le atrase atenția. Ajuns pe terasă, o rupse la fugă
de-i scăpărau picioarele. Din urmă-i ajungeau strigătele speriate ale strajnicilor:

127
 - Ai auzit, răcneau, ai auzit? Din nou tropot de copite...
Strajnicii sunară din corn, anunțând superiorii că un pericol nevăzut planează deasupra
palatului. Cât ai clipi din ochi, terasa se umplu de monștri înarmați. Apoi, cu urlete războinice și
zângănit de arme, gloata de monștri porni pe urmele fugarilor.
- Ne vor prinde, suspină puiul de dragon. Pe mine mă vor înlănțui din nou în grota
întunecată. Pe tine cred că te vor ucide.
- Stai liniștit. Vom reuși să scăpăm teferi, șopti regina, mângâindu-l. Ia-o de-a lungul râului
de foc și nu uita: să nu te sperii și să faci ceea ce-ți voi cere.
Coborâră în goană mare drumeagul pavat cu oase și o luară de-a lungul râului de foc.
Suspine, gemete prelungi și urlete înfricoșătoare se auzeau de pretutindeni. Din când în când din
lava clocotindă se ițea câte un cap de păcătos, în ochii căruia ardea o flacără sălbatică, apoi, cu-n
țipăt înspăimântător, se prăbușea în bulboană. Producând un zgomot cumplit, torentul, care
adăpostea în undele sale moartea, suferința și durerea, șerpuia pe lângă stâncile cu vârfuri ca
torțele aprinse, rostogolindu-se spre abisul fără de fund al beznei. Rotocoale de fum negru și aburi
fierbinți se încolăceau deasupta împrejurimii cu trosnete sinistre. Aerul devenea din ce în ce mai
fierbinte, mai tulbure, mai irespirabil. Dezorientați de vacarmul produs de vuiete, trosnituri și
urlete, monștri se opriră locului. Unul din ei se trânti cu urechea la pământ, încercănd să
deslușească în vuietul cumplit tropotul piciorelor dragonului. Apoi, cu o mină foarte încurcată, se
ridică de jos și clătină din capul mătăhălos, arătându-și colții negri.
- Nu se aud decât urletele păcătoșilor, mormăi infuriat.
Într-un final dragonul coti spre o pajiște ce se întindea spre o construcție lățită. Făcând un
pas pe iarbă, puiul de dragon scoase un mârâit înăbușit de durere și se retrase iute înapoi.
- Ce ți se întâmplă, făcu îngrijorată regina.
- Aceasta nu este iarbă, zise speriat puiul de dragon, întinzând gâtul până aproape de
pământ. Sunt mii de pumnale cu vârfuri ascuțite.
- Poți zbura? îl întrebă regina.
- Nu știu, răspunse puiul de dragon. Când vrăjitorul cel hain m-a adus pe Tărâmul morții,
eram un pui abia ieșit din ou.
- Încearcă să zbori, zise regina, mângâindu-i grumazul.
Dragonul își întinse aripile argintii și le flutură energic. Se ridică la vreo 20 de centimetri de
la pământ, apoi ateriză, scoțind un oftat adânc.
- Mai încearcă o dată, îl sfătui regina. Intuiția îmi spune că vei reuși.
Dragonul bătu zgomotos din aripi și se înălță deasupra pajiștii. Făcu un cerc și, când tocmai
se pregătea să se îndrepte spre poarta Tărâmului beznei, pe bolta întunecată apăru chipul
stăpânului tenebrelor. Fâlfâind speriat din aripi, puiul de dragon rămase înțepenit în aer. Cu ochii
scânteind de focul urii și răutății, din care i se adăpa firea haină, stăpânul morții căscă o gură ca un
hău, din care ieșeau vălătuci de fum și stropi însângerați de salivă.
- Deși nu te văd, îți simt răsuflarea, dragonule! răcni stăpânul întunecimii, făcând să se
cutremure adâncurile beznei.
Apoi izbucni într-un hohot prelung, înspăimântător, de râs.
- Credeai că poți scăpa din ghearele mele, blestemat pui de dragon al lunii? întrebă,
continuând să hohotească.
Brusc însă se opri. Își încruntă sprâncenele roșcate și, adulmecând cu nări fremătânde
aerul fierbinte și urât mirositor, răcni:
- Simt duh de pământean..., baaa nuuu, simt duh nepământean! Pe cine porți în spate, sclav
netrebnic?

128
 Puiul de dragon începu a tremura de frică. Simțindu-l tremurând, regina se grăbi să-l
liniștească, deși ea singură cu greu își stăpânea încordarea.
- Nu-ți fie frică, îi șopti. Și tu și eu suntem protejați de binecuvântarea Creatorului, iar
mantia fermecată ne face invizibili
Puiul de dragon mârâi înfundat.
- Zboară înainte. Să nu te temi de monștrii subterani.
Bătând energic din aripi, puiul de dragon zbură spre poartă, dar nu izbuti să facă decât vreo
20 de metri, deoarece se izbi de un zid nevâzut, care le bara calea. Dragonul încercă din nou să
depășească obstacolul nevăzut. În zadar se chinuia s-o facă. Stăpânul tenebrelor ridicase în fața
lor un zid de nepătruns, clădit din vrajă.
- Coboară, îi șopti regina. Magia poate fi distrusă doar cu magie. Cred că a venit timpul să
recurg la puterile pe care mi le-a dat Creatorul din lumea noastră.
Dragonul ateriză greoi lângă obstacol.
- Îndepărtează-te de zidul nevăzut, șopti regina Selia.
Puiul de dragon se îndepărtă de zidul magic. Regina Selia întinse mâinile înainte. Sub
privirea consternată a stăpânului tenebrelor, două șuvoaie de lumină nespus de aurie, în jurul
cărora roiau scântei argintii și albastre, loviră cu o putere de nedescris zidul clădit din ură și vrajă.
Se auzi un trăsnet asurzitor, care făcu să se cutremure întreg tărâmul, apoi aerul începu a scânteia
și zidul clădit din vrajă se prăbuși.
- Fugi, fugi cât poți de repede înainte, șopti regina, urmărind cu privirea chipul monstruos,
înțepenit pe boltă.
Pierdut în gânduri negre, stăpânul tenebrelor stătea tăcut, în timp ce ochii i se bulbucară de
mânie și mirare.
- Un muritor nu are puterea să reziste magiei mele. Doar o ființă divină poate s-o facă. Să fie
oare zeița lebădă în persoană? Să fi coborât oare pe Tărâmul beznei? Nu, imposibil! Zeița lebădă
nu s-ar fi încumetat să coboare în împărăția mea. Cine să fie oare? Și cu ce scop a coborât în lumea
morții? Fără îndoială, este un nemuritor. Și are puterea să se facă nevăzut. Să fi venit doar să
salveze puiul de dragon? Nu, nu pot cred. Piatra sacră! A venit să ia piatra sacră. Să fie oare Marele
Zeu al cerului senin și al soarelui?
În timp ce stăpânul beznei moarte rătăcea în gânduri, dialogând cu sine, puiul de dragon și
Selia se apropiau de poarta împărăției. Nu reușiră însă să ajungă, deoarece monstrul cu un corn
răsucit în frunte se dezmetici și porni ca o vijelie pe urmele lor, urlând sălbatic:
- Să vedem dacă vei rezista himerei flăcărilor, vierme însuflețit.
Mai rămăsese doar câteva zeci de metri până la poarta ferecată a tărâmului obscurității,
când, de nicăieri, în fața fugarilor izbucni un evantai de flăcări roșii. Puiul de dragon se opri ca
lovit de-un fulger.
- Închide ochii, șopti regina.
Niște sunete amețitoare, hipnotizante, se înălțau valuri-valuri din străfundurile întunecate
ale genunii și învăluiau în farmecul lor tărâmul. Apoi un vârtej caleidoscopic de culori
strălucitoare, nepământești se născu din flăcări și se înălță spre bolta întunecată. După câteva clipe
vârtejul se prăbuși în jos, luând înfățișarea unei vedenii de o frumusețe de neimaginat, care purta
pe creștet o cunună din limbi tremurânde de foc. Flăcări multicolore formau în jurul ei un evantai
de raze ce licăreau în toate culorile curcubeului. Unduindu-și grațios șoldurile rotunde în ritmul
sunetelor hipnotizante, vedenia dansa, uitându-se spre ei cu ochii licărind ca două stele. Un
zâmbet languros, îmbietor îi flutura pe buzele cărnoase, iar mâinile i se încolăceau amețitor. Puiul
de dragon scânci și întinse gâtul lung spre minunata arătare.

129
 - Oprește-te! strigă regina, lovindu-l cu palma. E o făptuară a beznei. Oprește-te! Mergi spre
perzanie!
- Nu pot să reziiissst, oftă din greu dragonul, făcând un pas în direcția vedeniei. O forță
nevăzută mă trage spre flăcări.
Brusc regina Selia simți o amețeală ușoară și în minte auzi o chemare mai dulce decât
somnul, care o îmbia să se apropie de minunata arătare. Capul începu să i se învârtă ușor, apoi din
ce în ce mai tare, încât, preț de câteva clipe, pierdu legătura cu realitatea. În fața ochilor nu vedea
decât unduirile fermecătoarei vedenii, de la care nu putea să-și ia priivirea, iar în urechi îi răsuna
fără încetare chemarea focului. Avea senzația că himera flăcărilor punea tot mai insistent
stăpânire pe voința ei.
Disperată, apucă cu ambele mâini piatra puterii. Copleșită de spaimă, de o spaimă care
părea că o sufocă fără milă, șopti cu voce rugătore:
- Gheață a eternității, picătură de soare, lumină și întuneric, protejați-ne de farmecele
flăcărilor ucigașe.
Apoi, murmură, chinuindu-se să-și ia privirea de la dansul magic al flăcărilor:
- Creatorule, de mă auzi, ajută-ne să rezistăm magiei stăpânului tenebrelor. Ajută-ne să
scăpăm vii din acest cazan al morții.
În clipa următoare, sunetele melodioase se transformară într-un vuiet prelung, un muget
asurzitor ce zgudui pământul. Stâncile se cutremurară, iar din vârfurile lor retezate țâșniră
puhoaie tumultuoase de foc, care se revărsară peste marginile ascuțite ca niște torente aducătoare
de moarte și durere. Întunericul ce învăluia tărâmul deveni, pentru câteva clipe, purpuriu ca focul.
Umbre întunecate se dezlănțuiră, brăzdând, ca niște fulgere mai negre decât bezna, bolta înroșită.
De sus ploua cu stropi incandescenți, iar iarba ca pumnalul trosnea, precum trosnește fierul
înfierbântat când este scufundat în apă. Plantele cu spini ca săbiile ascuțite se chirciră, șuierând
strident ca șerpii. Râul de lavă clocotindă se umflă, de parcă ar fi fost împins din adâncurile
genunii spre bolta întunecată de-o forță supranaturală. Apoi, ca un val uriaș, se prăbuși cu-n
zgomot infernal ce sfâșia întunecimea, împroșcând malurile cu stropi de lavă încandescentă.
Flăcări ucigașe izbucniră din ochii vedeniei, repezindu-se, cu o furie de nedescris, spre cei doi
fugari. Rotocoale de fum negru și aburi scânteind ca jarul se încolăciră într-un dans nebun,
învăluindu-i din toate părțile. Deodată vedenia începu a se risipi încet-încet, precum se risipește
un miraj când te apropii.
Câmpul energetic protector rezistă magiei demonice, iar binecuvântarea Creatorului îi
readuse într-un final în albia stăpânirii de sine. Regina răsuflă ușurată și bătu ușor cu palma
grumazul puiului de dragon.
- Am rezistat himerei flăcărilor, zise, zâmbind fericită. N-a fost ușor, dar piatra puterii și
binecuvântatea Creatorului ne-au protejat de vrăjile stăpânului tenebrelor. S-a terminat cu groaza.
Ce-a fost mai greu, a trecut. Auzi, dragonule? Himera flăcărilor nu ne-a putut răpune! Să mergem
înainte, spre libertate, spre soare, spre lumină.
Puiul de dragon porni ca o săgeată înainte, tot înainte, spre poatra Tărâmului obscurității,
trecând prin vâlvătăi de flăcări ucigașe, fum negru înecăcios și aburi înfierbântați. Călca pe iarba ca
pumnalele ascuțite fără să simtă nici o durere. Și umbrele morții nu-l mai speriau.
Când stăpânul tenebrelor își dădu seama că cei doi fugari au rezistat himerei flăcărilor,
furia i se dezlănțui într-o ură neagră de nedescris și el tună, de se cutremură întreaga împărăție
subterană:
- Genunea să-și deschidă porțile și spiritele rele să se întoarcă la chemarea mea pe acest
tărâm.

130
 Din adâncurile fără de margini ale abisului țâșniră, pe aripile urii, mii și mii de umbre
negre, cu ochi arzând ca focul, și tunete, și fulgere se dezlănțuiră, spintecând cu sulițe strălucitoare
întunecimea. Pământul se cutremură din nou și stâncile se prăbușiră, topindu-se încet în magma
clocotindă. Iznucnind din lava incandescentă, un cor de gemete sfâșietoare se înălța spre bolta
înroșită, împins de rotocoale de fum și zgură. Un vânt năpraznic, o adevărată vijelie se născu din
țipetele morții, care se învălmășeau cu cele ale durerii, trezând la viață monștri setoși de
răzbunare. Părea că tot tărâmul beznei se prăbușește în genune.
Într-un final, puiul de dragon ajunse în fața porții. Selia întinse mâinile înainte. Puterea
luminii lovi cu un mănunchi de raze aurii în lacătul de fier, care se sfărâmă în mii de țăndări. Apoi,
cu puterea întunericului, deschise poarta și puiul de dragon țâșni ca o săgeată din împărăția
morții.
- Înalță-te în aer și zboară cât poți de repede spre gura prăpastiei, strigă regina. Să nu te
temi de flăcări. Piatra puterii ne protejează.
Fluturându-și energic aripile, puiul de dragon se desprinse de pământ și se îndreptă spre
gura care se căsca nesățioasă la vreo 50 de metri depărtare. Apoi zbură în sus și în cele din urmă
ateriză pe marginea prăpastiei.
Se lumina. Primele raze ale soarelui se ițeau somnoroase de după vârfurile copacilor și o
răcoare proaspără, înmiresmată le gâdilea plăcut nările. În aer plutea mireasma proaspătă a mării,
iar din inima pădurii răzbătea ciripit de păsări. Încet-încet pădurea se deștepta. Nici un nouraș nu
se vedea plutind pe cerul de un albastru intens, profund ca infinitul și pacea domnea nestingherită
peste Tărâmul cețurilor dese. Rând pe rând stelele se stinseră. Doar luna, ca o seceră argintie,
transparentă, plutea încet spre orizont. Puiul de dragon adulmecă câteva clipe aerul răcoros. Apoi
închise de plăcere ochii și murmură:
- Nu pot să cred. Sunt liber. Liber și pot să respir în voie aerul plin de miresme al pădurii.
Pot să admir lumina și soarele, pot să mă înalț spre albastrul nesfârșit al cerului și pot să văd
marea cu valuri înspumate, pe care nu am văzut-o vreodată.
- Îngăduie puțin, îi zise regina Selia. Nu te grăbi. Deși cerul este senin și primitor, iar marea
mângâie cu valuri leneșe, cum a făcut-o mii și mii de ani, țărmurile nisipoase, o groaznică
primejdie te paște în această lume.
- O groaznică primejdie? făcu speriat puiul de dragon și strălucirea ochilor i se stinse. Ce fel
de primejdie? Nu am dușmai pe Tărâmul cețurilor dese. Am fost răpit și dus de aici pe când eram
un pui abia ieșit din ou.
- Mă doare să te întristez, însă trebuie să știi că și pe această insulă vei întâlni dușmani, zise
cu tristețe în voce Selia, clătinând ușor din cap. Epoca zeilor apune. Cu pași de ucigaș, epoca
vrăjitorilor haini, cărora li se închină dragonii focului, mărșăluiește pe Tărâmul cețurilor dese. Din
ordinul vrăjitorului Kirrin, dragonii focului au exterminat aproape toți dragonii lunii. A rămas doar
unul. Te voi duce la unicul dragon matur, rămas în viață. El te va proteja de ura vrăjitorilor.
Puiul de dragon suspină adânc și scoase un scâncet de durere.
- Credeam că am scăpat de ură, zise cu tristețe, lăsând capul în jos.
- Nu dispera, îl liniști regina. Viața, soarele, cerul senin, pădurea și marea cu valuri
înspumate nu ți le poate lua nici un vrăjitor. În curând vei avea și un prieten de joacă.
- Un prieten de joacă? Ce fel de prieten, se învioră puiul și ochii începură să-i strălucească
din nou.
- În zilele următoare un mic dragon al lunii va ieși din ou. Sau...poate a ieșit deja.
- Să mergem, se arătă nerăbdător dragonul, frământând pământul cu picioarele. Ard de
nerăbdare să-l cunosc pe puiul de dragon.

131

xxx

Dragonul lunii se odihnea în peștera de pe stânca din largul mării după o grea încăierare cu
doi dragoni ai focului, când auzi deodată fâlfâit de aripi. Scoase în grabă capul din peșteră și scrută
cu atenție cerul. Văzu, apropiindu-se de insulă, o umbră argintie, ce licărea în lumina blândă a
soarelui matinal. I se păru stranie umbra. Pentru o pasăre, era prea mare și licărea ca argintul
mângâiat de soare, însă pentru un dragon era prea mică. Mânat de curiozitate, dragonul ieși din
peșteră și se apropie de marginea stâncii, urmărind cu atenție umbra care devenea din ce în ce mai
mare. Trecură câteva minute. Pe insulă ateriză un mic dragon al lunii, care-o purta în spate pe
regina din altă lume. Selia sări de pe spatele puiului de dragon și se apropie de dragonul lunii, care
se uita când la ea, când la puiul de dragon, cu ochii larg deschiși de uimire. Apoi, lăsă capul în jos
și-l adulmecă un timp pe puiul de dragon. Nu-i venea să-și creadă ochilor. Știa că pe Tărâmul
cețurilor dese nu mai există și alți dragoni ai lunii, iar puiul lui abia ieșise din ou. Cu-n zâmbet
luminos pe buze, regina Selia îl salută și zise:
- Ți-am adus un oaspete, mai bine zis un puișor de dragon argintiu, pe care aș dori să-l las
în grija ta.
Dragonul lăsă din nou capul în jos și cercetă cu interes făptura. Era un mic dragon al lunii,
care se uita țintă la el cu ochii lui strălucitori, ca două mici făclii.
- Unde ai găsit acest puișor? întrebă dragonul lunii, fără să-și ia privirea mirată de la făptura
argintie. Pe Tărâmul cețurilor dese dragonii focului i-au ucis pe toți din seminția mea. N-a mai
rămas nici unul.
- Să intrăm în peșteră. Nimeni nu trebuie să știe despre existența puiului, zise regina, rotind
privirea îngrijorată în jur.
Regina Selia, dragonul lunii și puiul au întrat în peșteră. Curios, micul dragon înconjură de
câteva ori peștera, cercetând și adulmecând fiecare colțișor. Apoi scoase capul afară și privi,
rotunjindu-și ochii, spre mare. Valuri cu creste albe ca zăpada alunecau grăbite pe întinderea
nesfârșita a apei și se spărgeau, șoptind prelung, de peretele abrupt al stâncii, ridicând în aer
stropi ce licăreau ca niște mici diamante în lumina soarelui. Țipete de pescăruși răsunau din
înălțimea limpede a cerului.
- E splendidă și atât de albastră, zise micul dragon cu voce plină de admirație. În bezna
peșterii din adâncurile Tărâmului tenebrelor am încercat de mii de ori să mi-o imaginez, dar n-am
reușit niciodată să văd în gând albastrul nesfârșit al mării, cu unde înspumate și pescăruși plutind
pe aripi de vânt.
Apoi ieși în grabă din peșteră. Înconjură în fugă de câteva ori stânca, admirând valurile cu
creste albe ca zăpada, cerul străveziu și pescărușii care roiau deasupra mării și se întoarse în
peșteră. Uitându-se cu o privire rugătoare spre dragonul lunii, scânci jalnic ca un pisoi nenorocit
și zise cu voce plângăreață:
- Sunt singur în această lume atât de frumoasă, însă străină și necunoscută pentru mine. Te
rog să nu mă alungi. Voi avea grijă de puiul tău ca de o soră sau un frate. Te rog, lasă-mă să
locuiesc în peștera ta.
Dragonul lunii se uită la pui cu milă în privire și-i spuse:
- Te voi îngriji ca pe puiul meu. Mai întâi însă vom merge la arhidruidul Myrddin. El va avea
grijă să nu te ucidă dragonii focului când eu voi fi plecat în căutarea hranei. Druizii vor ține în
amează sfat în inima pădurii de pe insula cea mare. Vom merge într-acolo.

132
 - Dragonii focului nu au puterea să-l ucidă. I-am dat și lui o jumătate din mărul vieții, zise
regina Selia. Vrăjitorii haini însă ar putea să-l captureze și să i-l ducă din nou stăpânului
tenebrelor.
Dragonul lunii rămase îngândurat câteva clipe, cercetându-i pe oaspeți cu o privire
pătrunzătoare.
- Sunteți flămânzi, zise într-un târziu, se vede pe chipurile voastre. Eu voi zbura să caut
ceva de ale gurii, iar voi mă veți aștepta în peșteră.
- Nu te grăbi, zise regina. Mai întâi trebuie să stăm de vorbă cu arhidruidul Myrddin. Apoi
ne vom gândi și la mâncare.
Dragonul scoase capul din peșteră și cercetă îndelung cu privirea cerul. Soarele cernea cu
dărnicie raze aurii și calde peste împrejurime, iar marea sclipea orbitor. Ceața se ridicase și cerul
strălucea profund și limpede. Doar câțiva nourași argintii se învolburau la orizont, împrăștiați de
un vântișor răcoros, care sufla dinspre răsărit.
- Soarele se apropie de amiază, zise dragonul. În curând druizii se vor aduna în jurul
altarului din poiana cerbului de aur să țină sfat. E timpul să plecăm.
Apoi întoarse capul spre regina Selia.
- Urcă pe spatele meu, străino, zise, iar tu, micuțule, să nu te îndepărtezi de lângă mine. În
drum spre poiana cerbului de aur s-ar putea să fim atacați de dragonii focului. Va fi vai și amar de
pielea ta strălucitoare, dacă vreo slugă a vrăjitorului Kirrin te va ataca.
Cu-n fâlfâit zgomotos de aripi, dragonul lunii se desprinse de piatra colțuroasă și se înălță
deasupra mări, urmat de pui. Făcură un rotocol deasupra stâncii, apoi se îndreptară spre pădure.
Sub adierea lină a vântului, pădurea tremura în unde leneșe ce scânteiau, mângâiate de razele tot
mai fierbinți și mai strălucitoare ale soarelui. Când ajunseră deasupra pădurii, din spate se auzi în
vâjâit asurzitor, ce spinteca văzduhul. Regina Selia întoarse iute capul și privi îndărăt. Văzu,
apropiindu-se cu viteză mare, trei dragoni ai focului. Atinse în grabă cu mâna piatra puterii și
strigă:
- Ne ajung din urmă trei dragoni ai focului. Am activat câmpul energetic protector. Să nu te
îndepărtezi de lângă mine.
Apoi întoarse privirea spre puiul de dragon. Creatura se uita la ea cu ochii rotunjiți de
spaimă.
- Curaj, nu-ți fie frică, zise regina, străduindu-se să pară liniștită. Dragonii focului, deși ne
vor simți prezența, nu vor putea să ne vadă. Mantia fermecată a întunericului ne va proteja de
ochii dușmanilor.
Cu o mișcare a mâinii, își puse pe umeri mantia fermecată a întunericului, acoperindu-i și
pe cei doi dragoni. Sub privirile buimăcite ale dragonilor focului, regina Selia, dragonul lunii și
puiul se făcură nevăzuți. Deși simțeau prezența lor și auzeau fâlfâit zgomotos de aripi, pe cer nu se
vedea nici o umbră. De spaimă, păsările se ascunsese în desiș, iar pescărușii pluteau pe oglinda
încrețită a mării, uitându-se într-un ochi spre cer. Furioși peste măsură că au scăpat din gheare
prada, cei trei dragoni ai focului zburau în cercuri largi, scoțând urlete înfricoșătoare. Într-un
final, se îndepărtară spre asfințit și dispărură după un lanț de stânci scunde, vârfurile tocite ale
cărora abia de se întrezăreau de după coroanele stufoase ale copacilor. Doar ecoul prelung,
asurzitor al urletelor se difiza în rafale ca un tunet purtat de vânt peste pădurea seculară,
umplând-o de încordare și de groază.
- Am scăpat, răsuflă ușurat dragonul lunii. Supușii lui Kirrin s-au retras spre peștera urgiei,
unde-și au cuibarele.
Puiul de dragon murmură cu voce plângăreață:

133
 - Am scăpat, însă se pot întoarce.
- Vom zbura nevăzuți până deasupra poienii cerbului de aur, zise regina Selia. Nu avea
teamă. Nu ne paște nici o primejdie. Dragonii focului nu vor îndrăzni să intre în poiană. Se tem de
druizii cei înțelepți și puternici.
Ajunși deasupra poienii cerbului de aur, au zburat în jos, aterizând lângă un stejar cu o
coroană bogată. Dispuși în cerc în jurul altarului, druizii îngânau cu voci scăzute o rugăciune.
Rămaseră un timp în așteptare, străduindu-se să nu fie auziți. Cănd druizii și-au terminat
rugăciunea, Selia își scoase mantia fermecată a întunericului și se apropie de altar.
- Bine v-am găsit, slăviți sacerdoți ai zeiței lebădă, zise regina, ducându-și mâna în dreptul
inimii și închinându-se cu pietate în fața lor.
- Bine ai venit, regină din altă lume, o salutară în cor druizii.
Apoi de ea se apropie arhidruidul Myrddin. O cercetă atent câteva clipe cu o privire
iscoditoare.
- Pe fața ta se vede că ne aduci o veste bună, zise Myrddin. Spune, străino, ce vânt te aduce
în poiana cerbului de aur? Știam că ai plecat în căutarea pietrei sacre. Poate...s-a întâmplat
minunea? Ai reușit să recuperezi piatra sacră a Marelui Zeu? Atât de repede?
Cu fața radiind de bucurie, regina Selia zise, clătinând afirmativ din cap:
- Da, puternice Myrddin. Am reușit să smulg din ghearele stăpânului tenebrelor piatra
Marelui Zeu. Și nu doar atât!
- Nu doar atât? Ce vrei să spui? întrebă Myrddin, ridicând sprâncenele a uimire.
Selia trase adânc aer în piept și zise cu-n zâmbet larg pe buze:
- Cu ajutorul pietrei puterii, pe care mi-a dat-o Creatorul din lumea mea și a binecuvântării
Creatorului din această lume am rezistat magiei himerei focului.
- Ce? Ce-ai spus? se minună arhidruidul. Stăpânul tenebrelor te-a ispitit cu himera focului?
Nici o ființă pământeană nu poate rezista himerei focului.
- Am rezistat și nu doar eu.
Poiana se umplu de șoapte. Druizii se agitau, schimbând priviri nedumerite.
- Te-a însoțit de Tărâmul tenebrelor vreun pământean? A reușit să se salveze, se minună și
mai mult arhidruidul.
- Nu, puternice Myrddin. Pe Tărâmul tenebrelor am coborât doar eu și spiritul razei de
soare.
- Și... cine este fericitul care a reușit să reziste himerei flăcărilor? Cum a ajuns în lumea
morții? întrebă Myrddin.
- Imediat vi-l prezint, spuse Selia și porni cu pași grăbiți spre stejarul secular. Trecură
câteva secunde și de după copaci se arătă, pășind legănat, puiul de dragon, urmat de regina Selia.
Apropiindu-se de druizi, regina îl împinse înainte și spuse:
- El a rezistat himerei focului.
- Un pui de dragon al lunii? se arătă surprins arhidruidul. Cum a ajuns în împărăția
tenebrelor un pui de dragon al lunii? Și cum de a rămas viu?
Regina Selia mângâie capul puiului de dragon, care dădea semne de neliniște, frământându-
și picioarele și privind speriat spre druizi.
- Înlănțuit într-o peșteră din adâncurile Tărâmului morții, pe malul unei prăpastii în care
clocotea lava, puiul de dragon păzea piatra sacră a Marelui Zeu. Vrăjitorul Kirrin a răpit dragonul
pe când era un pui abia ieșit din ou și i l-a dăruit stăpânului beznei. Din ziua când a fost răpit,
sărmănelul nu a mai văzut lumina soarelui și nu a mai mâncat mâncare pământeană, spuse regina
Selia, continuând să mângâie puiul de dragon.

134
 Arhidruidul clătină din cap a dezaprobare, apoi oftă adânc și zise, cu ochii scăpărând de
mânie:
- Kirrin... Va veni timpul când acest ticălos își va primi pedeapsa.
- Myrddin, sunt sigură că nu-l veți lăsa să se prăpădească. Este un pui neajutorat și are
nevoie de protecție. În drum spre poiana cerbului de aur ne-au urmărit trei dragoni ai focului. Au
văzut puiul și cred că l-au și informat pe Kirrin. Te rog să-l ajuți.
Apoi se întoarse spre stejar și spuse cu voce tare:
- Apropie-te!
Din pădure ieși dragonul lunii și se apropie de altar.
- Dragonul lunii este de acord să-l îngrijească, însă are nevoie de protecția ta, zise regina
Selia.
- Stai fără grijă, regină din altă lume. Noi îi vom proteja, spuse arhidruidul.
Apoi tăcu, pierdut în gânduri, fixând-o cu o privire pătrunzătoare. Deși nu scotea nici un
cuvânt, Selia citi în gândul lui regretul.
- Pleacă, își zisea arhidruidul în sine. Păcat. Ne părăsește. Ne-ar fi fost de mare ajutor. Zeița
lebădă a părăsit această lume și vrăjitorii răi prind la putere. Regina protectoare ne-ar fi ajutat să-
i biruim pe cei din casta văjitorilor haini.
- Myrddin, știi bine că nu pot să rămân pe meleagurile cețurilor dese. Mi s-au dat doar trei
sute de zile pământene să-l prind pe Chaos și să i-l duc Creatorului din Universul nostru. Dacă nu
reușesc să-mi duc la bun sfârșit misiunea și nu mă întorc în lumea mea, voi pierde pentru
totdeauna puterile magice și voi uita de unde am venit și cine sunt. Voi rătăci o viață în neștire,
căutând fără să știu ce trebuie să caut. A venit timpul să plec, dar mai întâi aș vrea să trec pe la
palat, să-mi iau rămas bun de la regele Kentigern și de la regina-mamă.
Myrddin o apucă de mână. Clătinând din cap a dezaprobare, vorbi:
- Să nu mergi la palat, regină din altă lume. Regele, care visează să te aibă în preajma lui, nu
trebuie să te mai vadă. Îi voi transmite eu că ai plecat în grabă și m-ai rugat să-i spun că-ți pare
rău, dar timpul te presa.
- Fie, zise Selia, cu o ușoară notă de regret în voce, voi face cum zici tu, Myrddin, însă te rog
să-i spui că-mi iau rămas bun de la el și de la Tărâmul cețurilor dese pentru totdeauna și că-i
doresc domnie lungă și plină de înțelepciune.
- Așa voi face, spuse Myrddin, zâmbind binevoitor și înclinând ușor capul.
- Înainte de a pleca, aș vrea să te întreb ceva, zise Selia.
- Te ascult, vorbește, rosti Myrddin și o scânteie de curiozitate se aprinse în ochii lui plini
de bunătate și înțelepciune.
- Druizii sunt înțelepții nordului. Voi știți ceea ce alții nu pot să știe. Poate cunoașteți și
taina scrinului din lazurit?
Myrddin se apropie de ceilalți druizi. Câtva minute discutară în șoaptă, apoi arhidruidul se
răsuci spre regina Selia și întrebă:
- Vorbești despre scrinul din lazurit al zeului morților de pe tărâmurile nisipoase și aride?
- Nu știu, zise regina, ridicând din umeri. În profeția din templul înțelepciunii se vorbea
despre scrinul din lazurit al morții. Doar atât.
După ce cumpăni un timp, arhidruidul zise, mângâindu-și barba argintie:
- Doar zeul din Valea Morții are scrinuri din lazurit, în care depozitează inimile decedaților
în timpul judecății sufletului de la Curtea Dreptății.
- Vorbești de Osiris, zeul egiptean al lumii de dincolo?
Arhidruidul Myrddin clătină afirmativ din cap.

135
 - Trebuie să pornesc spre Egiptul faraonilor, murmură, ca pentru sine, regina Selia și să-l
rog pe zeul vieții de dincolo să mă ajute.
- S-ar putea să nu-l mai găsești pe pământ, oftă arhidruidul Myrddin. Zeii părăsesc această
lume și se retrag în cel de-al șaptelea cer.
- Să nu-l găsesc? făcu speriată regina. Crezi că s-a înălțat și zeul egiptean spre ce-l de-al
șaptelea cer?
Arhidruidul ridică din umeri și, desfăcând larg mâinile, zise:
- Poate-i avea noroc. Poate-l vei găsi în Valea Morților, însă...
- Va trebui să cobor în lumea de dincolo, zise regina, oftând adânc.
Apoi, zâmbi cu zâmbetul unei persoane care încearcă să-și ascundă îngrijorarea și-și trecu
degetele prin pletele aurii.
- Vă mulțumesc pentru tot ce ați făcut pentru mine. Trebuie să plec. Mă așteaptă un drum
lung și plin de primejdii. Rămâneți cu bine și să vă aibă Creatorul în pază, spuse într-un final cu
voce plină de amărăciune.
Cu o mișcare lină a mâinii, își puse pe creștet pelerina magică a întunericului și dispăru, de
parcă nici nu ar fi fost. Doar un ecou prelung se auzea, îndepărtându-se în unde repezi: rămâneți
cu bine, cu bine, bine...

***

Peste Ținutul Negru se lăsa lin înserarea. După o zi ploioasă și caldă, cerul se limpezea
treptat. De după norii încă plini de ploaie, zdrențuiți de vântul care-i mâna cu înverșunare spre
răsărit, licăreau ici-colo palid stelele. Și luna, ca o seceră argintie, aproape transparentă, când
apărea de după nori, oglindindu-și fața palidă în apele liniștite ale Marelui Fluviu, când se
ascundea, de parcă ar fi zădărât vântoaica care se încăpățâna să împrăștie norii. Odată cu
înserarea, o răcoare umedă și lipicioasă cobora din înaltul cerului, împrăștiind aerul încă fierbinte
al zilei. Protejată de mantia fermecată a întunericului, regina Selia coborî pe malul vestic al
Marelui Fluviu și porni pe un drumeag plin de băltoace, ce șerpuia vreo cinci sute de metri de-a
lungul apelor liniștite. Ocolind câmpuri cultivate, drumeagul se îndrepta spre niște așezări cu
poteci mohorâte, mărginite de colibe făcute din trestie și cocioabe sărăcăcioase din chirpici, care
se întrezăreau triste și dărăpănate printre palmierii viguroși. Copii slăbănogi și arși de soarele arid
al deșertului lunecau ca niște fantome mute printre cocioabele dărăpănate, călcând cu picioarele
desculț prin băltoacele ce licăreau de-a lungul potecilor ca niște oglinzi, când luna se arăta de
după nori. Din când în când în liniștea înserării se auzea lătrat de câine. Fără să fie văzută de
nimeni, regina străbătu așezarea și întră într-o livadă de smochine. Culese un pumn bun de
smochine și-și potoli foamea. Apoi ieși din livadă. Se sprijini de tulpina zveltă și grunzuroasă a
unui palmier, care-și înălța coroana ca o umbrelă verde spre cer, și rămase rătăcind în gânduri.
- Unde aș putea să-l găsesc pe zeul celor decedați, se întreba mâhnită. Și dacă s-a înălțat
deja spre cel de-al șaptelea cer? Ce mă fac? Cine oare ar putea să mă ajute? Sunt singură în această
lume ce colcăie de spirite și taine.
- Unde ai putea să-l găsești pe zeul morții? se răsti vocea interioară. Nu-ți mai amintești de
păstrătorul marilor mistere și deținătorul cheilor cunoașterii marilor taine ale Universului?
- Sfinxul? făcu regina, luminându-se la față. Sfinxul mai este considerat o întruchipare a
zeului soarelui. Poate spiritul razei de soare mă ajută?
Și cum stătea adâncită în gânduri neliniștite, văzu deodată în depărtare o lumină aurie, care
sclipi, câteva clipe, ca o explozie de raze orbitoare, luminând deșertul, apoi se stinse. Fără să-și dea

136
seama de ce o face, porni aproape în fugă spre locul unde zărise lumina. O chemare irezistibilă o
mâna înainte, tot înainte, spre dunele ce unduiau nisipul, de parcă ar fi fost apa încrețită a mării.
Încodându-și vederea, scrută întunericul. În depărtare se zăreau umbrele mărețe ale piramidelor,
care-și înălțau vârfurile aurite spre bolta celestă, străpungând norii zdrențuiți de vânt. Spre
piramide șerpuia un drum pietruit, care pornea de lângă unul din cheiurile Marelui Fluviu.
Se înnoptase de-a binelea. Norii de ploaie se risipise și luna lumina discret împrejurimea.
Un întuneric blând învăluise deșertul, iar vârfurile aurite ale piramidelor străluceau ca niște torțe
aprinse. Deși simțea o mare oboseală și gândurile i se învălmășeau în mintea înfierbântată de
nesomn și neliniști, regina mergea înainte, străduindu-se din răsputeri să se țină în picioare. De la
un timp însă simți că puterile o părăsesc, iar picioarele i se înmoaie. Obosela se făcea tot mai
simțită și regina oftă adinc.
- Trebuie să mă odihnesc. Drumul a fost anevoios și lung, iar capu-mi clocotește de
gânduri zbuciumate. Și unde aș putea să mă odihnesc? Să mă întind pe nisip? Aici? În pustiul
bântuit de scorpioni și șerpi veninoși? Nu, nu, trebuie să ajung lângă piramide. Hai, Selia, nu te da
bătută. Mai fă un efort. Sunt sigură că vei ajunge, își zicea în sine, târându-și cu greu picioarele
obosite pe pietrișul grunzuros al drumului.
Într-un târziu, ajunse lângă piramida cea mare. Privi spre cer. Luna dispăruse, iar
întinericul domnea peste deșert, vestind că zorii dimineții sunt departe.
- Trebuie să dorm măcar vreo două ore, șopti regina.
Apoi târâș-grăpiș se apropie de sfinx și se întinse pe nisip, sprijinindu-și capul de laba lui
uriașă. Cu o mișcare obosită a mâinii, activă câmpul energetic protector, se înfășură în mantia
fermecată a întunericului și închise ochii. Nu trecură nici trei minute și se scufundă într-un somn
adânc. I se arătă în vis o apă liniștită, din străfundurile căreia apăru, odată cu primele raze ale
soarelui, o nemaipomenit de frumoasă floare albastră de lotus, care-i șopti:
- Găsește-mă în apele liniștite ale Marelui Fluviu și eu îți voi dezvălui o taină.
În somn regina întinse mâna să atingă floarea, însă ea dispăru imediat, scufundându-se în
undele liniștite ale râului. După câteva secunde însă apăru din nou și, desfăcându-și larg petalele
de-un azuriu ca cerul limpede, murmură:
- Ai grijă, regină din altă lume, să mă cauți la asfințit de soare, când eu mă pregătesc să mă
scufund în apă. Să fii prudentă, nici un muritor nu trebuie să te vadă.
Zicând acestea, floarea de lotus se scufundă din nou și dispăru în undele tremurânde ale
Marelui Fluviu. Nu trecu mult timp și apa se înnegri. Din adâncuri se înălță spre cer o umbră
întunecată, care se lățea din ce în ce mai tare, acoperind cu întunecimea sa lumina plăpândă a
zorilor de zi. Un urlet înspăimântător, urmat de hohote nebune, însoțea umbra care pluti un timp
deasupra Marelui Fluviu, apoi se îndreptă spre piramide și, cu o viteză de nedescris, pătrunse în
ochii sfinxului.
Selia tresări în somn, apoi întredeschise ochii și roti dezorientată privirea somnoroasă în
jur, străduindu-se să străbată întunericul. Întunericul însă domnea peste nisipuri și noaptea se
plimba nestingherită printre piramide. Doborâtă de oboseală, regina închise din nou ochii și se
lăsă, de această dată, purtată de fiul viselor și al nopții departe de Ținutul Negru. Văzu în vis casa
înecată în trandafiri. Și câinele Alecu care alerga în întâmpinarea ei, dând bucuros din coadă. Apoi
în prag ieșiră părinții ei adoptivi. Cu fețe radiind de bucurie, întinseră brațele înainte și..., dintr-o
dată dispărură într-o ceață argintie, ce licărea în scântei albastre.
După o oră de somn neliniștit, Selia se deșteptă. Se întinse ca o pisică, căscând dulce, apoi
se ridică în capul oaselor și privi spre cer. Cerul era limpede. Nici un nouraș nu se vedea plutind
pe întinderea albastră. Soarele se înălțase pe jumătate deasupra orizontului și săgeta pieziș cu raze

137
blânde, aurii piramidele și sfinxul. Aerul, care în timpul nopții se răcorise, devenea din ce în ce mai
cald. Totul în jur era scufundat într-o liniște desăvârșită, doar șoaptele nisipului, răscolit de o
adiere ușoară de vânt, se auzeau, lunecând pe întinderea nesfârșită a deșertului. Deodată, liniștea
dimineții fu tulburată de zgomote ciudate, care veneau dinspre Marele Fluviu. Regina se ridică
iute în picioare și privi îngrijorată spre chei. În depărtare văzu, apropiindu-se de piramide, o
strălucită procesiune. Un șir nesfârșit de demnitari și nobili înveșmântați în straie scumpe,
strălucitoare, împodobite cu bijuterii din aur și argint, preoți rași pe cap, în tunici din blană de
leopard, peste care îmbrăcau mantii albe, și animale pentru sacrificii, împodobite cu flori
multicolore. Procesiunea se mișca încet pe drumul pietruit, mărginit din două părți de nenumărate
statui cu capete de berbeci, îndreptându-se spre un templu funerar. Când alaiul trecu pe lângă
sfinx, Selia avu senzația că o entitate nevăzută se opri, pentru câteva clipe, în fața ei. Apoi simți o
adiere de vânt răvășindu-i pletele și o mână ușoară atingându-i fruntea. Regina tresări și apucă
speriată cu mâna piatra puterii, activând câmpul energetic protector. Se auzi un sunet straniu, de
parcă cineva ar fi ciocănit într-un geam și vocea, pe care o auzise în vis, șopti:
- Să nu uiți, străino venită din altă lume, când soarele se va pregăti să părăsească Ținutul
Negru pentru a lumina Câmpul de Trestie a lui Osiris, te aștept să vii acolo unde se arată în fiecare
dimineață, răspândind miresme diafane, floarea lotusului sacru. Ceea ce-ți voi spune, te va ajuta să
găsești ceea ce cauți.
- Cine ești? se grăbi să întrebe Selia, făcând ochii mari de uimire.
- Vino unde crește lotusul albastru și le vei afla pe toate, șopti vocea, îndepărtându-se ca o
adiere ușoară de vânt și lăsând în urmă un miros plăcut de lotus înflorit.
- Stai, stai, nu pleca, șopti regina. Îmi ceri să te găsesc, dar nu-mi spui cine ești și unde
trebuie să te caut.
- Având puteri miraculoase atât de mari, mă vei găsi. Trebuie doar să vrei și să mă cauți,
șopti vocea, topindu-se încet ca un miraj în aerul ce devenea din ce în ce mai fierbinte. Regina oftă
adânc și-și zise în sine:
- Curaj, Selia. La apusul soarelui va trebui să faci ceea ce ți-a cerut vocea, deși nu știi pe cine
trebuie să cauți și unde să cauți. Până la apusul soarelui însă va trebui să-ți potolești foamea și
setea.
Adunându-și puterile magice, regina se înălță deasupra deșertului și se îndreptă spre livada
de sochini. După ce-și potoli foamea, se retrase la umbra unui pâlc de palmieri care-și oglindeau
coroanele rotunde în apa liniștită a Marelui Fluviu. Soarele se înălțase sus de tot și o căldură
dogoritoare plutea, ca o ceață înfierbântată, peste Ținutul Negru. Agricultori cu piele arămie,
desculți și dezgoliți până la brâu, având în jurul coapselor înfășurate fustane din pânză albă, se
retrăgeau de pe câmpurile ce se întindeau ca niște fâșii verzi, străbătute de canale de irigație, spre
colibele sărăcăcioase. Femei înveșmântate în tunci albe, lungi până la glezne și strânse la mijloc cu
brâie din piele, roiau printre nenumăratele animale și păsări de curte, ba îndreptându-se spre
grădinile de zarzavaturi, ba intrând în cocioabe. Din când în când pe drumul piertuit treceau în
goană mare care de luptă, conduse de căpetenii militare, lăsând în urma lor nori de praf. Apoi o
droaie de copii goi, cu pielea arsă de soare, trecu ca o vijelie, cu țipete și urlete, pe lângă palmieri
și se îndreptă spre râu.
Setea începu s-o chinuie tot mai tare și Selia se văzu nevoită să părăsească umbra
binefăcătoare a palmierilor și să plece în căutarea apei. Străbătu în grabă așezarea, căutând cu
disperare vreun izvor. Soarele ardea nemilos, înfierbântând și mai mult aerul. Regina se grăbi să
activeze câmpul energetic pentru a se proteja de razele dogoritoare. Merse pe malul Marelui
Fluviu vreo câțiva kilometri, până când observă, albind în razele strălucitoare ale soarelui, un

138
castel dreptunghiular, cu două niveluri, clădit din cărămizi arse și ornamentat cu dantelărie din
marmură albă și albastră. În curte se înălțau mai multe încăperi destinate servitorilor și sclavilor.
Un drumeag pietruit pornea de lângă unul din cheiurile fluviului și se oprea în fața a două coloane
din piatră șlefuită, înalte și împodobite cu basoreliefuri ce reprezentau scene din viața cotidiană.
- O fi fiind castelul vreunui dregător de la curtea faraonului, își zise în sine regina, grăbind
pasul. Acolo sunt sigură că voi găsi o sursă de apă potabilă.
Castelul era înconjurat de un gard înalt, de pământ bătătorit. Selia trecu printre coloane și
pătrunse în curte. Curtea era destul de încăpătoare. Dezgoliți până la brâu și cu picioarele goale,
zeci de sclavi uscățivi mișunau prin curte. Un parc de toată frumuzețea te îmbia să te dosești de
razele dogoritoare la umbra copacilor înfloriți. Clumbe cu flori multicolore, ce răspândeau în jur
miresme îmbietoare, se vedeau pretutindeni. În mijlocul parcului era un havuz din marmură
albăstruie, care avea forma unei flori de lotus, pe petalele căreia se prelingea o apă limpede și
răcoroasă. Selia își umplu mai întâi plosca, apoi bău pe săturate din căușul palmelor și se așeză pe
o bancă din marmură, la umbra unui palmier, lăsându-se purtată de gânduri departe de lumea
Marelui Fluviu. Fu readusă la realitate de un miorlăit alintat, care părea că se apropie din direcția
havuzului. Selia tresări și-și îndreptă privirea într-acolo. Văzu, pășind vajnic ca un păun cu coada
ridicată, un coșcogeamite pisoi cu blană de culoarea nisipului, iar în urma lui alerga un copil în
pielea goală. Pisoiul se apropie de bancă și se opri, uitându-i-se țintă în ochi.
- Mă vede sau mă simte? se întrebă, zâmbind în colțul gurii, regina Selia și întinse mâna
înainte.
Pisoiul miorlăi din nou și vru să se apropie, însă, atingând câmpul energetic protector, fu
aruncat la câțiva metri. Scoțind un mieunat sfâșietor, motanul o rupse speriat la fugă, ascunzându-
se printre tufele de flori. Cu ochii larg deschiși de spaimă și uimire, copilul rămase stană de piatră
în fața băncii. Stătu încremenit câteva clipe, apoi scoase un țipăt prelung și o zbughi ca o săgetă
spre locuințele servitorilor. Din locuințe ieșiră în grabă câțiva servitori cu capetele rase. Copilul se
opri în fața lor și începu să le vorbească, arătând speriat spre parc. Apucându-l de mână, servitorii
o porniră într-acolo. Copilul se smucea din mâinile lor, țipa și îi ruga să-l lase. Ei însă îl trăgeau
spre parc. Selia se ridică iute în picioare și se îndepărtă, oprindu-se la umbra unui nucar. Ajunși
lângă banca din marmură, servitorii se opriră și unul din ei, cu nas acvilin și bărbie ascuțită,
întrebă, arătând cu degetul butucănos spre bancă:
- De lângă această bancă o putere nevăzută a aruncat în aer animalul sacru?
Printre lacrimi, copilul clătină afirmativ din cap, arătând cu degetul spre pisoiul care se ițea
speriat de după o tufă. Unul din servitori întinse mâna spre bancă, dar nu întâmpină nici o
rezistență. Apoi făcu câțiva pași înainte și se așeză pe bancă. Așteptă un timp, dar nu i se întâmplă
nimic.
- Vezi, îi zise copilului, nu este aici nici o putere demonică. Pe mine nu mă aruncă în aer. Ți
s-a năzătit, copile. Nu este aici nici o putere nevăzută care ar putea să arunce în aer un pisoi.
Pisoiul tău o fi văzut vreo pasăre și a sărit s-o prindă. Sau s-a speriat de vreo șopârlă. Hai, pleacă
de aici și lasă prostiile. Nu-i face cinste unui viitor oștean să se sperie de nu știu ce forță demonică,
care nu există.
Printre sughițuri, copilul încercă să protesteze, însă servitorii se îndepărtară râzând.
Supărat și speriat, copilul se îndreptă în fugă spre florile unde se ascunsese pisoiul. Se opri lângă
clumbă și, răsucindu-se pe călcâie, privi cu spaimă spre bancă, apoi își luă în brațe animalul și o
zbughi cât mai departe de parc. Scena i se păru amuzantă și Selia chicoti ușor, grăbindu-se să-și
acopere gura cu palma, să nu fie auzită. După ce servitorii și copilul au plecat, regina Selia reveni
lângă bancă și se așeză. Mai mâncă câteva smochine și-și potoli setea cu apa din ploscă. Apoi privi

139
spre cer. Trecuse de amează. Soarele se rostogolea încet spre asfințit și arșița se mai potolise.
Câmpurile se umpluse de agricultori și animalele părăsiră umbra copacilor, îndreptându-se spre
pajiștea cu iarbă înaltă din valea râului. Copii desculți în pielea goală ieșiră buluc din cocioabe și
colibe și o porniră cu mare zarvă spre câmpurile cultivate.
Marele Fluviu își ducea liniștit undele spre mare. Zeci de ambarcațiuni ușoare din papirus
pluteau pe apa încrețită a râului, ancorând lângă chei. Apoi sclavi desculți, cu pielea arămie,
îmbrăcați în fustanele scurte, descărcau marfa și, aburcând în spate sacii, porneau gârboviți sub
greutatea lor spre curtea cu havuz a demnitarului. Selia se ridică de pe bancă și ieși din parc.
Curtea castelului mișuna de sclavi și regina înconjură havuzul și se apropie, pășind pe vărful
degetelor, de poartă. Lângă poartă se opri.
- În curând soarele va părăsi Ținutul Negru. E timpul să caut floarea de lotus, își zise în sine,
privind spre orizont.
O luă pe drumul pietruit, care ducea spre râu. În întâmpinare veneau zeci de sclavi, purtând
saci enormi în spinare. Șiroaie de sudoare curgeau de pe fețele lor smede și prăfuite. Erau atât de
slăbănogi, încât păreau niște schelete umblătoare. Din când în când câte un sclav se poticnea și
cădea vlăguit de piatra colțuroasă. După câteva clipe însă, cu mare greu se ridica în picioare și
pornea gârbovit înainte. Regina se feri din calea lor. Mergea pe marginea drumului, tot
întrebându-se în sine:
- Și unde s-o caut? Multe flori de lotus albastru cresc în valea râului. Și doar una din ele mi-a
vorbit în vis.
- Unde s-o cauți? făcu iritată vocea interioară. Nu știi unde s-o cauți? Floarea ți-a spus s-o
cauți în apele liniștite ale Marelui Fluviu.
- În apele liniștite ale Marelui Fluviu? întrebă în șoaptă regina. Lotușii cresc în bălți și lacuri
aferente râurilor. Marele Fluviu se întinde pe mii de kilometri, formând lacuri și bălți nenumărate.
Unde aș putea s-o găsesc?
Deodată își aminti de spiritul razei de soare.
- Cum am putut să uit? șopti, lovindu-se cu palma peste frunte. Lotusul albastru se scufundă
în apă odată cu asfințitul soarelui, reapărând când zorii dimineții se ițesc de după linia de orizont.
Spiritul razei de soare ar putea să mă ajute să găsesc lotusul sacru.
Atinse în grabă cu degetul soarele de pe inel. În sunetele aceleiași melodii divine, din inel
ieși spiritul razei de soare și, fluturându-și lin aripioarele, se apropie de fața reginei.
- M-ai chemat? întrebă, uitându-i-se intens în ochi.
- Te-am chemat să mă ajuți.
- Cu ce pot să te ajut? întrebă spiritul razei de soare.
- Tu ești spiritul unei raze de soare, iar lotusul albastru este crinul de apă al soarelui, se
grăbi să zică regina.
- Așa este, zise spiritul razei de soare, clătinând afirmativ din căpșor. Lotusul albastru este
crinul soarelui.
- Sper să mă poți ajuta să găsesc, până la asfințitul soarelui, lotusul albastru care mi-a vorbit
în vis.
Spiritul razei de soare făcu un cerc în jurul capului reginei, apoi se înălță spre cer,
pierzându-se în lumina catifelată a înserării. După un timp, reapăru și zise, zâmbind:
- Mergi până lângă chei, apoi cotește pe poteca ce șerpuiește de-a lungul râului până vei
ajunge lângă un ochi de apă cu malurile îmbrăcate în marmură și înconjurat de coloane, pe care se
sprijină un acoperiș placat cu aur. Bazinul cominică cu Marele Fluviu. Acolo crește un lotus
albastru de o frumusețe rară.

140
 - Crezi că acest lotus mi-a vorbit în vis?
- Nu știu. Pot doar să-ți spun că băștinașii venerează această minunată floare, răspunse
spiritul razei de soare și dispăru în inel.
Regina merse pe marginea drumului până lângă chei, apoi coti pe un drumeag bătătorit de
picioarele goale ale agricultorilor și colbuit de arșiță, care șerpuia de-a lungul Marelui Fluviu. După
vreo treizeci de minute de mers rapid, i se arătă în față un ochi de apă, înconjurat de coloane din
marmură, cu capiteluri frumos ornamentate cu flori de lotus. Coloanele sprijineau un minunat
acoperis placat cu foi din aur. Ochiul de apă comunica printr-un canal îngust cu Marele Fluviu.
Două poteci, pavate cu plăci de granit negru, flancau din două părți canalul, apoi înconjurau ochiul
de apă și se contopeau cu un monumental drum pietruit, mărginit din două părți de statui cu cap
de berbec. Drumul înainta printre câmpurile cultivate spre deșert, oprindu-se în fața unui minunat
templu.
Soarele aproape că se ascunsese după orizont. Cerul, care ziua strălucise în culori azurii, se
colora treptat într-un albastru întunecat, cu scânteieri verzui. Raze blânde, aurii pătrundeau
printre coloane și apa sclipea orbitor, de parcă ar fi fost împânzită de mii de licurici. Cotind spre
asfințit, drumeagul ocolea ochiul de apă și se pierdea printre câmpurile cultivate. Un pâlc de
palmieri viguroși despărțea drumeagul de bazin. Selia străbătu în grabă pâlcul de palmieri și se
opri lângă malul fețuit cu marmură. În apă văzu, legănându-se ușor, o splendidă floare de lotus
albastru. Floarea era neobișnuit de mare și avea petalele de un albastru-azuriu. Mângâiate de
ultimele raze ale soarelui care apune, petalele lucioase ale lotusului străluceau. Împrăștiind în jur
o lumină albăstruie, făceau apa să licărească în scântei azurii. Deasupra florii, de parcă ar fi fost
împroșcate din interior, roiau scântei luminescente. Un parfum încântător plutea, ca un nouraș
invizibil, în aerul înfierbântat.
- Să fie oare acest minunat lotus floarea pe care am văzut-o în vis? se întrebă regina,
inspirând parfumul.
Apoi se așeză pe malul ochiului de apă și-și pironi privirea pe floare. Adunându-și puterile
magice, regina gândi în spirit, rugând lotusul să-i vorbească. Floarea însă tăcea, scăldându-se în
razele asfințitului de soare. Când soarele se acunse după linia de orizont, lotusul începu lin să se
scufunde. Apa brusc încetă să licărească, devenind cenușie.
- Vai, mie, am greșit. Această minunată floare nu este lotusul care mi-a vorbit, șopti regina,
oftând cu amărăciune.
Amurgul făcea primii pași prin Ținutul Negru, aducând cu el răcoarea înserării. Totul în jur
se înviora. Agricultorii se grăbeau spre cocioabele înșiruite de-a lungul potecilor colbuite, iar copiii
se scăldau în apele liniștite ale Marelui Fluviu. Regina ședea tristă pe malul ochiului de apă, cu
privirea ațintită asupra locului unde lotusul se scufundase. După un timp, dezamăgită, se ridică în
picioare. Mai aruncă o privire tristă spre apă și se pregăti să plece, când deodată o rază aurie
străpunse orizontul și lovi în apă, ridicând în aer un evantai de stropi. Sprijinindu-și mâinile de
malul îmbrăcat în marmură, Selia se aplecă deasupra apei, privind țintă spre locul unde se
scufundase floarea. Din adâncuri auzi, apropiindu-se, o voce care-i șoptea în spirit:
- M-ai găsit, străino. Nu te grăbi să pleci. Așteaptă lângă ochiul de apă până când muritorii
se vor îndepărta de Marele Fluviu.
Selia se așeză din nou și rămase în așteptare, cu privirea ațintită asupra apei. Încet-încet
înunericul punea stăpânire pe valea Marelui Fluviu și doar din când în când de după orizont țâșnea
câte o rază plăpândă, care, atingând apa, se stingea lin, precum se stinge o stea când soarele
răsare. Apa devenea din ce în ce mai negră. Deodată o lumină sclipitoare străbătu adâncurile
nesfârșite ale cerului și, ca un fulger, lovi în apă, ridicând deasupra oglinzii nemișcate un evantai

141
de raze azurii. Apoi din profunzimea neagră apăru lotusul albastru, cu petalele închise. Când se
înălță deasupra apei la vreo jumătate de metru, se produse o explozie luminoasă și lotusul începu
să-și desfacă încet petalele, dezvăluind în inima aurie o ființă strălucitoare. Ființa începu să
crească încet-încet, până de transformă într-un tânăr de o frumusețe divină. Tânărul avea pielea
arămie și părul lung și ondulat, de culoarea aurului, iar ochii, de un albastru profund, străluceau ca
niște mici stele. Levitând deasupra apei, tânărul vorbi:
- Arată-te străino! Știu că ai puteri miraculoase și că poți să te faci nevăzută. Deși nu te văd,
îți simt prezența.
- Cine ești? întrebă în șoaptă regina Selia, scoțindu-și mantia invizibilă a întunericului.
Tânărul cu piele arămie o cercetă atent cu privirea câteva clipe, apoi zise, zâmbindu-i
binevoitor:
- Nu ești ființă pământeană. Și frumusețea ta întrece orice închipuire. Mai ai și puteri
miraculoase, pe care nici zeii nu le au. Cine ești și de ce ai venit în valea Marelui Fluviu?
Selia-i răspunse cu-n zâmbet fermecător și zise:
- Nu mi-ai răspuns la întrebare. Mai întâi, spune-mi cine ești, apoi îți voi spune și eu cine
sunt și de unde am venit.
Fața tânărului deveni brusc împietrită și zâmbetu-i dispăru de pe buze. În clipele acelea
părea o minunată statuie ce levita deasupra apei.
- Eu mă nasc cu fiecare răsărit de soare și mor cu fiecare apus, ca să mă nasc din nou cu
răsăritul. Eu sunt simbolul nemuririi, al purității și al frumuseții! rosti, cu gravitate, tânărul, fără
să-și ia privirea arzătoare de la Selia.
- Nefertum? șopti regina, ridicând a mirare spâncenele.
- E rândul tău să-mi răspunzi la întrebare, zise tânărul cu fața împietrită.
Schimbarea bruscă a tânărului i se păru reginei stranie. Zâmbetu-i dispăru de pe buze și ea
îi vorbi neliniștită:
- Mi-ai spus în vis că-mi vei dezvălui o taină.
- Așa este. Dar mai întâi răspunde-mi la întrebare, insistă tânărul.
- Ce urmărește oare? se întrebă în sine Selia, privindu-l cu suspiciune.
Regina întârzia cu răspunsul și tânărul născut din floarea de lotus începu să dea semne de
nerăbdare. Levita deasupra apei, cu sprâncenele încruntate și săgetând-o cu priviri severe. O
liniște de gheață învăluia împrejurimea.
- De ce întârzie oare să-mi răspundă? se întreba în sine Nefertum. Simt că această ființă
minunată nu are intenții rele și ceea ce caută îi va servi pentru o faptă bună. Dar nu înțeleg de ce
tace? Și de ce oare nu-i pot citi gândurile?
Și Selia, la rândul ei, dialoga în gând cu vocea ei interioară, fără să-și ia privirea iscoditoare
de la tânărul cu plete aurii.
- Deși nu-i pot citi gândurile, nu simt în el dușmanul. Însă ceva îmi spune să nu mă grăbesc
cu răspunsul.
- Să nu te grăbești cu răspunsul? o întrebă vocea interioară. De ce? El doar ți-a destăinuit
cine este. Tu de ce n-ai face-o. Dacă ai vreo suspiciune, activează câmpul protector. Hai, Selia,
vorbește odată! Nu vezi că este nerăbdător să afle cine ești și de unde vii?
După o lungă chibzuire, regina spuse:
- Deși nu înțeleg de ce insiști atât de mult să afli cine sunt și de unde vin, îți voi răspunde la
întrebare. Sunt o regină venită dintr-un Univers paralel. Am venit din viitor să-l capturez pe zeul
Chaos, care peste două mii de ani se va întoarce în Universul vostru, uneltind să stingă viața pe
această planetă minunată.

142
 - O regină venită din viitor? întrebă tânărul, ridicând sprâncenele a mirare. Ai puteri atât de
mari, încât poți să înfrunți timpul?
- Am trecut prin cele douăzeci de porți ale timpului ca să găsesc scrinul din lazurit al zeului
vieții de dincolo.
- Zeul morților? întrebă și mai surprins tânărul. La ce-ți poate servi unul din scrinurile în
care zeul Osiris depozitează inimile decedaților?
- Ca să depozitez cenușa lui Chaos după ce-l voi arde. Dacă nu voi încuia imediat cenușa în
scrinul din lazurit, Chaos va renaște și mai puternic, fu răspunsul reginei.
- Cenușa zeului Chaos? Și cum intenționezi să-l transformi în cenușă pe zeul dezordinii
primordiale? Zeul Chaos este puternic și nemuritor.
- Cu ajutorul pietrei sacre a Marelui Zeu și a focului divin, pe care Creatorul din Universul
nostru mi l-a încredințat.
- Ce te-a făcut să părăsești Universul tău și să vii într-o lume străină, expunându-te la mari
pericole? întrebă cu nedumerire tânărul.
- Această lume nu-mi este străină, răspunse Selia. Am fost adusă pe planeta voastră pe când
eram un prunc abia născut și am crescut aici. M-am întoars la chemarea Marelui Lup Alb, preotul
Marelui Zeu.
Tânărul rămase un timp pierdut în gânduri, cu privirea rătăcind pe oglinda liniștită a apei.
Într-un final, vorbi:
- Ascultă-mă cu multă atenție, regină din altă lume. Ca să găsești ceea ce cauți, va trebui să
părăsești Ținutul Negru și să mergi la Curtea Dreptății, în Sala celor două Adevăruri. Acolo zeul
vieții de apoi judecă sufletele celor care au părăsit această lume, cântărindu-le cu pana zeiței care
protejează adevărul și dreptatea. În scrinurile din lazurit depozitează inimile decedaților. Ca să
ajungi acolo însă, va trebui să supraviețuiești unor piericole de moarte.
- În vis mi-ai spus că-mi vei dezvălui o taină care mă va ajuta să găsesc ceea ce caut, zise
regina, privindu-l insistent.
Tânărul clătina afirmativ din cap.
- Știam că va trebui să ajungi la hotarul dintre Câmpul de Trestie și Tărâmul demonilor.
Dacă vei reuși să supraviețuiești pericolelor de pe Tărâmul demonilor, să te păzești de un câine de
vânătoare, care-ți va ieși în cale lângă hotar. La început îți va părea blând și va încerca să se
apropie de tine, cerându-ți cu ochii să-l mângâi. Pentru nimic în lume să nu-l mângâi și să nu-i
permiți să te atingă.
- De ce? făcu uimită Selia. De ce să nu-i permit să mă atingă?
- Uite că am ajuns și la taina de care ți-am vorbit în vis. Nici unui muritor nu i s-a dezvăluit
vreodată acestă mare taină. Tu, străină venită din altă lume, vei fi prima, zise tânărul, rotind
privirea suspicioasă în jur.
Apoi vorbi în șoaptă:
- Câinele, de care ți-am vorbit, este un demon feroce, chemat devoratorul milioanelor. Pe
Tărâmul demonilor este întuneric-beznă, pericolele te vor paște la orice pas. Devoratorul
milioanelor ar putea să te atace, fără să-l vezi sau să-l auzi. Vei reuși să te descurci în întuneric?
- Din vrerea Creatorului din Universul meu dețin puterea magică a luminii și a
întunericului. Mai am piatra puterii și picătura de soare. Întunericul nu mă îngrozește și nici
Tărâmul demonilor nu mă sperie. Am fost deja pe un tărâm al obscurității și l-am întâlnit pe
stăpânul beznei. Precum vezi, am ieșit vie și nevătămată de acolo, zise, cu voce sigură, regina, deși
pe chip i se lăsase umbra unei mari neliniști. Dar, spune-mi, zeu al nemuririi, al purității și al
frumuseții, de ce vrei să mă ajuți? Sunt o necunoscută pentru tine.

143
 Frumos la înfățișare și scânteietor la cătătură, tânărul zeu născut din floarea de lotus tăcea,
privind-o țintă. După mai multe clipe de tăcere, vorbi:
- Tu, regină venită din alt Univers, vrei să împiedici instaurarea haosului și a morții, iar eu
reprezint lupta dintre ordine și haos. Precum vezi, amândoi avem aceeași misiune și datoria mea
este să te ajut. Și tu, și eu dorim să triumfe în această lume ordinea divină și viața să înflorească
pentru vecie.
Răspunsul lui Nefertum spulberă îndoiala și neliniștea din sufletul reginei și ea schiță un
zâmbet cald.
- Îți mulțumesc pentru taina pe care mi-ai dezvăluit-o. Ți-aș fi și mai recunoscătoare dacă
m-ai ajuta să ajung la Curtea Dreptății.
- Deși aș vrea, nu pot să te însoțesc. Va trebui să te descurci singură. Îți pot doar spune să te
apropii de Marele Sfinx la miezul nopții. Piatra puterii, pe care o porți în colierul din jurul gâtului,
te va ajuta să treci în altă dimensiune spirituală, dar să ai grijă. Precum ți-am spus, până să ajungi
la hotarul unde se înalță Curtea Dreptății, vei avea de străbătut Tărâmul demonilor, în care
mișună mii și mii de monștri setoși de sânge cald.
Decepționată, regina inspiră adânc aer în piept.
- Voi face tot ce-mi stă în putere ca să ajung vie la Curtea Dreptății, spuse cu voce întristată.
Îți mulțumesc pentru sfat.
Apoi înălță privirea spre cerul care devenise întunecat, aproape negru. Stelele licăreau,
țesind din raze argintii eternitatea, iar liniștea și somnul puneau stăpânire pe valea Marelui Fluviu.
Doar undele leneșe ale râului continuau să șușotească tainic, lunecând spre mare, iar șoaptele
nopții răscoleau nisipul deșertului.
- A venit timpul să pornesc spre Marele Sfinx, murmură regina Selia. Se apropie miezul
nopții.
- Nu te grăbi să pleci, regină din altă lume, zise tânărul, întinzând spre Selia mâna cu palma
desfăcută. Ține acest amulet. Scarabeul este emisarul soarelui. Pe tărâmul demonilor te va proteja
de energii malefice și de atacul dușmanilor vizibili și invizibili.
Selia întinse mâna să ia amuletul, însă tânărul o apucă strâns de mână și i se uită cu o
tristețe adâncă în ochi.
- Ești mai frumoasă decât o zeitate, zise. Deși ești muritoare, aș fi cel mai fericit dintre zei să
te am o veșnicie alături.
Apoi oftă adânc și, privindu-i chipul cu neliniște, vorbi :
- M-ar durea nespus de mult să aflu că ai fost înghițită de devoratorul milioanelor, care este
atât de puternic, încât, cu ferocitatea lui, poate să spargă până și vraja unui zeu. Puțini au puterea
să-i stea împotrivă.
Tânărul slăbi strânsoarea și regina se grăbi să-și retragă mâna.
- Nu-ți fie teamă, străino, nu te voi forța să mă urmezi. Ia amuletul. Pe Tărâmul demonilor
emisarul soarelui te va proteja, iar în lumea ta îți va aminti de mine, zise tânărul cu-n zâmbet amar
pe buze, întinzându-i amuletul.
Regina luă din mâna tânăului zeu amuletul și îl privi îndelung. Ținea în mână un scarabeu
de o frumusețe uimitoare. Cioplit din lazurit, scarabeul era încrustat cu aur și ținea cu lăbuțele
discul auriu al soarelui. Selia îl prinse în colierul din diamante, pe care-l purta în jurul gâtului și-i
mulțumi tânărului pentru neprețuitul dar. Fără să spună un cuvânt, Nefertum zbură spre floare și,
făcându-se din ce în ce mai mic, se așeză pe inima ei aurie.
Lotusul își închise lin petalele și se scufundă încet, ducându-l cu sine în adâncuri pe tânărul
cu ochii triști și plete văluroase și lăsând în urmă mirezme nespus de plăcute. Selia rămase

144
nemișcată lângă ochiul de apă. Într-un târziu, își adună puterile magice și se înălță spre cer. Zbură
un cerc deasupra acoperișului placat cu aur, apoi se îndreptă spre Marele Sfinx.

***

Când regina Selia a coborât din înaltul cerului în fața Marelui Sfinx, orologiul Universului
bătea miezul nopții. Aerul se răcorise, iar deasupra deșertului, ca un nor de ceață argintie, pluteau
aburii fierbinți ai zilei. Cerul se lăsase jos de tot și stelele se oglindeau în vârfurile aurite ale
piramidelor, făcând-le să ardă în flăcări. Marele Sfinx își înălța mândru capul peste întinderea
nesfârșită a deșertului, scrutând cu o privire pătrunzătoare imensitatea celestă, iar în jurul lui
roiau în cercuri sute de fantasme întunecate, scoțind urlete prelungi și ascuțite. De pretutindeni se
auzeau șoapte sinistre, care făceau să înghețe sângele în vine. Priveliștea era măreață, dar și
înfiorătoare.
Protejată de mantia invizibilă a întunericului și de piatra puterii, regina Selia făcu câțiva
pași spre Marele Sfinx și se opri. De parcă i-ar fi simțit prezența, umbrele se împrăștiară în cele
patru colțuri ale lumii, risipindu-se în noapte. Apoi reapărură din întuneric ca un roi năvalnic și se
îndreptară cu urlete spre regină. Apropiindu-se de câmpul energetic protector, se împrăștiară din
nou, revenind peste doar câteva clipe. Apucând cu mâna gheața eternității, Selia se concentră în
sine, adunându-și puterile magice. Urmă o explozie orbitoare de lumină și regina se pomeni într-
un spațiu înecat în beznă.
- Să fie oare acesta Tărâmul demonilor? se întrebă în gând și, pe ne prins de veste, o spaimă
copleșitoare i se încuibă în suflet.
Își aținti privirea înfricoșată în beznă. Întunericul era atât de adânc, atât de nereal, încât
părea o masă densă, lipicioasă, aproape de nestrăbătut. Luminându-și slab calea cu picătura de
soare, Selia porni înainte. Sondând cu vârful degetelor de la picioare terenul, pășea încet,
străduindu-se să ocolească pietroaiele înfierbântate și bălțile urât mirositoare. Deodată, pământul
sub picioarele reginei începu a se zvârcoli, vuind a moarte, de parcă niște mâini uriașe l-ar fi
frământat fără încetare. Apoi se auzi un trosnet asurzitor și pământul fu brăzdat de crăpături
adânci, din care izbucniră limbi de foc, luminând împrejurimea. Cu greu reușind să-și țină
echilibrul să nu cadă, Selia se opri. Roti privirea în jur. Îngrozită, observă, căscându-se încet lângă
picioarele ei, un hău fără de fund. Rotocoale de fum plumburiu, înecăcios țâșniră din adâncuri,
învălmășindu-se deasupra hăului. Apoi fumul luă forma unor mâini negre, cu gheare lungi,
încovoiate, care se întindeau, cu o viteză de nedescris, spre Selia. Clătinându-se odată cu
pământul care gemea furios, regina făcu iute câțiva pași îndărăt. Dând de câmpul energetic
protector, mâinile, cu-n urlet de fiară rănită, se retraseră spre hău și dispărură în adâncuri. Selia
se răsuci pe călcâie și privi îndărăt. Văzu, arzând în flăcări, un pustiu fără de viață, brăzdat de
crăpături adânci, din care răbufneau fără încetare clăbuci de fum. În depărtare zări câteva stânci
înalte, colțuroase. Deodată, se auzi un bubuit puternic și stâncile se despicară în patru, eliberând
din profunzime lava care, asemeni unor coloane de foc, se înălță spre bolta întunecată, împroșcând
în jur stropi ucigași. Apoi, cu-n vuiet asurzitor, se prăbuși. Ca un râu incandescent se scurse încet
în jos, mușcând cu lăcomie din marginile colțuroase ale stâncilor și dispăru în crăpăturile ce se
căscau pretutindeni ca niște guri flămânde. Stoluri nesfârșite de umbre negre pluteau deasupra
întinderii moarte și o cenușă înfierbântată se cernea în fulgi mășcați, alburii, îmbâcsind aerul și
așa greu de respirat. Selia stătea nehotărâtă între două crăpături adânci, neștiind ce să facă. În fața
ei pământul ardea, trosnind ca lemnele în șemineu, în spate- flăcările se înălțau ca niște coloane
ucigașe și râuri de lavă se prăbușeau în hăuri.

145
 - Vai, mie, ce mă fac? murmură înfrigurată. Încotro s-o apuc? Cine-mi poate spune unde se
află hotarul dintre Tărâmul demonilor și Curtea Dreptății?
Și cum stătea pierdută în spaimă, ca o binecuvântare apăru în fața ei o vedenie neașteptată.
Palidă, aproape străvezie, imaginea tânărului Nefertum se proiectă pe fundalul flăcărilor și-i spuse
abia șoptit:
- Nu uita de amulet, regină din altă lume. Emisarul soarelui îți poate lumina calea spre
hotar. Precum ți-am spus, scarabeul te va proteja de atacurile dușmanilor vizibili și invizibili.
Atinge-l cu mâna și cere-i să te ajute.
Apoi imaginea prinse a se destrăma încet-încet și într-un final dispăru. Selia se grăbi să
atingă cu mâna scarabeul din lazurit și zise în șoaptă:
- O, emisar sacru al soarelui, te rog, ajută-mă să ajung la Curtea Dreptății. Luminează-mi
calea pe tărâmul spiritelor rele și protejează-mă de dușmani.
Din depărtare se apropia năvlnic un vuiet înfiorător, de parcă oceanele și-ar fi îălțat valurile
înspumate până aproape de bolta întunecată, pe care apoi le-ar fi prăbușit cu o furie de nedescris,
ieșind din maluri și lățindu-se peste acest tărâm al morții și durerii. Brusc flăcările se stinseră și
râurile de foc fură înghițite de genune. În jur se instală din nou un întuneric beznă. Bubuiturile se
risipiră în depărtare, și o liniște amorțită și aducătoare de pericole se răspândea în unde, ca o
umbră a morții, peste Tărâmul demonilor. Selia stătea pierdută în mijlocul acestei lumi ostile, fără
să știe încotro s-o apuce. Când disperarea era cât pe ce să dea în clocot, soarele de aur, pe care
scarabeul îl ținea cu piciorușele, începu a străluci. La început palid, apoi din ce în ce mai tare,
devenind, într-un final, atât de strălucitor, încât împrejurimile se luminară, de parcă ar fi fost
miezul zilei. Rotind privirea în jur, Selia văzu, mișcându-se spre ea, aliniată în patru rânduri, o
armată întreagă de făpturi ciudate. Erau niște tineri frumoși la chip, cu pielea smeadă și ochi
arzând ca niște stele, înveșmântați în tunici negre până la genunchi, încinse cu cingători din piele
arămie. Frumusețea lor însă era atât rece, atât de străpungătoare, încât regina, privindu-i, se
cutremură și un fior de gheață i se înfipse adânc în inimă. Simțea că se sufocă.Tinerii pășeau încet,
alunecând ușor peste pietroaie și crăpături, de parcă nici nu ar fi atins cu picioarele pământul.
Selia-i privea înmărmurită, iar în minte îi roiau gânduri sumbre.
- Cine să fie oare? se întreba în sine, respirând din greu. Acești tineri ciudați sunt demonii
de care mi-a vorbit tânărul născut din lotus? În viața mea nu am văzut ființe mai ciudate. Frumoși
la chip și în același timp atât de înfiorători, atât de groaznici. Și ochii lor..., șopti, mijindu-și ochii,
licăresc ca niște stele pe-un cer întunecat. Licărul însă este atât de rece, atât de otrăvit. Oare mă
văd?
Ca să se convingă că demonii nu o văd, regina întinse mâna dreaptă înainte și-i salută,
fluturând-o. Deși avea impresia că o țintuiesc cu ochii lor strălucitori, demonii nu reacționară în
nici un fel la salutul ei, continuând să meargă spre lumină, de parcă ar fi fost vrăjiți de o putere
nevăzută.
- Sunt sigură că aceste creaturi îmi simt prezența. Pe mine nu mă văd, însă văd lumina
scarabeului, care-i atrage ca un magnet. Trebuie să-l sting, dar cum? Tânărul născut din floare mi-a
spus că scarabeul mă va proteja de inamici vizibili și invizibili. Chiar dacă gheața eternității nu ar
avea în această lume nici o putere, scarabeul are puterea să mă protejeze. Curaj, Selia, mergi
înainte, nu avea frică, își zise cu tărie, îmbărbătându-se în gând.
Apoi aruncă o ultimă privire îngrijorată spre hoarda de demoni și murmură:
- Să nu am frică? Cum aș putea să nu am frică? Mă aflu într-o lume ostilă, pe un tărâm unde
urgia se plimbă ca la ea acasă și nu sunt sigură că piatra puterii și scarabeul mă vor proteja.
Apoi oftă adânc și, adunându-și puterile magice, se înălță în aer.

146
 - Zboară tot înainte, până vei ajunge pe malul unui lac de foc. Să nu te încumeți să treci lacul
în zbor. Flăcările te vor ajunge, oricât de sus te vei înălța, auzi deoadată în minte o voce ca un
clinchet ctistalin.
- Cine ești? murmură, uimită, Selia. De ce mă ajuți?
- Nu m-ai recunoscut? întrebă, dezamăgită, vocea. Sunt eu, cel ce se naște odată cu răsăritul
soarelui și moare odată cu asfințitul, ca să se nască iarăși.
- Nefertum? De ce nu mi te arăți? întrebă regina cu bucurie în voce. Sau moartea care
veghează și pândește pe acest tărâm din umbră este un pericol și pentru tine?
- Un pericol? Nu! răspunse vocea. Eu sunt un zeu nemuritor și moartea nu are putere
asupra mea.
- Dacă moartea nu este un pericol pentru tine, de ce eziți să cobori pe Tărâmul demonilor?
întrebă, pe un ton decepționat, regina. De ce nu vii să mă însoțești până la Curtea Dreptății?
- Cel ce se naște odată cu răsăritul și moare odată cu fiecare apus nu poate călca pe Tărâmul
demonilor, fu răspunsul plin de tristețe al tânărului. Eu sunt renașterea, pe când Tărâmul
demonilor este moartea definitivă. Te pot ajuta doar cu un sfat.
- Dacă nu poți călca pe Tărâmul demonilor, cum de imaginea ta mi se arată? întrebă și mai
uimită Selia.
- Nu mă vezi pe mine, regină din altă lume. Puterile tale miraculoase îți permit doar să vezi
proiecția gândurilor mele, răspunse tânărul.
Apoi, după o scurtă pauză, adăugă:
- Grăbește-te să ajungi pe malul lacului în flăcări.
- Cine sunt acești tineri înfiorători? întrebă Selia, arătând cu mâna spre hoarda care se
apropia.
- Sunt demoni fioroși, care au luat înfățișarea unor tineri ca să te poată descumpăni și
captura. Dacă mintea ta va rezista chemării beznei, care se revarsă din ochii lor ca o lumină, vei
reuși să scapi de urmărire. Ai grijă, să nu te uiți pentru nimic în lume în ochii lor. Dacă te vei uita,
priveliștea înfiorătoare pe care o vezi ți se va înfățișa sub forma unor peisaje de o frumusețe rară.
Vei avea impresia că te afli pe un tărâm al frumuseții și al perfecțiunii. Căzând în mrejele magiei
demonilor, vei deveni o pradă ușoară, și ei te vor prinde și te vor duce devoratorului milioanelor.
Ajunsă în ghearele devoratorului, nimeni și nimic nu te va putea salva. Viața ta se va curma pentru
vecie, îi spuse vocea îngrijorată.
- Sunt protejată de câmpul energetic, pe care piatra puterii...
- Magia demonilor de pe Tărâmul răului este atât de puternică, încât poate slăbi magia
pietrei, o întrerupse vocea. În lumea demonilor și în regatul lui Osiris gheața eternității din
Universul tău își pierde din puterile ei magice. Pe acest tărâm fără de viață doar scarabeul, care
este emisarul soarelui de pe planeta noastră, te poate proteja. Ține-l mereu cu mâna stângă în
dreptul inimii, care este locașul sufletului și mergi tot înainte, fără să te uiți în ochii strălucitori ai
demonilor. Lumina, care se revarsă din ochii lor, este amăgitoare. Această strălucite este cea mai
neagră beznă, care poate să te transforme în sclava voinței lor.
Regina strânse în mâna stângă scarabeul și o apropie de piept. Fără să privească îndărăt,
zbură înainte, până văzu în fața ei, înălțându-se spre bolta neagră, un lac de foc, care ardea cu
flăcări purpurii. Coborî lent pe malul lacului. Ca un vânt năprasnic, o căldură aproape
insuportabilă o izbi în față. Pentru câteva clipe avu senzația că sângele-i începe a clocoti în vine.
Tâmplele-i zvâcneau și inima începu să-i bată atât de tare, încât, speriată, Selia se îndepărtă în
fugă de lac. Oprindu-se la vreo treizeci de metri de la lacul în flăcări, se apucă cu mâinile de cap și
șopti, străduindu-se să-și înăbușe lacrimile care-i împăienjenise ochii:

147
 - Vai, mie, ce mă fac? Câmpul energetic a slăbit. Nu mă mai protejează. Am simțit dogoarea
lacului în flăcări. Sunt în pericol și nimeni nu mă poate ajuta.
Și cum stătea cuprinsă de spaimă, cu obrajii îmbujorați și fruntea plină de broboane de
sudoare, simți deodată o dorință irezistibilă să se uite îndărăt și o șoaptă, mai dulce decât mierea,
ajunse la urechile ei.
- Frumoasă muritoare din lumea celor vii, apropie-te de cascadă și spală-ți fața
înfierbântată de neliniște și teamă în ape cristaline, dulci și răcoroase. Potolește-ți setea cu apa
limpede precum cleștarul și odihnește-te la umbra copacilor în floare. Inspiră aroma minunată a
florilor de lotus și alină-ți foamea cu fructul tinereții veșnice, care crește pe copacul cu frunze
vișinii. În sunetele divine ale trilurilor de privighetoare, odihnește-ți sufletul obosit de
incertitudine și spaimă.
Uitând de preîntâmpinarea lui Nefertum, Selia se lăsă pradă chemării. Răsucindu-se lent pe
călcâie, privi îndărăt. Ca o armată bine instruită, demonii cu ochi strălucitori se apropiau de lac,
țintuind-o cu priviri ciudate.
- Această strălucire este cea mai neagră beznă, care te poate transforma în sclava voinței
lor, auzi, deodată, în cuget vocea tânărului cu plete aurii.
Regina se cutremură. Apoi scutură din cap și făcu un efort să lase pivirea în jos, însă totul
părea zadarnic. Oricât s-ar fi străduit să-și coboare privirea, tentația era mai puternică decât
voința ei. Conștientă că face o greșeală fatală, Selia se uită în ochii unuia din demoni. Simți deodată
că se scufundă într-un întuneric-beznă. Apoi întunericul începu a se destrăma încet și Selia văzu,
născându-se din beznă, un peisaj de o frumusețe de nedescris. În depărtare se vedeau munți cu
crestele înzăpezite, pe clinele domoale ale cărora creșteau păduri cu arbori înfloriți. Cascade
tumultuoase, cu ape limpezi precum cleștarul și răcoroase ca dimineața de primăvară, cădeau de
la înălțime mare, pulverizând în jur o ploaie de stropi fosforescenți. Luminați de o lumină care se
revărsa de nicăieri, stropii dădeau naștere unor curcubeie de o frumusețe ireală. La poalele
munților se așternea o pajiște cu flori de toate culorile. Roiuri de fluturași cu aripioare
strălucitoare zburau din floare în floare și triluri minunate de păsări spărgeau văzduhul înțepenit.
Ca o somnambulă, regina porni spre pajiște, lăsând să-i cadă din mână scarabeul.
- Oprește-te! îi răsună în minte vocea speriată a tânărului zeu. Mergi spre perzanie.
Oprește-te! Ce faci? Tu ai puteri miraculoase, rezistă magiei negre a demonilor. Apleacă-te și ridică
de jos scarabeul.
Selia se opri brusc. Preț de câteva clipe rămase înțepenită ca o statuie. Apoi scutură din cap,
de parcă ar fi dorit s-alunge o himeră. Își încrucișă mâinile pe piept, închise ochii si șopti cu voce
sugrumată:
- O, sfântă zi și sfântă noapte, vă rog să mă ajutați.
Încet-încet crinul luminii, imprimat pe fruntea reginei, începu să strălucească. Apoi și crinul
întunericului se aprinse, împrăștiind în jur scântei albastre. Regina se cutremură din nou. Făcu
câțiva pași spre lac și deschise larg ochii. Un roi de raze aurii formară în jurul ei un evantai
strălucitor. Dorința irezistibilă de a merge spre cascade se risipi. Selia se aplecă iute și culese de
jos scarabeul. Îl strânse în pumn și, apropiindu-și mâna de piept, șopti:
- Puterea soarelui este mai mare decât puterea beznei. Bezna se destramă în întuneric și se
mistuie în lumină.
Apoi întinse mâinile înainte. Două raze orbitoare, în jurul cărora roiau scântei albastre,
țâșniră din mâinile reginei și se arcuiră deasupra lacului de foc, formând o punte sub o cupolă
strălucitoare. Regina făcu câțiva pași pe punte și se opri. Privi în jos. Limbi uriașe de foc izbucniră
din adâncuri. Ca niște serpi incandescenți, mușcară din puntea fermecată, zdruncinând-o. Lacul de

148
foc începu a clocoti. Coloanele de fum plumburiu se învălmășeau cu aburii înfierbântați și, rotindu-
se într-un vârtej amețitor, se înălțau în sus, tot mai sus, apoi, cu-n vuiet asurzitor, se prăbușiră
peste punte. Puterea luminii și a întunericului luminescent rezistă și de această dată. Selia porni în
fugă spre celălalt mal al lacului.
Nu reuși să facă mai mult de zece pași, când auzi un zgomot care părea că vine din
depărtare mare. Treptat zgomotul se transformă într-un bubuit prelung, asurzitor, de parcă mii de
tunete și-ar fi unit puterea. Bezna fu brăzdată de fulgere și mii de umbre negre țâșniră din genune.
Cu țipere sfâșietoare, zburau în jurul punții, întinzând spre Selia mâini negre, cu gheare ascuțite.
Cu groază în privire și inima zvâcnind puternic, regina fugea spre celălalt capăt al punții, ținând
strâns în mâna stângă scarabeul. Când ajunse la jumătatea punții, focul se dezlănțui într-un vârtej
adânc și din străfunduri răbufni o întunecime mai neagră decât noaptea fără lună și stele.
Înălțându-se cu viteza fulgerului spre punte, întunecimea căscă o gură imensă, încercând s-o
înghită. Regina Selia întinse mâna dreaptă spre gura întunecată, lovind-o cu puterea luminii. Un
urlet înfiorător cutremură Tărâmul demonilor și întunecimea se prăbuși în vârtej. Limbi uriașe de
foc, ca niște sulițe incandescente, țâșniră din vârtej și se înălțară în sus. Apoi, cu-n șuierat
strident, se încolăciră în jurul punții. Selia desfăcu palma. Soarele, pe care scarabeul îl ținea cu
piciorușele, începu a străluci orbitor. Șuierând asurzitor, de parcă mii de șerpi s-ar fi luat la harță,
limbile de foc slăbiră strânsoarea și se prăbușiră în gura căscată a lacului. Regina Selia continua să
fugă. Într-un final, ajunse pe malul celălalt al lacului. Ducându-și pumnul cu scarabeul în dreptul
inimii, răsuflă ușurată și-și zise în gând:
- De n-aș vi avut amuletul lui Nefertum, n-aș fi scăpat vie.
Ca un ecou îndepărtat, auzi deodată vocea melodioasă a tânărului zeu cu plete ondulate,
care-i spunea:
- Primejdiile încă nu s-au terminat. Dacă vei reuși să treci nevătămată prin valea șerpilor
veninoși, vei mai avea de înfruntat magia neagră a câinelui de vânătoare.
Apoi, ca o ușoară adiere de vânt, se auzi, stingându-se în beznă, o șoaptă:
- La hotarul Tărâmului demonilor te așteptă pericolul cel mare. Devoratorul milioanelor,
sub chipul unui câine prietenos, te va ispiti să-l mângâi. Ia seama, regină din altă lume, de vei
atinge câinele, vei fi pierdută pentru veșnicieee.
Selia strânse în pumn scarabeul și murmură:
- Toată viața îți voi fi recunoscătoare pentru ajutorul tău neprețuit. Fără ajutorul tău, nu
știu dacă aș fi reușit să înfrunt pericolele de pe Tărâmul demonilor.
- Vezi în fața ta un lanț de stânci abrupte? întrebă vocea.
Regina privi înainte. Întunericul era atât de dens, încât nu reușea să deslușească stâncile.
Deodată, bezna fu luminată, pentru câteva clipe, de fulgere, care se înălțară spre întunecime ca
niște sulițe ascuțite și roșii. Regina zări, la vreo trei sute de metri depărtare, un lanț de stânci cu
cline abrupte și creste ascuțite, din care răbufneau, din când în când, cu vuiet flăcări ce împrăștiau
în jur scântei strălucitoare.
- Le văd, șopti într-un târziu regina. Văd lanțul de stânci prăpăstioase.
- Mergi într-acolo. Să nu ai frică. Urcușul va fi mai greu, însă coborâșul va fi ușor. Versantul
celălalt este domol. La poalele stâncilor se întinde valea șerpilor veninoși. Să fii cu ochii în patru.
Nu sunt șerpi obișnuiți. Sunt creaturi demonice. Mușcătura lor este fatală pentru muritori, îi spuse
în șoaptă vocea. Scarabeul te va proteja, însă va trebui să mergi în întuneric-beznă. Ține-l strâns în
mâna stângă. Când în fața ta va apărea vreun șarpe, scarabeul te va înțepa ușor cu piciorușul în
palmă. Doar atunci poți recurge la putera magică a întunericului, cu ajutorul căreia îți vei curăți
calea de făpturi demonice.

149
 Cu inima bătând frenetic, regina Selia păși înainte, fără să vadă pe unde merge. În jur
domnea un întuneric de mormânt și liniștea părea de gheață. Doar din când în când tăcerea beznei
era spartă de țipete sfâșietoare. Deși aerul părea înțepenit, izuri de cadavru în putrefacție veneau
valuri-valuri dinspre lanțul de stânci, iar bolta era străbătută de umbre înfricoșătoare. Selia își
duse mâna dreaptă la nas și zise în șoaptă:
- Vai mie, ce duhoare insuportabilă. Îmi vine să vomit.
Apoi, încordându-și auzul și văzul, grăbi pasul. Deodată, simți o înțepătură ușoară în palma
stângă. Se opri brusc și, adunându-și puterile miraculoase, întinse mâna dreaptă înainte. Când
scânteile albastre luminară slab pământul, observă, la vreo șase metri depărtare, o șopârlă neagră,
uriașă, care stătea înțepenită, cu gâtul întins și capul înălțat spre boltă. Șopârla o pironea cu ochi
arzând ca focul și gura larg deschisă. Pe neașteptate, se ridică în două labe și, ca o săgeată trasă
ditr-un arc, se aruncă înainte. Selia sări iute într-o parte. Cu puterea magică a întunericului lovi
creatura. Șopârla scoase un șuierat asurzitor. Apoi un urlet, care, asemeni unui ecou, se răspândea
în unde săltărețe, străpunse întunecimea. Din toate părțile se auzi un cor de suierături
înfiorătoare.
Regina Selia se înălță lin în aer și se îndreptă, zburând la mică înălțime, spre stânci. La
poalele stâncilor coborî. Când limbile de foc răbufniră iarăși din adâncuri, văzu peretele abrupt și
lunecos. O umbră neagră, nemaipomenit de mare, care se lățea din ce în ce mai mult, plutea, ca un
nor de furtună, deasupra stâncilor.
- Pe aici nu voi putea urca. Peretele este abrupt și lunecos. Trebuie să caut cline mai
domoale, murmură în șoaptă.
Oftând adânc, își zise în minte:
- E greu să lupți cu spaima, când pericole atât de mari te pasc la fiecare pas și întunecimea
îți calcă neîncetat pe urme.
Dintr-o dată, în minte îi apăru imaginea elfului Elio, care o însoțise spre lumea celor două
tărâmuri. Un zâmbet plin de tristețe îi flutură pe buze și regina șopti cu voce stinsă:
- Să-l fi avut pe elful Elio în preajmă, poate nu m-aș fi simțit atât de singură și neajutorată. Și
spaima poate n-ar fi fost atât de mare.
Cu o grea neliniște în suflet, coti spre dreapta. Pășind încet și pipăind cu palma peretele
colțuros și umed, mai merse vreo cincizeci de merti înainte. Apoi se opri din nou. Mișcând mâna
dreaptă, din care se revărsau ca un puhoi scântei albastre, cercetă cu privirea împrejurimea.
Stâncile se înălțau tăcute spre bolta întunecată ca un perete abrupt și dușmănos, care se pierdea
în adâncul întunericului.
- Și acum, ce mă fac? Cum să escaladez acest zid abrupt și lunecos? suspină, încercând să-și
stăpânească lacrimile care-i împăienjeniră ochii.
Înghiți în sec și ridică privirea spre bolta dușmănoasă. Sute de umbre negre, cu ochi
fosforescenți, roiau deasupra stâncilor.
- Dacă încerc să trec în zbor spre valea blestemată a șerpilor, voi avea de înfruntat umbrele
demonice, care se vor năpusti asupra mea ca un roi de viespi ucigașe, murmură în șoaptă,
urmărind înfiorată cu privirea întunecimea care mișuna deasupra stâncilor, lăsându-se tot mai jos
și mai jos.
Când disperarea începu să-i dea târcoale, ca o binecuvântare se auzi din nou vocea
tânărului zeu, care-i șoptea la ureche.
- Nu dispera, fermecătoare regină din altă lume. Mai mergi încă vreo douăzeci de metri și
vei da peste un defileu, spre care șerpuiește o potecă abruptă și îngustă. Pe acolo vei putea să treci
de partea cealaltă a stâncilor.

150
 Mulțumindu-i printre lacrimi tânărului născut din floarea lotusului sacru, regina porni de-a
lungul zidului de piatră, până dădu într-o potecă ce urca spre un defileu îngust. Defileul tăia în
două o stâncă cu creste ca niște turnuri ascuțite. Încolăcindu-se în spirală, din vârful crestelor
ieșeau rotocoale de fum plumburiu, care, înălțându-se spre boltă, se contopeau cu întunecimea.
Agățându-se cu mâna de pietre și luminându-și calea cu scânteieri albastre, Selia urcă până în vârf
și se opri. Roti îngrijorată privirea în jur. Împrejurimea era scufundată în beznă și regina nu reuși
să deslușească coborâșul. Apucă cu mâna tremurândă picătura de soare și o îndreptă înainte. Un
măninchi de raze aurii luminară ca un fulger stâncile, apoi se stinseră. Selia reuși să vadă
povârnișul care cobora domol până lângă o vale întinsă și stearpă. Dintr-odată, stânca se
cutremură atât de violent, încât regina căzu la pământ, zdrelindu-și palmele și genunchii de pietre.
Cu toate că genunchii o usturau, iar palmele-i ardeau, de parcă ar fi ținut mâinile pe jăratic încins,
rămase în brânci, scrutând cu groază împrejurimea.
- Și dacă această stâncă se desface în bucăți și din adâncuri răbufnește un torent de lavă, ce
mă fac? șopti înspăimântată, agățându-se cu mâna dreaptă de un bolovan de piatră, fără să
înțeleagă de ce o face.
Stătea în genunchi, uitându-se îngrozită spre vârful ascuțit al stâncii care scuipa clăbuci
plumburii de fum și aburi înfierbântați. După câteva minute de acalmie, urmă o replică și mai
îngrozitoare. Apoi se auzi un vuiet înfundat și din străfundurile pământului răbufni spre suprafață
în unde săltărețe un bubuit năprasnic. Coloane de foc țâșniră din adâncuri și se înălțară spre bolta
înecată în beznă. Rotocoale de fum înecăcios se încolăciră într-un dans frenetic și o întunecime mai
fioroasă decât moartea se deschise ca o umbrelă deasupra flăcărilor, lățindu-se din ce în ce mai
tare. Apoi se auzi un urlet sfâșietor. O umbră densă, neagră, înspăimântătoare, țâșni din adâncurile
clocotinde ale pământului și prinse a zbura în cercuri deasupra capului reginei, lăsându-se din ce
în ce mai jos.
- Fugi spre poalele colinei! Scapă! De ce stai încremenită? îi răsună din nou în minte vocea
îngrijorată a tânărului zeu. Păzea, un demon de rang înalt a ieșit din străfundurile înfierbântate ale
pământului să te vâneze.
Deși genunchii o dureau, Selia se ridică iute în picioare și o rupse de fugă spre poalele
colinei, fără să vadă pe unde calcă. Umbra zbura, țipând asurzitor, din urmă. Fără să se oprească
din fugă, regina duse mâna cu scarabeul la piept și șopti cu voce rugătoare:
- Ajută-mă. Salvează-mă de demonul care mă urmărește. Invoc și puterea magică a luminii
și puterea întunericului din lumea celor două tărâmuri să mă protejeze. Și tu, Creatorule, dacă-mi
auzi rugămintea, ajută-mă să ies vie și nevătămată din acest infern.
Raze aurii o prinseră într-un vârtej amețitor. Rotind-o în spirală, o înălțară, ca o coloană
strălucitoare, spre bolta întunecată. Trecură clipe numărate și vârtejul se lăsă lin în jos. Apoi se
domoli, lăsând pe povârniș regina care încet-încet pierdea învelișul material, transformându-se, în
cele din urmă, într-o entitate din lumină orbitoare, o făptură minunată, care strălucea ca o stea în
întunericul beznă de pe Tărâmul demonilor. Înălțând fără pic de temă privirea spre demon, Selia
vorbi, de data aceasta, cu voce calmă și poruncitoare:
- Piei din calea mea, făptură demonică! De nu vei dispărea, te voi transforma în cenușă și te
voi arunca în gura unuia din șerpii voștri veninoși.
Pentru câteva clipe, umbra înțepeni în aer. Apoi încet-încet ateriză în fața ei, luând
înfățișarea unei creaturi cu pielea arămie, până la jumătate om, iar de la jumătate în jos- balaur cu
solzi metalici. Bestia întrebă cu voce tunătoare, mișcându-și nervos coada:
- Cine eșșști? Nici zeului Osssirisss Demiurgul nu i-a dat puterea sssă ssse transssforme
într-o făptură din lumină.

151
 - Cine sunt? Nu cred că ți-ar plăcea să afli, răspunse Selia. Piei, am zis, din ochii mei. Dispari
și să nu încerci să-mi calci pe urme. Va fi vai și amar de pielea ta arămie și coada ta dezgustătoare.
Demonul însă rămânea nemișcat, cu gura întredeschisă de mirare, fixând-o cu ochii lui de
jăratic. Nu mai întâlnise vreodată o entitate atât de stranie, atât de temerară.
Văzându-l că stă înțepenit ca o stană de piatră, Selia întinse mâna dreaptă înainte. Un șuvoi
de raze orbitoare lovi demonul, trântindu-l la pământ. Urlând de durere, creatura prinse a se
rostogoli pe povârniș la vale, lăsând în urma sa clăbuci de fum. Regina se desprinse lin de pământ
și, ca o stea strălucitoare, zbură spre valea șerpilor. Ajunsă deasupra văii, cercetă îndelung cu
privirea împrejurimea.
Valea șerpilor veninoși se întindea pe o suprafață netedă ca-n palmă, pierzându-se în ceața
depărtării. Plante stranii, cu spini negri în loc de frunze, acopereau aproape întrega vale,
întinzându-se ca lianele pe pământul pietros și umed. Ici-colo se vedeau, sclipind când flăcările
răbufneau din vârfurile ascuțite ale stâncilor, băltoace cu apă tulbure. Deasupra bălților plutea
tremurând un nor fumuriu, provenit din aburi otrăvitori, care răspândea în jur un miros ascuțit,
greu de suportat. În apă se zvârcoleau niște creaturi ce semănau cu șerpii, însă aveau patru
picioare și câte două capete. În jurul băltoacelor mișunau, încolăcindu-se și șuierând strident, o
mare de șerpi veninoși, cu ochi care ardeau ca focul. Observând lumina care se apropia, șerpii, ca
niște săgeți lansate din mii de arcuri, se avântară cu gurile căscate în sus. Scrâșnind din dinți de
răutate, demonul se târa de-a bușilea și, înșfăcând cu mâna lui păroasă câte un șarpe, îl arunca
furios spre regină. Ferindu-se de șerpi, Selia-și vedea liniștită de drum. Într-un final, ajunse lângă
un zid înalt, clădit din blocuri de granit negru, care se pierdea în beznă. O poartă dintr-un metal
auriu, ferecată cu un lacăt enorm, strălucea orbitor în mijlocul zidului, de parcă ar fi fost luminată
de soare. Deasupra porții era scris cu litere de aur: Curtea Dreptății. De după zid părtundea în
bezna Tărâmului demonilor o lumină domoală, catifelată, de parcă razele unui soare blând ar fi
încercat să se strecoare în întunecime. Regina Selia coborî lin și rămase un timp nemișcată în fața
porții. Părea o zeitate a frumuseții, o misterioasă făptură din lumină, ce împrăștia în jur un evantai
de raze aurii. Treptat lumina însă începu să pălească și, într-un final, se stinse. În fața porții stătea
regina Selia în carne și oase. Răsuflând adânc, se întrebă în șoaptă:
- Să bat la poartă sau să încerc să zbor peste gard? Nu, nu, ar fi o lipsă de respect din partea
mea să intru neinvitată. Trebuie să bat, să cer respectuos să mi se deschidă poarta. Și dacă cei de
dincolo vor refuza s-o facă? Cum procedez?
Și cum stătea nehotărâtă în fața porții, simți, apropiindu-se, o energie dușmănoasă. Se
răsuci iute și privi îndărăt.
- Probabil câinele de vânătoare, mai bine zis devoratorul milioanelor, îmi dă târcoale,
murmură, apropiind mâna stângă cu scarabeul de piept.
- E rândul tău să-ți arăți puterea, scarabeu sacru.
Trecură câteva clipe de așteptare încordată, amestecată cu o mare spaimă, și din beznă ieși
un câine de vânătoare cu blană aurie, de o frumusețe rară. Zvelt, cu picioare lungi și botul ascuțit,
se apropia de regină, dând prietenos din coadă și uitându-i-se cu devotament în ochi. O sclipire
haină, prevestitoare de moarte, licărea însă în ochii lui. Cu mâna tremurândă, regina bătu ușor cu
pumnul în poartă.
- Vă implor, deschide-ți poarta, zise, continuând să bată. Devoratorul milionelor se apropie
de mine.
Tăcere. Din spatele porții nu se auzea nici un sunet. Regina întoarse din nou privirea spre
câine. Cu-n licăr răutăcios în privire, câinele înainta spre poartă, continuând să dea prietenos din
coadă. Îngrijorată, Selia bătu din nou.

152
 - Deschideți, murmură cu voce rugătoare. Sunt o ființă vie. Vin din viitor cu o mare
rugăminte. Fie-vă milă, nu mă lăsați pradă devoratorului milioanelor. Nu sunt un decedat.
Nici o mișcare nu se auzea de după poartă. Selia oftă decepționată și, adunându-și puterile
magice, întinse mâna dreaptă spre câinele care se afla la vreo douăzeci de metri depărtare. Un
șuvoi de lumină aurie lovi bestia, rostogolind-o ca pe un scaiete. De durere, câinele scoase un
chelălăit ascuțit, apoi făcu un salt în aer și, arătându-și colții ascuțiți și negri, se năpusti asupra
reginei. Când era cât pe ce să-și înfigă colții în piciorul ei, scarabeul, pe care regina îl ținea în mâna
stângă, începu a străluci orbitor, luminând valea șerpilor, de parcă soarele și-ar fi trimis un
mesager să lumineze Tărâmul demonilor. Câinele se opri brusc din goană. Apoi începu a se învâtri
în jurul său din ce în ce mai repede și, într-un final, se transformă într-un monstru hâdos. Avea
înfățișarea unui orc cu fălci enorme și părul roșu învolburat. Ochii lui bulbucați adreau ca focul și
colții negri și ascuțiți atârnau peste buzele cărnoase. Demonul se ridică pe două picioare.
Aruncându-i reginei priviri ucigătoare, spuse cu voce furioasă:
- Cine ești? Cum îndrăznești să mă sfidezi?
- Cine sunt? întrebă regina. Vrei într-adevăr să afli? Privește!
Apropiindu-și mâinile de piept, regina își adună puterile magice. Cât ai clipi din ochi, fu
învâluită într-o lumină orbitoare, care, rotindu-se în vârtej în jurul ei, o înălță în aer. Apoi, încet-
încet o coborî în fața porții. Devoratorul milioanelor privea înțepenit spre Selia care, dintr-o ființă
din carne și oase, se transforma într-o entitate din lumină.
- Acum vezi cine sunt, zise regina, privind spre monstru fără pic de spaimă. Hai, vino, bestie,
încearcă să mă devorezi! Încearcă, dacă ai curaj și vrei să-și sfărâmi colții. Eu ard de nerăbdare să
te transform în cenușă.
Auzind-o vorbind astfel, devoratoarul milioanelor ezită câteva clipe, apoi scoase un urlet de
se cutremură întreg tărâmul. O umbră mai neagră decât bezna îl învălui. Apoi umbra prinse a se
lăți, până se transformă într-un monstru uriaș, cu ochi de jăratic. Monstrul întinse labele cu
gheare ascuțite spre regină și tună:
- Simt duh de muritor. Sub învelișul de lumină se ascunde carne fragedă și vie. Lumina ta nu
mă îngrozește! Simt o foame atât de mare, încât, dacă aș putea, și soarele l-aș înghiți!
Văzându-se atacată de întunecimea care o învăluia din toate părțile, regina Selia se simți
deodată mică și neajutorată. Spaima începu din nou să-i dea târcoale și inima-i zvâcnea atât de
tare, încât, pentru o clipă, avu senzația că-i va sări din piept. Duse repede mâna la inimă, parcă
încercând s-o domolească. Trăgea cu nesaț aer în piept, uitându-se cu ochii larg deschiși spre
monstrul uriaș, care se îndârjea s-o înșface cu gherele lui lungi și încovoiate. Părea că iată-iată își
va înfige ghearele în carnea ei. Monstrul căscă deodată o gură mare, cu trei rânduri de dinți
ascuțiți care aveau sclipiri metalice, și întinse gâtul spre regină. Nu mai văzuse în viața ei o astfel
de grozăvie. Se cutremură speriată și făcu câțiva pași îndărăt. Cu o zmuncitură violentă, monstrul
tăbărî asupra ei, însă, când tocmai se pregătea s-o înșface, simți o durere atât de puternică, încât i
se păru că explodează în mii de cioburi. Scoase un urlet prelung și se adună într-un ghem,
rostogolindu-se câțiva metri. Apoi se auzi un trosnet asurzitor și ghemul se desfăcu, eliberând o
întunecime mai neagră decât bezna. Cât ai clipi din ochi, întunecimea luă din nou înfățișarea
monstrului cu ochi de foc. Se înălță, încovoindu-se ca o cobră, și scoase un șuierat prelung și
amenințător. Din toate părțile năvăliră șerpi cu ochi de jăratic, iar șuieratul lor răsuna ca mii de
sirene dezlănțuite. Un roi de umbre negre prinseră a zbura în cercuri deasupra văii șerpilor,
lăsându-se încet în jos. O hărmălaie de nedescris zguduia Tărâmul demonilor. Deodată poarta se
deschise încet. O voce severă, tunătoare, strigă:
- Cine a îndrăznit să tulbure liniștea Curții Dreptății?

153
 Cât ai clipi din ochi, hărmălaia se potoli. Monstrul se piti și rămase nemișcat, privind cu
spaimă spre poarta deschisă. Șerpii dispărură și umbrele se contopiră într-o întunecime densă,
care, cu un șuierat strident, se prăbuși în genune. Strălucind ca o stea căzută din ceruri, regina
Selia se apropie de poartă. De după poartă ieși un bărbat cu pielea neagră și cap de șacal. Se opri în
fața reginei și o privi îndelung. Apoi vorbi:
- Simt că nu ești făptură pământeană. Cine ești și cum de te-ai încumetat să cobori pe
Tărâmul demonilor, unde picior de ființă vie nu trebuie să calce?
- Ai dreptate, zise Selia, cu-n zâmbet binevoitor pe buze. Nu sunt făptură pământeană. Însă
de Pământ mă leagă copilăria și adolescența mea.
- Ți-ai petrecut copilăria și adolescența pe Pământ? făcu uimit bărbatul cu cap de șacal. Cine
te-a avut în grijă? O făptură din lumină nu poate fi un muritor de rând. Ești poate o zeiță, sau o
făptură divină, pe care Demiurgul a dorit s-o dea în grija muritorilor?
- Nu sunt o zeiță și nici o făptură divină. Sunt o regină protectoare dintr-un Univers paralel.
- O regină protectoare dintr-un Univers paralel? În Universul tău toate vietățile luminează
ca tine?
- Nu, răspunse regina, zâmbind înțelegător. Vin dintr-o lume minunată, o lume cu două
tărâmuri, unde povestea devine realitate.
- Două tărâmuri? Ce fel de tărâmuri? întrebă, plin de curiozitate, bărbatul.
- Un Tărâm al luminii și unul al întunericului luminescent.
- Un întuneric luminescent? Ce vrei să spui? se arătă și mai uimit bărbatul cu cap de șacal.
- Tărmul luminii este luminat de soare, iar Tărâmul întunericului- de plante luminescente.
- În lumea ta plantele luminează așa ca tine? se minună bărbatul.
- Ziua luminează ca niște steluțe, iar noaptea luminează mai slab.
- Și oamenii, oamenii cum sunt? continua s-o ispitească bărbatul.
- Oamenii sunt la fel ca oamenii de pe Pământ, răspunse Selia.
- Dacă este așa cum zici, de ce tu luminezi ca o stea?
- Din vrerea Creatorului eu dețin puterea magică a luminii și puterea magică a întunericului
luminescent și protejez cele dpuă tărâmuri.
- De ce ai doi crini imprimați pe frunte? întrebă bărbatul, cu ochii ațintiți asupra florilor.
- Cei doi crini de pe fruntea mea sunt sigiliile luminii și ale întunericului, care în lumea mea
strălucesc, răspunse regina, schițând un zâmbet reținut.
Curiozitatea din ochii bărbatului cu cap de șacal se preschimbă deodată într-o străfulgerare
mânioasă, iar vocea îi deveni tăioasă.
- Tu ai bătut atât de insistent la poatră? întrebă, străfulgerând-o cu o privire aspră.
- Da, răspunse regina, clătinând ușor din cap.
- Nu știai că la această poatră au permisiunea să bată doar decedații? Tu ești ființă vie. Nu ai
ce căuta la Curtea Dreptății, zise, cu voce dojenitoare, bărbatul cu cap de șacal.
- Știu, însă trebuie să vă dau o veste rea, răspunse ea și zâmbetu-i pieri de pe buze, iar ochii
i se umplură de îngrijorare.
Bărbatul cu cap de șacal o cercetă câteva clipe cu o privire iscoditoare, rece, apoi vorbi cu
voce aspră:
- Dacă vestea pe care ne-o aduci este cu adevărat îngrijorătoare, intră, regină protectoare
din altă lume.
Regina Selia și bărbatul cu cap de șacal au intrat pe poartă. Imediat ce au călcat pe
pământul de dincolo, poarta se închise. Selia roti privirea în jur. O priveliște de basm i se înfățișă
ochilor. O pajiște cu iarbă fragedă, presărată cu flori multicolore, în mijlocul căreia se înălța o

154
piramidă clădită din blocuri tăiate din diamante aurii, se întindea cât cuprindeai cu ochii.
Mângâiată de razele unui soare domol, piramida strălucea orbitor. Câteva pâlcuri de copaci cu flori
vișinii și albe își înălțau coroanele spre o boltă azurie, fără nici un nouraș. Triluri minunate de
păsări străpungeau văzduhul străveziu și miresme îmbătătoare pluteau deasupra pajiștii pe aripi
nevăzute. În depărtare se zărea un lanț de munți puternic împăduriți, vârfurile înzăpezite ale
cărora licăreau intermitent. Înșiruite în rânduri drepte, despărțite de cărări pavate cu piatră
șlefuită, la poalele munților se zăreau niște căsuțe circulare, cu pereții albi ca neaua și
acoperișurile din trestie. Bărbatul cu cap de șacal o conduse spre o potecă îngustă, ce șerpuia
printre flori și iarbă spre piramidă. Ajunși în fața piramidei, se opriră lângă intrare. Pe peretele
înclinat al piramidei străluceau orbitor cuvintele: Curtea Dreptății.
- Am ajuns la Curtea Dreptății. În Sala celor Două Adevăruri vei vorbi în fața judecătorului
suprem al sufletelor și în fața celor 42 de judecători. Dacă vestea pe care ne-o aduci este cu
adevărat importantă, judecătorul suprem va numi o călăuză care te va însoți până la ieșirea de pe
Tărâmul demonilor. Dacă ceea ce vrei să ne comunici nu este decât o închipuire falsă, zeița, care
protejează adevărul, dreptatea și armonia cosmică, îți va decide soarta.
Regina clătină din cap și zise cu tristețe:
- Să fie precum zici tu.
Intrară în piramidă. Străbătură un coridor luminat de raze aurii, care cobora în pantă lină
spre inima pământului. Pereții coridorului erau decorați cu picturi, de la podea până la tavan.
Scene din viața cotidiană și ritualuri de cult și de înmormântare erau așezate în bande orizontale
pe toată suprafața pereților. Zei, muritori și demoni, animale și păsări, colorați în culori vii, o
priveau cu ochi strălucitori de pe pereții coridorului. Tavanul era susținut de un șir nesfârșit de
coloane, care se pierdeau în profunzime. Coloanele erau încrustate cu formule magice și ritualuri
de cult.
În cele din urmă intrară într-o sală spațioasă, de formă dreptunghiulară. În mijlocul sălii, pe
o masă rotundă, cu picioare scurte, era așezată o balanță din aur. În fața balanței se afla un tron
din diamant, pe speteaza înaltă a căruia străluceau formule magice. În dreapta și în stânga tronului
erau așezate câte 21 de scaune cu speteaza joasă.
- Te afli în Sala celor Două Adevăruri, străino, vorbi răspicat bărbatul cu cap de șacal.
Așteaptă în tăcere.
Pășind apăsat și rar, entitatea cu cap de șacal părăsi încăperea. Regina Selia stătea tăcută și
îngândurată în fața cântarului din aur, când în sală intră un bărbat înalt, zvelt, înfășurat într-un
giulgiu alb ca neaua, strâns pe corp, care lăsa să se întrevadă doar mâinile și fața. Bărbatul avea
pielea verde, iar pe cap purta coroana Atef. În mâini ținea toiagul de viață lungă, care semăna cu o
rază de soare, sceptrul și biciul. Oprindu-se în fața reginei, o cercetă atent, cu o privire
pătrunzătoare, din cap până-n picioare, apoi, fără să spună un cuvânt, se așeză pe tron. Rând pe
rând în sală intrară 42 de judecători, înveșmântați în tunici lungi, albe, și se așezară pe cele 42 de
scaune. Într-un final, în Sala celor Două Adevăruri își făcu apariția o femeie tânără, frumoasă, cu
pielea smeadă, îmbrăcată în tunică albă, lungă până la glezne, de brațele descoperite ale căreia
erau prinse două aripi din pene vaporoase. Pe creștet avea un inel din aur, împodobit cu o pană
albă și pufoasă. Femeia era însoțită de entitatea cu cap de șacal și ținea în mâna stângă crucea
vieții. Apropiindu-se de balanță, femeia cu aripi întinse brațele înainte și rămase nemișcată. În
sală se lăsă o liniște tăcută.
- Eu sunt lumina soarelui care intră cu fiecare amurg în întuneric și reapare odată cu zorii
dimineții, eu sunt Nilul care se umflă și inundă în ficare an, aducând pe pământ belșugul și
germinarea, eu sunt vegetația veșnic reînnoită, eu sunt judecătorul sufletelor decedaților și

155
stăpânul Ținutului Binecuvântat, eu sunt Osiris! sparse tăcerea, cu voce care răsuna ca un dangăt
de clopot de argint, entitatea cu piele verde.
Veni și rândul femeii cu pana albă, care rosti cu voce mai cristalină decât apa izvorului de
munte:
- Eu protejez adevărul, dreptatea și armonia cosmică. Fără mine structura creației se
prăbușește și este înghițită de puterile haosului. Eu sunt Maat!
Și într-un final vorbi bărbatul cu cap de șacal:
- Eu sunt supraveghetorul misterelor și ghidez sufletele decedaților prin Ținutul Sfânt al
veșniciei. Eu sunt Anubis!
Apoi bărbatul cu pielea verde își întoarse lent capul spre regina Selia, care stătea ca o
statuie din lumină în fața celor 42 de judecători. O cercetă din nou cu privirea lui blândă și
profundă și zise:
- Am fost informat că ai reușit să înfrunți primejdiile de pe Tărâmul demonilor ca să ajungi
la Curtea Dreptății. De ce-ai venit aici? Răspunde-mi, muritoare din altă lume!
Regina își umezi cu limba buzele uscate, înghiți în sec și zise:
- Sunt venită din viitor. Am trecut prin cele 20 de porți ale timpului, deoarece Pământul
este în primejdie.
- Pământul este în primejdie? Ce vrei să spui? întrebă, surprins de cele auzite, Osiris,
încruntându-și sprâncenele subțiri și arcuite.
- Peste două mii de ani zeul Chaos se va întoarce pe Pământ, urzind planuri să stingă viața
în această lume și să înece în haos Universul. Am părăsit planeta celor două tărâmuri și am venit
aici să cer ajutorul vostru.
- Să înece în haos Cosmosul? se arătă uimită Maat. Vrei să zici că zeul dezordinii
primordiale dorește să sfărâme armonia cosmică?
Selia clătină afirmativ din cap. Dintr-o dată, crinii imprimați pe fruntea ei începură a
străluci orbitor și regina redeveni cea dintotdeauna, adică o preafrumoasă copilă cu plete de aur și
ochi de un albastru profund. Treptat însă crinii începură a pierde din strălucire și într-un sfârșit se
stinseră.
Cei prezenți în Sala celor Două Adevăruri o priveau cu uimire.
- Ce-a fost această transfigurare? întrebă Osiris. Doar zeii își pot schimba înfățișarea. Să fii
tu oare o divinitate trimisă din altă lume?
- Nu, răspunse Selia. Nu sunt o divinitate. Sunt însă înzestrată de către Creator cu puteri
miraculoase.
- Ești înzestrată cu puteri miraculoase? întrebă Osiris.
- Creatorul din lumea noastră m-a înzestrat cu puterea magică a luminii și a întunericului,
mi-a dat piatra puterii și o scânteie din focul divin, cu ajutorul căreia îl voi transforma în cenușă pe
zeul dezordinii primordiale.
- În cenușă? Pe zeul dezordinii primordiale să-l transformi în cenușă? făcu uimit bărbatul
cu cap de șacal. Nu știai că zeul Chaos este nemuritor? Va renaște din cenușă mai puternic ca
oricând.
- Știu, zise regina. Acesta și este motivul pentru care am venit la Curtea Dreptății.
- Noi am putea să te ajutăm? întrebă, privind-o țintă, stăpânul Ținutului Binecuvântat.
- Așa este, zise regina. Doar voi puteți să mă ajutați.
- În ce mod? întrebă Anubis.
- Ca să nu poată renaște din cenușă, trebuie să-l închid în unul din scrinurile din lazurit,
unde voi depozitați inimile celor decedați. Am coborât pe Tărâmul demonilor și am venit în Sala

156
celor Două Adevăruri să mă închin cu pietate în fața voastră și să-l rog pe stăpânul Ținutului
Binecuvântat să-mi dea unul din scrinurile sale.
În sală se instală pentru un timp tăcerea. Apoi judecătorii schimbară între ei vorbe în
șoaptă, iar entitatea cu sceptru îi făcu semn cu mâna femeii cu aripi să se apropie. Mai discutară în
șoaptă un timp, aruncându-i din când în când reginei Selia priviri fugare și iscoditoare, cu multe
înțelesuri. Într-un târziu, Osiris vorbi cu voce gravă:
- O ființă cu puterile tale poate să folosească scrinul și în alte scopuri. Va trebui să ne
convingi că ai inima curată.
Selia oftă adânc. Apoi întoarse privirea spre femeia cu aripi și zise:
- Cum aș putea să vă conving? Sunt o persoană vie. Inima mea bate în piept. Nu pot s-o pun
pe cântar.
- Ai dreptate, nu poți să-ți pui inima pe cântarul adevărului, deoarece ești o ființă vie, zise
Anubis. Dovezi că ai inima curată însă trebuie să ne dai. În caz contrar, nu vei primi scrinul din
lazurit și nici o călăuză nu te va ajuta să părăsești Tărâmul demonilor.
Imediat ce Anubis rosti aceste fraze, în Sala celor Două Adevăruri își făcu apariția
mâncătoarea de inimi, de parcă ar fi așteptat semnalul în spatele ușii. O creatură stranie, cu cap de
crocodil și trupul-jumătate leu, jumătate hipopotam, și se așeză în dreapta balanței.
Cuprinsă de neliniști, regina stătea în fața lor pierdută.
- Vor o dovadă că am inima curată, își zicea în sine, privind spre creatura cu cap de crocodil.
Cum aș putea oare să-i conving că nu mint, că scrinul din lazurit îl voi folosi doar pentru a depozita
cenușa? Ce dovezi să le dau?
Și cum stătea îngândurată, îi străfulgeră deodată în minte gândul:
- Osiris ține în mână toiagul de viață lungă, care are forma unei raze de soare. Poate spiritul
razei de soare îi va convinge?
Regina Selia se grăbi să pună în trăstuță scarabeul. Apoi atinse cu degetul soarele de pe
inelul Marelui Zeu. O melodie divină se revărsă în Sala celor Două Adevăruri și din inel ieși spiritul
razei de soare, luminând încăperea. Zbură în cercuri deasupra capului reginei, apoi se apropie de
Osiris.
- Spiritul unei raze de soare? întrebă Osiris, întinzând mâna cu palma desfăcută.
Spiritul razei de soare se așeză pe palma lui Osiris și i se uită adânc în ochi. Apoi zbură spre
Selia și i se așeză pe creștet.
- Ai un inel în care sălășluiește spiritul unei raze de soare?
- Da, răspunse regina. Acest inel mi l-a dat zeul cerului senin și al soarelui de pe Tărâmul
păzitorilor centrului spiritual al lumii.
- Cum de-l cunoști pe Marele Zeu? Spuneai că ești venită din alt Univers.
- Sunt venită din alt Univers la chemarea Marelui Lup Alb, preotul Marelui Zeu.
- Preotul Marelui Zeu te-a chemat să vii pe Pământ? întrebă Maat, ridicând sprâncenele
subțiri și lăsând colțurile gurii în jos a mirare.
- Da, răspunse regina. Mi-a cerut ajutorul. În lumea celor două tărâmuri am reușit să-l
înfrunt pe Chaos și i-am dejucat planurile de a subjuga întreg Universul nostru. El însă s-a
strecutat prin poarta întredeschisă dintre două Universuri și a a venit pe Pământ, de unde
intenționează să-și pornească lucrarea lui diabolică.
Cei 42 de judecători, Osiris, Anubis și Maat mai discutară un timp în șoaptă, apoi stăpânul
Tinutului Binecuvântat zise cu voce răspicată:
- Dovezile tale sunt convingătoare, însă vrem să știm dacă inima-ți este curată.
Regina se uită cu nedumerire spre Osiris.

157
 - În ce mod ați putea afla dacă este sau nu inima mea păcătoasă? Ca să-mi judecați păcatele,
ar trebui să mă ucideți, să-mi scoateți din piept inima și să mi-o puneți în balanță cu pana lui Maat.
Ochii creaturii cu cap de crocodil se ațintiră, scăpărând, asupra reginei. Apoi scoase un
mârâit satisfăcut și se apropie de Maat.
- Nu-ți fie teamă, nu-ți vom scoate inima din piept. Urcă pe cântar, străino. Dacă ai trăit
până acum în adevăr și armonie, inima ta va fi în echilibru cu pana mea, zise Maat, scoțându-și din
inelul de pe creștet pana.
Regina urcă pe cântarul de aur. Maat puse în balanță o bilă din diamant de mărimea unei
nuci și zise:
- Privește, străino, balanța este în echilibru! Corpul tău și păcatele tale cântăresc cât această
bilă.
Apoi îi arătă reginei pana și o puse în balanță, lângă bila din diamant. Balanța tremură ușor,
însă rămase neclintită.
- Poți să cobori de pe cântar, zise Maat, luându-și pana.
Maat se adresă cu voce gravă celor 42 de judecători, zicând:
- Această muritoare din altă lume este neprihănită.
Osiris se ridică de pe tron și, pășind cu pas domol și apăsat, se îndreptă spre o poliță din
marmură albă, pe care erau înșiruite nenumărate scrinuri din lazurit, de diferite dimensiuni. Luă
în mâini un scrin mijlociu. Apropiindu-se de regina Selia, i-l întinse, cu-n zâmbet cald pe buzele-i
cărnoase, și zise:
- Ține, străino venită din altă lume, ceea ce ne-ai cerut, dar ia aminte: acest scrin sacru nu
trebuie să se mai întoarcă pe Pământ.
- Să nu vă faceți griji. Îl voi da Creatorului din Universul nostru. După ce îl va exila pentru
totdeauna pe zeul Chaos în dezordinea primordială, va dezintegra scrinul cu ajutorul focului divin.
- Așa să fie! exclamă, cu gravitate în voce, Osiris.
Apoi se răsuci spre Anubis și zise pe un ton poruncitor:
- O vei conduce pe străină până la hotarul cu lumea celor vii.
Regina se închină adânc în fața zeilor și judecătorilor prezenți în Sala celor Două Adevăruri,
puse în trăistuța de la șold scrinul din lazurit și, mulțumindu-le respectuos, se îndreptă spre ieșire.
Bărbatul cu cap de șacal o urmă. Părăsiră în tăcere Curtea Dreptății și o porniră pe poteca ce
șerpuia, sclipind prin iarba deasă asemeni un fir subțire de apă, spre poartă. Lângă poartă regina
se opri. Se răsuci spre Curtea Dreptății și alunecă încă o dată cu o privire visătoare peste pajiștea
plină de flori, piramida din blocuri de diamante aurii și lanțul de munți care continuau să
lucărească în lumina caldă a unui soare blând. Priveliștea-i păru atât de familiară, încât, pentru
câteva clipe, avu senzația că s-a întoars acasă.
- A venit timpul să părăsești Ținutul Binecuvântat, regină din altă lume, o readuse Anubis
de pe tărâmul visării.
În jur domnea o liniște atât de cristalină, încât vocea zeului cu cap de șacal răsună ca un
ecou venit din depărtare. Auzindu-l, regina tresări ușor. Apoi oftă adânc și, răsucindu-se spre
Anubis, se uită la el cu o privire vinovată.
- Nu-ți fie cu supărare, dar nu am auzit ce-ai spus. Admiram piramida și superbul pesaj care
o înconjoară. Acest piesaj mi-a amintit de lumea mea.
Anubis o fixă îndelung cu privirea. Într-un sfârșit, deschise poarta și zise:
- Să mergem.
Regina Selia și Anubis au trecut de poarta Ținutului Binecuvântat. Dintr-o lume de vis, s-au
pomenit dintr-o dată într-o beznă îngrozitoare, în care mișunau făpturi demonice. Deși mii de

158
ochi, arzând ca focul, îi urmăreau cu priviri flămânde de pretutindeni, demonii nu îndrăzneau s-
atace, de teama lui Anubis. Doar din când în când se auzeau niște urlete prelungi, care ba se
apropiau de ei, ba se îndepărtau, lăsând în urmă doar ecoul care se propaga în mii de unde. Când
au ajuns pe malul lacului de foc, regina zise:
- Cu ajutorul luminii magice voi înălța o punte peste lacul în flăcări, să putem trece pe malul
celălalt.
Spusele reginei îl uimiră pe zeul cu cap de șacal, care o săgetă cu o privire plină de
nedumerire.
- Ai puterea să înalți o punte de lumină peste lacul în flăcări? întrebă, cu o notă de
neîncredere în voce.
Regina își umezi din nou cu limba buzele uscate și întinse brațele înainte, cu palmele
îndreptate spre flăcări. Două șuvoaie de lumină orbitoare țâșniră din mâinile ei și se arcuiră,
asemeni unui curcubeu, peste lac, împrăștiind în jur scântei albastre.
- Să mergem, zise, puntea este sigură, și făcu câțiva pași înainte.
Anubis rămase nemișcat în fața punții, cu gura întredeschisă de uimire. Selia-i făcu semn cu
mâna s-o urmeze și spuse:
- Puntea de lumină ne va proteja de flăcările ucigașe.
Pășind atent, porniră spre celălalt mal al lacului. Sub punte apa clocotea în flăcări domoale,
iar bolta era întunecată. Deodată flăcările începură să se încolăcească într-un dans sălbatic,
înălțându-se din ce în ce mai sus. În mijlocul lacului se formă un vârtej încandescent. Apoi se auzi
un bubuit înfundat, care se apropia din ce în ce mai mult. Într-un final, răbufni într-o explozie
asurzitoate. Cât ai clipi din ochi, flăcările se înălțară atât de sus, încât limbile de foc îmbrățișară
puntea. Urmă o altă explozie și mai puternică și flăcările se prăbușiră, ca un val uriaș, în vărtej,
formând un crater fără fund. Din adâncurile incandescente ale pământului ieși, cu-n urlet sfâșietor,
o umbră întunecată, care luă înfățișarea unui demon. Un monstru cu ochi arzători și coarne
încovoiate, care purta pe umeri o mantie roșie ca focul. Avea pielea neagră, lucioasă și labe cu
gheare lungi și ascuțite ca niște pumnale. Demonul se înălță spre bolta întunecată, apoi ca o
săgeată zbură în jos și se opri la câțiva metri deasupra punții. Anubis se opri din mers. Ridicând
privirea spre monstru, rosti cu voce tunătoare:
- Stăpânul Ținutului demonilor a venit să ne salute!
- Ce vânt năprasnic te aduce în împărăția mea, Anubis? urlă demonul, împroșcând scântei
din ochii bulbucați. Și de ce însoțești o muritoare? Datoria ta este să ghidezi spiritele decedaților
spre Tărâmul Binecuvântat. Odată intrată pe Tărâmul demonilor, muritoarea îmi aparține. Pleacă
și lasă-mi prada.
- Osiris m-a trimis să însoțesc muritoarea până la hotarul cu lumea celor vii, răspunse rece
Anubis și o scăpărare mânioasă i se aprinse în ochi.
- Muritoarea nu va mai ajunge în lumea celor vii. Știi bine că îmi aparține, urlă monstrul,
întinzându-și spre regină ghearele.
Clocotind de mânie, Anubis vorbi cu voce poruncitoare:
- Pleacă, stăpân al răului și al întunecimii! Pleacă! Dacă nu pleci imediat, vei cunoaște
puterea mea.
- Puterea ta, Anubis? întrebă demonul, dezlănțuindu-se într-un hohot asurzitor. Puterea ta,
în împărăția mea? Văd că ai uitat unde te afli? Nu știi că aici eu sunt stăpânul? Vrei să te iei de piept
cu mine? Pleacă în lumea ta de dincolo și încălzește-ți tidva de șacal sub razele soarelui tău
blestemat. Mie să-mi dai imediat muritoarea!
- Hai, bestie, vino să mă iei, strigă regina, făcându-i semn cu mâna.

159
 Cu-n urlet de fiară înrăită, demonul se năpusti asupra reginei. Mii de fulgere se dezlănțuiră
și lacul prinse a clocoti, înălțând spre bolta neagră o pădure de flăcări roșii. Din toate părțile se
auzea șuierat de șerpi și umbre negre zburau pe aripile groazei deasupra lacului incandescent.
Regina Selia întinse mâna dreaptă înainte. Un fascicul de raze strălucitoare țâșni din mâna ei și,
rotindu-se ca un vârtej în jurul demonului, îl înălță spre bolta întunecată, apoi, cu un bubuit
prelung, îl prăbuși în lac.
- Trebuie să ne grăbim să trecem puntea, zise regina. Stăpânul Ținutului demonilor poate să
ne atace din nou.
Porniră aproape în fugă spre celălalt mal al lacului de foc. Imediat ce au călcat pe pământul
înfierbântat, puntea de lumină dispăru. Merseră un timp printre pietroaie și bălți urât
mirositoare, în care mișunau făpturi cu două țeste și ochi de jăratic, fără să fie atacați de demoni.
Ca un stol de corbi negri, pluteau deasupra lor sute de umbre, care se lăsau lin în jos, apoi se
înălțau spre întunecime, de parcă ar fi fost prinse într-un dans macabru. Demonii însă nu
îndrăzneau să-i atace. În cele din urmă, au ajuns la hotarul dintre Tărâmul demonilor și lumea
celor vii. Regina făcu o plecăciune adâncă în fața lui Anubis.
- Îți voi fi mereu recunoscătoare pentru tot ce ai făcut pentru mine, Anubis, zise Selia.
Rămâi cu bine.
Apoi duse mâna dreaptă spre piatra puterii și se făcu nevăzută.

***

Când regina Selia părăsi Tărâmul demonilor și intră în lumea celor vii, soarele se ascunsese
după orizont. Amurgul pusese stăpânire pe deșert și, ca un gospodar zelos, rătăcea printre dunele
ce încrețeau nisipul, stingând culoarea aurie a zilei. Luminate de discul argintiu al lunii, vârfurile
aurite ale piramidelor licăreau intermitent, iar sfinxul scruta cu ochii lui pătrunzători eternitatea.
Ținutul Negru adormea încet, legănat de sunetele tainice ale întunericului, care se lăsa lin în jos,
aducând cu sine liniștea și visele.
- În curând se va lăsa noaptea. Tărâmul demonilor mi-a stors toate puterile. Sunt atât de
epuizată, încât aș dormi și în picioare. Trebuie să mă odihnesc puțin, șopti regina, căutând cu
privirea un loc unde să se aciueze.
În jur domnea tăcerea și pustietatea. Doar șoaptele deșertului se auzeau din când în când,
iar piramidele se înălțau înțepenite și tăcute spre cerul care se acoperea cu stele.
- După câte înțeleg, voi dormi iarăși cu capul sprijinit de stela Marelui Sfinx. Sper să nu se
supere, murmură regina, cu-n zâmbet obosit pe buze, ridicând privirea spre uriașul sfinx.
Apoi se înfășură în mantia invizibilă a întunericului, activă câmpul protector și se așeză
lângă stela Marelui Sfinx. Nisipul deșertului nu-și pierduse cu totul din fierbințeală și îi încălzea
plăcut picioarele. Sprijinindu-și capul de piatra care încă mai păstra căldura soarelui, regina
închise obosită ochii. Nu trecură nici cinci minute și se scufundă într-un somn zbuciumat. Demoni,
șerpi cu două capete, câinele cu sclipiri prevestitoare de moarte în ochi, stăpânul Tărâmului
demonilor care întindea labele, cu ghiare lungi și ascuțite ca niște pumnale, s-o înșface, lacul ce
clocotea în flăcări, și întunecimea care răbufnea ca un vulcan din adâncurile genunii- imagini
sumbre, înfiorătoare se perindau ca o peliculă de film în fața ochilor ei plini de groază. Selia gemea
în somn, se zvârcolea, fluturând din mâini, de parcă ar fi încercat să se apere de dușmanii care o
atacau, și șoptea fără încetare:
- Voi reuși să mă întorc în lumea celor vii. Nu mi-i teamă de voi, bestii demonice. Puterea
luminii și a întunericului mă va proteja. Voi reuși, voi reuși...Mă voi întoarce acasă.

160
 Deodată imaginile de groază se risipiră și reginei îi apăru din nou în vis floarea sacră de
lotus. Răsărind din oglinda nemișcată și sclipitoare a ochiului de apă, floarea își deschidea petalele
albastre odată cu primele raze ale soarelui. O voce caldă, melodioasă-i șoptea:
- Te-ai isprăvit de minune, regină din alt Univers. Ai găsit ceea ce căutai. Să nu părăsești
însă Ținutul Negru, înainte de a-ți lua rămas bun de la mine. Trezește-te și vino în valea Marelui
Fluviu.
Brusc Selia se deșteptă. În urechi mai continuau să-i răsune cuvintele șoptite de tânărul
născut din floarea albastră de lotus. Se ridică în capul oaselor și, încă semiadormită, se întrebă în
șoaptă:
- Visez, sau am auzit aievea vocea celui care mi-a fost înger păzitor pe Tărâmul blestemat al
demonilor?
Și cum stătea pierdută în incertitudini, deodată auzi, de data aceasta clar și răspicat, vocea
lui Nefertum, care-i șoptea:
- Vino în valea Marelui Fluviu, regină din altă lume! Te aștept lângă ochiul de apă în care
crește lotusul sacru.
Parcă mânată de o putere nevăzută, regina se ridică iute în picioare. Se simțea proaspătă și
odihnită, deși dormise doar o oră. Întinzându-se ca o pisică deșteptată dintr-un somn dulce, căscă
și se pregăti să-și ia zborul, când auzi din nou vocea:
- Nu te grăbi să te înalți în aer. Ridică-ți privirea spre cerul înstelat, regină din altă lume.
Vezi umbrele care plutesc pe aripile morții deasupra Marelui Sfinx? Sunt spirite demonice trimise
de către stăpânul tărâmului să te omoare. Întunecimea sa clocotește de ură că a scăpat din gheare
o pradă atât de prețioasă. Deși spiritele nu te văd, îți simt prezența și te vor urma, oriunde te vei
duce.
Selia ridică privirea spre cer. Un stol întreg de fantasme, cu ochi arzând ca jăraticul încins,
planau deasupra Marelui Sfinx și umbre lungi, mai negre decât întunericul, brăzdau deșertul
adormit.
- Nu uita de scarabeul sacru, continua să-i șoptească vocea. Lumina soarelui alungă spiritele
rele. Ține-l mereu în mâna stângă.
Regina Selia scoase în grabă din colierul de diamante scarabeul și întinse mâna stângă
înainte, cu palma desfăcută. Soarele, pe care scarabeul îl ținea cu piciorușele, prinse a licări. La
început abia-abia, apoi din ce în ce mai tare. Într-un sfârșit, un roi de raze aurii luminară
împrejurimea și fantasmele, cu-n țipăt ascuțit, se risipiră, pierzându-se în întunericul dens al
deșertului. Înălțându-se lin spre bolta celestă, regina porni spre valea Marelui Fluviu. Din când în
când scruta cu privirea deșertul adormit. Cerul era adânc ca infinitul și aerul părea înțepenit.
Milioane de stele licăreau enigmatic, cântându-și în surdină simfonia, iar luna plutea ca o regina a
nopții pe aripile veșniciei.
Valea Marelui Fluviu era pustie. Satul cu cocioabe dărăpănate dormea. Și liniștea era
profundă, și pacea părea stăpână peste oglinda tremurândă a râului, iar piramidele se înălțau
tăcute și mărețe, dominând întinderea nesfârșită a nisipurilor. Selia coborî lin lângă ochiul de apă,
unde creștea lotusul albastru. Se așeză pe marmura răcoroasă și rămase în așteptare, cu ochii
pironiți pe oglinda sclipitoare a apei. Trecură minute bune de așteptare, însă tânărul născut din
lotus nu apărea.
- Cel ce se naște odată cu răsăritul și moare cu fiecare apus, ca să se nască din nou cu
răsăritul, în toiul nopții nu are cum să mi se arate, șopti cu amărăciune în voce regina, oftând din
greu. Zadarnic îl aștept să-mi iau rămas bun. El va apare doar odată cu primele raze ale soarelui,
când floarea va părăsi adâncurile și va răsări, trezită de zorii dimineții. Și dacă nu a fost decât un

161
vis? Dacă mintea mea obosită și suprasolicitată de tot ce mi-a fost dat să văd și să aud îmi readuce
în fața ochilor vedenii.
Apoi oftă iarăși cu tristețe, mai aruncă o privire lungă spre apa încremenită și se ridică să
plece.
- Nu pleca, se auzi din adâncuri șoapta dulce a lui Nefertum. Nu pleca, rămâi, vreau pentru
ultima dată să privesc în ochii tăi minunați, să mi-i întipăresc pentru vecie în memorie. Te rog,
rămâi, frumoasă regină din altă lume.
Auzind șoapta, Selia întoarse din nou privirea spre oglinda nemișcată a apei.
- De ce cauți în apă ceea ce poți vedea alături? răsună, în spatele ei, vocea duioasă a
tânărului zeu.
Selia se răsuci pe călcâie. Mare-i fu uimirea când dădu cu ochii de un tânăr de o frumusețe
rară. Înalt, zvelt, cu pielea arămie și părul de culoarea razelor de soare, Nefertum se uita la ea cu-n
zâmbet larg pe buze, iar în ochii lui de un albastru intens, marcați de o nețărmuită tristețe, pâlpâia
un foc mistuitor. Tânărul era înfășurat într-un giulgiu alb, mai fin decât pânza de păianjen, prins pe
umărul stâng cu o minunată floare de lotus albastru, care sclipea, de parcă ar fi fost cioplită din
diamante.
- Mi-ai spus că... murmură regina, uitându-se la el cu uimire.
- Mor cu fiecare apus, ca să mă nasc cu răsăritul? o întrerupse tânărul, cu-n zâmbet plin de
înțelesuri.
Selia clătină afirmativ din cap. Fermecat de frumusețea reginei, Nefertum nu-și putea lua
privirea arzătoare de la ea.
- Ești mai frumoasă decât însăși frumusețea, șopti, întinzând mâna să-i mângâie pletele ce
străluceau ca razele soarelui.
Regina Selia feri iute capul și făcu câțiva pași îndărăt. Obrajii i se îmbujorară și mâinile i se
umeziră.
- Nu-ți fie teamă, regină din altă lume. Deși aș da și nemurirea mea ca să te am alături, nu
voi încerca să te rețin din drumul tău. Știu că ai de dus la bun sfârșit o misiune grea, de care
depinde existența vieții pe acest Pământ. Mai intuiesc că în lumea ta îndepărtată te așteaptă o
ființă dragă, care... zise tânărul, sfredelind-o insistent cu ochii plini de admirație și disperare.
Apoi tăcu brusc. Un licăr tainic îi umbri privirea. Regret, dorință arzătoare și o tristețe fără
margini se așezară, ca o fantasmă a durerii, pe chipul lui desăvârșit. Regina făcu un pas spre el. Se
opri în fața lui și, privindu-l cu recunoștință, vorbi:
- Chiar dacă aș vrea, nu aș putea găsi cuvinte potrivite să-ți mulțumesc pentru ajutorul tău.
Fără tine nu știu dacă aș fi reușit să depășesc pericolele și să mă întorc în lumea celor vii. Spune-
mi, zeu care se naște în fiecare dimineață și moare odată cu apusul soarelul, de ce ai riscat să atragi
asupra ta nemulțumirea, sau poate chiar pedeapsa Demiurgului?
Nefertum zâmbi cu tristețe.
- Chiar nu înțelegi de ce te-am ajutat? zise, ridicând ușor sprâncenele arcuite. Ești o ființă
înțeleaptă, căreia Creatorul i-a dat puteri miraculoase, pe care nici zeii din lumea noastră nu le au.
De ce mă întristezi cu astfel de întrebări?
Selia roși din nou, ascunzându-și privirea. După câteva clipe ridică ochii spre tânărul
înfășurat în giulgiu și zise:
- Îți înțeleg tristețea, însă...
- Ești legată de un jurământ, o întrerupse tânărul.
- De un jurământ și de o datorie sfântă, murmură regina.
- Te înțeleg și îți admir devotamentul, șopti tânărul, oftând adânc.

162
 - Cred că a venit timpul să-mi iau rămas bun de la tine. Mai am atâtea de făcut, iar zilele, pe
care Creatorul din Universul nostru mi le-a îngăduit, se scurg precum se scurge nisipul din
clepsidra Universului.
- Adio, zise Nefertum, privind-o țintă, cu nesaț, de parcă ar fi dorit să-și întipărească în
memorie chipul ei pentru eternitate.
Aruncându-i o ultimă privire, Selia se înfășură în mantia fermecată a întunericului și
dispăru.
- Adio, frumoasă regină venită din altă lume, șopti Nefertum, scrutând cu disperare
întunericul. Adio, mă doare mult plecarea ta!
În depărtare se auzea, stingându-se în șoaptele tainice ale Marelui Fluviu, vocea melodioasă
a reginei:
- Adiooo! Adiooo!
***

În ultima zi a celei de-a cincea luni a aflării sale pe Pământ, regina Selia ajunse din nou pe
tărâmul foștilor păzitori ai centrului spiritual al lumii. Coborî la poalele munților, exact în locul
unde ieșise prin cea de-a 20 poartă a timpului și porni încet spre pădure. În minte-i reveniră
imagini înspăimântătoare, cu mii de oșteni răpuși, zăcând printre copaci și pe iarba scăldată în
sânge, iar în urechi îi răsuna bâzâitul dezgustător al muștelor care roiau deasupra cadavrelor. Se
opri brusc și privi cu înfrigurare spre versantul împădurit. Brazii își înălțau vârfurile ca niște
conuri ascuțite și verzi spre cerul de un albastru șters, iar frunzele foioaselor, mângâiate de razele
blânde ale soarelui de toamnă, licăreau, de parcă ar fi fost poleite cu aur. Un miros proaspăt de
frunze îngălbenite și rășină de brad îi gâdilea plăcut nările. Culmile stâncoase și pleșuve ale
munților albeau în bătaia soarelui și totul în jur părea atât de pașnic, atât de liniștit, încât nici o
frunză nu tremura pe crengile înțepenite ale copacilor. Din adâncul pădurii se auzea, străbătând
aerul înmiresmat, ciripit de păsări.
Înfășurându-se în mantia fermecată a întunericului, regina intră în pădure. Rotind privirea
în jur, căuta cu înfrigurare să vadă mormane de oase, sfârtecate de fiare, însă pădurea fusese
curățată atât de bine, încât nimic nu amintea de marea bătălie. Oftă cu tristețe și ieși din pădure.
Mai merse înainte vreo 20 de metri și se opri.
- Sunt sigură că aici mi s-a deschis cea de-a 20 poartă a timpului, șopti, cercetând cu atenție
locul. Iată și piatra triungiulară, și tufarul de măceș, doar că acum florile s-au transformat în bace
roșii.
Scoase din colierul de diamante cheița pe care i-o dăduse Marele Înțelept, o puse pe palma
stângă și întinse mâna înainte. Apoi șopti:
- Stăpân nemuritor al timpului, îngăduie-mi să trec prin cele 20 de porți și să mă întorc în
epoca mea!
Încordându-și privirea, rămase în așteptare. Minutele se scurgeau rând pe rând și poarta
timpului nu se mai deschidea.
- Vai mie, ce se întâmplă? șopti speriată, ațintindu-și privirea spre cheița fermecată.
Stăpânul timpului refuză să-mi deschidă cele 20 de porți. Ce mă fac? Cum ajung în epoca mea?
Inima începu să-i bată din ce în ce mai tare și spaima, și disperarea puneau stăpânire pe
cugetul ei. Apropie mâna tremurândă de față și privi îndelung cheița care licărea în scântei
albastre. Apoi întinse din nou mâna și șopti, străduindu-se să-și rețină lacrimile:
- Stăpân nemuritor al timpului, te rog, îngăduie-mi să trec prin cele 20 de porți! Îngăduie-
mi să mă întorc în timpul meu.

163
 Deodată aerul străveziu din fața ei prinse a tremura ușor. Apoi o ceață argintie apăru de
nicăieri, iar în ceață se materializă o poartă transparentă, care încet-încet începu a se deschide.
Selia se grăbi să treacă prin poarta întredeschisă. Trecu, fără să se oprească, prin cele 20 de porți
ale timpului și ieși lângă fântâna arteziană cu floarea de lotus, cioplită din cristale vișinii. Îi sări în
întâmpinare umbra câinelui Alecu.
- Te-ai întors, zise, dând bucuros din coadă. Te-am așteptat atât de mult.
Selia întinse mâna să-l mângâie, însă mâna ei trecu prin umbră, fără să întâmpine vreo
rezistență. Între timp din palat ieși călăuza care a codus-o pe Tărâmul înțelepților. Ființa din
lumină se apropie de ea, zâmbindu-i cu căldură.
- Bine te-ai întors pe Tărâmul înțelepților, regină din altă lume! zise.
Selia zâmbi la rândul ei și spuse:
- Sunt bucuroasă să te revăd!
- Fața ta, radiind de bucurie, îmi vorbește că ai reușit să găsești ceea ce căutai.
- Am găsit! exclamă regina. Cu ajutorul vostru și al Creatorului.
- Să mergem, spuse entitatea din lumină. Cei 12 maieștri ai inițierii supreme te așteaptă în
sala Marelui Consiliu.
Entitatea de lumină și regina Selia, însoțită de umbra câinelui Alecu, urcară scara din
marmură albă, traversară holul și intrară în sala Marelui Consiliu. Cei 12 înțelepți o așteptau,
așezați în jilțurile cu spetează înaltă. Pe altarul din fața lor flăcările unui foc domol se încolăceau,
împrăștiind în sală o lumină neobișnuit de albastră, care trezea la viață umbre mișcătoare. Văzând-
o intrând, Marele Înțelept se ridică în picioare și se apropie de altar.
- O, stăpân al timpului, zise, înălțând brațele spre cer, îți mulțumim că ai ascultat
rugămintea noastră și ai lăsat regina din alt univers să treacă prin cele 20 de porți ale timpului și
să se întoarcă în epoca noastră!
Apoi se așeză din nou în jilț.
- Bine te-ai întors printre noi, regină din alt Univers, vorbi Marle Înțelept. Chipul tău ne
spune că ai avut o călătorie reușită.
- Cu ajutorul vostru și al Creatorului, murmură regina, strălucind de bucurie.
- Vorbește, zise Marele Înțelept cu voce blândă. Ai reușit să găsești piatra sacră a Marelui
Zeu și scrinul din lazurit?
- Am reușit, Mare Înțelept. N-a fost deloc ușor. Am înfruntat pericole de nedescris, însă
destinul și Creatorul au fost de partea mea.
- Mă bucur, zise Marele Înțelept. Și mai departe, ce întenționezi să faci?
- Trebuie să-l găsesc pe stăpânul dezordinii primordiale.
Apoi, coborând privirea spre flăcările care dansau, adăugă cu tristețe:
- Nu știu unde se ascunde ticălosul și nu știu cine ar putea să mă ajute. Cu toate acestea,
trebuie să-l găsesc. De nu-l voi găsi, toate strădunțele mele vor fi zadarnice. Și nu doar atât. Mai am
vreo 4 luni la dispoziție. Dacă nu reusesc să dau de ticălos în aceste 4 luni, voi pierde nu doar
puterile mele magice. Voi uita cine sunt, de unde am venit și voi rătăci până la moarte pe Pământ,
căutând fără să știu ce trebuie să caut, zise regina, oftând din greu.
Zicând acestrea, strălucirea din ochi i se stinse și chipul îi fu umbrit de-o deznădejde
adâncă. Marele Înțelept se grăbi s-o încurajeze:
- Nu dispera, regină din alt Univers. Ai reușit să găsești piatra sacră a Marelui Zeu într-o
lume bântuită de vrăjitori haini și demoni. Ai trecut prin atâtea pericole. Vei reuși să-l găsești și pe
nelegiuit.
- Voi reuși să-l găsesc? făcu cu neîncredere regina. Să-l găsesc...fără să știu unde să-l caut?

164
 Marele Înșelept se ridică în picioare și se apropie de ea. Îi luă mâna dreaptă în mâinile sale
și, uitându-i-se adânc în ochi, zise:
- Să-l cauți unde curge sângele șiroi, unde ura, cruzimea și răutatea nu au margini, unde
trufia și pofta de mărire domină înțelepciunea, iar suferința, spaima și durerea este tot ce a mai
rămas din omenie.
Regina Selia-l privi cu uimire.
- Ce mesaj vrei să-mi transmiți?
Marele Înțelept se întunecă la față.
- Să-l cauți, zise, privind-o cu tristețe, în țările bântuite de războaie crunte.
- Doi ani am lipsit de pe această planetă și cinci luni m-am aflat în trecut. Spune-mi, zise,
fixându-l cu o privire rugătoare, unde se află aceste țări?
Marele Înțelept oftă adânc.
- Astăzi flăcările războaielor se aprind și se sting periodic pe diferite continente. Cea mai
sângeroasă pălălaie însă devastează suflete nevinovate aproape de țara unde se află Marele
Mormânt. Mai este o țară care visează să domine Universul. O țară care a reușit să se certe cu
lumea întreagă. O țară care l-a renegat pe Creator. Unde se ascunde ticălosul nu pot să știu, însă
cred că în una din aceste două țări și-a pus umărul la înflorirea trufiei și a violenței.
- Deși-mi vorbești în parabole, cred că am înțeles mesajul tău, zise Selia.
Mulțumit de vorbele reginei, Marele Înțelept zâmbi cu bunăvoință.
- Mă bucur, zise, însă va trebui mai întâi să-l cauți pe Marele Lup Alb, spiritul protector al
pădurilor de pe planeta noastră. El cutreieră Pământul în lung și-n lat. S-ar putea să știe unde se
ascunde nelegiuitul.
Regina Selia mulțumi celor 12 înțelepți pentru ajutor și porni spre ieșire. În fața ușii însă se
opri brusc și-și încruntă sprâncenele, de parcă ar fi căutat ceva în memorie. Apoi, se răsuci spre
altar. Cei 12 înțelepți o urmăreau în tăcere cu privirea. Regina scoase din colierul de diamante
cheița și, apropiindu-se de ei, o puse pe altar.
- Îmi cer iertare, zise, uitasem de cheiță.
Marele Înțelept încuviință din cap, apoi întinse mâna și trecu cu sceptrul din smarald prin
flăcările albastre. Cheița fermecată se înălță deasupra altarului și încet-încet căzu în jos, mistindu-
se, în cele din urmă, în focul sacru. Regina mulțumi încă o dată celor 12 înțelepți. Însoțită de umbra
lui Alecu și călăuză, ieși din palatul înțelepților. Se apropie de floarea de lotus, întinse mâinile și luă
în căușul palmelor câteva sorbituri de apă. Bău puțină apa, apoi își stropi ochii și fruntea
înfierbântată de stresuri și nesomn, și se îndreptă spre scări. Coborî scările și porni cu pas legănat
de oboseală pe cărăruia mărginită din două părți de tufe de trandafiri. Ajungând în fața ușii care
strălucea orbitor, se opri, parcurse cu privirea inscripția și zise în șoaptă: aici este hotarul
tărâmului unde nu există trecut, prezent și viitor. Entitatea de lumină clătină afirmativ din cap,
privind-o țintă.
- Mai departe vei merge de una singură, regină din alt Univers. Ba nu, zise, arătând cu
degetul spre Alecu, vei merge însoțită de umbra câinelui tău credincios, care te-a așteptat cu mare
nerăbdare să te întorci din epoca vrăjitorilor haini și a dragonilor. Din păcate, misiunea mea se
încheie aici.
Entitatea înclină ușor capul în semn de rămas bun și dispăru, de parcă nici nu ar fi stat, cu
doar câteva clipe în urmă, în fața ei. Regina trase adânc aer în piept. Apoi, întoarse capul spre
umbra câinelui care stătea cuminte lângă piciorul ei și spuse:
- Să mergem, Alecu! Avem de străbătut o galerie lungă de tot și o grotă întunecată. Și cine
știe ce surprize ne mai așteaptă când vom ajunge pe vârful muntelui veșnic înghețat.

165
 Atingând cu mâna piatra puterii, trecu prin ușa închisă și pătrunse în galieria împodobită
cu două rânduri de copaci. După câteva ore de mers cu pas încet prin galeria luminată de florile
cioplite din cristale, ajunseră în grota scufundată în întuneric, unde percepuse misterul Marii
Liniști. În lumina razelor împrăștiate de picătura de soare, lacul licărea în scântei argintii, iar pe
pereții umezi alergau iepurași de soare. Luminându-și calea cu picătura de soare, se îndreptă spre
ieșire. Într-un sfârșit, ajunseră în fața ușii din cristal azuriu, pe care străluceau cuvintele: Mulți
sunt cei chemați, puțini sunt cei aleși. Se opri în fața ușii, o atinse ușor cu mâna și rămase în
așteptare. Trecură câteva clipe bune până când se auzi sunetul ce amintea de foșnetul frunzelor
uscate, răvășite de-o adiere de vânt tomnatic și ușa se deschise lin. Însoțită de umbra câinelui
Alecu, regina Selia păși peste prag și se pomeni în mijlocul unei vifornițe cumplite. Vântul urla a
moarte, ridicând în aer nori albi de zăpadă. Cerul, aproape plumburiu, se lăsase jos de tot, iar
vârfurile înghețate ale munților se pierdeau în stratul gros de nori, care păreau că iată-iată se vor
prăbuși, înghițind pământul.
Se apropia amurgul și împrejurimile erau scufundate într-un semiîntuneric greu de
părtuns. Un semiîntuneric dens, împovărat de bucățele minuscule de gheață, care, ridicate în aer
de vijelie, roiau, lovind-o dureros în față. Simți deodată c-o trec fiori de gheață și, fără să prindă de
veste, începu să tremure. Gerul îi pâtrundea până în măduva oaselor. Simțea cum mâinile îi
înțepenesc de frig, iar picioarele aproape că nu le mai putea mișca. Făcând un efort, Selia se
înfășură în mantia invisibilă a întunericului și duse încet mâna înghețată spre piatra puterii,
activând câmpul energetic protector. Încet-încet gerul prinse a slăbi. O căldură ușoară,
reconfortantă, o învălui treptat, pătrunzându-i prin tot corpul. Regina răsuflă ușurată și încercă să-
și miște degetele înțepenite. Apoi tropăi câteva clipe din picioare. Nu trecură nici cinci minute și
se simți stăpână deplină pe propriul ei corp.
- Nu pot să merg spre poalele munților și nici să zbor nu pot. Sunt foarte obosită și vântul e
prea puternic, mă poate trânti de o stâncă, își zise în sine. Și întunericul este atât de adânc, încât
nici cu ajutorul picăturii de soare nu voi reuși să găsesc coborâșul.
Apoi se răsuci spre umbra câinelui Alecu, care ședea cuminte cu capul pe picioarele ei, de
parcă ar fi încercat să i le încălzească, și zise:
- Ce ne facem, Alecu? Va trebui, probabil, să înnoptăm pe vârful muntelui înghețat, însă nu
prea văd unde am putea să ne dosim de vijelie.
Câinele scoase un chelălăit înfundat. Regina duse încet mâna spre piatra puterii și zise,
inspirând adânc aerul în piept:
- Poate ar trebui să ne întoarcem în peșteră? Să așteptăm dimineața. Acolo vom fi în
siguranță.
Mușcându-și buza de jos, își lăsă, pentru câteva clipe, privirea în jos, cugetând în sine.
- Și dacă ușa nu se va mai deschide în fața noastră? Oricum, trebuie să încercăm, nu avem
altă soluție, zise într-un târziu și îndreptă piatra puterii spre peretele stâncos.
Se auzi din nou un suntet ce adia a foșnet de frunze răvășite de vânt, și ușa se deschise.
Intrară în peșteră.
- Abia mă țin pe picioare, Alecu. Trebuie să găsim un locușor mai dosit, să ne odihnim până
mâine dimineață. În peșteră e liniște, vântul nu vuiește, iar picăturile de apă ne vor mângâia auzul
cu un cântec monoton de leagăn.
Însoțită de umbra câinelui, regina se apropie de lac și se așeză lângă o coloană de piatră,
care sprijinea tavanul boltit. În scurt timp adormi, iar umbra cânelui rămase de veghe. Dormi un
somn adânc și liniștit și nu visă nimic. Spre dimineață se deșteptă proaspătă și odihnită. Se ridcă în
picioare, făcu câteva mișcări să-și dezmorțească mâinile și picioarele și se apropie de lac. Bău cu

166
nesaț din apa răcoroasă și, luminând peștera cu picătura de soare, o cercetă cu atenție. Apoi clătină
dezamăgită din cap.
- Aici nu vom găsi nimic comestibil. Va trebui să ne mulțumim cu apa. Să mergem Alecu!
Poate furtuna s-a mai potolit. Pe tărâmul Marelui Lup Alb vom găsi neapărat ceva să ne potolim
foamea. Până atunci însă va trebui să răbdăm, zise nemulțumită și oftă adânc.
Apoi porni spre locul unde știa că se materializează ușa. Ajunsă în fața peretelui grunzuros,
întinse mâna cu piatra puterii. Ușa se deschise și Selia, urmată de umbra câinelui, ieși din peșteră.
Roti îngrijorată privirea în jur. Vifornița se potolise. Soarele ieșise de după crestele munților și
întinderea nesfârșită de zăpadă sclipea orbitor, ca un covor pufos, țesut din fire de argint. Culmile
pleșuve și prăpăstioase ale munților se înălțau semeț spre cerul de un albastru intens, aproape
azuriu. O liniște înghețată domnea pretutindeni și totul în jur părea înțepenit. Punându-și pe
umeri mantia fermecată și adunându-și puterile magice, regina se înălță spre cer și se îndreptă
spre poalele munților veșnic înzăpeziți. Umbra câinelui zbura alături. Au zburat, fără să se
oprească, mai multe zile și mai multe nopți în șir, străbătând munți înalți și ape curgătoare, păduri
întinse și așezări umane, până au poposit pe meleagurile Marelui Lup Alb.

***

Se însera. Ziua fusese senină și soarele luneca alene spre linia de orizont, luminând cu raze
blânde și piezișe pădurea care se așternea până aproape de crestele stâncoase ale munților. În
lumina palidă a înserării, brazii își înălțau mândri vârfurile de-un verde copt spre cer, iar frunzele
îngălbenite ale foioaselor străluceau, împrăștiind în jur o lumină caldă, aurie. Regina coborî lângă
drumeagul asfaltat ce șerpuia îngust și mohorât pe marginea prăpastiei spre depresiunea dintre
cele două vârfuri de munte. Când peretele stâncos, ce mărginea drumeagul, dispăru printre copaci,
o luară prin pădure și se opriră în fața stâncii cu peștera bătrânului sihastru. Ușa era întredeschisă,
iar din peșteră răbufnea un întuneric beznă. Dintr-odată, Selia simți o împunsătură în piept și
inima începu să-i bată nebunește, strânsă ca în clește de-o presimțire tristă.
- S-a întâmplat o nenorocire, sunt sigură că s-a întâmplat ceva, îi veni deodată în minte un
gând, care o făcu să se cutremure.
Apropiindu-se de ușa întredeschisă, o împinse cu putere. Cu-n scârțâit de balamale ruginite,
ușa se deschise, lovindu-se de stâncă și producând un trăsnet, de parcă cineva ar fi lovit cu un
ciocan într-un perete din granit. Luminând încăperea cu picătura de soare, Selia intră în peșteră și
se apropie de masă. Pe masa din scânduri neșlefuite era așezată o cană din lut, plină vârf cu apă.
Alături se afla o farfurie din lut ars, cu o felie mare de pâine neagră și o ceapă. Mânată de
presimțirea tristă, regina-și întoarse privirea spre pat. Pe cuvertura albă din lână moale zăcea,
întins pe spate, bătrânul sihastru cu mâinile pe piept, ținând o lumânare stinsă și ochii larg
deschiși, de parcă ar fi dorit să vadă necuprinsul. Regina Selia se apropie de pat și-i lumină fața. Pe
fața lui puteai citi doar liniște, seninătate și împlinire. Privindu-l, regina suspină îndurerată. Se
aplecă, îl sărută pe fruntea rece ca de gheață și îi închise ochii obosiți de vreme, mângâindu-i
pletele cărunte. Apoi aprinse lumânarea de pe masă și ieși din peșteră, închizând după sine ușa.
Umbra câinelui Alecu, care o așteptase afară, i se uită întrebător în ochi. Lacrimi amare se
prelingeau, ca niște mărgăritare, pe chipul ei umbrit de suferință. Selia suspină adânc, ștergându-și
lacrimile cu dosul palmei, ca un copil obijduit.
- S-a stins bătrânul sihastru, zise printre suspine. A părăsit această lume plină de zbucium
și nefericire, și s-a retras pe tărâmul spiritelor fericite. A murit în singurătate. Nu a avut pe nimeni
în preajmă să-i aprindă o lumânare.

167
 Răsucindu-se spre ușă, întinse mâinile înainte. Două fascicule de lumină aurie țâșniră din
mâinile ei. Aerul în jurul ușii începu să tremure în scântei strălucitoare, apoi încet-încet ușa prinse
a se destrăma ca un miraj și, în cele din urmă, dispăru. Stânca se transformă într-un monolit fără
nici o crăpătură, îngropându-l în inima ei pentru vecie pe bătrânul slujitor al Creatorului. Selia își
șterse lacrimile și spuse:
- Trebuie să găsim Muntele Sacru. Poate avem norocul să dăm de Marele Lup Alb. Deși nu-
mi dau seama cum am putea s-o facem.
Înălță privirea spre cer, căutând cu înfrigure luna, însă nu văzu decât un ocean nesfârșit de
stele care licăreau nepăsătoare. După o căutare îndelungată și fără rezultat, lăsă decepționată
capul în jos. Oftă și zise:
- Bătrânul sihastru îmi spusese că aș putea să-l văd pe Marele Lup Alb, șezând pe vârful
Muntelui Sacru, doar în nopțile cu lună plină. Precum vezi, noaptea este senină, însă luna n-a
apărut. Spune-mi, Alecu, cum îl găsim pe preotul Marelui Zeu? Sunt confuză, disperată, nu știu ce
trebuie să fac!
- Îl vom găsi, nu dispera. Te voi conduce eu spre peștera unde se afla tronul. Preotul ți-a dat
o lacrimă a Marelui Zeu. O vei pune pe altar și vei ruga spiritul timpului să te ajute. Poate se va
îndura și-ți va răspunde.
O porniră pe drumeagul ce șerpuia, albind în noapte, spre creasta muntelui. De teamă să
nu se apropie prea tare de prăpastie, regina mergea încet, atingând din când în când cu mâna
stânca. Când stânca se împuțină destul de mult, o cotiră, printre copaci și pietre, spre miazăzi și se
adânciră în pădure. Pășea atent, luminându-și calea cu picătura se soare și agățându-se cu mâinile
de crengi și pietre. După vreo două ore de mers în pantă lină, ajunseră în fața stâncii care
ascundea intrarea secretă în galeriile subterane. Regina își adună puterile magice și privi
pătrunzător spre peretele abrupt și grunzuros. Văzu deodată, profilându-se pe stâncă, o
deschizătură și se grăbi să intre. Însoțită de umbra câinelui Alecu, străbătu mai multe galerii și,
într-un final, alunse în Sala Revelației Divine. Puse lacrima Marelui Zeu pe altar și se așeză pe
scaulul din granit negru. Cu inima bătând din ce în ce mai tare, închise ochii și-și încrucișă mâinile
pe piept.
- O, spirit nemuritor al timpului, zise cu voce abia șoptită, cobori din înălțimea nemărginită
a Universului și ascultă-mi rugămintea. Tu, care știi ce a fost de la începuturi, ce este în prezent și
ce se va întâmpla pân la sfârșitul lumii, ajută-mă, te rog, să-l găsesc pe spiritul protector al
pădurilor.
Spiritul timpului tăcea. În Sala Revelației Divine domnea o liniște atât de cristalină, încât
regina auzea cum îi pulsează sângele în tâmple. Ședea pe scaun cu ochii închiși și mâinile
încrucișate pe piept, iar în minte-i roiau gânduri grele.
- Spiritul timpului refuză să-mi vorbească. Spiritul timpului nu vrea să-mi spună unde să-l
caut pe Marele Lup Alb. Fără ajutorul lui cum îl găsesc pe Chaos? Clepsidra Universului cerne fără
încetare timpul. Mai am la dispoziție doar câteva luni, își zisea cu înfrigurare în sine. Ce va fi de
mine, dacă nu reușesc să-l găsesc înainte ca cele 300 de zile pământene să se scurgă? Mi-i groază
să mă gândesc ce viitor m-așteaptă. Îmi voi pierde mințile și voi rătăci pe Pământ, căutând fără să
știu ce trebuie caut, sau voi fi nevoită să las această lume minunată în ghearele lui Chaos? Ajută-
mă, spirit nemuritor al timpului. Fie-ți milă de o biată ființă care și-a părăsit casa și a venit în acest
Univers cu gândul să-l salveze.
Apoi, cu voce sugrumată de spaimă de neliniște, rosti:
- O, spirit nemuritor al timpului, te rog, răspunde-mi! De ce taci? Unde să-l găsesc pe
preotul credincios al Marelui Zeu?

168
 - Deschide ochii, regină protectoare din altă lume, răsună deodată, ca un dangăt de clopot în
liniștea tăcută a sălii, vocea Marelui Lup Alb. Spiritul timpului ți-a auzit rugămintea și m-a chemat.
Selia deschise ochii. În fața ei stătea fantasma luminoasă a unui bărbat cu plete strălucitor
de albe și privire pătrunzătoare, înfășurat într-o mantie albă, lungă până la pământ, ce licărea în
scântei argintii, de parcă ar fi fost presărată cu pulbere de diamante. Fantasma o privea cu ochi
plini de neliniște și nerăbdare.
Un zâmbet de ușurare înflori pe chipul reginei. Cu brațele întinse, se ridică iute de pe
scaunul din granit și făcu câțiva pași spre preot, parcă dorind să-l îmbrățișeze. Fantasma însă fu
prinsă dintr-o dată într-un vârtej de raze aurii, care o înălță spre tavanul boltit, apoi o lăsă lin în
jos. Urmă o explozie luminoasă și în fața reginei apăru Marele Lup Alb.
- Te-ai întors, zise, țintuind-o cu privirea lui pătrunzătoare. Ai lipsit aproape jumătate de
an, în sfârșit însă te-ai întors. Spune-mi, regină protectoare din altă lume, călătoria ta în epoca
vrăjitorilor haini și a dragonilor a fost zadarnică, sau ai reușit să găsești piatra sacră a Marelui
Zeu?
Cu-n zâmbet fericit pe buze, regina îi răspunse, clătinând ușor din cap:
- Am găsit piatra sacră și am adus-o acasă, pe tărâmul foștilor păzitori ai centrului spiritual
al lumii.
- Unde a ascuns ticălosul de vrăjitor cu barbă roșie artefactul sacru? întrebă Marele Lup
Alb, în timp ce ochii îi scânteiau de indignare.
- Kirrin, așa se numește vrăjitorul cu barbă roșie ca focul, a dus piatra sacră plocon
stăpânului tenebrelor.
- Stăpânului tenebrelor? făcu mirat Marele Lup Alb. Și... cum de-ai reușit s-o smilgi din
ghearele acestui monstru?
- Am coborât pe Tărâmul obscurității, răspunse regina.
- Pe Tărâmul obscurității, zici? întrebă speriat Marele Lup Alb. O muritoare a coborât pe
Tărâmul obscurității și a reușit să iasă de acolo vie și nevătămată? Chiar dacă ai puteri
miraculoase, nu ești decât o muritoare, iar muritorii, odată ajunși pe Tărâmul tenebrelor, nu mai
pot face cale întoarsă.
- N-a fost deloc ușor, zise regina, zâmbind discret. Era cât pe ce să cad pradă focului
osândei, însă am reușit să rezist himerei flăcărilor și am găsit, cu ajutorul spiritului razei de soare
din inelul pe care mi l-a dat Marele Zeu, grota unde stăpânul tenebrelor a ascuns piatra sacră. Un
pui de dragon al lunii o păzea.
Apoi, țuguindu-și buzele cu-n aer de compătimire, adăugă:
- Sărmănelul de el, era sclavul stăpânului obscurității. Din ziua când a ieșit din ou, nu a mai
văzit lumina soarelui și nu a mai gustat mâncare pământeană.
- Ai luat piatra sacră de la puiul de dragon? întrebă Marele Lup Alb. Mă uimești din ce în ce
mai mult, regină din alt Univers. Cum ai convins dragonul să ți-o dea?
- Am reușit nu doar să iau piatra sacră, dar și să salvez puiul de dragon, pe care stăpânul
tenebrelor îl ținea în lanțuri într-o grotă întunecoasă, pe marginea unei prăpastii în care clocotea
lavă incandescentă, zise regina.
- Aș vrea să mai văd o dată piatra sacră a Marelui Zeu, zise preotul cu o adâncă nostalgie în
voce. După ce-ți vei îndeplini misiunea, pentru care te-ai întors în Universul nostru, va trebui să
restitui peșterii Marelui Zeu artefactul. Steaua-mamă o va chema și piatra sacră va părăsi pentru
totdeauna aceste meleaguri.
- Piatra sacră se va întoarce la steaua-mamă? se arătă dezamăgită regina. De ce să nu
rămână acolo unde a stat mii de ani, adică în sala tronului Marelui Zeu?

169
 - În sfânta scriptură stă scris că piatra sacră trebuie să se întoarcă la steaua-mamă, dacă
Marele Zeu va părăsi meleagurile păzitorilor centrului spiritual al lumii, răspunse Marele Lup Alb,
oftând adânc. Cu două mii de ani în urmă Marele Zeu s-a înălțat spre ceruri, părăsind pentru
totdeauna aceste meleaguri.
Selia scoase din trăistuță piatra sacră. În mâna ei artefactul începu a străluci ca o rază de
soare. Marele Lup Alb o mângâie îndelung cu privirea, apoi vorbi cu voce tristă:
- Steaua- mamă o așteaptă să se întoarcă acasă.
Regina Selia puse piatra sacră în trăistuță.
- Spune-mi, i se adresă din nou Marele Lup Alb, de ce m-ai chemat?
Brusc bucuria din ochii reginei pieri și o umbră de neliniște i se așternu pe chip.
- Când am revenit pe Tărâmul Înțelepților din epoca vrăjitorilor haini, Marele Înțelept a
dorit să-mi vorbească. M-a sfătuit să-l caut pe Chaos acolo unde trufia domină înțelepciunea, sau
unde armate de fanatici varsă râuri de sânge nevinovat.
Preț de o clipă, ochii blânzi ai Marelui Lup Alb scăpărară de indignare, apoi o nețărmuită
durere îi uimbri privirea.
- Tot el m-a sfătuit să-l caut pe Marele Lup Alb, care cutreieră Pământul în lung și în lat și
vede mai multe decât pot cei de pe Tărâmul Înțelepților să vadă, contiună să vorbească regina,
fără să-și ia privirea de la el.
Marele Lup Alb oftă adânc.
- Pământul, zise, astăzi este bântuit de ură și cruzime. Cad sate și orașe, distruse de răutatea
și fanatismul oamenilor. Sute de mii de vieți pierdute și milioane pornite în căutarea unei vieți mai
bune. Credința s-a transformat în armă care ucide și numele celui de sus este folosit pentru a
îndreptăți cruzimea. Umanitatea de mult nu a mai cunoscut atâta ură și trufie.
- Ce vrei să-mi spui? întrebă nedumerită regina Selia, ridicând sprâncenele a uimire. Nu pot
să cred că în timpurile noastre numele Creatorului este folosit pentru a justifica fărădelegea și
cruzimea.
- Ai dreptate, regină protectoare. Este greu de crezut că numele Creatorului poate servi
drept armă în mâinile nelegiuiților. Însă realitatea vorbește de la sine. Pământul arde în flăcări.
Mor sute de mii de oameni, animale, păsări. Pădurile sunt decimate și apele, care odată erau atât
de dulci și cristaline, sunt transformate pretutindeni în bahne otrăvite și urât mirositoare, zise
preotul credincios al Marelui Zeu și ochii îi scăpărară ca un fulger.
Regina Selia-l asculta tăcută, iar pe față i se așternea tot mai insistent neliniștea și
amărăciunea.
- E grav ceea ce-mi spui, murmură într-un târziu. Se vede că stăpânul dezordinii
promordiale nu pierde timpul. Spune-mi, preot credincios al Marelui Zeu, călătorind prin lume, ai
dat de ticălos?
Auzind de zeul Chaos, Marele Lup Alb se încrâncenă, apoi, uitându-se la Selia cu o privire
furioasă, răspunse, clătinând afirmativ din cap:
- L-am întâlnit..., l-am întâlnit pe ticălos. Am încercat chiar să-l împiedic să-și ducă la
înfăptuire planul. Spre marea mea durere, n-am reușit s-o fac. Chaos este puternic, viclean și
experimentat. Cunoaște slăbiciunile și viciile umane și-și folosește cu iscusință puterea de sugestie
asupra celor afectați de trufie, fanatism și răutate. Deși îmi vine greu s-o spun, aceste vicii, care-l
fac pe om să degradeze, au devenit astăzi pentru unii virtuți. E grav ceea ce se întâmplă în
apropierea meleagurilor unde se află Marele Mormânt.
- Vrei să spui..., vru să vorbească regina, deschizând larg ochii și ridicând sprâncenele a
uimire, însă Marele Lup Alb o întrerupse.

170
 - Vreau să spun că acolo trebuie să mergi, regină din altă lume. Acolo-l vei găsi pe cel care
știe să ispitească și să amplifice viciile umane pentru a-și atinge scopul. A găsit aceste vicii din
abundență printre fanatici, care, trebuie să recunosc, nu sunt puțini. Ajunsă pe meleagurile unde
moartea se plimbă țanțoșă ca o regină, va trebui să fii tare de fire. Ceea ce vei vedea acolo, te va
îngrozi, te va înfiora. Nici într-un vis urât nu poți vedea atâta răutate, cruzime, sânge, ură. Deși cei
ce ascultă de Chaos vorbesc în numele credinței, diavolul e Dumnezeul lor, zise Marele Lup Alb, cu
ochii scăpărând de indignare.
Apoi, după o scurtă pauză, își reluă vorba, privind-o cu îngrijorare:
- Chaos se dă drept slujitor al Creatorului, dar este păzit de zeci de demoni, înveșmântați în
straie negre și cu fața acoperită. Vizuina lui se află într-un templu cu patru turniri înalte, unde
puțini au permisiunea să intre. În turnul unde-și țese, ca un păianjen veninos, ticăloșiile și ura e
greu de pătruns. Aș zise chiar imposibil pentru o ființă muritoare. Până și spiritele nu pot intra
acolo, fără să le fie simțită prezența. În templu au permisiunea să intre doar solii celui care a fost
cândva desăvârșit în frumuseșe și înțelepciune, dar care, căzând pradă trufiei și invidiei, fu alungat
de către Creator din ceruri pe tărâmul obscur, unde s-a transformat într-un monstru hâdos. Cu
acest monstru, care visează să preia în stăpânure cerul și pământul, stăpânul dezordinii
primordiale a încheiat un pact. Din când în când Chaos coboară în lumea spiritelor rele, pentru a
ține sfat cu cel ce stăpânește Tărâmul întunecimii.
Selia-l asculta tăcută. Deși se străduia să pară liniștită, pe chipul ei, din ce în ce mai clar, se
profila pecetea neliniștii și disperării. Nici chiar speranța în ochi nu-i licărea. Marele Lup Alb o fixă
cu privirea. Observând disperarea care se așezase ca o umbră întunecată pe chipul reginei, spuse:
- Regină din altă lume, destinul de această dată te pune la grea încercare. În lumea ta l-ai
înfruntat pe Chaos, însă acolo Creatorul te avea în pază. Pe Terra însă ești străină și urmează să te
iei de piept cu-n rău mai mare. Doi monștri perfizi și-au unit puterile lor magice și îți vor sta
împotrivă. Spune-mi, fără să-mi ascunzi ceva, ești pregătită să-i înfrunți? Puterile magice, pe care ți
le-a dat Creatorul din Universul tău, sunt într-adevăr atât de mari, încât poți rezista magiei celor
mai versați în răutate monștri, pe care i-a cunoscut vreodată acest Univers?
Regina lăsă pentru câteva clipe capul în jos. Apoi ridică încet privirea tristă și murmură cu
voce stinsă:
- Nu știu, însă sunt hotărâtă să merg până la capăt. De știu că-mi voi găsi sfârșitul pe acest
pământ, de știu că nu-mi voi revedea vreodată casa, pentru nimic în lume nu voi renunța la
misiune. După ce am trecut prin cele 20 de porți ale timpului, l-am înfruntat de stăpânul
tenebrelor, i-am înfruntat pe demonii de pe Tărâmul întunecimii, am fost în lumea celor morți,
sper să rezist și de această dată.
În ochii Marelui Lup Alb licăriră scântei de admirație, amestecată cu amărăciune.
- Îți admir curajul și tenacitatea, regină venită din altă lume, zise Marele Lup Alb. Și sper să
te revăd cât mai curând. Înainte de a lua decizia finală însă, ascultă cu atenție ceea ce vreau să-ți
spun: stăpânul tenebrelor și demonii pe care i-ai înfruntat cu două mii de ani în urmă astăzi sunt
servitori fideli ai lui Helel cel decăzut din ceruri, care a fost cel mai puternic dintre slujitorii
Creatorului.
- Eu o voi însoți oriunde se va duce, interveni umbra câinelui Alecu, care în tot acest
răstimp stătuse culcat cu botul pe labe lângă picioarele reginei.
Schițând un zâmbet amar, regina-l mângâie cu privirea.
- Bunul meu Alecu, zise, m-ai fost întotdeauna prieten credincios. A venit timpul să plecăm
spre ținuturile aride. În curând zorii dimineții vor deștepta pădurea. Noi avem un drum lung de
făcut și de înfruntat pericole mari.

171
 - Îngăduie puțin, zise Marele Lup Alb. Pe față-ți este imprimată oboseala. Nu poți să înfrunți
pericolul cel mare, fiind atât de obosită și flămândă.
Când Selia-și întoarse privirea spre Marele Lup Alb, în fața ei stătea preotul cu plete albe și
straie sclipitoare, care ținea în mână o cupă din argint.
- Bea din această cupă, regină din alt Univers, zise, întinzându-i cupa. Licoarea aceasta are
puteri miraculoase. Te vei simți mai multe zile odihnită și sătulă, și bolile, tristețea și slăbiciunea
te vor ocoli.
Regina Selia lua din mâna preotului cupa și o duse la gură. De îndată ce sorbi câteva
înghițituri, simți o căldură ușoară, plăcută, care i se răspândea prin tot corpul. Foamea i se potoli,
de parcă ar fi mâncat bucate alese, iar în gură îi rămase un gust proaspăt de fragi și miere. Întinse
preotului cupa, însă acesta zise:
- Bea toată licoarea. Nu avea frică. E băutura zeilor.
După ce bău toată licoarea, simți o mare fierbințeală, de parcă brusc i s-ar fi ridicat
temperatura și sângele-i clocotea în tâmple. Încercă să se miște, însă picioarele n-o ascultau.
Păreau amorțite. Vederea i se împăienjeni, iar mâinile începură să-i tremure. Avea senzația că se
va prăbuși în neștire.
- Ce, ce, ce mi se întâmplă? își zise în gând, străduindu-se din răsputeri să-și țină ochii
deschiși, deși pleoapele-i erau grele ca de plumb. Mă simt de parcă iată-iată îmi voi pierde
cunoștința.
Cu obrajii îmbujorați și fruntea plină de sudoare, regina Selia întoarse cu greu privirea
îngrozită spre Marele Lup Alb. Observând spaima din ochii reginei, Marele Lup Alb îi spuse cu voce
liniștită:
- Nu ai nici un motiv de spaimă sau îngrijorare, regină venită din altă lume. Stai liniștită. În
câteva clipe starea de leșin va dispărea, și te vei simți proaspătă și odihnită.
După câteva minute încordate de neliniște și spaimă, fiebra începu să cedeze. Capul i se
limpezea treptat, tâmplele încetară să-i zvâcnească și picioarele i se dezmorțise, însă mai continua
să simtă o slăbiciune mare. Mișcându-și cu greu picioarele, se apropie de scaunul din piatră și,
sprijinindu-se în mâini, se așeză. Se mai scurseră câteva minute bune și Selia simți că îi revin
puterile. Se ridică încet de pe scaun și făcu câțiva pași spre ieșire. Slăbiciunea dispăruse. Mai mult
chiar, avea senzația că este în stare să răstoarne munți. Își scutură energic umerii și, schițând un
zâmbet abia perceptibil, îi mulțumi preotului pentru licoare. Apoi își luă rămas bun și porni spre
ieșire. Aproape de ieșirea din peștera Marelui Zeu se opri. Se răsuci pe călcâie și privi îndărăt. La
câțiva pași în urma ei mergea Marele Lup Alb, luminând sala cu steaua care-i strălucea în frunte.
Regina i se uită lung în ochi, de parcă și-ar fi luat rămas bun de la el pentru totdeauna și ieși, fără
să spună un cuvânt.
Zorii dimineții se furișau timid printre copacii din pădure, străduindu-se să alunge
întinericul. De după creasta Muntelui Sacru se ițeau câțiva nori grei, plumburii, vestind a ploaie.
Nu trecu mult timp și raze răzlețe, somnoroase spărgeau ici-colo norii, luminând, pentru câteva
clipe, pădurea încă adormită. Apoi se retrăgeau la fel de repede și pădurea se scufunda într-o
lumină aproape crepusculară. Suflând din ce în ce mai tare, vântul clătina nemilos crengile
copacilor și un geamăt prelung, încărcat de spaimă, se rostogolea, ca un tunet, spre poalele
munților. Împinși de după munți de vântul care se întețea, norii înaintau vertiginos spre asfințit,
înghițind seninul auriu al răsăritului de soare.
Înfășurându-se în mantia fermecată a întunericului, Selia porni printre copaci spre
drumeagul asfaltat. Umbra câinelui Alecu mergea la câțiva pași în urma ei. Brusc regina se opri și
privi spre gura peșterii. Marele Lup Alb dispăruse.

172
 - A plecat, murmură cu tristețe, coborând privirea spre umbra câinelui său credincios. Cine
știe dacă ne vom mai întâlni? Hm! făcu regina, clătinând din cap. Mai bine zis, cine știe dacă eu voi
mai avea ocazia să revin vreodată pe aceste meleaguri? Oricum, trebuie să mergem înainte. Nu-i
așa, Alecu? Nu avem de ales.
Grăbi pasul. Când ajunse la drumeagul asfaltat, cerul era în întregime acoperit cu nori.
Vântul se mai potolise și norii se lăsase jos de tot, învăluind piscurile ascuțite ale munților într-o
perdea plumburie. Câteva picături reci de ploaie o loviră în față. Se grăbi să-și pună pe creștet
gluga și zise:
- Să mergem, Alecu! Cornul Abundenței, astăzi bântuit de moarte, foamete, trufie și
cruzime, ne așteaptă.
Zicând acestea, regina Selia încrucișă mâinile pe piept, închise ochii și, adunându-și puterile
miraculoase, se înălță lin deasupra pădurii, apoi coti spre miazănoapte și se pierdu în adâncul
nesfârșit al cerului.

***

Îmbrăcat în uniformă militară de camuflaj, Chaos ședea răsturnat într-un jilț tapițat cu piele
neagră, cu mâinile sprijinite pe biroul din lemn masiv și privirea ațintită asupra unei hărți. Din
când în când scotea câte un mârâit de fiară înfuriată. Gânduri negre i se învălmășeau în mintea
înfierbântată de neliniște și ură, și el își strângea cu îndârjire pumnii, de parcă s-ar fi pregătit să
lovească pe cineva în față.
- Mizerabile păpuși însuflețite, își zicea în sine. Dezertează. Fug de pe câmpul de bătălie. Vor
bani, putere și cât mai multe sclave, nu vor însă să moară.
Deodată, cu privirea scăpărând de ură, răcni cu voce răgușită:
- Să piară toți! Să moară tot ce mișcă! Toate păpușile însuflețite să dispară de pe fața
pământului!
Dându-și seama că poate fi auzit de către paznicii care vegheau lângă ușă, își duse repede
mâna stângă la gură și zise în șoaptă:
- Dar mai întâi să pârjolească tot pământul, să nu rămână nici un fir de iarbă vie. Să piară tot
ce mișcă și respiră. După aceea voi avea eu grijă să dispară imbecilii cu bărbi încâlcite, îmbrăcați în
straie negre, care-și imaginează că au puterea să stăpânească o lume.
Apoi tăcu, absorbit de gânduri, cu fruntea încrețită și bărbia sprijinită în pumni. În minte-i
răsări deodată un gând, care-l făcu să scrâșnească din dinți de ură.
- Afurisssitul, sâsâi printre dinți ca un șarpe veninos, înruntându-ți amenințător
sprâncenele. În el, fără îndoială, voi avea un adversar de temut. E puternic, deștept, viclean și
șmecher. Știe cum să influiențeze ticăloșii. A reușit să-și facă destui adepți. Astăzi îmi este prieten
și alitat. După biruință însă, ce va urma? Unul Dumnezeu... Ptiu! Am ajuns să-l pomenesc pe
dușmanul meu de moarte, la fel cum fac păpușile însuflețite. Să vezi neobrăzare? Visează să preia
în stăpânire cerul și pământul, să fie Dumnezeu.
Mda! El vrea să stăpânească Universul, să aibă robi, supuși și admiratori, iar eu vreau să
restabilesc dezordinea primordială și să curăț spațiul nemărginit de păpuși însuflețite. Cine din noi
doi va ieși învingător? Eu nu am decât nemurirea și puterea magică a zeului primordial. El însă are,
pe lângă nemurire, putere și înțelepciune, o mare armată de demoni și spirite decăzute. Și
Creatorul acestei lumi? El nu va sta cu mâinile în sân. Va trebui să fiu prudent, să nu mă-ncred în
nimeni. Aliații vor fi aliați până-mi ating scopul. Apoi vedem noi ce facem cu ei.
Îl deșteptă din gânduri zbuciumate un ciocănit la ușă. Chaos tresări.

173
 - Cine-i? răcni furios, trântind cu pumnul în masă. Cine îndrăznește să mă sustragă de la
probleme importante?
Cu-n scârțâit abia perceptibil, ușa încăperii se deschise încet și în prag își făcu apariția o
ciudățenie de namilă cu pielea tuciurie și nasul borcănos, înveșmântată într-o tunică neagră, lungă
până la glezne și încinsă cu un brâu la fel de negru. Capul îi era înfășurat cu o eșarfă negră, pe care
era scris ceva cu litere albe. Avea barba lungă, învolburată și scânteieri sălbatice în privire.
- Comandante! i se adresă lui Chaos, luând poziția de drepți și ciocănind călcâiele.
- Ce vrei? întrebă nemulțumit Chaos, cu o grimasă de dezgust pe față. V-am spus doar să nu
mă deranjați!
- Comandante! repetă cu voce tunătoare ciudățenia, aliatul nostru a trimis un sol care vrea
să-ți vorbească. Zice că are o solie din partea stăpânului său.
- Un sol? Care vrea să-mi vorbească? mormăi Chaos, străfulgerându-l cu priviri
încrâncenate. Să intre solul aliatului. Să vedem ce vrea.
Scăpărând din ochii mai negri ca tăciunele, ciudățenia ciocni din nou călcâiele și ieși. După
vreo câteva secunde în încăpere intră un tânăr svelt, înalt, cu pielea tuciurie și părul negru,
îmbrăcat în straie purpurii. Pe mânecă avea o stranie emblemă: limbi de foc, în mijlocul cărora se
întrezărea un chip cu ochii plini de groază și gura larg deschisă. Deși părea plăcut la înfățișare, o
cruzime de nedescris scânteia în ochii lui adânci și negri, precum întunecimea. Tânărul închise cu
piciorul ușa, apoi se apropie de masă. Își fixă privirea rece și iscoditoare pe fața încrâncenată a lui
Chaos și zise cu voce hodorogită:
- Stăpân al neființei, cel care-și va ridica, cu ajutorul tău, scaunul domniei mai presus de
stelele Creatorului vrea să-ți vorbească.
Mijindu-și ochii ca de mort, Chaos își încordă privirea. Deodată, chipul plăcut al tânărului
începu să se destrame într-o ceață fumurie, care tremura precum tremură apa, când vântul o
încrețește. Apoi o vâlvătaie roșie-l învălui. Când vâlvătaia se potoli, în fața lui Chaos stătea un
demon fioros, cu niște coarne încovoiate și un surâs batjocoritor de buzele-i mai negre decât
smoala.
- În pielea mea mă simt mai bine, zise demonul, scuturându-se ca un câțel ieșit din apă și
scăpărând cu ochii. Am fost nevoit să iau înfățișarea unui mizerabil de muritor, ca să pot trece
printre fanaticii care te înconjoară.
- Ce vești-mi aduci, solule? întrebă, cu voce gravă, Chaos, lăsând a lehamete capul pe spate.
- Stăpânul meu m-a trimis să-ți aduc o veste rea.
- O veste rea? se arătă surprins Chaos. Ce veste poate fi mai rea decât prostia, lăcomia și
trădarea omenească?
- Iscoadele Tărâmului întunecimii au aflat că dintr-un Univers paralel s-a strecurat în
Universul nostru o minunată copiliță, pe care Creatorul din lumea ei a înzestrat-o cu puteri magice
nemaiîntâlnite.
Auzind cele spuse de către demon, Chaos se cutremură. Chipul i se întunecă și în ochi i se
aprinseră scântei de spaimă și ură.
- Ce-ai spus? zise cu voce gâtuită, înghițind în sec. O creatură minunată? S-a strecurat din alt
Univers? Ce vrea să facă?
Demonul rânji.
- Iscoadele nu au aflat cu ce scop a poposit în lumea noastră, dar bănuiesc că a venit din
Universul de unde ai venit și tu.
- Principesa Selia! răcni cu ură Chaos. Nesuferita de Selia și-a lăsat împărăția și a venit pe
Pământ. Doar ea putea s-o facă.

174
 - Principesa Selia? strâmbă caraghios di nas demonul, fixându-l cu o privire întrebătoare.
Cine este această misterioasă principesă Selia, numele căreia te-a tulburat atât de tare? Și de ce te
urmărește?
- O muritoare care-și imaginează că poate să domine cerul și pământul, răspunse Chaos, cu
o lucire șireată în privire.
- O muritoare care vrea să stăpânească cerul și pământul? răcni furios demonul. Cum să
stăpânească lumea? O muritoare? Să facă concurență stăpânului întunecimii, care este "pecetea de
perfecțiune, plin de înțelepciune și desăvârșit în frumusețe"?
Cu o privire de vulpe șireată, Chaos clătină afirmativ din cap.
- Și are puteri miraculoase de neimaginat, adăugă, cu-n zâmbet ironic pe buzele-i subțiri și
vinete. Întoarce-te în împărăția ta și spune-i celui care va domina cerul și pământul că eu voi
coborî în lumea subterană să ținem sfat. Trebuie să fim cu ochii în patru. Selia stăpânește nu doar
puterea luminii, dar și a întunericului. Mai are puterea de a se face invizibilă. Este un pericol mare
pentru noi toți. Poate da peste cap planurile noastre.
Demonul își duse mâinile la tâmple. Cât ai clipi din ochi, fu cuprins de flăcări. Când vâlvătaia
se potoli, în locul demonului Chaos îl văzu din nou pe tânărul cu scântei de răutate în privire. Fără
să-și ia rămas bun, demonul făcu stânga împrejur și păși grăbit spre ieșire. Deschise cu piciorul ușa
și ieși, lăsând-o întredeschisă. Înfuriat peste măsură de obrăznicia demonului, Chaos scrâșni din
dinți. Se ridică de la masa de scris și porni aproape în fugă spre ușă. O trase cu putere, apoi se
îndreptă spre birou. Se trânti în jilț și-și sprijini bărbia în palmă.
- Cel care-și va înălța scaunul domniei mai presus de stelele Creatorului... Ticălosul. Ți-arăt
eu ție scaun al domniei, ți-arăt eu ție cer și stele, vierme nenorocit! Vei sta cuminte în împărăția ta
fierbinte și vei ieși de acolo doar când îți voi permite eu, mormăi cu voce furioasă Chaos,
scărpinându-și nervos ceafa.
Într-un final înțepeni, rătăcit în gânduri. Rămase tăcut și nemișcat mai bine de o oră. Brusc
se ridică în picioare și se apropie de fereastră. Înălță privirea spre cer, apoi o lăsă lin în jos.
Ziua era senină și soarele împrăștia cu dărnicie peste împrejurime raze dogoritoare. Aerul
era înfierbântat și aburi străvezii, licărind în bătaia soarelui, se înălțau deasupra havuzului din fața
templului. În spatele templului mișunau, ca nuște gâze pornite în căutarea prăzii, bărbați înarmați,
înveșmântați în uniforme negre. Chaos alunecă cu privirea peste chipurile bărboase ale oștenilor,
oftă cu un dispreț nemărginit, scuturând a dezaprobare capul și se îndepărtă de fereastră, zicându-
și mohorât în sinea lui:
- Această gloată de narcomani și depravați visează să stăpânească lumea. Imbecilii.
Ticăloșii.
Apropiindu-se de masă, împături harta și o puse într-un sertar, apoi ieși. Urmat de patru
gărzi de corp, coborî agale scara circulară și intră în sala pustie a templului. Răsucindu-se spre
gărzile de corp, le zise:
- Voi veți rămâne să străjuiți intrarea în cabinetul meu de lucru, cât timp mă voi afla în
lumea întunecimii și flăcărilor veșnice. Nimeni nu trebuie să știe că am părăsit turnul. Dacă careva
din nătărăii aceștia vor încerca să intre, le suneți că am ordonat să nu fiu deranjat până mâine
dimineață. Nțeles?!
- Așa vom face, stai fără grijă, comandante. În lipsa ta nici un muritor nu va urca până în
vârful turnului.
Ciocnindu-și zgomotos călcâiele, demonii treziră la viață ecoul, care se răspândi în unde
repezi prin toată sala de rugăciuni. Apoi, încet-încet se stinse și în liniștea aproape amorțită a
templului se auzeau doar pașii demonilor care se îndepărtau, urcând în grabă scara circulară.

175
 ***

Deși neliniștea o chinuia și spaima n-o slăbea nici pentru o clipă, regina continua cu
înverșunare să zboare spre Cornul Abundenței, unde pământul ardea în flăcările morții, iar viața
omului nu costa nici cât un fir de nisip. Străbătu munți cu crestele stâncoase, păduri ce fremătau ca
valurile mării, orașe, sate și ape întinse, ce-și zbuciumau fără încetare valurile, licărind în bătaia
razelor de soare. Zăpadă, soare, ploaie, arșiță și ger, le înfrunta pe toate cu-n stoicism de invidiat și
cu o tenacitate care ar fi trezit admirația și invidia până și celui mai viteaz bărbat. Cu cât se apropia
mai mult de Cornul Abundenței, cu atât neliniștea se destrăma și într-un final se stinse.
- O moarte are muritorul. Și dacă Creatorul mi-a hărăzit să mor în țări străine, departe de
lumea de poveste a celor două tărâmuri, departe de ființele dragi inimii mele, așa să fie, își zicea
într-una, îmbărbătându-se pe sine.
Licoarea, pe care i-o dăduse Marele Lup Alb, îi potolise foamea și setea mai multe zile în șir,
așa că nu avuse nevoie să caute merinde și apă. Când ajunse deasupra Tinutului Negru însă
foamea începu să-i dea de știre. Și setea o chinuia. Încetini zborul și i se adresă umbrei câinelui
Alecu, care zbura tăcută în urma ei:
- Va trebui să caut ceva de mâncare, Alecu. Deși Creatorul m-a înzestrat cu puteri
miraculoase, nu sunt decât o biată muritoare. Să încerc să găsesc livada de smochini și ochiul de
apă cu floarea albastră de lotus.
Coborî lin pe malul Marelui Fluviu, unde spera să găsească ochiul de apă. Privi în jur. Valea
Marelui Fluviu însă i se păru un loc străin și neprietenos. Clădiri înalte din sticlă și beton,
înconjurate de stăzi ce șerpuiau asemeni unor reptile uriașe, dominau peisajul care odinioară
fusese o oază de verdeață, cu câmpii mănoase și livezi doldora de roadă. Și cocioabele dărăpănate
dispăruse, de parcă nici nu ar fi umbrit cândva peisajul plin de frumusețe. Se înălță din nou în aer
și făcu un cerc deasupra împrejurimii. Observă în depărtare piramidele, care negreau triste și
sumbre pe fundalul deșertului ce strălucea, luminat de lumina blândă a amurgului. Doar sfinxul își
înălța mândru capul spre cer, scrutând deșertul. Oftă adânc. În sinea ei sperase să găsească ochiul
de apă și să-l revadă pe zeul născut din floarea de lotus, însă, văzând pădurea din beton și sticlă,
speranța se topi, precum se topesc statuile din gheață, când soarele de primăvară le mângâie cu
raze calde. Înfășurată în mantia invizibilă a întunericului, coborî pe o stradelă pustie, lângă o
fântână arteziană. Își scoase din trăistuță plosca și o umplu cu apă. Apoi își potoli setea.
- Setea mi-am potolit-o, zise, căutându-l cu privirea pe câinele Alecu. Și cu foamea ce mă
fac? Unde aș putea găsi ceva de-ale gurii?
Câinele însă dispăruse.
- Alecu, șopti regina, Alecu, unde-ai dispărut?
După câteva clipe de căutare, trase adânc aer în piept și murmură cu obidă în voce:
- M-a părăsit fără să-mi spună. Am rămas din nou singură.
- Ba nu te-am părăsit, se auzi în spatele ei vocea câinelui. Nu ești singură. Sunt lângă tine. Și
voi rămâne lângă tine până când vei părăsi acest Univers.
- Lângă mine? Unde? Nu te văd.
- Sunt lângă piciorul tău. Știi doar că numeni nu trebuie să mă vadă.
- Ai dreptate, zise regina Selia. Te rog însă din când în când să-mi vorbești. Să știu că ești
alături.
- Bine, zise câinele. Uită-te în dreapta ta. Vezi o tarabă cu pâine? Negustorul lipsește.
- Aleeecu, făcu dezamăgită. Îmi zici să fur o pâine? Cum de-ți veni în minte o astfel de idee?
Crezi că aș putea s-o fac?

176
 - Să n-o furi. S-o împrumuți.
- Na-ți-o bună! E și mai bine. Cum aș putea s-o împrumut? Și de la cine? Nu vezi că
vânzătorul e plecat? Și-apoi, nimeni dintre muritori nu trebuie să mă vadă.
- Glumeam, zise umbra câinelui.
- Îți arde de glume. Eu sunt flămândă și foarte obosită. Trebuie să găsesc cât mai urgent
ceva comestibil și un loc dosit unde să-mi petrec noaptea. Haide, nu avem timp de pierdut cu
glumele. Pornim la drum.
Adunându-și puterile magice, regina se înălță deasupra orașului și zbură spre Sfinx. Când
ajunse lângă piramide, noaptea-și intrase deplin în drepturi și întunericul se lăsase ca un văl dens
și posomorât peste nisipuri. Cerul era atât de întunecat și coborâse atât de jos, încât părea că iată-
iată își va cerne stelele peste deșert. Și liniștea era deplină. Doar din când în când aerul înțepenit
și răcoros era străpuns de șoaptele nisipurilor.
Regina coborî lângă Marele Sfinx. La fel cum a făcut cu două mii de ani în urmă, se așeză pe
nisipul care mai păstra căldura zilei, își sprijini capul de stela visurilor și închise ochii. Parcursese
mii de chilometri în zbor, dar nu simțise oboseala. Licoarea zeilor îi dăduse putere și-i potolise
foamea. Acum însă licoarea-și pierduse puterea și Selia-și simți deodată picioarele și mâinile
cuprinse de o mare moleșeală. Căscă discret și se ghemui ca o pisică, acoperindu-și capul cu gluga
de la mantie și activând câmpul energetic protector. Trecură minute numărate și regina se
scufundă într-un somn adânc și liniștit. Visa alei cu magnolii înflorite. Regele Ares, zâmbindu-i
dulce, alerga spre ea cu brațele întinse. Selia murmură prin somn: Ares. Când cel pe care-l crezuse
Ares se apropie, Selia văzu cu uimire că venea în întâmpinarea ei, cu-n zâmbet plin de o tristețe
adâncă pe buzele-i frumos arcuite, tânărul născut din lotus. Regina se opri brusc.
- Frumoasă regină din altă lume, auzi clar vocea tânărului. Te-ai întors. Te-am așteptat atât
de mult să te întorci la mine.
Selia tresăti prin somn, apoi scutură din cap și deschise larg ochii. Ca printr-o ceață
argintie îl văzu în fața ei pe fermecătorul tânăr cu ochii de culoarea cerului senin și părul de
culoarea razelor de soare.
- Nefertum? murmură regina. Visez sau te văd aievea?
Clipi des din gene, de parcă ar fi vrut să se convingă că nu are în față o fantasmă. Apoi se
ridică în capul oaselor, își frecă ochii și privi înainte. Nefertum o fixa cu o privire arzătoare.
Simțind privirea arzătoare a tânărului născut din lotus, regina se îmbujoră.
- De ce nu-mi răspunzi? șopti cu voce scăzută, dezactivând câmpul energetic. Ești viu sau
doar năluca ta-mi apare în fața ochilor.
Auzind spusele reginei, umbra câinelui scoase un mârâit amenințător.
- Ce făptură stranie stă culcată lângă tine? întrebă tânărul, întorcând ochii spre umbra lui
Alecu.
- E umbra câinelui meu credincios, care mă însoțește.
Tânărul întinse mâna spre regină și zise în șoaptă:
- Sunt eu, cel care se naște odată cu răsăritul și moare în apus, ca să se nască iarăși. Am
coborât din cel de-al șaptelea cer să te mai văd o dată.
- Cum ai aflat că mă voi întoarce pe aceste meleaguri? întrebă uimită regina.
- Inima mi-a spus că vei veni. Două mii de ani am așteptat această clipă.
- Două mii de ani ai așteptat această clipă? făcu mirată regina. Cum de nu m-ai uitat în tot
acest răstimp, Nefertum?
- Să te uit? întrebă tânărul, uitându-se la ea cu o privire plină de tandrețe. Cum aș putea să
te uit? Te voi purta în suflet ca pe-o icoană o veșnicie.

177
 - Nefertum..., vru să vorbească regina.
- Știu, o întrerupse zeul, ai venit să-l capturezi pe Chaos și să i-l duci Creatorului din lumea
ta. Trebuie să mă urmezi.
- Să te urmez? Unde? întrebă regina, privindu-l cu nedumerire.
- În Sala Marilor Taine ale Universului, unde te așteaptă zeii. Vor să-ți vorbească.
- Să-mi vorbească? Zeii? Care zei? Știam că zeii au părăsit această lume și au urcat în cel de-
al șaptelea cer, unde-și au cetatea?
Nefertum se uită la ea cu-n zâmbet înțelegător pe buze.
- S-au scurs mai bine de două mii de ani de când Creatorul a pășit pe pământ și zeii au
părăsit această lume. În timpuri de răstriște însă coboară în Sala Marilor Taine să țină sfat. Hai,
vino, zise Nefertum, întinzându-i mâna.
Regina Selia se ridică în picioare. Tânărul născut din lotus o luă de mână și înălță ochii spre
cerul doldora de stele.
- E miezul nopții, zise, luna strălucește deasupra piramidelor, e timpul să plecăm. Zeii s-au
adunat deja în Sala Marilor Taine.
Ținând-o pe regina Selia de mână, Nefertum o duse în fața Marelui Sfinx. Umbra câinelui se
grăbi să-i urmeze.
- O, păzitor al cheilor cunoașterii Marilor Taine ale Universului și păstrător al Marilor
Mistere, deschide în fața noastră porțile nevăzute și lasă-ne să intrăm, zise Nefertum, ținând-o pe
regină strâns de mână.
Ca un răspuns, din străfundurile înfierbântate ale pământului răzbătu un sunet prelung și
înfundat, de parcă cineva trăgea rând pe rând mii de zăvoare. După doar câteva clipe, sunetul
izbucni într-o explozie ascuțită și regina văzu, deschizându-se între labele Marelui Sfinx, o gură
întunecată. Făcură câțiva pași spre intrare. Brusc tânătul zeu se opri.
- Simt o prezență demonică în preajmă, zise, rotind privirea în jur.
- O umbră neagră plutește deasupra Marelui Sfinx, zise Selia, urmărind cu privirea pata
întunecată, care ba se lăsa în jos, până aproape de capul sfinxului, ba se înălța, pierzându-se în
noapte. Astfel de umbre m-au urmărit pe Tărâmul obscurității. Este o iscoadă trimisă de către
stăpânul întunecimii.
Nefertum făcu un gest cu mâna în fața ușii și ușa dispăru într-o ceață argintie.
- Nu vom putea intra atâta timp cât iscoada celui decăzut din ceruri ne urmărește.
Nu reuși bine să-și termine vorba, că un urlet înspăimântător făcu să răsune întunericul, și
umbra se năpusti, ca un vifor negru, spre intrare. Regina întinse iute mâna dreaptă înainte. Un
fascicul strălucitor de lumină aurie țâșni din mâna ei și, rotindu-se în spirală, lovi în umbră,
destrămând-o în mii și mii de zdrențe mai negre decât smoala. Se auzi din nou un urlet ascuțit și
umbra zdrențuită zbură, cu o viteză de nedescris, spre deșert. Nefertum spulberă în grabă ceața.
Intrară într-un labirint întunecat, care se afunda în inima pământului. Ușa se închise imediat în
urma lor. Luminând labirintul cu picătura de soare, străbătură mai multe coridoare. Cu cât se
afundau mai tare în inima pământului, cu atât întunericul pălea, și o lumină neobișnuit de blândă,
argintie se răspândea prin labirintele întortocheate. După vreo jumătate de oră de mers cu pas
grăbit, intrară într-o încăpere în care se deschideau cinci uși. Câte două-pe pereții laterali și una-
pe peretele din față. Ușile păreau tăiate din blocuri de granit negru și aveau imprimate cinci
simboluri, pe fiecare ușă câte unul. Simbolurile străluceau atât de intens, încât părea că ard în
flăcări. Pe ușile care se deschideau pe peretele din stânga, străluceau simbolurile pământului și
apei. Pe ușile din dreapta-simbolurile focului și aerului, iar pe cea din față-simbolul substanței în
care cele patru elemente se dizolvă. Nefertum o conduse spre cea de-a cincea ușă. Se opriră în fața

178
ușii pe care ardea simbolul eterului. Nefertum întinse mâinile spre ușă cu palmele desfăcute și zise
cu voce răspicată:
- Te afli în fața ușii Sălii Marilor Taine, unde se zămislesc misterele Universului. Aici te-
așteaptă zeii.
Zicând acestea, bătu de cinci ori în ușă. Se auziră niște sunete parcă coborâte din adâncurile
fără de sfârșit ale cosmosului și ușa din granit se roti la 90 de grade. Întrară înăuntru și se opriră în
dreptul ușii. Încăperea îi păru reginei neobișnuită. Avea forma unui dreptunghi, cu peretele din
față de formă convexă. Pereții păreau placați cu aur, iar pe tavan licărea constelația Orion. În
mijlocului sălii se aflau cinci jilțuri din aur, cu spetează înaltă. Pe spetezele jilțurilor străluceau
cele cinci simboluri. În fața jilțurilor regina văzu un fotoliu cu speteaza mai joasă. În jilțul din
mijloc, care avea speteaza cea mai înaltă, ședea Osiris- zeul cu pielea verde. În dreapta lui se așeză
Nefertum, iar lângă el- zeița Maat. În stânga lui Osiris ședea Anubis- zeul cu cap de șacal. Ce-l de-al
cincilea jilț rămase liber. Un timp zeii o fixară tăcuți cu privirea, apoi Osiris vorbi:
- Deși te-am întâlnit cu două mii de ani în urmă, tot tânără și nespus de frumoasă ai rămas,
regină din alt Univers. Apropie-te și așează-te în jilțul din fața noastră. Trebuie să stăm de vorbă.
Însoțită de umbra câinelui său credincios, Selia se apropie și se așeză în jilț. Câinele se culcă
cuminte la picioarele el. Observându-l, Anubis întrebă:
- De ce te urmărește acestă umbră și cum de a pătruns în sală?
- E câinele meu credincios, prietenul meu din copilărie. A rămas după moarte în lumea celor
vii să mă aștepte și să mă ajute.
- Ești prima ființă vie căreia i s-a îngăduit să intre în Sala Marilor Taine ale Universului,
străină venită din altă lume, zise Anubis.
- De două mii de ani știm că ai venit pe planeta Terra cu o misiune nobilă. Știm că vei avea
de înfruntat pericole de moarte, însă nu vei fi singură în lupta împortiva celor care visează să
schimbe ordinea divină. Mai știm că, întorcându-te în Universul tău, vei avea nevoie de darurile
noastre.
Auzind spusele lui Anubis, regina se înfioră la gândul că în lumea celor două tărâmuri s-ar fi
întâmplat vreo nenorocire. Se uită cu o privire întrebătoare și plină de neliniște spre Osiris, și
întrebă:
- O viață întregă vă voi fi recunoscătoare pentru darurile pe care doriți să mi le dați, însă aș
vrea să aflu mai întâi de ce credeți că voi avea nevoie de ele? S-a întâmplat ceva grav în lumea
celor două tărâmuri?
- Le vei afla pe toate la timpul potrivit, regină venită din altă lume, îi răspunse Osiris,
zâmbindu-i liniștitor.
Apoi întoarse privirea spre tânărul născut din lotus și clătină ușor din cap.
Nefertum se ridică din jilț și se apropie de regină. I se uită adânc în ochi cu o privire plină
de tandrețe, apoi întinse mâna cu palma desfăcută. Pe palma lui strălucea o minusculă floare de
lotus albastru, care împrăștia un parfum delicat. Părea sculptată din diamante și era atât de
minunată, încât regina nu-și putea lua privirea de la ea.
- Această floare de lotus sacru îl va reînvia, odată cu răsăriul sorelui, pe cel care va pleca pe
Tărâmul sufletelor rătăcite în beznă, zise Nefertum, întinzându-i floarea.
Aruncându-i o privire plină de nedumerire amestecată cu teamă, Selia luă floarea de lotus și
o prinse în colierul de diamante, pe care-l purta în jurul gâtului.
- Îți mulțumesc pentru neprețuitul dar. Nu înțeleg însă de ce mi-ai spus că floarea îl va
reînvia pe cel care va pleca pe Tărâmul sufletelor care rătăcesc în neștire. Te rog să-mi spui cine va
pleca pe acest tărâm misterios?

179
 Cu-n zâmbet plin de amărăciune, Nefertum i se uită din nou intens în ochi și, fără să-i
răspundă la întrebare, se așeză în jilț.
Apoi veni rândul lui Anubis, care-i întinse reginei o sticluță cu un lichid transparent, ce
licărea argintiu.
- Ține, frumoasă regină din altă lume, această sticluță cu apă sfântă, care-l va proteja pe cel
plecat pe Tărâmul sufletelor care rătăcesc în neștire împotriva energiei negre și-l va elibera din
teascurile deznădejdii.
Cu inima zvâcnindu-i de neliniște și teamă, Selia luă din mâna lui Anubis sticluța și o puse în
trăistuță.
- Îți multumesc mult, Anubis, pentru minunatul dar, murmură cu voce întristată, oftând
adânc.
Veni și rândul zeiței Maat să-i dea reginei darul.
- Cu ajutorul acestei pene fermecate, zise Maat, întinzându-i o minunată pană de culoare
aurie, poți găsi, în întunericul desăvârșit de pe Tărâmul sufletelor rătăcite, ceea ce cauți.
Selia luă pana, o privi cu uimire, apoi o prinse în colier.
- Îți mulțumesc pentru neprețuitul dar, Maat. Sper că măcar tu îmi vei spulbera
nedumerirea.
Maat zâmbi misterios și, fără să spună un cuvânt, se așeză lângă Nefertum.
În cele din urmă, de regina Selia se apropie Osiris. Ținea în mână un mic cristal străveziu
de-o frumusețe rară. Cristalul strălucea orbitor în toate culorile curcubeului. Osiris îi întinse
reginei cristalul și zise:
- Această așchie din soarele ce luminează Ținutul Sfânt are puterea să lumineze mintea
celor ce rărăcesc în uitare de sine și să le reînvie memoria.
- Sunt onorată să primesc daruri atât de prețioase, deși nu înțeleg de ce o faceți? Voi toți mi-
ați vorbit despre Tărâmul celor ce rătăcesc în uitare de sine, însă nu ați cutezat să-mi spuneți cine
este creatura care rătăcește pe Tărâmul intermediar și care, precum am înțeles, urmează să revină
în lumea celor vii.
Zeii o săgetară cu priviri fugare și discutară minute în șir în șoaptă, apoi Osiris zise.
- Nu știm cine este ființa care rătăcește în lumea umbrelor nefericite și caută fără să știe ce
trebuie să caute. Știm doar că nu-ți este străină.
Cufundată în gânduri chinuite de incertitudine și teamă, regina Selia rămase un timp
înțepenită, cu privirea ațintită în podeaua din marmură.
- Să fie oare elful Elio cel plecat în lumea umbrelor nefericite? Sau poate vreunul din regii
celor nouă regate? se întreba cu înfrigurare în gând.
În Sala Marilor Taine se lăsă tăcerea. O tăcere adâncă, răscolitoare, o tăcere ce vibra în
ritmul neliniștii și spaimei. Zeii o fixau cu priviri înțelegătoare, iar tânărul născut din lotusul sacru
se uita la ea cu tristețe. După mai multe minute de cugetare, regina oftă. Apoi ridică privirea spre
cei patru zei și zise:
- Noaptea s-o fi călătorit. Trebuie să-mi continuu căutările.
Nefertum se ridică din jilț și, luând de pe măsuța de lângă perete o căniță din aur, se
apropie de Selia.
- Bea din nectarul lotusului sacru, regină din altă lume. Îți va da puterea renașterii odată cu
răsăritul soarelui și-ți va potoli foamea și setea.
Regina luă cănița din mâna lui Nefertum. Privi îndelung lichidul de culoare albastră, apoi se
uită lung în ochii tânărului zeu. Citi în ochii lui tristețe și încurajare. Apoi, cu înghițituri mici, goli
cănița și i-o întinse lui Nefertum. După doar câteva clipe însă vederea începu să i se încețoșeze,

180
capul i se învârtea, picioarele i se înmuiară și, scăpând din mână cana, se prăbuși în neștire în
brațele lui, murmurând: ce mi-ai făcut, Nefertum? Credeam că-mi ești prieten.
Într-un târziu își reveni. Era culcată pe un pat rotund, acoperit cu un cearșaf din mătase
azurie, fină, brodată cu fir de argint. Perna era de un albastru dens și avea forma unei flori de lotus.
Patul se afla în mijlocul unei încăperi circulare, cu pereții și tavanul placate cu foi subțiri,
asemănătoare foilor de argint. Lângă peretele din stânga se afla o masă, lucrată măiestrit dintr-un
lemn argintiu și două scaune, pe spetezele cărora străluceau flori de lotus sacru. Pe masă era
așezat un ulcior din cristal, în care licărea în scântei azurii un lichid transparent, o cană din argint
și o farfurie plină vârf cu struguri, bobițele cărora sclipeau atât de tare, încât păreau mărgăritare
galbene. Încăperea nu avea nici ușă, nici ferestre. O lumină dulce, caldă, albăstrie străbătea prin
pereți și tavan, făcându-i să licărească ca o apă liniștită, în care se zbenguie razele soarelui. Regina
se ridică în capul oaselor și roti privirea în jur, încercând să înțeleagă unde se află. În încăpere era
doar ea și marea liniște, și florile de lotus albastru, care împodobeau pereții, scaunele și patul. Nu
mai întâlnise în viața ei o liniște atât de cristalină, atât de pașnică, atât de dulce. Așezându-se pe
marginea patului, ridică privirea spre tavan. Prin tavanul aproape transparent se întrezărea un cer
de un albastru adânc ca infinitul, pe care străluceau mii de stele. Slobozindu-și picioarele pe un
covor mai alb decât zăpada și mai pufos decât nourașii în zi senină, regina se ridică din pat. Avea
capul limpede și era odihnită, de parcă s-ar fi deșteptat după un somn lung și liniștit. Duse în grabă
mâna la piept și privi în oglinda argintie a peretelui. Colierul din diamnte cu piatra puterii,
picătura de soare, floarea de lotus și pana din aur, strălucea orbitor în gurul gâtului ei. Apoi lăsă
mâna în jos, căutând trăistuța. Trăistuța lipsea. Simți cum inima-i zvâcnește și i se strânge dureros,
apoi un gând îi fulgeră prin minte:
- Zeii mi-au luat scrinul din lazurit, piatra sacră și darurile, și m-au închis în această colivie
din argint. Vai mie, cum am putut să fiu atât de naivă! Cum am putut să mă încred în cuvintele lor.
M-au dus de nas ca pe-o copilă neexperimentată. Vai, mie, de ce oare elixirul adevărului nu m-a
avertizat?
Se apropie în fugă de masa de lângă perete. Pe masă nu era decât ulciorul, cana și farfuria
cu struguri. Brusc simți cum puterile o părăsesc. Întoarse privirea spre speteaza scaunului, vrând
să se sprijine, să nu cadă. Văzu, așezată pe scaun, trăistuța ei. O înșfăcă cu mâini tremurânde de
emoții și o deschise. Scrinul din lazurit, piatra și darurile zeilor erau în trăistuță. Răsuflă ușurată.
Ștergându-și cu mâna broboanele de sudoare de pe frunte, se așeză epuizată pe scaun.
- Îmi cer iertare, Creatorule, murmură cu voce scăzută. I-am învinuit pe nedrept. Nu mi-au
luat darurile și scrinul. M-au răpit însă și nu înțeleg ce vor de la mine.
Și cum stătea cuprinsă de nedumerire, auzi deodată niște sunete nespus de melodioase,
care pătrundeau din cosmos prin tavanul transparent al încăperii și un scârțâit ușor, de parcă s-ar
fi deschis o ușă. Se ridică iute de pe scaun și prinse a alerga cu ochii pe peretele circular. Văzu, pe
peretele din fața patului, deschizându-se o ușă, prin care intră tânărul născut din lotus.
- Nefertum! strigă supărată regina, alergând în întâmpinatea lui, de ce m-ai răpit și m-ai
închis în această colivie din argint?
Nefertum zâmbi cu tristețe și zise:
- Nu te-am răpit, frumoasă regină. Te-am adus în cel de-al șaptelea cer cu încuviințarea
Creatorului din Universul nostru.
- De ce m-ai adus aici? Știi doar că timpul aflării mele pe Pământ este limitat. Trebuie să-l
găsesc și să-l transform în cenușă pe Chaos.
- Știu, răspunse Nefertum. Și mai știu că îndată ce-l vei captura, vei părăsi pentru totdeauna
Universul nostru. Mă va durea nespus de mult plecarea ta. Să știi însă că nu te voi reține aici

181
pentru nimic în lume. Chiar cu prețul durerii mele nețărmuite, te voi lăsa să pleci imediat ce voi fi
sigur că nectarul miraculos, pe care ți l-am dat, și-a făcut lucrarea. Te-am adus în cel de-al șaptelea
cer doar pentru 24 de ore pământene. Nu te supăra, te rog. Zâmbește-mi, vreau să-mi întipăresc în
memorie zâmbetul tău fermecător.
Apoi o îmbrățișă cu tandrețe. Cu obrajii arzându-i de emoții, regina Selia se desprinse din
brațele lui Nefertum și se îndepărtă. Rămase un timp tăcută, cu sprâncenele încruntate și privirea
rătăcind în gol. Într-un final îi spuse:
- Regret că nu pot să răspund chemării inimii tale. Știi doar că în lumea mea m-așteaptă un
suflet. Și eu doresc să mă întorc cât mai curând în brațele lui.
- Știu, șopti Nefertum.
- Ar fi mai bine pentru amândoi să ne despărțim cât mai repede, zise regina.
- Ai dreptate, frumoasă regină venită din altă lume. Va trebui însă să te lași îmbrățișată, ca
să te pot duce pe pământ.
- Să mă las îmbrățișată? De ce? făcu regina Selia, privindu-l cu mirare. Eu am puterea să mă
înalț la ceruri și să cobor pe pământ.
Nefertum zâmbi mai trist decât tristețea și clătină din cap.
- Această încăpere e sanctuarul meu. Doar eu pot intra și ieși de aici. În cetatea zeilor nu pot
intra muritorii.
Apoi își fixă privirea arzătoare pe chipul îmbujorat al reginei.
- De ce mă privești așa, Nefertum? întrebă în șoaptă Selia. Privirea ta mă arde.
- Iubirea mea te arde? întrebă, la rândul lui, cu voce stinsă tânărul. De două mii de ani te
port ca pe-o icoană scumpă în suflet și te aștept în fiecare dimineață să răsai în fața mea ca floarea
lotusului sacru. De două mii de ani durerea mă însoțește pretudindeni și frumusețea cerului îmi
pare ștearsă. Rămâi, frumoasă comoară din alt Univers, în brațele mele. Vei lumina cetatea zeilor
cu frumusețea ta.
- Duioase sunt vorbele tale, Nefertum, însă te rog să mă înțelegi. Nu pot să te urmez, zise
regina. Dacă râmăn pe Pământ mai mult de trei sute de zile, voi pierde puterile magice și rațiunea,
și voi rătăci, câutând fără să știu ce trebuie să caut.
- Îl voi ruga pe Creator să te salveze din ghearele uitării.
- Ai uitat că sunt o simplă muritoare venită pe această planetă din alt Univers? Mă poate
ajuta doar Creatorul din lumea noastră.
Nefertum oftă adânc.
- La rugămintea mea, Creatorul din Universul nostru ți-ar putea dărui nemurirea.
Sau...poate iubirea mea-ți displace?
- Ba nu, zise regina, dacă-aș fi liberă, aș accepta cu bucurie să te urmez. Mă leagă însă un
jurământ și port în inimă imaginea soțului meu drag. Mai am de dus la bun sfârșit și o misiune
grea.
- Fie, zise cu voce stinsă Nefertum, va trebui însă să accepți îmbrățișarea mea. De nu vei
accepta-o, nu vei putea părăsi cetatea zeilor.
Cu fața îmbujorată, Selia se apropie de tânăr. I se uită în ochii plini de dor, apoi lăsă
privirea-n jos.
- Sunt gata de plecare, murmură.
Nefertum îi mângâie obrajii cu palmele înfierbântate, apoi alunecă cu mâinile pe pletele-i
de aur și într-un final o strânse cu patimă la piept. Regina simți un tremur ușor, care-i străbătu tot
corpul. Percepea bătăile repezi ale inimii lui, iar ferbințeala pieptului o ardea. Încercă să se
elibereze, însă simți alunecându-i pe gât și față buzele fierbinți ale tânărului zeu. Apoi lumina

182
dispăru. Un întuneric-beznă o învălui și ea căzu în neștire. Își reveni în Sala Marilor Taine, așezată
în jilț. Lângă picioarele ei ședea umbra câinelui Alecu. Pe jilțul din fața ei, ședea îngândurat
Nefertum. Observând că regina deschise ochii, tânărul născut din lotus făcu un efort s-alunge
tristețea devastatoare care-i umbrea chipul, schițând un zâmbet cald.
- Ți-ai revenit, șopti, mângâind-o cu privirea.
Regina se ridică în picoare. Privi în jur. Înțelegând într-un sfârșit că se află în Sala Marilor
Taine, murmură:
- Își sunt recunoscătoare că m-ai adus înapoi pe Pământ, Nefertum.
Capul îi era limpede și nu simțea nici o durere. Doar căldura buzelor lui mai continua să-i
îmbujoreze obrajii. Nefertum tăcea, urmărind-o cu privirea. Prinzând privirea lui, în care pâlpâia
un foc mistuitor, Selia lăsă ochii în jos și zise:
- S-o fi făcut ziuă. Trebuie să plec.
- E miezul nopții, spuse Nefertum.
- E miezul nopții? întrebă regina. A trecut atât de puțin timp de când am intrat în Sala
Marilor Taine?
- A trecut o noapte și o zi. O noapte și o zi te-am ținut în brațe și te-am dezmierdat, o noapte
și o zi am fost nespus de fericit. Doar atât mi-a îngăduit Creatorul, zise zeul născut din floarea de
lotus, zâmbindu-i cu tristețe.
- O noapte și o zi? întrebă mirată Selia. Vrei să zici că ne aflăm a doua noapte în Sala
Marilor Taine? Cum ai putut să-mi faci una ca asta?
Nefertum oftă adânc.
- Nu ți-am furat decât un strop de fericire. Chiar crezi că e prea mult?
Regina Selia îl fixă îndelung cu privirea. Citind în ochii lui fierbinți o mare de durere, se
întristă.
- Nefertum, zise cu voce mai domoală, mă doare să te văd atât de nefericit. În lumea ta sunt
multe zeități frumoase. De ce mă chinui? Știi doar că nu pot să te iubesc.
- Deși sunt zeu nemuritor, inimii nu-i pot dicta de cine să se îndrăgostească. Crede-mă. N-aș
fi vrut să mi se întâmple ceea ce mi s-a întâmplat. Destinul însă nu cunoaște mila, ne joacă uneori
un joc prea crud și dureros, zise Nefertum, schițând un zâmbet vag.
- Mă vei uita, spuse regina.
- Cum să te uit? Ți-am spus că port icoana ta în suflet de două mii de ani.
- Te rog, Nefertum, nu mă întrista. Trebuie să-mi adun puterile și să mă concentrez asupra
misiunii. Știi doar că urmează să-l înfrunt pe cel care a fost primordial? Și nu-mi va fi ușor. Mai
mult chiar, s-ar putea să pierd bătălia.
- De vei muri, voi cere Creatorului să-mi ia și mie nemurirea, zise Nefertum. În lumea
spiritelor fericite ne vom reîntâlni.
- Ce gânduri sumbre ți-au venit, Nefertum? Eu sunt doar o biată muritoare, pe când tu ești
un zeu nemuritor.
Nefertum izbucni într-un râs nervos.
- Un zeu nemuritor, zici? La ce-mi servește nemurirea, când inima-mi se sfarmă în bucăți.
Selia-l privea îngrijorată și un strop de spaimă, amestecat cu milă, i se cuibări în suflet.
- O, Creatorule, își zicea în sine, de ce-mi dai chinuri atât de mari?
- Văd în ochii tăi licăriri de spaimă. Te înfricoșează atât de mult iubirea mea? întrebă
Nefertum, privind-o iscoditor.
- Mă înfricoșează? Nu! Mă îngrijorează doar tristețea și durerea ta, răspunse Selia,
străduindu-se să-și ascundă neliniștea și teama.

183
 Nefertum se ridică din jilț și se apropie de regină.
- Au mai rămas doar patru ore până la răsăritul sorelui, zise, sorbind-o cu privirea. Doar
patru ore, atât mai pot să te admir. Îngăduie-mi să te îmbrățișez pentru ultima dată. Să-ți simt
căldura trupului tău firav și să mi-o amintesc în trista mea eternitate.
Selia făcu câțiva pași îndărăt, privindu-l cu dojană.
- Îți displace până și îmbrățișarea mea, murmură Nefertum.
Selia înghiți în sec și, lăsând privirea în jos, șopti:
- De ce mă chinui?
- Nu te chinui, te iubesc la nebunie.
Nefertum o apropie de pieptul lui și o strânse cu putere. Apoi și-atinse buzele fierbinți de
buzele ei reci și se îndepărtă. Se așeză din nou în jilț, își sprijini fruntea în palmă și rămase
înțepenit mai multă vreme, cu ochii rătăcind în neștire. În Sala Marilor Taine se înstală o liniște de
gheață. O liniște adâncă și plină de suferință. Și Selia se scufundă într-o tăcere grea. Își simțea
inima invadată de o profundă compătimire, amestecată cu dorință și durere. Într-un sfârșit, se
apropie de Nefertum și-și trecu degetele prin părul lui auriu. Simțind atingerea degetelor ei moi,
tânărul născut din floarea sacră tresări. Ridică ochii spre ea și o privi întrebător. Apoi îi apucă
mâna și o apropie de buzele sale.
- E timpul, zise. Zorii dimineții luminează orizontul și stelele abia de licăresc. A venit timpul
să părăsești acesată dimensiune.
Ținând-o strâns de mână, ieși din Sala Marelor Taine și parcurse în tăcere labirintele
întortocheate. Cu cât se îndepărtau mai mult de Sala Marilor Taine, cu atât lumina devenea mai
palidă. În cele din urmă, cotiră spre un labirint întunecos. Brusc Nefertum se opri. O strânse în
brațe și se uită la ea cu o privire pătimașă.
- Adio, comoara mea neprețuită! Piatra puterii te va ajuta să treci în dimensiunea
muritorilor. Adio! se auzea, rătăcind prin labirinte, ecoul vocii cristaline a zeului născut din floarea
de lotus.
Apoi vocea se stinse și Nefertum se făcu nevăzut.

***

Răpus de durere, zeul născut din floarea de lotus rătăcea printre stelele ce licăreau
nepăsătoare. În față însă nu vedea decât obscuritate. Avea impresia că cerul se prăbușește în
genune, iar nemurirea-l apăsa ca o pavară grea. După mai multe zile și nopți de rătăcire în
întuneric, îi apăru deodată în față chipul luminos al reginei Selia, care-i șoptea:
- Mă vei uita, Nefertum. Mă vei uita.
- Ba nu! strigă, de se cutremură bolta celestă. Nu pot să te uit! Nu te-aș uita pentru nimic în
lume. Mi-aș da și nemurirea, doar să te am alături măcar un an!
Brusc chipul reginei prinse a se destrăma încet în întuneric. Disperat, Nefertum întinse
brațele înainte și ștrigă:
- Nu pleca, comoara mea, rămâi, nu mă părăsi, frumoasă regină din altă lume! Rămâi, rămâi
cu mine! Voi pune la picioarele tale și nemurirea mea.
Chipul însă se destrămă și întunericul îl înveli pe zeu în vălul disperării. Copleșit de durere,
Nefertum zbură spre cea mai luminoasă stea. Se așeză pe vârful unei stânci abrupte și, sprijinindu-
și în palme fruntea înfierbântată de patimă și suferințe, rămase, rătăcind în gânduri dureroase, trei
zile și trei nopți în șir. În cea de-a patra zi ridică ochii spre cer și zise cu o voce ce răsună ca un
dangăt de clopot de argint în liniștea adâncă a Universului:

184
 - O, Creatorule! De ce mi-ai hărăzit această soartă? La ce-mi servește nemurirea, dacă
destinul mi-a scos în cale femeia pe care nu am dreptul s-o iubesc. Durerea, pe care-o port de două
mii de ani în suflet, este atât de mare, atât de grea, atât de apăsătoare, încât sunt gata să renunț la
nemurire. Ia-mi nemurirea, Creatorule și dă-mi în schimb femeia pe care o iubesc.
Privea spre stele cu ochi arzând ca doi Luceferi. Stelele însă continuau să țese în tăcere
pânza veșniciei, fără să le pese de suferințele tânărului zeu. Și liniștea părea atât de grea, atât de
apăsătoare, atât de ascuțită, încât Nefertum își acoperi urechile cu palmele fierbinți, închise ochii
și căzu în amorțire.
- Nefertum, auzi deodată o cemare blândă, care venea din adâncurile fără de margini ale
cosmosului.
Tânărul zeu tresări și ridică încet privirea rătăcită spre cer.
Pe cerul luminat de stele apăru chipul strălucitor al unui bătrân cu barbă și plete argintii, în
ochii căruia se oglindea înțelepciunea Universului.
- Nefertum, ceea ce-mi ceri este o adevărată nebunie. Nu știai că iubirea este trecătoare, la
fel ca viața pe pământ a unui muritor. Tu ești un zeu nemuritor. Eternitatea îți va marca destinul.
Dragostea pentru o muritoare nu trebuie să aibă purere asupra ta. Întoarce-te în cetatea zeilor și
dă uitării chipul fermecător al reginei venite din altă lume.
- Creatorule, zise Nefertum cu voce înecată în lacrimi, de două mii de ani lupt cu iubirea
pentru o muritoare din alt Univers. Două mii de ani sufletul meu arde în chinuri. Te implor,
dăruiește-i și ei nemurirea și trimite-o în brațele mele pentru o veșnicie.
- Nu pot s-o fac, răspunse Creatorul, privindu-l cu milă și regret. Nu am putere asupra ei.
Destinul ei a fost hărăzit de către Creatorul din Universul paralel. Doar el are puterea să-i schimbe
soarta.
- Dacă nu ai putere s-o faci nemuritoare, ia-mi nemurirea mea și lasă-mă să plec în
Universul ei.
- Mă doare să aud ceea ce-mi ceri, Nefertum. Destinul tău este legat de această lume. Și apoi,
frumoasa nepământeană nu te dorește în peajma ei.
Nefertum oftă adânc și zise cu voce tremurândă:
- Tu, Creatorule, ești adevărul absolut, ești miluirea, bunătatea și pedeapsa. Tu ai puterea să
distrugi și să refaci o lume. Nu pot să cred că-ți vine greu s-o faci să mă iubească.
Creatorul tăcu îngândurat, fixându-l cu o privire plină de mâhnire. După un timp, oftă adânc
și spuse:
- Nefertum, eu am puterea să distrug și să refac o lume. Sufletul omului însă nu vreau să-l
modelez. Când l-am creat pe om, i-am dat din spiritul divin. I-am dat și legea divină și libertatea de
a-și trăi în lege viața pământeană. Cei ce respectă cu sfințenie legea, își merită o eternitate fericită.
Cei ce o încalcă, urmează să existe o veșnicie în chinuri.
Nefertum suspină. Cu fața împovărată de nefericire, vorbi:
- O, Creatorule, pe mine m-ai făcut un zeu nemuritor și eu am respectat întotdeauna legea
sfântă. De ce mă chinui atât de mult? De ce două mii de ani sufăr de boala iubirii, care-mi dărâmă
sufletul? De ce nu pot s-o uit?
- Deși te-am făcut zeu nemuritor, ți-am dat un suflet dornic să cunoască iubirea, durerea și
fericirea.
- Dacă nu poți să-mi dai aleasa inimii, ia-mi din suflet iubirea și durerea, zise cu voce stinsă
tânărul, lăsând capul în jos.
- Îmi ceri să-ți iau din suflet iubirea și durerea? Și dacă ți le iau, ce-ți mai rămâne?
- Eternitatea tristă și uitarea, șopti Nefertum.

185
 - Eternitatea și uitarea, zici? făcu Creatorul. Încearcă să-ți imaginezi o veșnicie searbădă, o
veșnicie ștearsă, fără amintiri și fără fericire.
- Aș vrea să am eternitatea fără durerea care-mi sfarmă fără milă inima și care mă face să
înebunesc, șopti Nefertum.
- De nu vei mai cunoaște ce-i durerea, nu vei afla nicicând ce este adevărata fericire. În
lumea aceasta iubirea și durerea sunt nedespărțite, zise Creatorul, zâmbindu-i blând și
înțelegător.
- Nu pot să cred că sunt nedespărțite. Iubirea n-am avut-o niciodată, în schimb cunosc prea
bine ce este nefericirea, zise Nefertum.
- Greșești, Nefertum. Ai cunoscut dragostea cea mai curată, de aceea și durerea-ți este atât
de apăsătoare.
- Am cunoscut dragostea cea mai curată? O dragoste neîmpărtășită, o dragoste care-mi
răpește liniștea și-mi sfarmă sufletul, poate aduce doar durere.
- Nu dispera. Iubirea trece, iar odată cu ea se risipește și durerea.
- Iubirea trece? În două mii de ani a devenit tot mai profundă.
- Ce-s două mii de ani într-o eternitate. O picătură neînsemnată. Într-o bună dimineață vei
renaște tămăduit, zise Creatorul. Îți vor rămâne doar amintirile frumoase. Cu scurgerea timpului
îți vor părea un vis îndepărtat.
- Și dacă vor mai trece mii și mii de ani până când voi da uitării chipul fermecător al străinei
și durerea se va potoli?
Creatorul căzu pe gânduri. După mai multe clipe de cugetare, vorbi, uitându-se la el
întrebător:
- Chiar vrei să-ți iau durerea și să-ți dau uitare?
- Da, zise, cu voce tremurândă, Nefertum.
- De-ți dau uitarea, nu-ți vei mai aminti de clipele de fericire, pe care ți le-a dăruit frumoasa
nepământeană. Din memorie ți se va șterge și chipul ei. Vei uita pentru eternitate că ai cunoscut-o
și ai îmbrățișat-o.
Nefertum muți, rătăcind în gânduri. Pe fața lui se așeza încet umbra frământărilor și
spaimei.
- Să uit căldura buzelor ei fragede? Să dau uitării chipul ei fermecător? O, nu, mai bine mă
scufund în somnul veșnic, își zise în sine.
- De ce-ai tăcut, Nefertum? întrebă Creatorul. Răspunde, vrei să-ți iau durerea și să-ți dau
uitarea veșnică?
- O, nu, Creatorule, pentru nimic în lume n-aș vrea să dau uitării chipul fermecătoarei
nepământene! răspunse tânărul și în ochii lui sclipi visarea.
Apoi scoase un suspin adânc și întrebă:
- Cum aș putea să împac durerea cu amintirea clipelor de fericire?
- Când inima-ți se strânge de durere, amintește-ți de clipele de fericire. Vei vedea că
fericirea este mai puternică decât durerea, îl sfătui Creatorul.
- Și dacă nu voi reuși? întrebă Nefertum.
- Vei reuși. Va veni un timp când îți vei aminti doar cu nostalgie de fericirea pe care ți-a
dăruit-o regina din alt Univers. Îți va părea doar un vis frumos, un vis îndepărtat, un vis care nu
poate fi realitate.
Apoi chipul luminos al Creatorului prinse a se îndepărta și dispăru în adâncul nesfârșit al
Universului. Nefertum își sprijini din nou fruntea înfierbântată în palma rece și rămase, rătăcind în
gânduri. Ședea, ca o statuie, înțepenit pe vârful muntelui, învăluit în vălul disperării. Dintr-o dată, i

186
se păru c-aude vocea melodiaosă a reginei. Ridică iute ochii spre cer. Ca o icoană înconjurată de
stele sclipitoare, se proiecta pe cerul întunecat imaginea reginei și o șoaptă dulce, tainică îi
mingâia auzul:
- Mă vei uita, Nefertum, mă vei uita.
Oftă adânc și se ridică de pe piatra rece. Apoi porni să zboare printre stele ca un nebun, cu
brațele întinse înainte, de parcă ar fi dorit să îmbrățișeze o himeră.

***

Când regina Selia și umbra lui Alecu ieșiră din dimensiunea spirituală a zeilor, zorii
dimineții mângâiau cu o lumină palidă deșertul. Stelele mai clipoceau încă pe cerul care încet-
încet se lumina. Pe linia de orizont apărea, din ce în ce mai pronunțat, o fâșie roșie ca focul, care
trecea treptat în galben, anunțând deșertul că soarele s-a deșteptat și în curând va alunga
întunericul. Deșertul, cu dune încrețite în unde ca valurile liniștite ale mării, se întindea cât
cuprindeai cu ochii, iar piramidele își înălțau tăcute vârfurile spre ceruri. În jur domnea o liniște
suspectă, care trezea la viață taine și mistere. Regina Selia se înfășură în mantia fermecată și se
înălță deasupra piramidelor. De la înălțimea zborului de ciocârlie se vedea ca-n palmă valea
Marelui Fluviu, cu zgârie-norii reci și amenințători, și străzile pustii. Cu o tristețe grea în suflet,
mai aruncă o ultimă privire spre locul unde, cu două mii de ani în urmă, sclipea, înecat în verdeață,
ochiul de apă cu floarea sacră de lotus și porni ca o săgetă spre Cornul Abundenței. Zburând, se
chinuia s-alunge din memorie imaginea lui Nefertum, însă chipul lui trist îi revenea mereu în fața
ochilor și inima i se strângea, și sufletul se scufunda în deznădejde.
- Ce mi se întâmplă oare? se întrebă în minte. De ce mă doare sufletul? De ce această
despărțire-mi provoacă doar durere? Trebuie să fiu tare. Emoțiile mă încătușează. Trebuie să-l uit.
Să-l uit? Dar cum? Cu dragostea lui pătimașă, Nefertum a atins coardele tainice ale sufletului meu.
Să mă fi îndrăgostit de el? Să-l fi uitat atât de repede pe Ares? Nu, nu, e o adevărată nebunie ceea
ce-mi veni în minte. Este doar o simplă slăbiciune. Ochii lui arzători și triști mi-au atins inima. O,
Creatorule, ajută-mă să duc cât mai repede la bun sfârșit misiunea și să mă întorc în lumea mea.
Să-l revăd pe Ares, care m-așteaptă. Te rog, șterge-mi din memorie chipul tânărului zeu și dă-mi
putere să-l caprturez pe Chaos.
Rătăcind în gânduri zbuciumate, regina nu prinse de veste când ajunse în preajma râului cel
mare, cu ape tulburi, peste care, cu mii de ani în urmă, a fost vărsat cel de-al șaselea potir al
mâniei Creatorului.
Se însera. Amurgul cobora încet peste deșert, învăluindu-l într-un văl fumuriu. Culorile
aprinse ale zilei se stingeau rând-pe-rând. Ici-colo steluțe palide licăreau pe cerul care devenea tot
mai adânc, iar luna părea o seceră aruncată de o mână năzdrăvană pe cerul care se întuneca la
față. Soarele se ascunsese după lanțul de munți și umbre lungi, ca niște sulițe uriașe, înaintau spre
apă. În aer plutea pe aripile morții teroarea și urgia. Scrutând atent cu privirea împrejurimea,
regina zbură de-a lungul râului ce șerpuia printre nisipuri aurii, până ajunse deasupra unui oraș
înconjurat de-o oază de grădini și livezi, răscolite de bombe.
Orașul era în ruine. Clădiri cu pereții dărâmați și geamuri negrind amenințător ca niște guri
căscate, mașini arzând ca torțele, cadavre împrăștiate pretutindeni și un fum înecăcios, ce se înălța
în rotocoale negre, contopindu-se cu cerul. Peisajul era dezolant și părea desprins dintr-un film de
groază. Pe străzile înecate în mormane de moloz, câte o umbră solitară luneca încovoiată și
dispărea printre ruine. Totul în jur părea înțepenit în așteptarea morții. Regina se îndreptă spre
livezi și coborî aproape de malul râului.

187
 - Vom înnopta aici, Alecu, zise, căutând cu privirea un loc unde să se aciuze. Rog Creatorul
să ne dea o noapte senină și liniștită, deoarece vom dormi sub cerul liber, iar mâine ne așteaptă o
zi foarte grea.
Lângă mal observă o ambarcațiune cu pânze, care se legăna, înclinată într-o parte, pe
valurile tremurânde ale râului.
- Să mergem, zise, vom înnopta pe ambarcațiunea de lângă mal. Acolo vom fi protejați de
atacurile unor oaspeți nedoriți.
Ajunși pe malul râului, își dădură seama că ambarcațiunea era avariată. Selia o cercetă cu
atenție din toate părțile, apoi oftă.
- E cam stricată, însă, oricum, ne va găzdui pentru o noapte.
Urcară pe ambarcațiune și se îndreptară spre proră.
- Mor de oboseală, zise regina. Vom dormi aici. E cel mai sigur loc și nu are spărturi.
Apoi ridică privirea spre bolta celestă. Cerul era presărat cu stele și nu se simțea nici o
boare de vânt.
- Cerul este senin. Putem dormi liniștiți. Nu va ploua în noaptea aceasta, spuse.
Apoi se înveli cu mantia fermecată a întunericului și activă câmpul energetic protector.
Alecu se colăci la picioarele ei. Deși era obosită peste măsură, somnul n-o apuca. Se întorcea de pe
o parte pe cealaltă, încercând să-și găsească liniștea, însă chipul răvășit al tânărului zeu îi stăruia
insistent în fața ochilor. O melodie tristă plutea printre stele și cobora lin în jos, amplificându-i
neliniștea și amărăciunea.
- Mă va uita, șopti. Mă va uita și se va liniști.
Apoi, își încruntă sprâncenele și clătină din cap.
- Auzi? Două mii de ani poartă în suflet ca pe-o icoană chipul meu... Două mii de ani. Este o
adevărată veșnicie. O veșnicie plină de durere? Nefertum este un zeu nemuritor. La sigur va găsi în
el puterea să se smulgă din ghearele acestei iubiri devastatoare. Trebuie să-l uit și eu. Să mă pot
concentra asupra misiunii.
Într-un târziu adormi, însă somnul ei nu dură prea mult. Fu trezită de o presimțire rea.
Deschise ochii și se uită spre cer. Văzu, zburând deasupra ambarcațiunii, niște umbre negre, cu
ochi de jăratic. Umbrele șopteau șuierat:
- Siiimt duhhh de murrritor, însssă nu-l văăăd.
Regina Selia se ridică iute în capul oaselor. Alecu ședea pe punte, cu capul înălțat spre cer,
urmărind cu atenție umbrele. Observând că regina s-a deșteptat, se apropie de ea în fugă.
- Sunt iscoadele celui decăzut din ceruri, zise, fără să-și ia privirea de la umbrele care roiau
deasupra ambarcațiunii.
- Mi-am dat seama, șopti Selia. Apropie-te de mine, să nu te observe. Dacă află Chaos că
suntem aici, se va ascunde și va fi greu să dăm de el. Sau, poate chiar să ne atace.
Umbrele mai făcură câteva rotocoale deasupra ambarcaținii și se îndepărtară cu-n țipăt
ascuțit, contopindu-se spre orizont cu întunericul. Selia se ghemui din nou pe puntea din lemn și
adormi. Se deșteptă odată cu zorii dimineții. Noaptea se scursese liniștită și oaza, răscolită de
bombe, părea scufundată într-un somn profund. Un vântișor răcoros sufla dinspre răsărit,
încrețind și mai tare apele tulburi ale marelui râu și răscolind frunzele copacilor. Regina roti
privirea în jur. Țipenie de ființă vie nu se zărea cât cuprindeai cu ochii, de parcă s-ar fi aflat pe un
tărâm părăsit de oameni. Deodată auzi un vuiet îndepărtat, care se apropia. Apoi urmară mai
multe explozii.
- Să coborâm de pe ambarcațiune, șopti îngrijorată regina. Avioanele ar putea s-o
bombardeze.

188
 Coborâră în grabă mare și o rupseră de fugă spre livadă. Nu reușiră bine să ajungă lângă
pomi, că ambarcațiunea explodă în mii de țăndări. Selia răsuflă ușurată.
- Bine că am reușit să ne îndepărtăm. De nu reușeam, pulberea se alegea de mine. Cred că
ar fi mai bine să ne înălțăm în aer. Acolo am fi mai în siguranță.
Se concentră în sine. Își adună puterile miraculoase și se înălță spre cer. Alături zbura
umbra lui Alecu. Cinci avioane bombardau fără încetare orașul, care și așa era doar ruine. În câteva
minute cerul fu acoperit de rotocoale de fum negru și împrejurimea fu învăluită într-un
semiîntuneric prăfuit, înecăcios. Regina coti spre asfințit și se îndepărtă la câțiva chilometri de
oraș. Observă în depărtare turnurile unui templu. Ezită câteva clipe, neștiind încotro s-o apuce.
Deodată auzi vocea dulce a lui Nefertum, care-i șoptea:
- Frumoasă regină din altă lume, în turnul dinspre miazănoapte își are vizuina Chaos. Astăzi
nu-l vei găsi acolo. A coborât pe Tărâmul focului și al întunecimii. S-a dus să țină sfat cu cel care
visează să stăpânească cerul și pământul.
- Îți mulțumesc, Nefertum, îngerul meu păzitor, murmură regina.
- Să nu te încumeți să cobori în lumea demonilor, comoara mea, șopti Nefertum. Cel care
astăzi stăpânește Tărâmul întunecimii și al flăcărilor veșnice este cu mult mai puternic decât toți
demonii pe care i-ai înfruntat. Nici un zeu nu poate să-i stea împotrivă.
Apoi regina simți o ușoară atingere pe obraz, de parcă cineva ar fi sărutat-o și un vântișor
trecu pe lângă ea, răvășindu-i pletele.
- Nefertum, îl chemă în șoaptă. Nefertum, răspunde-mi! Ești aici?
Nefertum însă era departe și nu-i auzi chemarea. Regina oftă adânc și se îndreptă spre
templu. Coborî lângă o cișmea cu un uluc din marmură albăstruie. În curtea interioară mișunau
sute de bărbați cu bărbi învolburate și licăriri sălbatice în priviri. Înfășurată în mantia
întunericului, trecu pe lângă ei neobservată. Însoțită de umbra câinelui, se apropie de ușa deschisă
a sălii de rugăciuni a templului. În templu nu se vedea țipenie de ființă vie. Cercetă cu interes
încăperea. Cupola enormă era decorată deosebit de frumos. Două rânduri de coloane, împodobite
cu basoreliefuri superbe, susțineau arcadele rotunde. Încăperea avea multe ferestre și soarele o
lumina din plin.
- Nefertum mi-a șoptit că în turnul dinspre miazănoapte se află viziuna lui Chaos, gândi în
sinea ei regina.
Apoi îi zise în șoaptă lui Alecu:
- Trebuie să ne apropiem de turnul dinspre miazănoapte.
Trecură neobservați pe lângă bărboșii cu ochi sălbatici, care mișunau prin curte, și se
apropiară de turnul dinspre miazănoapte. Regina se uită în jur, să se convingă că în preajmă nu
sunt oameni, apoi împinse ușurel ușa. Cu un scârâit ascuțit, ușa se deschise. Privi în interior. Era o
încăpere dreptunghiulară, sumbră, cu o scară circulară care urca spre vârful turnului. Intrară.
- Eu voi urca până în vârful turnului, să văd ce se întâmplă acolo sus. Tu așteaptă-mă aici, se
grăbi să zică umbra lui Alecu.
Selia rămase în așteptare lângă peretele din dreapta ușii. Umbra câinelui porni în fugă să
urce scările. După vreo zece minute de așteptare, umbra lui Alecu reapăru. În ochii lui regina citi
un licăr de îngrijorare.
- Vorbește, Alecu, ce-ai văzut acolo sus? întrebă nerăbdătoare.
- În fața unei uși stătau de pază patru demoni. Deși au luat înfățișarea unor muritori, eu mi-
am dat seama, imediat ce i-am văzut, că sunt făpturi demonice. Mă tem că și ei au simțit prezența
mea. Când m-am apropiat, au început să se agite ta... zise și se opri la jumătate de cuvânt, ciulind
urechile.

189
 - Auzi, șopti, coboară cineva în fugă scările.
Selia își încordă auzul. Tropăind greoi, cineva cobora în grabă scările.
- Simt prezența unui demon. Trebuie să părăsim cât mai repede turnul, zise Alecu.
Ieșiră în fugă din turn și se îndreptară spre cișmea. Lângă cișmea se opriră și priviră
îndărăt. Din turn ieși val-vârtej o namilă de om, îmbrăcată în uniformă de camuflaj, care ducea în
spate un pistol automat Kalașnicov. Pe platforma din fața ușii namila se opri. Roti încet privirea de
jur-împrejur, cercetând cu atenție din cap până-n picioare bărboșii care mișunau prin curte. Apoi
înălță capul și, asemeni unui câine de vânătoare, adulmecă prelung aerul. Deodată, întinse gâtul în
direcția cișmelei și adulmecă cu nări fremătânde aerul. Privea țintă spre regina Selia, de parcă ar fi
văzut-o.
- Se uită țintă la mine, de parcă mă vede, își spuse în sine regina. Vai mie, și dacă are vedere
acustică, asemeni principelui de pe Tărâmul subteran al spiritelor rele din Universul nostru?
Trebuie să plec imediat de aici.
Făcându-i semn cu mâna lui Alecu s-o urmeze, regina se înălță în aer și se îndepărtă de
templu. Din urmă auzea rafale de mitralieră. Zbură fără să se uite îndărăt până ajunse deasupra
unei păduri. Coboî la poalele pădurii.
- Uf, zise cu năduf, de data aceasta am scăpat nevăzuți. Trebuie să fim cu ochii în patru.
Demonii ne simt prezența.
Soarele se rostogolea încet spre amează și căldura devenea din ce în ce mai sufocantă. Se
afundară în pădure. Sub coroanele dese ale copacilor, care opreau ca niște umbrele razele
arzătoare ale soarelui, aerul era puțin mai răcoros. Nu se simțea nici cea mai mică boare de vânt.
Copacii păreau înțepeniți și miresme de frunze înfierbântate pluteau valuri-valuri printre tulpinile
multicolore. Selia se așeză pe o buturugă bătrână, plină de mușchi verde.
- Această buturugă uscată cândva a fost un copac viguros și a avut un spirit care-l proteja,
oftă cu amărăciune, schițând un zâmbet trist. Ce bine ar fi dacă ne-ar ieși în cale spiritul vreunui
copac. Poate ne-ar ajuta să aflăm unde se găsește intrarea pe Tărâmul flăcărilor veșnice și al
întunecimii.
Și cum chibzuia nehotărâtă încotro s-o apuce, îi atrase atenția un foșnet straniu. Părea că
vine din străfundurile pământului. Foșnetul se apropia încetișor de buturugă. Selia roti capul în
stânga, apoi în dreaptă, încercând să înțeleagă de unde vine acest sunet straniu. Părea că din
adâncuri își face drum spre suprafața pământului un șarpe uriaș. Concentrată asupra sunetului,
regina uită să activeze câmpul energetic protector. Se ridică în picioare și cercetă desișul. Totul
părea liniștit. Brusc foșnetul se stinse.
- Mi s-a părut. Sunt atât de stresată, încât mi se năzar foșnete stranii, zise, așezându-se din
nou pe buturugă.
Privind agitat în jur, Alecu îi spuse:
- Nu ți s-a părut. Și eu am auzit acel foșnet straniu, care părea că vine din străfundurile
pământului.
- Foșnetul nu se mai aude, poate... Au!!!
Nu apucă să-și termine vorba, că simți o durere arzătoare în picior. Lăsă privirea în jos. Un
șarpe roșu ca focul, cu două capete și ochi de jăratic, își încleștase fălcile în piciorul ei. Privirea
șarpelui i se păru ciudată. Părea că-i zice: te-am biruit. Ești în puterea mea. Nimic nu poate să te
salveze. Întinse mâna tremurândă spre bestie și o lovi cu puterea fermecată a luminii. Șarpele
scoase un șuierat strident și-și descleștă fălcile. Apoi se rostogoli de trei ori și luă înfățișarea unei
creaturi stranii, pe jumătate femeie, pe jumătate șarpe. Avea trăsături fine, aproape frumoase, cu
ochi verzi, cu licărări sidefii și pielea arămie. Pe frunte însă avea solzi ca de șarpe. Mijlocul îi era

190
subțire și i se unduia fără încetare. Tinea în mână un pumnal, de forma unui colte ascuțit, din care
picura un lichid negru, dens.
- Sssunt principesssa beznei Viperilia, șuieră creatura, cu ochii scânteiend de bucurie și c-
un zâmbet biruitor pe buze. Lumina ta nu poate sssă mă ucidă. Otrava mea însssă te va trimite pe
tărâmul celui care în curând va ssstăpâni întreg Universssul. Ți-am înfipt în picior coltele magic al
infernului. Nu ai ssscăpare.
Umbra câinelui se năpusti asupra creaturii, însă femeia cu coadă de șarpe începu a hohoti
și zise:
- Tu, umbră rătăcitoare, ai tupeul sssă mă ataccciii?
Umbra ui Alecu alerga în jurul creaturii, hămăind și arătându-și colții. Creatura însă
continua să râdă.
Cu mâna tremurândă de slăbiciune, Selia atinse piatra puterii, activând câmpul energetic
protector, apoi vârî mâna în trăistuță și scoase de acolo mărul pe care i-l dăduse preoteasa de pe
Tărâmul unde sălășluiește Eternitatea. Cu greu apropie mâna de gură și mușcă din măr. Simțea
cum o părăsesc puterile, vederea i se împăienjenea și capul începu să i se învârtă. Strivi cu dinții
bucata de măr și o înghiți. Apoi se prăbuși fără simțire. Unduindu-și în rotocoale coada de șarpe,
creatura se apropie de Selia și întinse mâna s-o înșface de păr, însă, atingând câmpul energetic,
scoase un țipăt sălbatic și se rostogoli printre copaci, pe parcă ar fi fost spulberată de un vânt
năprasnic. După vreo câteva minute creatura își reveni. Se apropie de regină și o fixă îndelung cu
ochii ei verzi, otrăvitori, unduindu-și nervoasă coada. Într-un târziu luă de jos un băț uscat și-l
aruncă spre Selia. Văzu, cu uimire, o explozie de scântei multicolore. Speriată, se târî repede
îndărăt.
- Ce putere o protejeazzză, oare? Ssstăpânul întunecimii mi-a ordonat sss-o duc la palat. Ce
mă fac? Cum sssă i-o duc ssstăpânului dacă nu pot sssă mă ating de ea? se întreba în sine creatura,
uitându-se cu ură și spaimă spre regina care zăcea fără cunoștință pe pământul ca piatra de uscat.
Trebuie sssă mă întorc cât mai urgent în lumea noassstră. Ssstăpânul tărâmului are puterea sssă
ssspargă vraja.
Apoi se îndepărtă, târându-se spre o movilă și dispăru în adâncul pământului.
Umbra câinelui Alecu se apropie de regina leșinată și, scheunând încetișor, se culcă cu capul
pe labe lângă picioarele ei. După doar câteva minute de la plecarea monstrului, coborî din înaltul
cerului zeul Nefertum. Privi îndelung piciorul însângerat, lângă care negreau câteva picături de
otravă.
- Frumoasă regină din altă lume, ajută-mă să te salvez. Te rog, deschide ochii, zise cu voce
rugătoare. Viperilia a înfipt coltele magic în piciorul tău. Dacă nu mă ajuți, vei muri. Destramă vraja
care te protejează și lasă-mă să te ajut.
Auzind ca prin vis vocea blândă a lui Nefertum, Selia întredeschise ochii.
- Ne..fer...tum? șopti, cu greu reușind să-și țină ochii întredeschiși. Ești... o hiiimeră... sau...
teee văd aievea?
- Sunt eu, comoara mea, ajută-mă, te rog, să-ți lecuiesc rana de la picior și să neutralizez
otrava.
Regina Selia închise ochii. Apoi îi întredeschise din nou și șopti, mișcându-și cu greu buzele
palide:
- Și... dacă nu ești... decât o himeră? Sau...poate... o creatură a... înfernului a luat înfățișarea
lui Nefertum?
- Tu ești făptură magică și poți gândi în spirit. Spiritul nu te va minți, răspunse Nefertum.
Grăbește-te, frumoasă regină venită din altă lume. Destramă vraja care te protegează. Dacă mai

191
întârzii mult, s-ar putea să nu mai ai scăpare. Viperilia a coborât în lumea subterană. Din clipă în
clipă stăpânul infernului poate să apară. Viperilia știe că nu ai murit.
Selia duse încet mâna spre piatra puterii, dezactivând câmpul energetic. Nefertum o luă în
brațe și vru să se înalțe spre cer. Deodată însă se auzi un vuiet asurzitor și pământul lângă
picioarele lui se desfăcu, căscând o gură neagră din care răbufneau rotocoale de fum înăbușitor și
o căldură dogoritoare. Din străfunduri ieși Helel cel decăzut din ceruri. Avea înfățișarea unui tânăr
zvelt, de o frumusețe orbitoare, cu părul negru ca pana corbului și pielea palidă. Ochii lui însă erau
atât de negri, atât de înspăimântători, încât părea că-n ei se oglindește un abis fără de margini.
Purta pantaloni mulați pe șolduri și cămașă neagră, cu gulerul ridicat, care contrasta cu pielea
palidă, aproape străvezie, iar pe umeri- un giulgiu purpuriu, care sclipea orbitor. Pe creștet purta
coroană din aur, împodobită cu diamante negre.
- Lasă-mi prada, Nefertum, și pleacă în cetatea zeilor care au părăsit pentru totdeauna
pământul, zise, pe un ton poruncitor, Helel, cu ochii scăpărând de furie. Frumoasa străină îmi
aparține. Știi doar că nu ai puterea să mă înfrunți.
- Frumoasa străină nu-ți aparține și nu-ți va aparține niciodată. Este venită dintr-o lume
paralelă și are puteri atât de mari, încât poate să te înfrunte, zise cu fermitate Nefertum,
aruncându-i o privire plină de dispreț.
La auzul celor spuse de către tânărul zeu, stăpânul Tărâmului flăcărilor veșnice și al
obscurității izbucni în hohote sarcastice de răs.
- Să mă înfrunte, zici? O gingașă copilă? Să mă înfrunte pe mine? Pe cel care nu s-a temut să-
l înfrunte pe Creator?
- Este adevărat, nu te-ai temut să-l înfrunți, însă ai cunoscut puterea și pedeapsa lui. Pleacă
în lumea subterană, nu-l ispiti pe Creator.
- Cum îndrăznești să-mi poruncești mie, celui care în curând va stăpâni cerul și pământul.
Îngenunchiază în fața mea, zeu netrebnic, și poate te voi ierta! urlă Helel, de se cutremură pădurea,
și-n ochi îi scăpără o străfulgerare furioasă.
- Ești prea încrezut în puterile tale, trufaș izgonit din ceruri.
Zicând acestea, Nefertum se înălță cu o viteză de nedescris spre cer, luând-o cu sine pe
regină. În câteva clipite dispăru. Din urma lui se auzeau, străpungând aerul înțepenit, urletele
înfiorătoare ale stăpânului infernului:
- Te voi prinde, zeu născut din lotus! Cum îndrăznești să mi te opui? Te voi strivi ca pe un
vierme, cu propriile mele mâini! Te voi arde în focul osândei! Scrum și pulbere se va alege din tine,
zeu nemuritor!

***

Regina se trezi din leșin în Sala Marilor Taine ale Universului. Stătea întinsă pe o masă
acoperită cu un giulgiu albastru, brodat cu fir de argint. Lângă masă, privind-o țintă, ședea într-un
jilț Nefertum.
- Nefertum, șopti, schițând un zâmbet cald și plin de recunoștință.
Se simțea foarte slăbită, de parcă nu ar fi dormit cinci zile și cinci nopți în șir. Încercă să se
ridice în capul oaselor, însă Nefertum se apropie în fugă de masă, o apucă de umeri și o împinse
ușurel.
- Nu te grăbi să te ridici, frumoasă regina din altă lume, zise, uitându-se la ea cu duioșie. Am
reușit să neutralizez otrava și să-ți închid rana de la picior. Trebuie însă să stai o zi și o noapte
culcată, ca să-ți revii.

192
 - Cum adică să stau culcată? făcu speriată regina. Nu pot să stau culcată. Trebuie să-mi
reiau căutările.
Nefertum se uită la ea cu-n licăr scânteietor de fericire, dar și de mare tristețe, în ochi, iar
fața i se deschise într-un zâmbet vag.
- Nu ai altă soluție, comoara mea. Deși am neutralizat veninul, ești încă foarte slăbită. Ca să
reușești să-l înfrunți pe Chaos, trebuie să fii puternică. Nu uita că acum vei fi vânată și de Helel cel
decăzut din ceruri.
Deodată, uimit peste măsură, Nefertum o fixă cu o privire plină de nedumerire.
- Otrava coltelui magic al infernului este mortală până și pentru cei pe care Creatorul i-a
înzestrat cu puteri miraculoase. Tu ai rămas însă în viață. Cum de ai reușit să reziști? Ce putere te
protejează? întrebă, apucându-i cu blândețe mâna.
Trăgându-și mâna din strânsoarea lui, Selia încercă să zâmbească.
- Am mâncat mărul pe care mi l-a dat una din cele trei preotese de pe insula unde
sălășluiește Eternitatea.
- Ai reușit să ridici vălul Mayei? Ai fost pe insula unde sălășluiește Eternitatea? făcu ochii
mari de uimire Nefertum.
Selia clătină afirmativ din cap.
- Cu zi ce trece mă uimești tot mai mult, frumoasă regină, zise Nefertum, ascunzându-și
ochii în care se aprindea o dorință nestăvilită.
Observând licărul fierbinte în ochii tânărului născut din lotusul sacru, Selia se îmbujoră la
față și lăsă privirea în jos.
- Nefertum, zise, trebuie să plec cât mai curând de aici. Nu vreau să te chinui și nici eu nu
vreau să mă chinui. Cred că înțelegi ce vreau să spun?
- Înțeleg, comoara mea, spuse Nefertum. Știu că ai dreptate, însă mă doare mult s-aud
aceste vorbe. Oricum, va trebui să mă mai suporți o noapte și o zi.
Oftând adânc, adăugă cu voce visătoare:
- O noapte și o zi de fericire, apoi o veșnicie de tristețe și durere.
- Mă vei uita, Nefertum. Și eu voi încerca să te uit, zise, cu voce încetă, regina.
- Nu vreau să te uit. N-aș putea pentru nimic în lume să te uit. Vreau să te păstrez ca pe o
icoană în suflet. Și tu, tu chiar vrei să uiți că te iubesc? Să dai uitării clipele petrecute împreună?
întrebă Nefertum, arzând-o cu privirea.
- Ai fost îngerul meu păzitor, Nefertum, cum aș putea să te uit, răspunse regina, privindu-l
cu duioșie. Îmi voi aminti de tine mereu ca de un prieten drag.
- Un prieten drag? Doar atât? întrebă Nefertum, oftând adânc.
- Nefertum! se auzi deodată o voce cristalină, dar severă. Nefertum, trebuie să faci ceea ce
ți-a cerut Creatorul.
În Sala Marilor Taine intră zeița Maat. Se apropie de Selia și o privi îndelung, apoi zise pe un
ton sever:
- Regină venită din altă lume, Nefertum a stat la căpătâiul tău trei zile și trei nopți. Cu
nectarul florii sacre de lotus a neutralizat veninul și ți-a tratat rana de la picior. Deși mai ești încă
slăbită, ar fi bine să pleci cât mai curând în dimensiunea spirituală a muritorilor. Nu poți rămâne în
Sala Marilor Taine. Aici nu este lumea ta.
- Să plece? Nu! sări Nefertum. O zi și o noapte mai trebuie să stea culcată. Veninul a slăbit-o
mult.
- Fie, zise Maat. Voi sta eu de veghe lângă căpătâiul ei. Tu plecă. Înalță-te spre cel de-al
șaptelea cer. Nu pune la încercare răbdarea Creatorului.

193
 - Nu pot să plec. Știind-o pe aleasa inimii mele în Sala Marilor Taine, adică atât de aproape
de mine și, în acelaș timp, atât de departe, mi-aș pierde mințile dacă n-aș fi alături de ea. Nu poți
să-mi ceri să plec.
Maat scutură a dezaprobare din cap, uitându-se la el cu milă și dojană. Apoi întoarse
privirea spre Selia și zise:
- Fie, vei mai rămâne o zi și o noapte lângă străina din alt Univers. Apoi vei dispărea pentru
totdeauna din viața ei.
Nefertum zâmbi fericit. Maat îi mai aruncă o privire dojenitoare și ieși din Sala Marilor
Taine. Nefertum o petrecu cu privirea, apoi apucă mâna reginei și o apropie de buzele lui fierbinți.
Pierdută, Selia-l privea cu milă.
- Nefertum, murmură într-un târziu, de ce nu vrei să asculți de Creator? De ce-i pui la
încercare răbdarea?
- Nu pot, răspunse tânărul născut din lotus, fixând-o cu o privire plină de tandrețe. Încerc,
însă nu reușesc.
Regina trase adânc aer în piept și închise ochii. Simțea cum sângele-i zvâcnește în tâmple și
inima i se strânge dureros.
- Trebuie să plec. Să plec cât mai urgent de aici, își zicea în sine și gânduri triste i se
învălmășeau în minte. Prezența mea-l deprimă și îi provoacă doar durere. Trebuie să plec. Să
dispar din preajma lui.
Parcă citindu-i gândurile, Nefertum îi lăsă mâna de-a lungul corpului, se ridică din jilț și se
îndepărtă.
- Știu că mă suporți din milă, frumoasă regină din altă lume, șopti cu voce stinsă. Să știi însă
că prezența ta nu mă deprimă, din contra, mă face fericit.
Orele se scurgau ca nisipul din clepsidră și noaptea se călători pe neprins de veste. Selia se
simțea din ce în ce mai bine. Doar inima i se strângea dureros la gândul că Nefertum suferă și ea
nu poate să-i aline suferința. Spre dimineață se ridică în picoare. Făcu câțiva pași prin sală și se
așeză în jilț. Nefertum o privea tăcut.
- Mă simt destul de bine. Cred că a venit timpul să ne despărțim, zise regina cu voce care nu
îngăduia nici un refuz.
Fixând-o cu o privire plină de tristețe, tânărul se apropie de ea, o cuprinse și o strânse cu
putere la piept. Apoi o împinse ușurel și se îndreptă spre ușă. Ieși tăcut și dispăru. Selia îl căută cu
privirea pe Alecu. Îl găsi, culcat cu botul pe labe, sub masă.
- Alecu, zise, e timpul să plecăm.
Apoi se îndreptă spre ieșire. Străbătu în tăcere coridoarele luminate de o lumină domoală și
intră în labirintul întunecos. Atinse cu mâna piatra puterii și, cât ai clipi din ochi, părăsi Tărâmul
sfânt, trecând în lumea muritorilor.
În lumea muritorilor era ziuă. Soarele cernea peste deșert o ploaie deasă de raze
dogoritoare, iar nisipul se scălda în aburi de lumină aurie, licărind ca valurile mării în lumina
argintie a lunii. Regina se înfășură în mantia fermecată a întunercului și activă câmpul energetic
protector. Apoi se concentră în sine și, adunându-și puterile magice, se înălță fulgerător spre cer.
Zbură atât de sus, încât pământul se vedea plutind în cosmos ca o micuță stea strălucitore. Rătăci
printre stele, pierdută în gânduri, mai multe ore în șir. Într-un final, însoțită de umbra câinelui său
credincios, coborî în pădurea de lângă templu.
Se însera. Încet-încet căldura dogoritoare a zilei slăbea și pădurea respira ușurată,
împrăștiind miresme de flori și iarbă înfierbântată. În depărtare se auzeau bubuituri puternice și
nori de praf și fum se înălțau spre cer, întunecându-l. Regina se apropie de movila sub care

194
dispăruse Viperilia. În mijlocul movilei se deschidea, asemeni unei guri nesățioase, o gaură care
părea că se scufundă în adâncul pământului.
- Aha! zise regina, arătând cu degetul spre gaura pe unde ieșise bestia. Aici este intrarea pe
Tărâmul focului veșnic și al întunecimii. Pe aici a ieșit Viperilia. Pe aici aș putea și eu pătrunde în
infern.
Dintr-o dată, ca un ecou îndepărtat îi reveni în memorie vocea îngrijorată a lui Nefertum,
care-i spunea:
- Să nu te încumeți să cobori în lumea demonilor. Cel decâzut din ceruri este mai puternic și
mai viclean decât îți poți imagina.
Se îndepărtă în grabă, privind cu spaimă în jur.
- Să fi intrat și Chaos prin această gaură în infern? întrebă, căutându-l cu privirea pe Alecu.
Alecu mârâi supărat.
- Nu cred, zise, și chiar dacă a intrat pe aici, au trecut de atunci vreo patru zile. Cred că s-a
întors demult în vizuina din turn. Trebuie să-l căutăm acolo.
Se înălțară în aer și porniră în zbor spre templu. Când ajunseră deasupra templului,
noaptea așternuse deja vălul gri peste oază și deșert. Un întuneric amorțit învăluia împrejurimile
și nu se mai auzeau rafale de mitraliere și explozii. Cerul era limpede și luna lumina cu raze palide
curtea încăpătoare. Selia cercetă cu atenție curtea. Curtea era pustie. Doar din când în când ieșeau
grăbiți din turnul dinspre miazănoapte bărboși îmbrăcați în straie negre. Se urcau în mașini de
teren și dispăreau în noapte. Trei turnuri erau scufundate în întuneric. Doar în turnul dinspre
miazănoapte licărea slab, printr-o fereastră mică, o luminiță palidă. Regina zbură spre ferestruică.
Se apropie de ea și privi în interior. Văzu patru bărbați în uniforme militare de camuflaj, care
păzeau, înarmați cu pistoale automate, intrarea într-o încăpere.
- Sunt sigură că păzesc intrarea în vizuina lui Chaos. O fi fiind unul din căpeteniile lor. Chaos
însă nu este în turn. Oare unde o fi rătăcind? întrebă în șoaptă Selia. Cred că va trebui să stăm de
veghe lângă turn până mâine dimineață.
Coborî și se așeză pe banca de lăngă cișmea. Alecu se culcă lângă picioarele ei. Noaptea era
superbă. Stelele licăreau melancolic și din adâncurile cosmosului coborau spre pământ niște
sunete divine. Luna lumina cu razele ei palide oaza și deșertul, iar natura părea s-adoarmă în
sunetele muzicii celeste. Nu se auzeau rafale de mitralieră și nici exploziile bombelor nu
cutremurau pământul. Regina înălță privea visătoare spre stele, iar în minte-i răsună vocea caldă a
regelui Ares, care-i spunea:
- Fără tine, comoara mea, zilele vor dura o veșnicie, iar nopțile vor fi un chin. Întoarce-te, te
aștept să vii! Întoarce-te la mine!
Regina oftă adânc și un zâmbet amar îi flutură pe buze. Apoi în fața ochilor ei obosiți apăru
chipul trist al lui Nefertum, care-i șoptea, arzând-o cu privirea:
- Prezența ta nu mă deprimă, prezența ta mă face fericit.
O trezi din visare o ușoară adiere de vânt, care-i mângâia obrazul.
- Frumoasă regină din alt Univers, șopti o voce deosebit de blândă.
Regina tresări. Își încordă auzul și roti privirea în jur. Stelele continuau să cânte serenada
nopții și totul în jur era scufundat în tăcere.
- Mi s-a părut, șopti regina.
- Frumoasă regină din alt Univers, se auzi din nou chemarea.
- Nefertum? întrebă cu voce nesigură regina. Tu ești? Nefertum!
- Pleacă din curtea templului și mergi adânc în deșert, pănă vei da de o stâncă singuratică,
înconjurată de nisipuri, care-și înalță amenințător creasta, de forma unei sulițe, spre cer. Privește

195
atent spre vârful stâncii. Când vârful ascuțit al stâncii va ținti luna, se va deschide o poartă și din
străfundurile pământului va ieși cel pe care-l cauți. Grăbește-te, au mai rămas doar două ore până
când luna va ajunge deasupra stâncii.
- Cine ești? întrebă suspicioasă regina. De ce ar trebui să cred ceea ce-mi spui?
- Ești o ființă magică și înțelepții ți-au dat să bei apă din izvorului adevărului. Sufletul tău
știe să distingă prietenul de dușman. Ascultă-ți sufletul! Ascultă-l și vei înțelege că eu nu-și sunt
dușman, se auzea, îndepărtându-se încet, tainica voce.
Selia simți deodată cum i se strânge inima. O stranie neliniște o copleșea din ce în ce mai
mult. Ridică iute privirea spre bolta înstelată, căutându-l cu înfrigurare pe cel care-i vorbise. Pe
cer însă văzu doar stele licărind și luna care își continua nepăsătoare calea, rostogolindu-se încet
spre asfințit.
- Să mergem, îi zise în șoaptă lui Alecu și se înălță spre cer. Trebuie să ne grăbim.
Zbura cu o viteză uimitoare spre deșert. Deasupra deșertului încetini zborul. Plutea în aer,
cercetând cu atenție împrejurimea. Nisipurile se întindeau în valuri încrețite, ca o mare argintie
fără de sfârșit și șoapte tainice se auzeau de pretutindeni. Regina se grăbi să activeze câmpul
energetic protector. Rătăci deasupra deșertului aproape două ore. Într-un final, observă, scânteind
pe fundalui argintiu al nisipului, o stâncă abruptă, albă, care avea forma unui con cu creasta
ascuțită. Porni repede într-acolo. Ajunsă în dreptul stâncii, ridică privirea spre cer. Luna era
aproape de vârful ascuțit al stâncii. Coborî lângă stâncă și scoase din trăistuță piatra sacră. Cu
inima bătând să-i spargă coșul pieptului, șopti:
- O, Creatorule, deși nu aparțin acestei lumi, te rog, ajută-mă să-l prind pe Chaos și să mă
întorc în lumea mea.
Și cum stătea cu ochii ațintiți spre cer, simți deodată cum nisipul de sub picioarele ei începu
a se mișca, de parcă ar fi călcat pe nisipuri mișcătoare. Pământul se cutremura, iar stânca se
clătina violent. Apoi se auzi un trăsnet și cerul fu brăzdat de-un fulger orbitor. La baza stâncii se
deschidea încet un hău, din care răbufneau în rotocoale fum și flăcări roșii. Treptat flăcările se
potoliră și deșertul se scufundă într-o tărece încordată. O presimțire rea îi strângea ca în clește
inima. Avea senzația că se sufocă. Își apăsă cu palma coșul pieptului și inspiră adânc. Umbra lui
Alecu se uita la ea cu îngrijorare.
- Curaj, nu avea teamă, încercă să se îmbărbăteze. Ești protejată de câmpul energetic, de
puterea magică a luminii și a întunericului. Și lacrima Marelui Zeu va sta scut în calea vrăjilor lui
Chaos. Curaj, demonii nu au puterea să te vadă și nici nu pot să te atace.
Întoarse privirea spre deschizătura care negrea, ca o gură de monstru, la baza stâncii, însă
nu văzu ieșind de acolo nici o creatură. Ținea strâns în mâna stângă piatra sacră a Marelui Zeu, iar
pe cea dreaptă o întinse înainte, gata să pronunțe cuvântul fermecat. Rămase înțepenită în
așteptare mai multe minute în șir. Și cum stătea încordată, privind țintă spre deschizătură, văzu,
ieșind din străfundurile pământului, o mogâldeață. Era mică de statură, acoperită cu blană neagră
și avea niște ochi bulbucați ca de broscoi, care licăreau intermitent. Mogâldeața roti ca
salamandra ochii, cercetând deșertul. Convingându-se că în preajmă nu este nimeni, vârî capul în
deschizătură și scoase un miorlăit supărător. Mai trecură vreo câteva minute și regina-l văzu,
ieșind din hăul negru, pe zeul Chaos. Era însoțit de două făpturi demonice, cu coarne încovoiate și
ochi arzând ca focul. Demonii purtau uniforme militare de camuflaj și erau înarmați cu pistoale
automate Kalașnicov. Chaos se opri lângă deschizătură, iar demonii o luară înainte, cercetând cu
atenție cerul și deșertul. Se îndepărtară destul de mult.
Profitând de lipsa lor, regina se apropie puțin de stâncă. Parcă simțindu-i prezența, Chaos
se agită. Rotea capul când în stânga, când în dreapta, scrutând cu o privire îngrijorată deșertul.

196
Apoi făcu un pas îndărăt, spre deschizătură, de parcă ar fi dorit să se ascundă. Regina rosti în
șoaptă cuvintele "foc sacru". Din piatra sacră a Marelui Zeu și din mâna dreaptă a reginei țâșniră
două raze de un albastru orbitor. Aproape de Chaos se contopiră într-o singură rază ce lumină, ca
un meteorit, deșertul. Luat prin surprindere, Chaos nu reusi să se ferească. Raza îl lovi în piept și
zeul se aprinse ca o făclie. Încerca cu disperare să stingă focul care-l ardea, lovindu-se cu palmele
și urlând de se cutremura bolta celestră:
- Unde ești, păpușă însuflețită? Știu că încerci să mă capturezi, ca să mă duci celui care din
împărăția mea și-a construit o lume ce mișună de viață. Să nu te bucuri însă, crezând că m-ai
învins. Sunt zeu nemuritor și voi renaște din cenușă și mai puternic. Te voi ucide! Auzzziii,
păpușșșă nesssuferităăă! Te voi uciii...!
Treptat vocea lui Chaos se stinse în adâncurile nesfârșite ale cosmosului și deșertul se
scufundă într-o liniște suspectă. O liniște care trezea la viață umbrele întunecimii. Mistuit de focul
sacru și piatra Marelui Zeu, stăpânul dezordinii primordiale se transforma încetul cu încetul într-o
grămadă de cenușă purpurie, care împrăștia în jur scântei și rotocoale de fum negru. Regina se
apropie în fugă de gura hăului. Prinse piatra Marelui Zeu în colier, scoase din trăistuță scrinul din
lazurit și se lăsă în genunchi lângă cenușă. Înfășurându-și mâna într-o batistă, aduna în pumn
cenușa încă fierbinte și o depozita în scrin. Nu trecu mult timp și aerul înțepenit al deșertului fu
zguduit de un trăsnet asurzitor și vârful stâncii fu retezat de o putere nevăzută. Un fulger roșu
despică în două cerul și din stăfundurile pământului răbufni un vânt năpraznic, care ridică în aer
un roi de pietre înfierbântate. Cu un șuierat ascuțit, le roti câteva clipe ca un vârtej deasupra
conului retezat al stâncii și se îndreptă spre oază. Apoi din gura căscată a hăului ieși ca o săgeată o
creatură uriașă, cu pielea roșie și coarne ca de taur. Avea aripi mai negre decât bezna și o sclipire
malefică în privire. Purta pe umeri o mantie purpurie, împodobită la poale cu rubine, iar pe
creștet avea coroană dintr-un meteal luminescent. Monstrul zbură câteva cercuri deasupra
stâncii retezate, apoi ateriză în fața reginei.
- Simt duh de muritor! urlă, de se cutremură deșertul, iar ochii îi scăpărară în întuneric ca
două fulgere.
Deși spaima îi dădea tot mai insistent târcoale, regina continua cu înfrigurare să adune în
scrin cenușa, străduindu-se să nu se uite în direcția creaturii. Inima-i zvâcnea atât de tare, încât
avea senzația că va exploda. De neliniște palmele i se umeziră, iar fruntea i se acoperise cu
broboane de sudoare. În cele din urmă reuși să adune toată cenușa în scrinul din lazurit. Puse în
grabă scrinul în trăistuță și se ridică în picioare. Înălță privirea spre creatura monstruoasă și
rămase încremenită de uimire. În fața ei stătea, cu-un zâmbet triumfător pe buze, un tânăr de o
frumusețe stranie. Deși avea chipul desăvârșit, cu pielea palidă și ochi adânci și întunecați ca
noaptea înnourată, din ochii lui izvora atâta ură, atâta trufie și răutate, încât părea că tot ce poate
fi mai monstruos pe acest pământ își găsise adăpost în mintea lui. Pentru câteva clipe regina
rămase cu gura întredeschisă de uimire. Tânărul o țintuia cu privirea. Un zâmbet ironic îi flutura
pe buzele frumos arcuite, iar ochii lui răutăcioși parcă-i spuneau:
- Nu ai scăpare. Ești a mea. Te-am prins.
- Mă vede, își zise în sine regina. Precis mă vede. Uite la el cum mă privește fix. Mantia
fermecată a întunericului nu este un obstacol pentru vederea lui. Se vede că puterile mele magice
slăbesc în fața acestei creaturi.
- Te văd, străino, și îți admir curajul și frumusețea. Mantia ta fermecată nu poate ascunde
frumusețea ta de ochii mei, zise, de data acesta, pe un ton mai liniștit.
- Cine ești? întrebă regina, privindu-l cu-n licăr de mirare, dar și de spaimă în ochii larg
deschiși.

197
 - Sunt cel care în curând va stăpâni întreg Universul, iar tu vei fi regina mea, răspunse
patetic creatura, înălțând mândru capul spre bolta celestă.
Gestul și spusele creaturii i se părură reginei atât de arogante, atât de hazlii, încât reuși,
pentru moment, să înfrângă spaima și izbucni în hohote de râs.
- Vei stăpâni întreg Universul? Tu? întrebă, privindu-l cu dispreț. Vei stăpâni, de-ți va
permite Creatorul.
Auzind spusele reginei, Helel cel decăzut din ceruri se înnegri la față. Ochii îi scânteiară atât
de răutăcios, încât deșertul încremeni și se umplu de groază. Scrâșni din dinți și, învârtindu-se de
trei ori în jurul său, luă înfățișarea monstrului cu pielea roșie. Cu o sclipire malefică în privire,
întinse mâna cu ghearele desfăcute spre regină, vrând s-o înșface de păr. Simți deodată o durere
ascuțită, de parcă cineva i-ar fi împlântat în palmă un pumnal. Urlând de durere, își retrase iute
mâna și, furios peste măsură, răcni:
- Cum îndrăznești să mi te opui, muritoare descreierată? Chiar nu-nțelegi că ești în puterea
mea! Urmează-mă în lumea subterană, de vrei să mai rămâi în viață. De nu mă vei urma, aici îți vei
găsi sfârșitul, iar eu voi pune mâna pe sufletul tău păcătos.
Regina făcu câțiva pași îndărăt și, întinzând mâna dreaptă înainte, lovi creatura cu raze de
lumină aurie. Monstrul se clătină, însă rezistă puterii magice a luminii. Selia întinse ambele mâini
înainte și îl lovi, de această dată, cu puterea magică a luminii și a întunericului. Creatura
monstruoasă scoase un urlet sfâșietor și se rostogoli spre stâncă. Apoi făcu, ca o felină, un salt în
aer și se năpusti spre regină. Ținea în mâna dreaptă coltele fermecat al infernului. Apropiindu-se
de câmpul energetic, răcni cu voce tunătoare:
- Ți-am ofert posibilitatea să rămâi în viață! Ți-am propus să devii regina mea, să domnim
împreună peste întreg Universul. Tu însă ai îndrăznit să mă lovești cu farmecele tale.Tu, ființă
muritoare și ticăloasă, ți-ai imaginat că poți să te iei de piept cu cel care l-a înfruntat pe Creator?
Vei plăti scump pentru cutezanța ta.
Tremurând toată, Selia întinse mâna dreaptă înainte, vrând să invoce focul sacru, însă
rămase încremenită când văzu că monstrul începu a lovi cu coltele magic în câmpul energetic
protector și o ploaie de scântei multicolore se împrăștiau în noapte, ca o explozie de meteoriți.
Selia simți cum picioarele i se înmoaie și un gând înspăimântător îi răsări în minte:
- E mult mai puternic decât Chaos. E cea mai puternică creatură monstruoasă pe care am
întâlnit-o vreodată.
Parcă citindu-i gândurile, creatura rânji, arătându-și colții ca de fiară și zise pe un ton
zeflemitor:
- Tremuri de frică, nu-i așa, străină din alt Univers? Creatorul tău nu poate să te ajute. Citesc
în ochii tăi o imensă spaimă. Îngenunchează în fața mea cât nu-i târziu, ființă muritoare. De nu vei
îngenunchea, te voi ucide.
Regina se uita la el înțepenită, fără să poată spune un cuvânt. Monstrul continua să lovească
în câmpul energetic cu o înverșunarea unei fiare înrăite, aruncându-i, din când în când, priviri
tăioase ca ascuțișul unei săbii. Încetul cu încetul câmpul începu să cedeze. Selia văzu cu groază
cum vârful ascuțit al coltelui străpunge câmpul protector. Vru să se înalțe în aer, însă voința și
puterile-i erau paralizate.
- Sunt terminată, își zise în sine și ochii i se umplură de lacrimi. Zadarnice au fost toate
străduințele mele. Monstrul va pune mâna pe mine și-l va elibera pe Chaos, care va renaște din
cenușă și mai puternic. De data aceasta, am pierdut bătălia.
Dintr-o dată, monstrul se opri și o străfulgeră cu o privire stranie, o privire în care era
amestecată ura cu îngrijorarea. Roti privirea în jur, de parcă ar fi simțit că se apropie o primejdie.

198
Apoi o fixă cu ochii lui plini de răutate și scoase un șuierat ca de șarpe. Regina înălță iute privirea
spre bolta celestă. O lumină blândă, aurie, licărind ca o steluță, cobora încet din adâncurile
spațiului fără de margini. Monstrul șuieră din nou. De data aceasta, din depărtare se auziră
șuierături prelungi.
- Sunt cei doi demoni. Vin să-l ia pe Chaos. S-a terminat. Nu mai am scăpare. Puterile mele
magice pălesc în fața monstrului cu pielea roșie și pentru prima dată, de când mă aflu în această
lume, câmpul energetic protector cedează. Sunt pierdută. Nimeni nu este în măsură să mă ajute,
își zise în minte, întorcând ochii împăienjeniți de lacrimi de disperare și neputință spre monstrul
care începu din nou să lovească cu înverșunare.
Cuprinsă de spaimă, se ghemui în sine, cu privirea rătăcind în neștire. Două lacrimi, ca două
mărgăritare, i se prelinseră pe obraji, brăzdându-i chipul. Se prăbușea încet-încet în beznă și
disperarea punea tot mai mult stăpânire pe voința ei. Se simțea neputincioasă, înfrântă și obosită.
Scoase un suspin adânc și murmură:
- Mai bine mor, decât s-ajung în ghearele monstrului decăzut din ceruri.
Zicând acestea, duse încet mâna dreaptă în dreptul inimii și vru să-și pună capăt zilelor cu
ajutorul focului divin. Se chinuia din răsputeri să pronunțe "foc sacru", însă cuvintele i se oprise ca
un nod în gât și ea, suspinând din greu, slobozi neputincioasă mâna în jos. Sleită de putere, se
așeză pe nisipul răcoros, abandonându-se cu totul disperării. Pierdută în deznădejde, privea cu
ochi stinși și abătuți spre stăpânul întunecimii, iar în minte-i răsunau cuvintele Creatorului: și
poate să-ți sacrifici viața pentru o lume care nu este lumea ta.
- Să-mi sacrific viața pentru lumea care m-a crescut, ar fi o fericire pentru mine, gândi în
sine regina. Devenind însă sclava acestui monstru, viața mea va fi o veșnică durere. O durere care-
mi va măcina sufletul.
Dintr-o dată observă că monstrul decăzut din ceruri începu să se comporte straniu. Se agita
din ce în ce mai tare și privea cu răutate spre cerul înstelat. Apoi o țintuia cu o privire tăioasă și
iarăși înălța ochii spre bolta celestă, de parcă ar fi așteptat din clipă în clipă să cadă cineva din cer.
Într-un final, scoase un urlet amenințător și făcu un salt spre regină, însă, apropiindu-se prea tare
de câmpul protector, fu aruncat la câțiva metri. Turbând de furie, se năpusti înainte, ținând în
mâna întinsă coltele fermecat. Când era cât pe ce să lovească în câmpul energetic cu coltele
infernului, în fața lui apăru de nicăieri Marele Lup Alb. Monstrul se opri și-l străfulgeră cu o privire
ucigătoare. În ochii reginei se aprinse o scânteie de speranță.
- Marele Lup Alb mi-a venit în ajutor, își zise în minte. Poate voi reuși să scap.
- Piei din ochii mei, spirit rătăcit în timpuri de mult apuse, urlă cel decăzut din ceruri, vrând
să-l lovească cu coltele fermecat. Marele Lup Alp făcu câțiva pași îndărăt și dispăru, de parcă nici
nu ar fi luminat deșertul cu steaua strălucitoare din frunte. Oftând din greu, regina se prăbuși din
nou în disperare.
- Ce naivă sunt. Cum am putut să cred că spiritul protector al pădurilor are puterea să-l
înfrunte pe cel mai de temut dușman al Creatorului, își zise în sine, cu ochii scăldați în lacrimi de
neputință și durere.
- Regină protectoare din altă lume, se auzi deodată o voce care cobora din ceruri.
Auzind vocea, regina tresări. Își șterse în grabă lacrimile cu mâna tremurândă și ridică încet
privirea spre bolta înstelată. Văzu, coborând din străfundurile Universului, o stea aurie. Apoi se
auzi un trăsnet asurzitor și deșertul se lumină, de parcă soarele și-ar fi întredeschis o geană în
toiul nopții. După câteva clipe însă lumina se stinse. Nisipurile se scufundară din nou în întineric și
aerul înțepenit fu străbătut de șoapte. Nu trecu însă mult timp și cerul fu brăzdat de un fulger care
lovi la baza stâncii, făcând-o să strălucească în mii de raze multicolore, de parcă ar fi fost un

199
diamant uriaș, luminat de soare în amează. Când lumina se mai domoli, Selia văzu cu uimire că în
fața monstrului stătea zeul cerului senin și al soarelui, învăluit într-o lumină orbitoare.
- Creatorul te-a izgonit pentru vecie în lumea subterană. Cum de-ai îndrăznit să părăsești
împărăția ta obscură?
Stăpânul infernului izbucni în hohote isterice de râs.
- Timpurile tale, zeu al cerului senin și al soarelui, de multă vreme au trecut. Astăzi nu ești
decât o amintire. Până și urmașii celor care cândva au fost păzitorii centrului spiritual al lumii, și
pe care mii de ani i-ai protejat, te-au dat uitării. Ai face bine să te întorci în cel de-al șaptelea cer,
acolo unde zeii deplâng cu lacrimi amare timpurile lor de glorie. Pe Pământ nu mai ai nici o
putere, urlă, cu scânteieri de răutate în privire, cel decăzut din ceruri.
Zicând acestea, monstrul fu învăluit într-un fum cu scânteieri de foc. Rotindu-se, de parcă
ar fi fost prins într-un vârtej, de trei ori în jurul său, luă înfățișarea tânărului cu ochi adânci și negri
ca noaptea înnorată.
Neglijând vorbele răutăcioase ale celui alungat din ceruri, Marele Zeu se răsuci spre Selia, o
privi în ochi intens câteva clipe, apoi îi spuse cu voce dojenitoare:
- Prin vrerea Creatorului din lumea ta, tu ai puterea zilei și a nopții, regină din altă lume. Ai
piatra puterii care te protejează. Cu ajutorul ei poți trece în alte dimensiuni spirituale. De ce șezi
împietrită în fața celui pe care Demiurgul l-a izgonit din ceruri. Înalță-te și pleacă!
Auzind spusele Marelui Zeu, Selia își reveni din amorțire. Ca o străfulgerare în răsunară în
amintire cuvintele entității cu ochi strălucitori, care i s-a arătat în templul luminii: lumina
încolțește în sufletul celui care o caută în sine. Cel ce descoperă lumina zidită în suflet, nu poate fi
înfrânt de obscuritatea moartă. La auzul acelor cuvinte, sufletul i se însenină. O explozie de lumină
o învălui într-o ceață aurie. Încrucișându-și mâinile pe piept, regina își adună puterile magice. Cât
ai clipi din ochi, se transformă dintr-o ființă materială într-o entitate din lumină orbitoare. Pe
frunte-i străluceau cei doi crini, iar în jurul ei licărea un evantai de raze aurii. Zeul cerului senin și
al soarelui se uita la ea cu ochii larg deschiși de uimite, iar stăpânul infernului privea descumpănit
când spre Marele Zeu, când spre regină, cu mâna înțepenită în aer și ochii însângerați de ură.
- Cccine ești, ființă miraculoasă? bolborosi într-un târziu tânărul cu ochi răutăcioși. Puteri
ca ale tale le are doar Creatorul.
Fără să facă nici cel mai mic zgomot, regina se ridică în picioare. Călcând ușor, de parcă nici
nu atingea nisipul cu picioarele, se apropie de Marele Zeu și zise cu voce care răsuna ca niște
sunete divine:
- Mărite Zeu, te rog să mă ierți pentru slăbiciunea de care am dat dovadă.
- Pleacă, zise Marele Zeu, pleacă fără să te uiți în urmă.
- Ba nu, zise regina. Voi pleca doar după ce-l vom expedia pe cel decăzut din ceruri în lumea
subterană.
- Ascultă bine ceea ce-ți voi spune. Nu poți să-l înfrunți pe cel decăzut din ceruri. Puterea
lui este atât de mare, încât nici zeii nu se încumetă să-i țină piept.
- Tu însă ai riscat să-mi vii în ajutor, replică regina.
- Este adevărat, am riscat mult și nici măcar nu știu care va fi sfârșitul. Tu însă trebuie să
pleci imediat. De tine depinde viitorul acestei lumi. Pleacă, am zis, ce mai aștepți? se răsti Marele
Zeu, cu voce poruncitoare.
Regina zâmbi. Pe fața ei nu rămăsese nici cea mai mică umbră de spaimă.
- Nu mă alunga. Te rog să mă înțelegi, zise ea pe un ton rugător. În lumea mea sunt
protectoarea vieții și a ordinii divine. De datoria mea este să expediez, cu ajutorul tău bineînțeles,
această creatură, care aduce moarte, în lumea obscurității și a spiritelor rele.

200
 Între timp, stăpânul întunecimii își reveni din șoc și, profitând de neatenția celor doi, făcu
un salt în aer, doborându-l la pământ pe Marele Zeu. Ridicând mâna în care ținea strâns coltele
otrăvit al infernului, se pregăti să-l împlânte în pieptul strălucitor al zeului. Regina întinse mâna
dreaptă spre cel decăzut din ceruri și murmură: "foc divin" Cu o viteză de nedescris se desprinse
din mâna ei o sferă de lumină, care lovi în coltele otrăvit. Se auzi un trăsnet, urmat de-un urlet
răsunător și o ploaie de scâtei lumină deșertul. Cel decăzut din ceruri se rostogoli pe nisip,
ridicând în aerul întunecat un nor de scântei roșii ca focul. Cu-n geamăt prelung de ciudă și durere,
se ridică în picioare. Aruncă spre regină o privire cu scăpărări de furie și teamă, apoi se uită la
mâna lui, din care ieșea fum. Coltele otrăvit al infernului era făcut țăndări, iar cioburile erau
împrăștiate în rază de zeci de metri.
- Întoarce-te în lumea ta, îi zise regina. De nu te întorci, focul divin te va pârjoli,
transformându-te în cenușă. Eu îți voi aduna cenușa, iar Marele Zeu o va duce Creatorului.
Brusc tânărul cu ochi răutăcioși începu a se roti. Apoi luă înfățișarea monstrului cu pielea
roșie.
- E prea devreme să te bucuri, muritoareo, șuieră printre colții ascuțiți și negri cel decăzut
din ceruri. În curând vei avea surprize mari.
Pe neprins de veste se răsuci spre Marele Zeu și întinzând mâinile cu gheare ascuțite ca de
vultur, lovi în el cu rotocoale de fum sufocant și negru ca de smoală încinsă. Apoi izbucni în hohote
de râs nervos și se înălță deasupra conului retezat al stâncii. De sus mai aruncă în direcția reginei o
ploaie de scântei incandescente. Blestemând, zbură spre adâncurile fără de margini ale cerului cu
o viteză uluitoare și tot atât de repede căzu în jos. Din gura căscată a stâncii izbucniră flăcări roșii
și monstrul se prăbuși în infern.
Încetul cu încetul fumul se risipi. Regina se apropie de Marele Zeu.
- A plecat în lumea subterană, zise.
- Se va întoarce, replică Marele Zeu. Grăbește-te să pleci.
- Să plec? întrebă uimătă regina. Și tu, tu vei rămâne aici?
- Voi mai rămâne un pic să supraveghez întrarea în infern. Apoi mă voi întoarce în cetatea
zeilor. Să nu uiți de promisiunea pe care mi-ai făcut-o. Piatra sacră trebie să se întoarcă la steaua-
mamă. Marele Lup Alb te așteptă în peștera cu tronul din granit.
Zicând acestea, zeul cerului senin și al soarelui se făcu nevăzut. Nu trecu mult timp și
tăcerea amorțită a deșertului fu străbătută de voci care se apropiau. Regina își puse în grabă pe
umeri mantia fermecată a întunericului și se îndepărtă. Umbra câinelui Alecu însă rămase lângă
stâncă.
- Vino, trebuie să plecăm de aici, Alecu, șopti regina.
Alecu stătea nemișcat lângă peretele de piatră, uitându-se încordat spre asfințit. Selia
întoarse privirea într-acolo. Văzu, răsărind din întunericul amețitor al nopții, siluieta unui demon
cu ochi fosforescenți. Cu pas grăbit, demonul se apropia de stâncă. La câțiva metri în urma lui,
mergea gârbovit un alt demon. Părea că duce în spinare o povară. Se opri pentru câteva clipe și
trânti povara pe nisip. Roti furios privirea în jur, apoi își aburcă din nou povara în spate și urlă:
- E rândul tău să-l duci.
- Greșit, răspunse celălalt, ne-am înțeles că-l cari până lângă intrare.
Mormăind supărat, demonul contunuă să mergă, târându-și caraghios picioarele blănoase,
spre stânca retezată. Ajuns lângă stâncă, aruncă povara jos.
- Uf, zise, că tare greu este acest muritor. Aș fi preferat să-i iau doar sufletul, însă stăpânul
ne-a ordonat să-l aducem viu. Oare de ce i-o fi trebuit acest prăpădit de profesor? Și încă viu și
nevătămat.

201
 - Să-i faci o bleandă să zboare până jos, propuse primul demon.
- Ho, cornoratule, ce zici? De-l îmbrâncim, ajunge jos doar un morman de oase, se dădu cu
părerea celălalt. Trebuie să-l anunțăm pe stăpânul nostru că i-am adus trofeul viu.
- Oare e viu? întrebă celălalt. Zace ca un mort. Nu mișcă nici un deget.
Demonii se lăsară în genunchi lângă făptura care zăcea nemișcată.
- Să-i fi dat oare o doză prea mare de otravă? se întrebă, cu spaimă în voce, cel care-l cărase
în spate.
- Nu te neliniști. E viu, blestematul, răspunse primul, nu a zdohnit. Îi trag un pumn și își
revine.
Speriat, celălalt demon îl îmbrânci și zise cu voce furioasă:
- Rămâi pe loc! Dacă îi tragi un pumn, îl vei expedia imediat în rai, sau poate în infern.
- Bine, bine, nu te mai rățoi. Am zis și eu așa, să fac o glumă.
- Gluma ta ne poate costa prea scump. Stăpânul ne-a cerut să-l aducem viu și nevătămat. Îi
clar, neghiobule? Grăbește-te să-l anunți că ordinul a fost executat.
Ciulind urechile, regina asculta dialogul celor doi. Avea o stranie senzație, de parcă un fir
nevăzut o lega de ființa întinsă pe nisip. Își încordă privirea, însă nu reuși să distingă chipul
nefericitului. Întoarse privirea în direcția lui Alecu. Târându-se pe burtă, cu ochii ațintiți spre
intrarea în infern, Alecu se apropia încet de demoni. Surprinsă, regina se grăbi să-l urmeze. Când
mai rămăsese doar câțiva pași până la stâncă, unul din demoni începu a adulmeca cu nări
fremătânde aerul, de parcă ar fi fost o fiară care-și urmărește prada.
- Simt duh de muritor, urlă, scrutând ca o fiară sălbatică deșertul.
Regina se opri locului. Celălalt demon trase prelung aer în piept.
- Să știi că ai dreptate, zise. Prin preajmă rătăcește un muritor. Dacă avem noroc, îi ducem
stăpânului în noaptea aceasta și un suflet. Tu râmâi lângă stârvul leșinat, iar eu voi încerca să dau
de muritor.
Apoi porni în fugă să cerceteze împrejurimea. Între timp, umbra câinelui se apropie de
făptura leșinată. Selia nu-și lua privirea de la el. Văzu cum umbra lui Alecu se târî până lângă capul
celui întins pe nisip, încercă să-i lingă obrajii, apoi se uită spre Selia cu o privire plină de neputință
și chelălăi încet. Auzindu-l, demonul întoarse privirea spre el.
- Ce cauți aici, umbră rătăcitoare? De ce nu ești în lumea umbrelor? Pleacă de aici, javră! se
răsti demonul.
Umbra lui Alecu chelălăi jalnic și se uită spre cel întins pe nisip. Apoi ridică privirea tristă
spre Selia, de parcă ar fi vrut să-i spună că cel leșinat este o persoană apropiată. Dându-și seama
că pe pământ zăcea cineva la care Alecu ținea mult, regina se apropie. Lăsând privirea în jos, cu
greu reuși să-și rețină strigătul de uimire și disperare. Pe pământ zăcea, fără să miște, tatăl ei
adoptiv, blândul profesor Lucian.
Simțindu-i prezența, demonul se agită. Alerga în jurul profesorului, apoi scruta cu privirea
întunericul deșertului și iarăși alerga în jurul profesorului, mormăind:
- Simt duh de muritor, însă nu văd nici o făptură în carne și oase. Doar umbra vagaboandă a
câinelui rătăcește pe aici. Și unde dracu s-o fi prăpădit Michedo?
Încetul cu încetul Selia își reveni din stres. Activă în grabă câmpul energetic și întinse
mâinile înainte. O lumină aurie, în jurul căreia licăreau scântei albastre, țâșni din mâinile ei și,
înaintând ca o săgeată spre demonul care, luat prin surprindere, stătea înțepenit, se încolăci ca un
șarpe strălucitor în jurul lui, legându-l fedeleș.
- Dacă nu vrei să te trimit pârjolit stăpânului tău, îmi vei spune ce i-ați făcut tatălui meu
adoptiv, zise, cu greu stăpânindu-și mânia, regina.

202
 Demonul se zvârcolea pe nisip, încercând să se elibereze din strânsoarea luminii.
- Răspunde-mi, strigă regina. Și nu te mai zvârcoli. Nu vei reuși să te eliberezi.
În cele din urmă, dându-și seama că nu are puterea să se elibereze, demonul bolborosi cu
voce îndârjită:
- E viu muritorul. I-am dat doar câteva picături să leșine.
- De ce l-ați răpit? continuă să-l ispitească regina, străfulgerându-l furioasă cu privirea.
- Cel care va domni în curând peste întreg Universul ne-a ordonat să i-l aducem viu și
nevătămat. Nu i-am făcut nici un rău.
- De ce? întrebă cu voce apăsată regina. De ce v-a ordonat să-l aduceți aici?
- Nu știu, însă am auzit vorbindu-se că stăpânul Tărâmului întunecimii vrea să facă schimb
cu o făptură muritoare.
- Să facă schimb cu o făptură muritoare, murmură în sinea ei regina, pironindu-l pe
cornorat cu o privire îngândurată. Ticălosul, vrea să-mi întindă o cursă, aruncându-mi-l ca nadă pe
tatăl meu.
Selia se lăsă în genunchi lângă profesorul Lucian. Îl privi cu-n zâmbet cald pe buze, îi netezi
obrazul țepos, apoi se ridică în picioare. Se apropie de demonul care o urmărea cu ochii injectați
de ură și întinse mâna dreaptă spre el. O rază orbitoare îl lovi în creștet. Demonul scoase un urlet
de se cutremură și stânca.
- Începând de astăzi nu vei mai putea face cuiva vreun rău. Te-am lupsit de povara puterilor
demonice.
Zicând acestea, întinse mâna dreaptă spre demon. Lumina, care-l ținea legat, se adună într-
o sferă, eliberându-l din strânsoare.
- Dispari din ochii mei, zise regina.
Demonul se năpusti spre intrarea în infern.
- Oprește-te, strigă regina și îl lovi cu puterea magică a nopții.
Creatura cornorată icni și se opri locului.
- Dispari în deșert, îi zise dezgustată, și să nu îndrăznești să te apropii de intrarea în infern
până mâine dimineța. Ai înțeles, creatură a obscurității?
Cu o voce ruginită, demonul mârâi ceva nedeslușit și se îndreptă ca o săgeată spre intrarea
în infern. Regina lansă din nou spre creatură o rază de lumină, care-l legă fedeleș. Apoi se lăsă în
genunchi lângă profesor.
- Ce mă fac? murmură cu voce îngrijorată, mângâindu-i creștetul. Cum să-l duc acasă? Cine
mă poate ajuta?
- Eu, se auzi deodată o voce clară și puternică.
Regina ridică privirea, să vadă cine-i vorbește. În fața ei stătea Marele Lup Alb, luminând cu
steaua din frunte deșertul.
- Eu te voi ajuta să-l duci acasă.
Fața încordată a reginei se relaxă într-un zâmbet fericit.
- Credeam că ai plecat, zise.
- Nu te-am părăsit. Nu aș fi putut s-o fac, spuse Marele Lup Alb. Știind că nu am puterea să-l
înfrunt, de unul singur, pe cel decăzut din ceruri, am plecat spre cetatea zeilor și l-am chemat în
ajutor pe zeul cerului senin și al soarelui.
Între timp, profesorul își reveni din leșin. Își trecu palmele peste față, de parcă ar fi dorit să
alunge un vis urât și se uită spre stelele ce licăreau tainic pe un cer adânc și întunecat. Clipi
nedumerit din gene, apoi roti privirea în jur. Își opri mai întâi privirea pe chipul Marelui Lup Alb,
apoi închise ochii și scutură din cap, de parcă ar fi dorit s-alunge o fantasmă. Deschise din nou

203
ochii și, mijindu-i, îl fixă pe Marele Lup Alb cu o privire plină de uimire. Întoarcând lent capul spre
Selia, care-i zâmbea cu duioșie, rosti:
- Selia?! Visez sau totul se întâmplă aievea? Ce cauți în deșert îi toiul nopții, copila mea?
- Tată, șopti regina. Cum te simți, tată?
- Ce mi se întâmplă? Cum am ajuns în deșert? Și acest enorm lup cu stea strălucitoare în
frunte, este o plăzmuire a imaginației mele, sau...? întrebă profesorul, arătând cu mâna
tremurândă spre Marele Lup Alb, care, în lumina palidă a lunii, strălucea, de parcă ar fost presărat
cu pulbere de argint.
Apoi tăcu, uitându-se, cu ochii larg deschiși de uimire, când spre Selia, când spre Marele
Lup Alb.
- Nu este un vis, tată. Marele Lup Alb, spiritul protector al pădurilor, a venit să mă ajute.
- Să te ajute? Ce vrei să faci? se arătă nedumerit profesorul.
- Să mă ajute să te duc acasă, răspunse Selia.
- Să mă duci acasă? întrebă profesorul, încruntându-și sprâncenele și mijindu-și îngândurat
ochii. Îmi amintesc ca prin ceață, zise într-un târziu, c-am fost trezit în miez de noapte de-un
zgomot straniu, apoi am văzut, apropiindu-se de mine, două creaturi monstruoase, cu ochi care
ardeau ca focul și... profesorul oftă adânc și clătină dun cap. A urmat doar beznă, multă-multă
beznă.
- Din ordinul celui decăzut din ceruri, care vroia să-mi întindă o cursă, ai fost răpit de către
doi demoni. Uite-l, unul din ei zace legat fedeleș nu departe de tine și scrâșnește din dinți de
răutate, îi spuse regina, arătând cu mâna spre stâncă.
Profesorul Lucian se ridică în capul oaselor. Încordându-și privirea, cercetă câteva clipe
creatura răsturnată pe nisip. Apoi se ridică în picioare și, apropiindu-se de demon, se aplecă
asupra lui.
- Această creatură este unul din cei doi monștri cu ochi arzători, care au intrat în toiul
nopții în dormitorul meu, zise profesorul, îndreptând degetul arătător cpre creatura întinsă la
pământ.
- Trebuie să plecăm imediat, interveni cu voce îngrijorată Marele Lup Alb. Din clipă în clipă
se poate întoarce celălalt demon. Dacă află stăpânul Tărâmului obscurității că suntem aici, vom
avea probleme mari.
- Apropie-te, tată, și urcă pe spatele Marelui Lup Alb. Să te ții bine, deoarece vom zbura la
înălțime mare cu o viteză cum nici nu poți să-ți imaginezi, îl îndemnă regina, împingându-l ușurel.
Profesorul Lucian se apropie de Marele Lup Alb. Ezită câteva clipe în fața lui, cercetându-l din cap
până-n picioare. Își opri câteva clipe privirea pe steaua din frunte, care împrăștia o lumină
neobișnuit de albastră, i-atinse timid blana argintie cu mâna, apoi, cu o mișcare neîndemânatică,
urcă pe spatele lui.
- Ține-te strâns de blana mea, îi zise spiritul pădurilor.
Profesorul își încolăci brațele în jurul gâtului Marelui Lup Alb.
Făcând un salt în aer, lupul se îndreptă ca o săgeată spre cerul înstelat. Selia și umbra lui
Alecu zburau alături. Impresionat peste măsură, profesorul scruta cu privirea întinderea
nesfârșită a cerului. O liniște profundă, o liniște care trezea la viață un cor de sunete divine, plutea
pe aripile Universului, mângâind sufletul. Stelele continuau să țese din raze argintii și reci vălul
eternității, iar luna, ca o crăiasă a nopții, plutea încet spre asfințit. Impresionat peste măsură de
frumusețea bolții celeste, profesorul Lucian murmură:
- Ce noapte fascinantă. O noapte plină de poveste. Nu mi-aș fi putut imagina vreodată că voi
trăi astfel de clipe și voi vedea adevărate minuni.

204
 Zburară fără să se oprească mai multe ore în șir. Spre dimineață ajunseră deasupra celor
câteva pâlcuri triste de copaci, care, cu doar doi ani în urmă, fremătau falnic în mijlocul unei
păduri seculare. Nori plumburii pluteau deasupra tărâmului, întunecând zorii. La orizont cerul era
spintecat de fulgere și din depărtare răzbăteau, în unde înăbușite, tunete prelungi. Vântul se
întețea, vuind din ce în ce mai tare și copacii, zdruncinați din rădăcină, gemeau a moarte. Aterizară
lângă izvor. Profesorul ieși în fața Marelui Lup Alb și zise:
- Copila mea mi-a spus că 20 de ani ai vegheat asupra ei. Mi-a mai spus că ești spiritul
protector al pădurilor de pe planeta noastră. Deplâng și eu soarta acestei falnice păduri și aș vrea
să sper că, în cele din urmă, oamenii vor înțelege că nu sunt ei stăpânii acestei lumi și vor înceta să
devasteze natura. Îți voi rămâne o viață întreagă recunoscător pentru tot ce-ai făcut pentru fiica
mea și pentru mine.
Apoi profesorul Lucian se închină până la pământ în fața Marelui Lup Alb. Selia se apropie
de dânsul și îl îbrățișă. Emoționat peste măsură, profesorul o sărută pe frunte.
- Rămâi cu bine, tată. Sărut-o pe mama din partea mea. Eu trebuie să plec cu Marele Lup
Alb, zise regina, mângâindu-l cu privirea.
- Să pleci? întrebă profesorul, frământându-și mâinile cu disperare. Pleci? Atât de repede?
Nu mai rămâi măcar o zi cu noi?
- Nu pot să rămân, tată. Trebuie să mă întorc în Universul meu. S-au scurs, de când am
părăsit planeta celor două tărâmuri, mai bine de 9 luni. Timpul, pe care Creatorul din Universul
nostru mi l-a îngăduit, e pe sfârșite. Dacă întârzii să mă întorc în lumea celor două tărâmuri, viața
mea va fi un zbucium, o veșnică durere. Voi uita cine am fost și cine sunt și voi căuta fără încetare,
fără să știu ce trebuie să caut, răspunse regina, uitându-se la el cu o privire tristă și înduioșată.
Apoi oftă adânc și zise, trecându-și mâna prin pletele aurii:
- Mai întâi însă trebuie să duc piatra sacră în peștera Marelui Zeu.
- În peștera Marelui Zeu? se arătă uimit profesorul. Cine este acest Mare Zeu și unde se află
această misterioasă peșteră?
- Marele Zeu este cel care mii de ani a ocrotit poporul de pe meleagurile noastre, răspunse
regina. Sunt sigură că știi despre cine vorbesc.
Profesorul clătină afirmativ din cap.
- Cred că da, zise, însă până acum credeam că sunt doar niște legende mitologice.
- Și acum? Ce crezi? îl întrebă, zâmbind înțelegător, regina.
- Șincer vorbind, nu știu ce să mai cred. Odată cu întoarcerea ta am cunoscut atâtea taine și
am văzut atâtea personaje de poveste, încât îmi vine greu să nu mai cred în existența lor, zise
profesorul, cu ochii împăienjeniți de lacrimi.
Regina îi mângâie obrazul țelos, apoi îl îmbrățișă.
- Spune-mi, copila mea, ai reușit să-ți duci la bun sfârșit misiunea pentru care te-ai întors
pe meleagurile copilăriei tale? întrebă profesorulul, ștergându-și lacrima care-i umezea obrazul.
Selia zâmbi mulțumită.
- Da, tată, îl am aici pe Chaos, zise, bătând ușor cu mâna peste trăstuța pe care o purta la
șold. Misiunea însă va fi îndeplinită doar în clipa cănd îi voi da Creatorului din Universul paralel
scrinul cu cenușa zeului.
Profesorul răsuflă ușurat.
- Slavă Domnului, spuse, sărutând-o pe frunte.
- Rămâi cu bine, tată, zise regina, cu voce tremurândă de emoții, și ochii i se umplură de
lacrimi. Dacă va vrea Creatorul, ne vom mai întâlni. Imaginea ta și a mamei le voi putra mereu în
suflet.

205
 Apoi sispină și își șterse cu palma lacrimile care-i brăzdau obrajii. Cu o mișcare iute a
mâinii, își puse pe umeri pelerina magică a întunericului și, sub privirea disperată a profesorului
care stătea pierdut, cu brațele întinse înainte și fața împietrită de durere, se făcu nevăzută. Cât ai
clipi din ochi, dispăru și umbra câinelui Alecu, și Marele Lup Alb. Răpus de suferință, profesorul
Lucian se așeză pe marginea ulucului și rămase un timp pradă tristeții și disperării. Era atât de
deprimat, atât de îndurerat, încât nu reacționă în nici un chip când ploaia se dezlănțui. Ședea,
pierdut în ploaie, iar vântu-i răvășea părul cărunt și stropi mășcați îl loveau nemilos în față,
spălându-i lacrimile care-i curgeau șiroaie.
După vreo treizeci de minute ploaia se potoli. Vântul încetă să mai zguduie copacii și în
pădure se instală o liniște tăcută. La orizont cerul începu a se limpezi. Printre norii zdrențuiți de
vânt și scuturați de ploaie, străbăteau spre pădure raze timide de soare, făcând frunzele
îngălbenite ale copacilor să licărească în scântei multicolore. Profesorul oftă adânc. Deodată simți
o ușoară adiere, de parcă un fluturaș i-ar fi atins cu aripioarele obrazul.
- Un fluturaș? La sfârșit de toamnă? șopti, revenindu-și din amorțire și rotind privirea
curioasă în jur. Se vede că povestea nu s-a sfârșit.
- Nu sunt un fluturaș, se auzi lângă urechea lui o voce subțire și melodioasă. Sunt spiritul
lăcrimioarei. Nu-și amintești? Frumoasa regină din altă lume m-a rugat să mă arăt. M-ai ținut în
casa ta pe palmă.
Profesorul întoarse capul în direcția de unde se auzise vocea. Văzu, fluturând lin aripioarele
luminescente, fermecătoarea făptură pe care i-o arătase Selia. O micuță silfidă cu părul de aur îl
privea, zâmbindu-i prietenos.
- M-ai uitat, ni-i așa? întrebă, decepționată, silfida, rotunjindu-și ochișorii de un albastru
strălucitor.
Fața tristă a profesorului se destinse într-un zâmbet binevoitor.
- Nu te-am uitat. Cum aș fi putut să te uit? Oare poți dai uitării o minunată poveste?
Profesorul Lucian întinse mâna cu palma desfăcută. Silfida se așeză pe palma lui și îl privi
cu interes în ochi. Apoi i-atinse cu mânuța obrazul umed.
- De ce ochii tăi se scaldă în lacrimi și tristețe? întrebă cu voce îngrijorată.
- Copila mea, regina din altă lume, a plecat pentru totdeauna de pe planeta noastră,
răspunse, suspinând, profesorul.
- A plecat pentru totdeauna? întrebă silfida.
Apoi adăugă pe un ton liniștitor:
- A plecat să-și facă datoria. Nu dispera. În lumea ei este iubită și așteptată. Pe tine nu te va
uita nicicând.
Profesorul clătină afirmativ din cap. Apoi lăsă capul în pământ și oftă.
- Ai dreptate, micuțo, zise. Nu mă va uita, eu însă presimt că nu voi mai vedea-o câte zile mi-
au mai rămas să trăiesc pe acest pământ..
Zicând acestea, se ridică cu greu de pe marginea ulucului și se îndreptă, ud leaorcă, spre
casă. Pășea cu pași înceți și capul aplecat, iar gândurile-i zburau departe, spre fiica lui iubită, pe
care Creatorul dintr-o lume de poveste i-o dăruise cu douăzeci și doi de ani în urmă, ca să i-o ia
apoi pentru totdeauna. Micuța silfidă îl petrecu câteva clipe cu privirea și se făcu nevăzută.

***

Când Selia, Marele Lup Alb și umbra lui Alecu au ajuns la poalele munților, ziua începuse să
se călătorească și amurgul făcea primii pași timizi pe tărâmul Marelui Zeu. Printre norii zdrențuiți

206
de vânt și ploaie se întrezăreau ici-colo, licărind anemic, stelele care, odată cu adâncirea nopții,
străluceau din ce în ce mai tare. După o ploaie repede și răcoroasă, munții se scăldau în aburi de
miresme iuți de frunze îngălbenite, iar de pe vârfurile stâncoase se prelingeau în jos pârăiașe
subțiri și repezi cu ape tulburi. Munții păreau pustii. Nu se auzeau urletele animalelor sălbatice și
nici aerul transparent și răcoros nu era străbătut de ciripit de păsări. O liniște adâncă plutea, ca o
fantasmă, printre copacii din pădure și noaptea își așternea în voie vălul, stingând, încetul cu
încetul, culorile aprinse ale zilei. Totul în jur se colora în gri, care trecea treptat într-un negru dens.
Luminați de luna care se ițea de după zdrențele de nori, copacii lăsau umbre întunecate, ce
dispăreau imediat ce luna se ascundea, ca să apară iarăși peste doar câteva secunde. Coborâră pe
drumeagul pietruit, care urca spre cetatea de scaun a Marelui Zeu.
- Alecu, zise regina, uitându-se cu ochi plini de duioșie și tristețe spre umbra câinelui,
dragul meu prieten, e timpul să părăsești această lume și să pleci în lumea umbrelor. Mi-ai fost de
mare ajutor. Fără tine m-aș fi simțit atât de singură, atât de tristă.
Apoi întinse brațele spre câine, vrând să-l îmbrățișeze, însă mâinile ei trecură ușor prin
umbră, iar câinele chelălăi încet.
- Adio, zise Alecu, uitându-se la ea cu o tristețe devastatoare în privire.
Apoi se apropie de Marele Lup Alb. I se uită în ochi și scoase un mârâit jalnic. Marele Lup
Alb încuviință din cap. Încetul cu încetul umbra câinelui se risipi în aer și dispăru în noapte. Din
depărtare însă se mai auzi un timp un chelălăit prelung și trist, care, într-un final, se stinse. Alecu
părăsise pentru totdeauna lumea celor vii.
- A plecat în lumea umbrelor. Dragul meu prieten din copilărie a părăsit pentru totdeauna
acest meleag , zise, inspirând adânc aerul răcoros, regina. S-a dus și nu-l voi mai vedea.
Auzind spusele reginei, ochii Marelui Lup Alb licăriră ca niște stele.
- Să mergem, zise, regină protectoare. Până la răsăritul zorilor piatra sacră a Marelui Zeu
trebuie să ajungă în peșteră.
Porniră cu pas rapid spre vărful muntelui. Merseră mai multe ore în șir, asultând tăcerea
tainică a pădurii și scrutând cu privirea întunericul profund al nopții. Într-un târziu, Selia înălță
privirea spre crestele împădurite. Văzu, răsărind ca o fantomă din întineric, vârful strălucitor al
Muntelui Sacru. Din depărtare părea o stâncă uriașă, suspendată în aer. Stelele roiau în jurul
crestei ascuțite, iar luna se opri pentru o clipă să lumineze intrarea în cetatea de scaun a Marelui
Zeu. Apoi se ascunse în nori și Muntele Sacru se pierdu în întuneric. Ajunși în fața unei stânci
abrupte, regina și Marele Lup Alb se opriră. Marele Lup Alb cercetă cu o privire pătrunzătoare
pădurea și cerul.
- E liniște, zise. Pădurea nu este bântuită de făpturi demonice. Putem intra în fosta cetate
de scaun a Marelui Zeu.
Zicând acestea, Marele Lup Alb dispăru într-o ceață argintie, care licărea în scântei
luminescente. Când ceața se risipi, regina îl văzu din nou pe preotul cu plete albe și mantie
argintie. Cu o expresie blândă în ochii lui pătrunzători, preotul o îmbie să intre, în timp ce ușa se
deschidea încet în sunetele tainice ale nopții. Traversară mai multe labirinte, scufundate în
semiîntuneric, ajungând, într-un final, în Sala Revelației Divine, unde se afla tronul din granit al
Marelui Zeu și postamentul pe care mii de ani a strălucit, protejând păzitorii centrului spiritual al
lumii, piatra sacră. Regina scoase din colier artefactul și se apropie de postament. Întinse mâna cu
piatra sacră spre postament, când auzi deodată o voce, care părea că vine din depărtare mare.
- Regină din altă lume, ți-ai respectat făgăduința. Odată cu răsăritul soarelui piatra sacră se
va întoarce la steaua-mamă. Inelul cu spiritul razei de soare însă te va însoți oriunde te vei duce.
Spiritul razei de soare îți va aminti de acest pământ și de poporul meu. Adio!

207
 - Cine-mi vorbește? murmură cu uimire regina, așezând piatra sacră pe postament.
- Zeul soarelui și al cerului senin îți mulțumește, în numele poporului care mii de ani a fost
păzitorul centrului spiritual al lumii, pentru că ai redat Muntelui Ascuns piatra sacră și ai salvat
planeta copilăriei și adolescenței tale de uneltirile lui Chaos, răspunse vocea, topindu-se încet-
încet în depăratre.
- Și eu îți mulțumesc pentru susținere și încurajare. Fără tine nu știu dacă aș fi reușit să
scap din ghearele celui decăzut din ceruri, iar fără piatra sacră n-aș fi putut să-l capturez pe Chaos,
zise regina.
Apoi se răsuci spre preotul cu plete argintii. În fața ei însă stătea, luminând peștera cu
steaua din frunte, Marele Lup Alb.
- Te voi însoți până la ieșirea din fosta cetate de scaun a Marelui Zeu, apoi ne vom despărți
pentru totdeauna, dar nu înainte de răsăritul soarelui. Tu vei pleca în lumea ta, iar eu vor rămâne
să protejez pădurile și să deplând nechibzuința oamenilor, spuse, cu o tristețe grea în privire,
Marele Lup Alb.
Deodată, Sala Revelației Divine fu luminată de o lumină orbitoare. O rază aurie zbură spre
postament și se opri pe piatra sacră. Se produse o explozie de lumină. Când lumina se risipi, regina
văzu că piatra sacră dispăruse.
- Steaua-mamă a recuperat piatra sacră, zise cu mâhnire Marele Lup Alb. De azi înainte
cetatea de scaun a Marelui Zeu nu va mai fi decât o peșteră spre care se îndreaptă zeci de labirinte.
Acum putem pleca.
La ieșirea din peștera Marelui Zeu, regina se opri. Se răsuci spre Marele Lup Alb și-l țintui
cu privirea. Avea ochii împăienjeniți de lacrimi și privirea plină de tristețe. Părea că iată-iată va
izbucni în plâns. Își înlănțui brațele în jurul gâtului Marelui Lup Alb și zise printre suspine:
- Adio, îngerul meu păzitor.
- Nu plânge, regină din alt Univers. Fiecare făptură-și are destinul pe care i l-a hărăzit
Creatorul. Destinul tău este să protejezi o lume de poveste. Destinul meu este să port o veșnicie în
suflet povara nechibzuinței oamenilor.
Zicând acestea, Marele Lup Alb se făcu nevăzut. Cu o mare greutate în suflet, regina părăsi
cetatea de scaun a Marelui Zeu. Gânduri-gânduri i se învălmășeau în minte, tulburându-i liniștea și
întristându-i sufletul. Se despărțea, poate pentru totdeauna, de planeta care o crescuse, de scumpii
ei părinți adoptivi, pe care nu știa dacă îi va mai revedea vreo dată, de Marele Lup Alb, spiritul
pădurilor care o protejase douăzeci de ani, și de copilăria și adolescența ei. Privea cu nostalgie
spre crestele împădurite ale munților înveșmântați în straie aurii, spre cerul limpede de toamnă,
iar aerul înmiresmat și rece îi amintea de clipele când se plimba cu tatăl său prin pădurea
mângâiată de primele raze ale soarelui, deșteptat după o noapte lungă și răcoroasă. Își imagina
atunci că se află într-o pădure fermecată, unde copaci cu frunzele din aur povesteau în șoaptă
legende, iar elfii, spiridușii și zânele-i zâmbeau, îmbiind-o să se lase purtată pe aripile fanteziei în
lumi miraculoase. Oftă adânc și, înfășurându-se în mantia fermecată a întunericului, porni agale pe
poteca asfaltată spre poalele munților. Ajunsă la poalele munților, se răsuci și privi visătoare
îndărăt. Munții își înălțau nepăsători crestele sâncoase spre cerul de un albastru intens, iar soarele
mângâia cu raze blânde frunzișul îngălbenit, făcându-l să licărească, precum licărește oglinda
încrețită a mării când luna se arată de după linia de orizont. Își încordă privirea, încercând să
deslușească creasta golașă a Muntelui Ascuns, însă nu văzu decât o mare aurie, care fremăta ușor
sub adierea unui vântișor tăios.
- Poarta dintre două Universuri se va deschide când amurgul își va întinde pânza
întunecată peste meleagurile Marelui Zeu, murmură regina. Am la dispoziție mai multe ore să

208
admir pădurea înveșmântată în aur, munții cu creste ascuțite și albastrul strălucitor al cerului de
toamnă.
Oftă încet și înălță privirea spre înaltul nemărginit al cerului. De sus, din adâncurile
nesfârșite ale Universului, cobora lin spre pădure o liniște amețitoare, o liniște care făcea sufletul
să vibreze în ritmul muzicii celeste. Vrăjită de frumusețea toamnei, Selia se lăsă purtată de fantezie
pe aripile visării. O trezi din visare o ușoară atingere, de parcă cineva ar fi încercat să-i mângâie
obrazul. Tresări și scurută din cap. Roti privirea în jur, dar nu văzu pe nimeni.
- Această zi de toamnă este atât de minunată, încât m-am lăsat pradă visării, își zise în gând,
înălțând ușor capul și inspirând adânc aerul parfumat al pădurii.
- Această zi de toamnă, pe meleagurile Marelui Lup Alb, este frumoasă, tu însă ești
fermecătoare, regină venită din altă lume, se auzi o șoaptă dulce, caldă, care părea că vine din
înaltul cerului.
- Nefertum?! murmură regina, înălțând uimită privirea spre cer.
Rămase nemișcată minute în șir, rătăcind cu ochii pe necuprinsul albastru al cerului.
Deodată simți că cineva o strânge în brațe, apoi, cu o viteză uimitoare, o duce spre stele. Zburau
atât de repede, încât pământul se îndepărtă în câteva minute. În jur roiau doar stelele ce licăreau
de o tainică lumină și niște sunete divine pluteau pe aripile necuprinsului. Tânărul născut din
floarea sacră de lotus o duse pe regina Selia pe vărful unei stânci înalte, ce se înălța ca un turn trist
și singuratic pe întinsurile pustii al unei stele îndepărtate. O așeză pe un bloc neted de granit și o
privi îndelung, fără să spună nici un cuvânt.
- De ce-mi faci asta, Nefertum? întrebă, pe un ton supărat, regina. Știi doar că timpul
rezervat aflării mele pe Pământ expiră și eu trebuie să părăsesc această lume. Nu pot rămâne aici.
Dacă rămân, mi se va întâmpla o mare nenorocire.
- Știu, șopti Nefertum, sorbind-o cu privirea. Mai știu că poarta dintre două Universuri se va
deschide când amurgul va așterne vălul întunericului peste Muntele Ascuns. Până atunci mai sunt
încă nouă ore pământene.
- De ce-mi provoci durere? De ce mă faci să sufăr atât de mult? murmură regina, privindu-l
cu dojană.
- Durere, zici? Ce știi tu despre adevărata durere, frumoasă regină din altă lume? Peste doar
câteva ore te vei întoarce în brațele omului drag inimii tale. Eu însă voi rămâne singur și nefericit.
Nefericit o veșnicie. O veșnicie de singurătate și dor mistuitor.
- Mă vei uita, șopti regina. Trebuie să mă uiți.
- Îmi ceri să te uit? Am încercat. Nu reușesc. Spune-mi tu cum aș putea s-o fac? întrebă
Nefertum și suspină adânc.
- Deseori iubirea este o himeră care ne iese în cale pe neprins de veste. Ne dăruiește un
timp un strop de fericire, apoi, la fel de repede și nemilos, ne părăsește, fără să-i pese de suferința
noastră, zise regina cu mâhnire în suflet. Timpul însă le vindecă pe toate. Îți vei aminti de mine
doar ca de un vis îndepărtat.
- Încerci să mă convingi că totu-i trecător? Chiar ai uitat că două mii de ani s-au scurs de
când te-am îndrăgit. Două mii de ani mi s-au părut o veșnicie. O veșnicie tristă de așteptare și
nefericire, zise Nefertum, privind-o cu reproș.
- Îți înțeleg tristețea, dar nu pot să te ajut, zise regina. Creatorul din lumea noastră mi-a
încredințat să protejez planeta celor două tărâmuri. Acesta este destinul care mi-a fost hărăzit și
nimănui nu-i este îngăduit să intervină.
Tânărul oftă adânc și, lăsând privirea în jos, se scufundă în tăcere. Rămase înțepenit ca o
statuie minute în șir, cu chipul învăluit în suferință.

209
 - Dacă te-am îndrăgit, zise într-un târziu, ridicând privirea, așa a fost să fie. Din vrerea
nestrămutată a providenței destinul meu este legat pentru vecie de destinul tău.
- Greșești, Nefertum, zise regina, încruntându-și grațios sprâncenele subțiri și arcuite.
Creatorul din Universul tău ți-a hotărât destinul, dăruindu-ți nemurirea. Eu nu aparțin acestei
lumi. Creatorul din lumea mea m-a făcut muritoare, deși mi-a dat puteri miraculoase. Tu vei trăi
etern în cel de-al șaptelea cer, iar eu, după un timp, mă voi retrage în lumea spiritelor fericite.
Destinul tău nu poate fi legat de-al meu. De mă iubești cu adevărat, încearcă să-ți imaginezi
durerea pe care o vei simți atunci când eu, îmbătrânită și urâtă, voi părăsi această lume, iar tu,
mereu frumos și tânăr, mă vei petrece pe ultimul meu drum și despărțirea noastră va fi eternă.
Nefertum suspină prelung, apoi se scufundă într-o grea tăcere, iar ochii lui pierdură
strălucirea. Deodată, un licăr de speranță i se aprinse în privire. Ridică ochii spre regina Selia și
zise:
- Sunt gata să renunț la nemurire, doar să te am alături. Îl voi ruga din nou pe Creator să-mi
ia eternitatea în schimpul fericirii. Ajunși la bătrânețe, vom părăsi împreună lumea celor vii și vom
pleca în lumea spiritelor bune.
Auzind spusele lui, regina se întrisă și mai tare.
- Nefertum, zise, nu-l supăra pe Creator. El te-a făcut un zeu nemuritor și doar el este în
măsură să-ți decidă soarta. Ți-a dat un dar pe care doar puțini îl au. Să nu-ndrăznești să-i ceri să-ți
ia eternitatea în schimbul unor clipe efemere de fericire.
- Nefertum! se auzi deodată o voce severă, care răsună ca un dangăt de clopot în liniștea
tăcută a spațiului nemărginit. Nefertum!
Regina ridică privirea spre adâncul nesfârșit al Universului. Văzu, profilându-se pe cerul
întunect, imaginea strălucitoare a unui bătrân cu plete argintii, în privirea pătrunzătoare a căruia
se oglindea întreaga înțelepciune a spațiului nemărginit. Bătrânul se uită la ea cu interes un timp,
apoi întoarse lent privirea spre tânărul născut din floarea de lotus și zise cu voce dojenitoare:
- Am auzit ce-ai zis, Nefertum. Dacă dorești cu adevărat să-ți pierzi eternitatea, în schimbul
unei clipe de fericire, îți voi îndeplini dorința.
- O, nu, Creatorule! Nu-i da ascultare, se grăbi să intervină regina. Scoate-i în cale iubirea
vieții lui și fă-l să dea uitării durerea care-l mistuie de două mii de ani. Spune-i că dragostea
muritorilor este la fel de trecătoare, ca viața lor.
Creatorul o ascultă atent, iar buzele-i zvâcniră într-un zâmbet binevoitor.
- Viața materială este trecătoare, însă sufletul este etern, zise Creatorul. Iubirea răsădită în
suflet este și ea eternă. Cel ce iubește cu sufletul, nu doar cu ochii, va purta iubirea și dincolo de
mormânt, adică în lumea spiritelor nemuritoare. Îți înțeleg preocuparea și deplâng nechibzuința
lui Nefertum, care ar fi trebuit să înțeleagă că inima ta aparține altui bărbat. Apreciez și încercarea
ta de a-l convinge că dragostea unei muritoare o însoțește în mormânt, lăsând celui nemuritor
doar disperarea și nefericirea.
Apoi își întoarse din nou privirea spre tânărul născut din lotus, care ședea pe blocul din
granit cu fruntea sprijinită în palme și un zâmbet dureros încremenit pe buze. Văzându-l atât de
deprimat, atât de trist, oftă adânc și-i spuse cu glas domol:
- Deși regina din altă lume este mai frumoasă decât însăși frumusețea, trebuie s-o lași să
plece. Ea nu aparține acestei lumi, iar tu nu aparții lumii din Universul paralel. Mi-ai promis că vei
păstra icoana ei în suflet o veșnicie, dar nu vei încerca s-o împiedici să părăsească lumea noastră.
Mi-ai mai promis că nu vei cere în schimbul nemuririi s-o fac să te iubească.
La auzul spuselor Creatorului, inima i se strânse dureros și Nefertum înălță încet privirea
spre cer.

210
 - Nu aveam intenția s-o rețin în lumea noastră. Știu că inima ei nu-mi aparține și că iubirea
mea-i provoacă suferință, zise. Vroiam doar s-o mai simt alături și să-mi desfăt privirea cu chipul
ei fermecător. O voi lăsa să plece imediat ce poarta dintre cele două Universuri se va deschide, iar
eu mă voi retrage în sanctuarul meu să-mi plâng nefericirea.
- Fie, zise Creatorul, te las s-o mai admiri doar două ore. Atât a mai rămas până când poarta
dintre Universuri se va deschide. Peste două ore regina din altă lume trebuie să părăsească pentru
totdeauna Universul nostru.
Chipul strălucitor al Creatorului se îndepărtă încet, până când dispăru în adâncul nesfârșit
al cosmosului. Nefertum îl urmări cu privirea până se pierdu în depărtare, apoi i se adresă reginei:
- Frumoasă regină din altă lume, deși stiu că iubirea mea-ți provoacă suferință, te rog să-mi
permiți să te mai țin în brațe, să-ți simt bătăile inimii și gingășia pielii.
- Nefertum, rosti dezamăgită Selia, de ce nu vrei să înțelegi că nu pot să te iubesc. De ce mă
chinui și te chinui.
- Te rog, lasă-mă să te îmbrățișez. În mai puțin de două ore vei pleca pentru totdeauna din
viața mea, iar eu voi rămâne singur să te iubesc o veșnicie, zise tânărul născut din floarea de lotus,
țintuind-o cu o privire arzătoare.
Pentru câteva clipe, ochii lui Nefertum străluciră ca două stele pe cerul întinecat, apoi încet-
încet se stinseră și o tristețe adâncă, devastatoare i se așeză pe chip. Tristețea lui părea atât de
mare, atât de grea, atât de dureroasă, încât regina nu rezistă ispitei. Se apropie de el și-și trecu
degetele prin pletele-i de aur. Nefertum o îmbrățișă cu patimă și o ținu strâns în brațe mai bine de
o oră. Apoi făcu câțiva pași îndărăt și-și făxă îndelung privirea pe chipul ei, fără să spună un
cuvânt, de parcă ar fi vrut să și-l întipărască pentru totdeauna în memorie.
Într-un târziu, respiră adânc și zise:
- Acum ești liberă să pleci în lumea ta, dulce himeră. Pleacă, pleacă cât poți de repede!
Pleacă și nu privi îndărăt!
Zicând acestea, se înălță fulgerător spre necuprinsul înstelat al cosmosului și dispăru. Doar
vocea lui se auzea, îndepărtându-se, ca un ecou al suferinței:
- Adiiiooo, frumoasssaaa meaaa! Adiiiooo! Te voi purta în suflet o veșnicieee! Te voi iubi
mereeeu. Voi suferiii mereuuu!
Rămasă singură pe vârful stâncii, Selia oftă cu tristețe. Simțea în suflet o greutate
apăsătoare. Nefertum îi atinse niște coarde ascunse adânc în inimă, care începură a vibra dureros.
Pe neprins de veste lacrimile o podidiră și ea suspină prelung, lăsându-se, pentru câteva clipe,
pradă unei disperări inexplicabile.
- Vai, mie, ce mi se întâmplă? se întrebă printre lacrimi. De ce plecarea lui mă doare? Mă
doare atât de mult. Sunt sigură că nu-l iubesc? Îi sunt doar recunoscătoare pentru ajutor. Îi voi fi o
viață întreagă recunoscătoare. Și doar atât! Ba nu, nu-l voi uita. Nu pot să-l uit. O, Creatorule, ce-mi
veni în minte. Trebuie să-l uit. Să-l uit cât mai curând. În sufletul meu nu este loc decât pentru
regele Ares.
Într-un târziu, înălță privirea împăienjenită de lacrimi spre cer. Ca printr-o ceață cristalină
văzu, deschizându-se încet, poarta dintre cele două Universuri. Își șterse în grabă lacrimile, oftă
adânc și porni ca un fulger spre poarta întredeschisă. Ajunsă lângă poartă, se opri. Privi îndărăt,
fără să înțeleagă de ce o face. În depărtare mare văzu, strălucid ca două stele, ochii triști ai
tânărului zeu născut din floarea sacră de lotus și o șoaptă, ca un vâtișor lin, îi atinse pletele:
- Te voi iubi o veșnicieee! O veșnicie îmi voi plânge nefericireaaa!
- Adio, prietenul mei drag! Îți mulțumesc din suflet pentru înțelegere și ajutor. Adio! Te rog
să mă ierți că nu pot să te iubesc și să mă uiți, șopti regina Selia.

211
 Apoi se răsuci lent spre poarta întredeschisă și intră în Universul celor două tărâmuri.

***

Tristă și îngândurată, regina Selia porni spre templul înțelepciunii. Zbura, pierdută în
gânduri zbuciumate, printre stelele ce licăreau în grădina tainică a Universului, iar în fața ochilor îi
dăinuia chipul devastat de durere al lui Nefertum. Scutură din cap și-și trecu mâna peste ochi,
încercând parcă s-alunge vedenia care-i chinuia sufletul, însă în urechi îi răsunau fără încetare
cuvintele: te voi purta în suflet o veșnicie! O veșnicie îmi voi plânge nefericirea! Deodată, vedenia
dispăru. În fața ochilor îi apăru chipul răvășit al regelui Ares, care o privea cu ochii rătăciți în
neștire, de parcă ar fi căutat cu disperare o himeră. Văzând chipul lui Ares, avu o stranie
presimțire și o durere ascuțită i se împlântă ca un pumnal în inimă. Își duse mâna stângă spre
piept, încercând să-și aline durerea.
- Cât timp am lipsit din lumea celor două tărâmuri, s-o fi întâmplat vreo nenorocire, se auzi
șoptindu-și sie.
Apoi își duse mâinile la tâmple și zise:
- Sunt o ființă cu puteri miraculoase. Am darul de a citi cu ochii sufletului în cartea
viitorului. Trebuie să aflu ce s-a întâmplat.
Își adună puterile magice, străduindu-se să descifreze presimțirea, însă nu vedea cu ochii
sufletului decât o beznă adâncă, o beznă fără margini, care o învăluia ca un fum negru,
împăienjenindu-i mintea și vederea. Regina se cutremură și-și zise în gând:
- Acum sunt sigură că s-a întâmplat ceva. De ce oare ochii sufletului nu-mi arată decât o
beznă fără margini. Să fie oare nenorocirea atât de mare, încât ochii mei nu reușesc să vadă decât
întuneric?
Mări viteza. Zbura atât de repede, încât părea că stelele, care roiau în jurul ei, sunt niște
comete ce călătoresc pe aripile veșniciei, lăsând în urma lor lungi cozi luminescente. Zbura
șoptind:
- O, Creatorule, tu le vezi și le cunoști pe toate. Tu ești bunătatea, înțelepciunea, dreptatea și
pedeapsa. Tu veghezi asupa cerului și a vieții. Deși sunt sigură că n-ai lăsat planeta celor două
tărâmuri fără binecuvântarea și grija ta, o presimțire grea-mi apasă sufletul. Te rog, stăpâne al
cerului și al lumii, dăruiește-mi liniștea și pacea pe care mi-o doresc atât de mult.
Într-un final ajunse în fața templului înțelepciunii, ce strălucea de o lumină ireală printre
miliardele de stele. Dintr-o dată simți cum sufletul i se eliberează din teascurile neliniștii și
spaimei. Cu ochii sufletului văzu lumina întunericului viu, iar cu ochii rațiunii-întunericul viu al
luminii. Coborî pe platforma din fața ușii și ridică privirea spre cartea deschisă, pe paginile căreia
scria cu litere de aur: Cuvântul este Creatorul și totul a fost creat prin cuvânt. Respiră adânc și
deschise ușa. Pe scări cobora preotul suprem al templului înțelepciunii. Văzând-o, preotul grăbi
pasul. Ajuns în preajma ei, o apucă de mână și întrebă, privind-o cu un licăr straniu în ochii lui
adânci și înțelepți:
- Ai reușit să-l prinzi pe Chaos?
Regina zâmbi mulțumită și, scuturând ușor din cap, răspunse, bătând cu mâna peste
trăistuța pe care o purta la șold:
- Îl am aici. L-am capturat cu ajutorul pietrei sacre a Marelui Zeu din Universul paralel și a
focului divin, pe care mi l-a dat Creatorul din Universul nostru.
- Slavă Creatorului, zise preotul, ridicând brațele și ochii spre cerul înstelat. Credeam că nu
te voi mai revedea.

212
 Zicând acestea, preotul suprem o conduse spre scara transparentă, cu balustrade împletite
din cununi de frunze, printre care străluceau florile luminii și florile întunericului, și care se înălța
spre necuprins. În sunetele unei melodii divine, urcară în tăcere scara și se îndreptară spre sala
înțelepciunii. Cu una din cele cinci chei de aur, preotul deschise ușa. Intrând în sală, regina se
apropie de floarea din cristale transparente, din inima căreia se înălța spre infinit un cristal de o
frumusețe de nedescris. Ridică privirea spre ochiul din vârful cristalului, din care izvora
înțelepciunea Universului. Ochiul scânteia de o lumină tainică și minunată. Regina scoase din
trăistuță scrinul din lazurit cu cenușa lui Chaos și îl puse pe soclul din granit negru. Apoi, fără să-și
ia privirea de la ochiul sfânt al dreptății Creatorului, făcu câțiva pași îndărăt și rămase înțepenită
în fața florii. Preotul o privea în tăcere. Chipul lui părea îndurerat, iar în ochi i se citea un mare
zbucium. Trecură câteva lungi minute de așteptare. Deodată ochiul sfânt al dreptății Creatorului se
stinse. În sală se instală un întuneric beznă. Apoi, o explozie orbitoare strălumină încăperea și
ochiul se reprinse, împrăștiind în jur o lumină neobișnuit de aurie. Un fascicul de raze multicolore
formă în jurul cristalului un evantai scânteietor. Încet-încet scrinul din lazirit se înălță spre ochiul
sfânt și, dintro-dată dispăru enigmatic. În locul scrinului pe soclul din granit străluceau, scrise cu
litere de aur, cuvintele: ai reușit să salvezi Universul care te-a crescut de ura lui Chaos, regină
protectoare. Ți-ai îndeplinit în termen misiunea. Ești demnă de a fi apărătoarea vieții. Pleacă acum
spre planeta celor două tărâmuri. Să nu cazi pradă suferunței și durerii. Să dai dovadă de tărie și
înțelepciune.
- Creatorul a luat scrinul cu cenușa lui Chaos, sparse tăcerea preotul. Chaos va fi exilat
pentru eternitate dincolo de porțile spațiului nemărginit și nu va mai putea să amenințe viața.
Selia schiță un zâmbet trist, în timp ce chipul îi exprima îngrijorare.
- Spune-mi, zise, mare preot al templului înțelepciunii, de ce o presimțire grea-mi apasă
sufletul? Am încercat să citesc cu ochii sufletului în cartea prezentului și a viitorului, însă nu am
reușit să văd decât un întuneric beznă. Aș vrea să înțeleg ce vor să spună cuvintele apărute pe
soclul din granit: să nu cazi pradă suferinței și durerii?
Preotul oftă. O privi pătrunzător și-i spuse, clătinând ușor din cap:
- Nu-mi pune întrebări la care nu pot să-ți răspund. Pleacă spre casă, regină protectoare. Pe
toate le vei afla la timpul potrivit. Acum trebuie doar să te bucuri de marea victorie asupra celui
care punea în pericol existența vieții în cele două Universuri.
- Mi-ascunzi ceva, murmură, cu voce rece ca de gheață, regina. De ce nu-mi răspunzi la
întrebare? S-a întâmplat sau nu ceva în lipsa mea?
- Nu-mi cere să fac ceea ce nu pot să fac, îi răspunse preotul. Grăbește-te să pleci acasă.
Acolo vei afla răspunsul la întrebările tale.
- Imediat ce am intrat în Universul celor două tărâmuri, în fața ochilor mi-a apărut chipul
răvășit al regelui Ares. Pe fața lui era imprimată pecetea disperării, de parcă ar fi rătăcit în
întuneric, căutând fără să știe ce trebuie să caute, murmură regina, fixându-l pe preot cu o privire
iscoditoare.
Preotul oftă și, apucându-i mâna rece în ale sale, zise:
- Ești așteptată la palatul protectorilor celor două tărâmuri, regină protectoare. Ai lipsit
prea mult. Grăbește-te să pleci acasă.
Cu greutate în suflet și tristețe în cuget, regina Selia ieși din sala înțelepciunii. Bântuită de
gânduri și neliniște, coborî tăcută scările transparente, urmată de preotul suprem. Lângă ușă,
preotul o apucă din nou de mână. Selia se răsuci și privi spre el cu-n licăr de speranță în ochi.
- Îmi va spune, își zise în gând. Trebuie să-mi spună.
Preotul însă zâmbi vinovat și-i zise:

213
 - Să dai dovadă de tărie și înțelepciune, regină protectoare. Durerea nu trebuie să te
înfrângă. Să nu uiți nicicând că ai datoria sfântă să protejezi până la moarte cele două tărâmuri.
Selia oftă și clătină din cap.
- Durerea nu trebuie să mă înfrângă... murmură. Fără să vrei, mi-ai răspuns la întrebare.
Acum sunt sigură că acasă mă așteaptă o veste tristă.
Luându-și rămas bun de la preot, regina Selia părăsi templul înțelepciunii și se îndreptă
spre hotarul dintre cele două tărâmuri. Zbura printre stele mai repede ca norii mânați de vijelie,
murmurând abia șoptit:
- S-a întâmplat o nenorocire. Sunt sigură că s-a întâmplat o mare nenorocire.
Deși în toate cele 270 de zile pământene, cât s-a aflat departe de lumea celor două
tărâmuri, a dus dorul pădurilor cu iarbă, flori și copaci care iradiau lumină, a râurilor cu ape
limpezi și cristaline, în care mișunau peștișori cu solzi de aur, deși adesea vedea în vis munții cu
vârfuri de smarald, care revărsau peste pădure puhoaie de raze strălucitor de verzi, și lacurile cu
ape fosforescente, în care se zbenguiau ondine cu ochii de culoarea valurilor mării, zbura fără să
observe frumusețea acestor tărâmuri de poveste. În mintea-i chinuită de incertitudine și spaimă se
învălmășeau gânduri grele și o neliniște apăsătoare îi întuneca vederea.
- Ce s-o fi întâmplat oare? se întreba într-una în șoaptă. Să se fi îmbolnăvit regina elfilor?
Mama? Sau poate vreo grea năpastă s-a abătut asupra celor nouă regate? Sau poate... Ares?
Regina se cutremură.
- Ares? O, nu! Nu poate fi adevărat. Creatorul nu ar fi admis să i se întâmple în lipsa mea
vreo nenorocire, șopti disperată și ochii i se umplură de lacrimi. Nu pot să cred că destinul îmi
joacă o festă atât de crudă și mă lovește cu un pumnal în inimă.
Cu sufletul zbuciumat de gânduri, neliniște și spaimă, ajunse într-un târziu la palat. Coborî
în curte. Curtea era scufundată într-o tăcere plină de tristețe. Cerul era acoperit cu nori grei,
plumburii, iar cele câteva felinare aprinse cu greu spărgeau întunericul care se lăsa tot mai jos și
mai jos, de parcă ar fi încercat să înghită palatul și minunata grădină cu copaci luminescenți.
Țipenie de om nu se vedea în jur. Nu se auzea ciripitul somnoros al păsărilor și lebedele nu
dansau pe oglinda înțepenită a lacului cu ape fosforescente, iar căprioarele cu ochi violeți dormeau
printre copacii care licăreau din ce în ce mai slab. Deși mai multe geamuri erau luminate, o liniște
suspectă, o liniște ce prevestea nenorocire, se lăsase, ca un nor de furtună, peste palat. Cu inima
bătând să-i spargă coșul pieptului, regina urcă în fugă scările din marmură albă și se opri în fața
ușii. Înveșmântați în tunici negre, strânse la mijloc cu centuri argintii și purtând pe cap coifuri din
argint, împodobite cu pene luminescente, doi oșteni cu fețe severe stăteau încremeniți, ca niște
statui, de o parte și de cealaltă a ușii masive din lemn arămiu. Oștenii o fixară cu priviri mirate și
suspicioase, de parcă ar fi stat la îndoială că în fața lor stătea regina protectoare a celor două
tărâmuri. După câteva clipe de ezitare, unul din ei strigă, cu ochii radiind de fericire:
- Regina protectoare s-a întors! Maiestatea sa, regina Selia, protectoarea celor două
tărâmuri, s-a întors acasă!
Făcând o plecăciune adâncă în fața reginei, oștenii se grăbiră să deschidă ușa. Selia intră. Pe
scările din marmură aurie cobora în fugă regina Hestia. Selia alergă în întâmpinarea ei. Văzând-o,
regina Hestia izbucni în hohote de plâns și, întinzând brațele înainte, o cuprinse și o sărută pe
frunte.
- Te-ai întors, copila mea cea dragă, zise regina Hestia printre suspine, mângâindu-i
creștetul. Te-am așteptat atât de mult să te întoarci acasă.
Selia își sprijini capul de pieptul mamei sale și izbucni în plâns. Rămaseră îmbrățișate mai
multe minute în șir. Într-un târziu, regina Hestia o întrebă:

214
 - De ce ai plecat fără să-mi spui? De ce m-ai lăsat în neștire, să sufăr zi și noapte?
- Trebuie să stăm de vorbă, mamă, zise Selia. Am multe să-ți povestesc.
Ținându-se de mână, urcară scările până la etajul doi. Parcurseră un coridor lung, pe pereții
căruia erau atârnate portretele regilor și reginelor celor două tărâmuri și intrară într-o sală slab
luminată. În fundul încăperii se afla un șemineu din marmură albă, cu dantelării albastre, iar în
fața lui erau așezate în semicerc câteva jilțuri moi. Flăcările șemineului aruncau pe pereții tapițați
cu mătase aurie umbre mișcătoare, creând o atmosferă de poveste. Se așezară în jilțuri.
- Sunt numai ochi și urechi, zise regina Hestia și schiță un zâmbet cald, străduindu-se din
răsputeri să-și ascundă tristețea.
Reginei Selia însă nu-i scăpă tristețea și durerea din ochii mamei sale. Temerile ei se
adevereau din ce în ce mai mult. Acum era mai mult ca sigură că în lipsa ei se întâmplase o
nenorocire. Și Ares nu ieșise s-o întâmpine.
- Îți voi povesti tot ce mi s-a întâmplat în cele nouă luni, cât am lipsit din Universul nostru,
dar mai întâi aș vrea să-l văd pe Ares. Nu a ieșit să mă întâmpine. Știam că se culcă târziu. Doarme
sau încă nu știe că m-am întors acasă? întrebă Selia, sfredelind-o cu o privire iscoditoare pe regina
elfilor.
Regina Hestia scoase un suspin prelung. O lacrimă ca un mărgăritar i se prelinse pe obraz,
iar buza de jos începu să-i tremure. Lăsă capul în pământ, încercând să-și ascundă privirea
îndurerată.
- De ce nu-mi răspunzi, mamă? întrebă, cu voce tremurândă, Selia. De ce-ți ascunzi privirea?
I s-a întâmplat ceva lui Ares, nu-i așa? Spune-mi, de ce taci?
Regina Hestia ridică ochii înlăcrimați și o privi îndelung. În ochii ei puteai citi durere, teamă
și îngrijorare.
- În lipsa ta, vorbi regina Hestia, străduindu-se să-și domine suferința, timpul și-a urmat
fără probleme cursul. Popoarele celor două tărâmuri trăiesc în liniște și bună înțelegere, iar
belșugul și prosperitatea nu ne-au ocolit. Nici demonii din împărăția subterană nu au mai pătruns
în cele nouă regate.
- Mamă, o întrerupse, cu voce iritată, Selia, ridicându-se în picioare, vreau să-l văd pe Ares.
De ce eviți să-mi spui ce s-a întâmplat?
Regina o apucă de mână:
- Așază-te, copila mea, o îndemnă, cu voce sugrumată de durere. Așază-te și ascultă ceea ce-
ți voi povesti. Dar mai întâi, te rog să-mi promiți că mă vei asculta în tăcere.
Regina Selia simți cum picioarele i se înmoaie. Avea impresia că iată-iată se va prăbuși fără
simțire. Se lăsă moale, așezându-se în jilț.
- Ares, scumpul meu Ares. I s-a întâmplat o mare nenorocire, își zise în gând, uitându-se cu
ochi întrebători, jucând în lacrimi, spre regina Hestia. Sufletul îmi spune că l-am pierdut.
Regina Hestia îi apucă mâinile în ale sale și oftă adânc.
- Nu plânge, copila mea, zise cu voce plină de blândețe. Știi doar că destinul nostru este
hotărât de către Creator. Deși avem puteri miraculoase, nu stă în puterea noastră să ne opunem
voinței lui. Trebuie să acceptăm cu resemnare și smerenie destinul hotărât de către cel care din
neant a făurit o lume de poveste.
- Spune-mi, mamă, ce i s-a întâmplat lui Ares? întrebă, printre lacrimi, Selia. Vorbește-mi, de
ce încerci să ocolești răspunsul?
- Fetița mea cea dragă, zise regina elfilor, mângâindu-i creștetul cu mâna tremurândă, deși
îmi vine greu să-ți spun, va trebui s-o fac. Oricum, mai devreme sau mai târziu, vei afla ce s-a
întâmplat.

215
 - Te ascult, vorbește-mi, spuse nerăbdătoare Selia, pironind-o cu o privire insistentă.
Spune-mi odată ce s-a întâmplat.
Regina Hestia își șterse cu batista lacrimile, apoi oftă adânc și zise cu mâhnire în voce:
- După plecarea ta neașteptată, două luni în șir regele Ares a cutreierat fără odihnă regatele
în lung și în lat, veghind asupra respectării legii supreme a spațiului nemărginit. Se întorcea odată
cu amurgul și deseori mergea la culcare fără să stea la masă. Apoi, încetul cu încetul, s-a închis în
sine, abandonându-se durerii și lăsând baltă toate îndatoririle de protector al celor două tărâmuri.
Tot mai insistent tristețea i se cuibărea în suflet și o durere surdă i se întipărea pe chip. Rămânea
nopți și zile în șir întins pe pat, refuzând să mănânce și să comunice cu regii și reginele celor nouă
regate.
În cea de-a parta lună de la plecarea ta, într-o noapte când cele două luni își cerneau cu
dărnicie razele peste Tărâmul luminii, se ridică din pat și se apropie de geam. Stătea, pierdut în
gânduri, în fața ferestrei deschise, privind spre cerul presărat cu stele, de parcă ar fi așteptat, cu
mare nerăbdare, să se producă o minune. Stelele însă continuau să-și fredoneze în liniște eterna
simfonie, sclipind nepăsătoare pe cerul limpede ca de cleștar. Rămase nemișcat lângă geamul
deschis, până când cele două luni se rostogoliră după munți și palatul fu învăluit în întuneric.
A doua zi, cu noaptea în cap, părăsi palatul și se îndreptă spre pădurea cu arbori
luminescenți. Se întoarse, răvășit de durere și sleit de puteri, la miezul nopții. Vreo două luni a
petrecut zile întregi în singurătatea pădurilor și munților, apoi a renunțat să rătăcească prin
păduri și munți. În fiecare zi, odată cu primii zori ai dimineții, își îndrepta pașii spre mare. Până
când noaptea stingea culorile aprinse ale zilei, hoinărea tăcut și trist pe litoral.
Văzându-l deprimat și rupt de realitate, am trecut cu traiul în palatul vostru și mi-am
asumat responsabilitatea pentru buna funcționare a celor nouă regate. Am încercat să-l fac să
înțeleagă că disperarea nu este un motiv să-și neglijeze îndatoririle de protector al celor două
tărâmuri. I-am amintit de jurământul pe care l-a făcut în ziua când a fost declarat protectorul
regatelor. Au coborât și preotesele supreme din cele două temple ale Creatorului, încercând să-l
convingă să-și reia obligațiile. Și cei doi unicorni l-au însoțit un timp în lungile lui rătăciri prin
păduri și munți. Zadarnice însă au fost toate străduințele noastre. Pe măsură ce timpul se scurgea,
devenea tot mai tăcut și trist, tot mai rupt de viață, iar ochii lui se stingeau încet-încet, asemeni
stelelor plecate în nemurire. Într-o seară nu se mai întoarse la palat. Chinuiți de neliniște și
disperare, l-am căutat prin păduri și munți două zile și două nopți în șir. Apoi am mers în camera
secretă și am întrebat cartea-oracol. Cartea-oracol mi-a spus că regele Ares doarme somnul de veci
pe banca de pe malul lacului cu ape fosforescente, acolo unde vă duceați adesea să admirați
răsăritul și asfințitul soarelui.
Regina Selia se făcu albă la față.
- Vrei să spui, întrebă printre suspine, că protectorul Ares a murit? Că soțul meu m-a
părăsit pentru totdeauna. S-a dus în lumea spiritelor fără să mă aștepte? Că regele Ares și-a
încălcat jurământul?
Regina Hestia oftă adânc și-și șterse cu batista lacrimile care-i curgeau șiroaie pe obrajii
palizi.
- A murit? Când? întrebă Selia.
- O săptămână în urmă, răspunse regina Hestia.
- O săptămână în urmă? Vreau să merg la mormântul lui, murmură, cu voce înecată în
lacrimi, Selia. Vreau să plâng pe mormântul lui.
- E noapte târzie, copila mea, zise regina Hestia. Probabil ești obosită și flămândă. Așteaptă
până mâine dinimeață. Mâine vom merge împreună.

216
 - Nu, mamă, zise Selia cu o voce care nu îngăduia nici o tăgadă. Vreau să merg imediat la
mormântul lui Ares și să rămân acolo de una singură cu gândurile și durerea mea. Nu pot să aștept
până mâine dimineață. Te rog să mă înțelegi. Nu pot să aștept.
- Fie cum zici tu, copila mea cea dragă, în cele din urmă s-a dat bătută regina Hestia,
schițând un zâmbet trist.
Regina Selia se ridică din jilț și porni încet spre ieșire. Lângă ușă însă se opri brusc. Se
răsuci spre regina Hestia, care stătea înțepenită lângă șemineu, urmărind-o cu ochii împăienjeniți
de lacrimi.
- Am uitat să te întreb unde-și doarme somnul de veci soțul meu, mamă? întrebă, cu fața
împietrită, Selia.
Regina Hestia tresări, de parcă și-ar fi revenit dintr-un gând chinuitor. Apoi, fără să spună
un cuvânt, porni cu pași rapizi spre ușă. Ajunsă lângă fiica sa, vorbi:
- Te voi conduce eu spre locul unde este înmormântat regele Ares.
- Nu, mamă, spuse Selia. Trebuie să merg acolo singură. Spune-mi doar unde se află
mormântul soțului meu.
Regina Hestia vru să protesteze, însă privirea hotărâtă și rece ca de gheață a fiicei sale o
făcu să înghită în sec.
- Bine, zise într-un târziu. Pe malul lacului cu ape fosforescente, unde mergeați adesea să
întâmpinați zorii, se înalță un cavou din marmură albastră. În acel cavou își doarme somnul de
veci regele Ares, într-un sicriu din cristale străvezii.
Selia scoase un suspin prelung. Lăsând capul în pământ, porni spre ieșie.
- Așteaptă! strigă din urmă regina Hestia. Nu te grăbi să pleci, copila mea! E miezul nopții.
Trimit un slujitor să te însoțească.
Selia scutură din cap și fără să se oprească, zise:
- Nu trebuie să trimiți nici un slujitor, mamă. Vreau să rămân singură cu durerea mea. Te
rog să mă înțelegi. Vreau să-mi plâng de una singură durerea.
Absorbită de gânduri triste, regina Selia ieși din palat. Văzând-o ieșind singură și deprimată
în toiul nopții, oștenii se grăbiră s-o salute. Selia însă trecu pe lângă ei, de parcă nici nu i-ar fi
observat. Pe chipul ei se așezase vălul disperării. Avea obrajii palizi ca de mort și lacrimi grele îi
picurau din ochii care-și pierduse strălucirea.
Lunecând ca o umbră, coborî scările și porni spre grădina de pe Tărâmul luminii. Străbătu
grădina cu arbori în floare, care, în răcoarea proaspătă a nopții, răspândeau mirezme minunate și
ajunse pe malul lacului cu ape fosforescente.
Luna cea mare își oglindea fața rotundă și rece în argintul nemișcat al lacului, făcându-l să
licărească în aburi de scântei fosforescente. Iar luna cea mică se rostogolea încet spre munții care
își înălțau crestele ascuțite spre necuprinsul înstelat al cerului. O liniște durută, o liniște care
trezea la viață tristețe și mistere, plutea, ca un văl transparent de ceață, peste împrejurime. Selia
își șterse lacrimile și roti privirea în jur.
Pe malul lacului, lângă un copac cu ramuri mlădioase și doldora de flori liliachii, se înălța un
cavou din marmură azurie. În lumina melancolică a celor două luni, cavoul părea un miniatural
castel din poveste, cu turnuri și dantelării din marmură argintie, împodobite cu nestemate care
licăreau în noapte, de parcă ar fi fost un roi de licurici. Din înălțimea cerului cobora pe aripile
liniștii spre lac o muzică divină, o muzică care făcea să-i vibreze coardele sufletului împovărat de
suferință.
Cu inima bătând să-i spargă coșul pieptului și sufletul gemând a neputință, regina Selia se
apropie de ușa cavoului. În fața ușii ședea culcat, cu botul pe labele din față, câinele regelui Ares.

217
Văzând-o pe regina Selia, înălță încet privirea și i se uită cu o tristețe devastatoare în ochi. Apoi se
ridică încet în picioare. Clătinându-se, de parcă nu ar fi mâncat o săptămână, se îndepărtă de ușă și
se culcă lângă perete, lăsând liberă intrarea în cavou. Selia se apropie de câine. Cu mâna
tremurândă îl netezi pe cap. Câinele trase adânc aer în piept, de parcă ar fi oftat prelung și scheună
înfundat. Selia căzu în genunchi. Lăsând să-i cadă capul pe grumazul câinelui, îl îmbrățișă și
izbucni în hohote de plâns. Într-un târziu se ridică în picioare. Deschise încet ușa și intră în cavou.
În lumina palidă a celor două torțe care pâlpâiau anemic, trezind la viață umbre triste, regina Selia
văzu, lângă peretele din fața ușii, un postament din marmură albastră, pe care era așezat un sicriu
dăltuit de-o mână măiestrită din cristale transparente. Mișcându-se ușor ca o fantasmă, Selia se
apropie de sicriu. Se sprijini cu mâinile de postament și se înclină deasupra sicriului. Pe un lințoliu
mai alb decât zăpada, brodat cu fire din argint, zăcea regele Ares. Un tânăr de o frumusețe
răpitoare, care părea un zeu al nopții, coborât din adâncurile tainice ale necuprinsului. Pe chipul
lui se așezase umbra nefericirii și a morții. Ținea mâinile încrucișate pe piept și ochii îi erau
întredesciși, de parcă ar fi încercat să se trezească din somnul greu al veșniciei.
O durere ascuțită i se împlântă deodată, ca un pumnal, în inimă și Selia se prăbuși peste
sicriu, izbucnind în hohote de plâns.
- De ce, de ce m-ai părăsit? șoptea cu vocea înecată în lacrimi. De ce m-ai lăsat singură în
acestă lume de poveste? De ce-ai plecat, fără să mă aștepți? Un an de zile nu este o veșnicie. Ce te-a
făcut să cazi în disperare?
Îți amintești când noaptea ne juram credință veșnică și tu-mi spuneai că eternitatea fără
mine ar fi un chin îngrozitor? Cum ai putut să pleci în lumea spiritelor fericite, lăsându-mi mie
suferința și singurătatea? Cum ai putut să-mi lași toată durerea mie? Cum de nu ți-a fost milă de o
biată creatură rătăcită în lume? Răspunde-mi, de ce taci? Răspunde-mi!
Clepsidra neobosită a nopții își consuma încet nisipul șederii în lumea celor două tărâmuri
și stelele clipoceau din ce în ce mai somnoroase pe cerul limpede ca de cleștar. Cele două luni se
ascunseseră după piscurile stâncoase și pleșuve ale munților, iar oglinda argintie a lacului tremura
în bătaia lină a unui vântișor tăios. O lumină plăpândă se iți, pentru câteva clipe, de după orizont,
colorând cerul într-un galben-auriu și anunțând lumea celor două tărâmuri că o nouă zi stă să se
nască din întunericul misterios și dens al nopții. Din adâncul grădinii răzbătu deodată ciripit
somnoros de păsări.
Răpusă de durere, Selia plângea, cu fruntea sprijinită de capacul sicriului, șoptind fără
încetare:
- De ce m-ai părăsit? Cu ce-am greșit în fața ta, de m-ai lăsat cu sufletul înecat în lacrimi?
Cum ai putut să pleci în lumea veșniciei, fără să mă iei și pe mine? Cum de ai putut să fii atât de
crud?
Apoi, dădu la o parte capacul sicriului, își apropie buzele de buzele reci ale regelui Ares și
rămase nemișcată minute în șir. Într-un târziu, din gura reginei ieșiră câteva scântei aurii, care
pătrunseră în gura întredeschisă a regelui Ares. Selia se cutremură și se prăbuși lângă postament.
Încetul cu încetul cerul se lumina. Copacii și florile de pe Tărâmul întunericului fosforescent
începură a străluci din ce în ce mai tare, învăluind jumătatea albastră a palatul protectorilor celor
două tărâmuri într-o lumină azurie, cu licăriri argintii. Jumătatea albă a palatului însă, mângâiată
de primele raze ale soarelui, strălucea, de parcă ar fi fost presărată cu pulbere de diamante. Florile
își desfăceau încet petalele, răspândind în jur miresme minunate, iar lebedele își începură dansul
magic pe lacul cu ape fosforescente. Deși priveliștea era nespus de fermecătoare, iar liniștea și
pacea domneau nestingherite peste splendida grădină, ce îmbrățișa din două părți palatul, în aerul
înțepenit pluteau, pe aripile nemiloase ale morții, durerea, deznădejdea și neputința.

218
 ***

Zorii dimineții o găsiră pe regina Hestia așezată într-un jilț lângă fereastra care dădea spre
lacul cu ape fosforescente. Din când în când își ștergea cu batista lacrimile care-i brăzdau obrajii și
ofta cu tistețe. Toată noaptea nu-și luase ochii de la aleea care șerpuia spre lac. Spera s-o vadă,
ieșind din grădina cu arbori în floare, pe fiica sa, care-și plângea nefericirea și durerea în cavoul de
pe malul lacului.
Noaptea își consuma încet șederea în lumea celor două tărâmuri, iar Selia nu se mai arăta.
O presimțire rea îi apăsa de vreo două ore pieptul și regina Hestia se zbuciuma, fără să știe cum să
procedeze. Selia-i ceruse s-o lase singură, inima însă îi spunea să meargă cât mai repede la fiica ei
îndurerată, s-o îmbrățișeze și să-i aline suferința.
Când primele raze ale soarelui se arătară de după lanțul de munți, luminând crestele
stâncoase, regina Hestia se ridică din jilț și, cu pași grăbiți și inima zvâcnindu-i fără încetare, se
îndreptă spre ieșire. Coborî, aproape în fugă, scările și traversă holul luminat discret de zorii
dimineții, care pătrundeau prin ferestrele decorate cu vitralii. Împinse cu putere ușa de la intrare.
Luați prin surprindere, cei doi oșteni cu fețe severe se feriră rapid din calea ei. Regina Hestia trecu
ca o vijelie pe lângă dânșii și o luă pe aleea ce șerpuia printre copacii cu frunze care-și schimbau
culoarea și ciorchini de flori multicolore, îndreptându-se în fugă spre lac. O găsi pe Selia leșinată
lângă postamentul din marmură. Câinele regelui Ares îi lingea fața palidă ca ceara, încercând s-o
readucă în simțiri.
- Selia, Selia, copila mea cea dragă, ce ți se întâmplă? scoase un strgăt, înecat în disperare,
regina Hestia și se prăbuși în genunchi lângă fiica ei leșinată.
Îngrozită că unica ei fiică a murit, își apropie urechea de pieptul ei. Inima îi bătea firav și
regina Hestia se liniști puțin. O lovi ușor cu palma peste obrajii reci, încercând s-o readucă în
simțiri.
- Selia, Selia, o chema cu voce blăndă, revino-ți, copila mea.
Selia însă continua să rătăcească în lumea întunericului. Cu mâni tremurânde de spaimă,
regina Hestia înșfăcă glastra de lângă sicriu și scoase florile, aruncându-le pe postament. Apoi se
lăsă din nou în genunchi și, umezindu-și mâna în apă, îi stropi fața. Selia tresări, însă continuă să
rămână înțepenită, cu ochii închiși. Speriată, regina Hestia luă din glastră în căușul palmei apă și o
aruncă peste ochii închiși ai reginei Selia. De data aceasta, Selia întredeschise obosită ochii. Avea
privirea stinsă, rătăcită, de parcă ar fi fost plecată în altă lume. Regina Hestia o îmbrățișă și,
sărutându-i fruntea rece ca de gheață, șopti, mângâindu-i creștetul:
- Selia, micuța mea, revino-ți. Știu că te doare nespus de mult, că sufletu-ți se scaldă în
lacrimi și disperare. Te rog, revino-ți. Cu timpul durerea trece, se spulberă în uitare, lăsând doar
amintirea luminoasă a celui care te-a iubit.
Spusele reginei Hestia îi readuseră deodată în memorie chipul răvășit de tristețe a lui
Nefertum, care-i șoptea, privind-o cu ochi arzători:
- Îmi ceri să te uit? Cum aș putea s-o fac? Te voi iubi o veșnicie. O veșnicie îmi voi plânge
nefericirea.
Selia oftă adânc și murmură printre lacrimi, și suspine:
- Durerea nu se spulberă în uitare, mamă. Durerea sufletului te însoțește și în mormânt.
Apoi se surprinse repetând în șoaptă cuvintele lui Nefertum:
- Îl voi iubi o veșnicie. Și după moarte îmi voi plânge nefericirea.
Regina Hestia o îmbrățișă și, sărutându-i ochii umeziți de lacrimi, îi spuse pe un ton
încurajator:

219
 - Te rog nu plănge, copila mea. Cu scurgerea timpului durerea își leapădă amarul, lăsând
memoriei doar amintirea tristă. Și tatăl tău m-a părăsit, plecând în lumea spiritelor virtuoase. Și tu
ai crescut departe de mine. Eu am rămas să-mi plâng în suflet disperarea și să visez la ziua când te
voi avea acasă. Deși eram sfârșită de durere, nu mi-am uitat nici pentru o clipă îndatoririle de
protectoare a Tărâmului luminii. Și nu mi-a fost ușor. Să mergem, draga mea. Acasă vei găsi
confortul spiritual și liniștea de care ai nevoie. Și eu voi fi mereu alături de tine, să-ți alin suferința.
Regina elfilor o ajută pe Selia să se ridice în picioare. Ținând-o strâns de braț, o conduse
spre ieșirea din cavou. În fața ușii stătea câinele cu blană argintie și ochi fosforescenți. Selia se
aplecă și-l mângâie pe cap.
- Să mergem, Iticus, zise cu voce stinsă. Stăpânul nostru ne-a părăsit și nu se va mai
întoarce. Am rămas noi doi să-l plângem.
Regina Hestia și Selia o luară agale pe aleea care ducea spre palat. Cu capul înclinat în jos și
împleticindu-se sub povara durerii, câinele mergea din urma lor. Aerul răcoros și proaspăt de
dimineață le alina tristețea, iar vântișorul le zvânta lacrimile. Grădina din jurul palatului se scălda
în miresme încântătoare de copaci înfloriți și un cor de triluri minunate străpungea liniștea
domoală a dimineții. Strecurându-se printre frunzele care-și schimbau culoarea, razele soarelui
făceau copacii să licărească în aburi de scântei multicolore și florile din minunata grădină își
desfăceau încet petalele, îmbiind insectele să se înfrupte din nectarul aromat și dulce. Dezmierdată
de lumina soarelui, ziua-și intra din ce în ce mai mult în drepturi, iar natura se scălda în rouă
cristalină.
Ținându-se strâns de mâini, cele două regine trecură pe lângă străjeri, fără să le răspundă la
salut și intrară în palat. Urcară scara cu balustrade împodobite cu ghirlande din flori de orhidee, și
se îndreptară spre dormitorul protectorilor. Intrate în dormitor, regina Hestia zise:
- Știu că ești flămândă. Voi cere slujitorilor să-și aducă în dormitor cozonac și o cană cu
lapte cald.
Selia întoarse privirea tristă spre regina Hestia și o fixă îndelung. Ochii ei profunzi și
minunați, ce licăreau mereu asemeni stelelor, erau stinși și suferința, ca un văl țesut din vise
risipite și durere, i se așezase pe chip. Văzând-o atât de deprimată, atât de îndurerată, regina
Hestia muți. Selia murmură abia șoptit:
- Nu mi-e foame, mamă, vreau doar să rămân singură cu durerea mea.
- Selia, copila mea dragă, trebuie să bei măcar o cană cu lapte și să încerci să dormi. Eu voi
veghea la căpătâiul tău, încercă să protesteze regina Hestia.
Selia oftă adânc și, apropiindu-se de pat, se prăbuși cu fața în perna de mătase. Plânse în
sughițuri mai multe minute în șir, apoi tăcu. Pierdută, regina Hestia se așeză pe marginea patului,
uitându-se neputincioasă la fiica ei, care-și jelea amarul.
- O, Creatorule, șoptea în minte, tu care ești bunătatea și înțelepciunea, de ce mi-ai dat o
viață plină de nefericire? Cu mulți ani în urmă, l-ai chemat pe soțul meu la tine, lăsându-mă
îndurerată să duc povara singurătății și a datoriei. Te rog, nu-mi lua și fiica. Fie-ți milă, dă-i tărie să
reziste durerii care-i sfâșie inima și fă-o să înțeleagă că suferința este trecătoare. Prin muncă vine
liniștea și resemnarea. Deși mi-ai dat puteri miraculoase, mă simt neputincioasă în fața suferinței
fiicei mele. Nu știu ce trebuie să fac ca să-i alin durerea? Nu știu cum aș putea s-o ajut să
depășească nefericirea. Te rog, ajută-mă!
Creatorul însă era plecat departe în altă lume și nu auzi rugămintea fierbinte a reginei
elfilor.
După câteva ore de zbucium, regina Selia se scufundă într-un somn adânc și agitat. I se
arătă în vis o beznă înspăimântătoare, o beznă densă, lipicioasă, care se lățea peste o lume de

220
poveste, întunecând lumina soarelui. Sute de umbre, cu ochii larg deschiși de spaimă, rătăceau în
întuneric, gemând sfâșietor. Dintr-odată, din beznă se desprinse regele Ares. Avea chipul răvășit
de durere și ochii stinși îi rătăceau în gol. Hoinărea în întuneric ca o fantasmă, cu brațele înălțate în
sus a rugăciune.
- Ajută-mă, șoptea cu voce rugătoare. Luminează-mi mintea să pot ieși din bezna care mă
înconjoară. Aici e întuneric și pustietate. Și moartea stăpânește Tărâmul umbrelor. Te-am căutat
atât de mult în beznă. Nu pot să te găsesc. Te caut în zadar. Deși nu știu pe cine trebuie să caut, dar
știu că trebuie să te găsesc.
- Aici sunt. M-am întors acasă și am atâtea să-ți povestesc. Vin să te ajut, iubirea mea, șoptea
regina Selia, întinzând cu disperare brațele înainte. Spune-mi doar unde să te caut?
- Aici e întuneric și pustietate, nu știu cum aș putea să ies din bezna care mă înconjoară,
continua să șoptească regele Ares. Dar știu că trebuie să te găsesc.
- Unde, unde se găsește această beznă? întreba, suspinând în somn, regina Selia. Ajută-mă
să te găsesc. Sunt gata să mă înalț spre ceruri și să cobor în lumea subterană, dacă acolo rătăcești
în întuneric. Spune-mi doar unde să te caut? Te rog, ajută-mă să te găsesc.
Regele Ares însă se îndepărta din ce în ce mai mult, mistuindu-se într-un final în beznă.
Doar șopta lui continua să spargă tăcerea de mormânt a întunericului:
- Nu știu pe cine trebuie să caut, dar știu că trebuie să te găsesc.
Când Selia se trezi din somnul zbuciumat, amurgul se lăsase, ca o perdea de ceață fumurie,
peste lumea celor două tărâmuri, stingând încet culorile strălucitoare ale zilei și aducând cu el
răcoarea înserării. Luna cea mare se înălțase sus pe cerul de un albastru întunecat, luminând
discret grădina și palatul. Raze palide se strecurau prin sticla străvezie a ferestrelor, dezmierdând
chipul palid ca de ceară al reginei Selia. Oftând adânc, regina își duse mâinile la frunte, de parcă ar
fi încercat să-și amintească ceva, apoi roti privirea rătăcită în jur. În semiîntunericul catifelat al
dormitorului o zări pe regina Hestia, care ședea tăcută pe marginea patului, fără să-și ia privirea
îngrijorată de la ea.
- Mamă, șopti regina Selia.
- Sunt aici, scumpa mea, aici, lângă tine, se grăbi să răspundă chemării regina Hestia,
ștergându-i cu batista broboanele de sudoare de pe frunte.
- Am avut un vis ciudat, murmură Selia cu voce stinsă. L-am vistat pe Ares. Rătăcea într-o
beznă de nepătruns și-mi cerea ajutorul.
- Știu, șopti regina Hestia. Te-am auzit vorbind în somn.
- Vorbeam în somn cu Ares? întrebă uimită Selia.
Regina elfilor zâmbi cu blândețe și clătină afirmativ din cap.
- Cât timp am dormit? întrebă Selia.
- De dimineață până în amurg, răspunse regina Hestia, luând de pe noptieră cănița cu lapte
și apropiind-o de buzele uscate ale fiicei sale. Ai buzele uscate. Bea puțin lapte, scumpa mea. Îți va
face bine.
Selia-i împinse mâna, zicându-i:
- Nu mi-e sete, mamă. Mă doare sufletul. Mă doare atât de tare. Vreau să adorm și să nu mă
mai trezesc. Viața pentru mine nu mai are nici un sens.
- Mă doare să te aud vorbind așa, copila mea. Nu pot să te pierd și pe tine. Fără tine
existența mea nu are nici un sens. Și cele două tărâmuri au nevoie de tine. Din vrerea Creatorului
care ți-a dat puteri miraculoase, tu ești regina protectoare a celor două tărâmuri. Ai datoria sfântă
să le protejezi.
- Aș vrea să dorm, șopti Selia, lăsând încet pleoapele în jos. Te rog, lasă-mă să dorm, mamă.

221
 Regina Hestia oftă adânc.
- Bine, zise, dormi liniștită, copila mea scumpă. Eu voi ședea pe marginea patului tăcută, să-
ți veghez somnul.
La auzul acestor spuse, Selia deschise ochii. Întoarse încet privirea spre regina elfilor și,
apucând-o de mână, zise, clătinând ușor din cap:
- Nu-ți face griji, mamă. Nu mi se va întâmpla nimic rău. Du-te și te odihnește. Vom vorbi
mâine dimineață.
Regina Hestia îi sărută mâna.
- Lasă-mă să stau lângă tine până vei adormi, zise, pe un ton rugător, mângâind-i cu
blândețe creștetul.
Apoi adăugă:
- Ai crescut departe de mine și nu am avut fericirea să-și veghez somnul și să-și alung
neliniștile. Lasă-mă măcar acum să mă bucur, privindu-te cum dormi.
- Ești obosită, mamă. Sunt sigură că nici tu n-ai dormit astă-noapte. Te rog, du-te să te
odihnești.
Fără tragere de inimă, regina Hestia se ridică de pe marginea patului și porni cu pași
mărunți spre ușă. Împinse ușa și, brusc, se răsuci spre Selia. O fixă îndelung cu o privire plină de
îngrijorare.
- Noapte bună, mamă, zise Selia, schițând un zâmbet dureros de trist.
În ochii de un albastru strălucitor ai reginei Hestia se aprinse, pentru o clipă, un licăr firav
de speranță. Apoi licărul se stinse și regina elfilor zâmbi mâhnită. Clătinând ușor din cap, ieși din
dormitor, închizând după sine ușa.
După ce regina elfilor părăsi dormitorul, Selia se ridică din pat și se apropie de geam. Privi
spre bolta celestă. Din adâncurile fără de margini ale Universului coborau lin spre lumea celor
două tărâmuri niște sunete divine, care umpleau împrejurimile de armonie și mister. Deodată, i se
păru că liniștea fu săgetată de o șoaptă:
- Te voi iubi o veșnicie. O veșnicie îmi voi plânge nefericirea.
Auzind în minte șoapta, Selia tresări.
- Nefertum? murmură uimită. Nu, nu poate fi Nefertum. El a rămas în Universul paralel să-și
plângă durerea. Vai mie, nefericirea-mi provoacă halucinații.
Apoi o altă voce sparse tăcerea amorțită, venind parcă din neființă:
- Nu știu pe cine trebuie să caut, dar știu că trebuie să te găsesc.
Regina-și acoperi cu palmele urechile și, suspinând adânc, murmură:
- O, Creatorule, de ce mi-ai hărăzit o soartă atât de crudă? De ce ai pus pe umerii mei firavi
povara pe care eu nu pot s-o duc.
Deodată, prin fața ochilor i se perindară, ca o peliculă de film, clipele de fericire, când ea și
Ares, ținându-se de mâini, alergau desculți, ca doi copii zburdalnici, în zorii dimineții prin iarba
înrourată, care respira în aburi de lumină albastră, cu sclipiri sidefate. Alergau spre lacul cu ape
fosforescente să vadă cum din întunericul misterios al nopții se naște o nouă zi. Apoi, radiind de
fericire, se așezau pe banca de pe malul lacului și rămâneau îmbrățișați până când soarele-și arăta
discul strălucitor de după orizont și o explozie de lumină aurie învăluia grădina, făcând frunzele
înrourate ale copacilor de pe tărâmul luminii să licărească în culori minunate. Ascultau în tăcere
ore în șir graiul fermecător al florilor care se deșteptau din somnul liniștit al nopții, șoaptele
tainice ale vântului ce depăna legende din lumi îndepărtate, susurul monoton al apelor care își
cântau eterna simfonie și trilurile somnoroase ale păsărilor, iar sufletul li se umplea de fericire și
armonie. Priveau cum razele soarelui se strecurau printre crengile împletite ale copacilor din

222
grădină și dezmierdau florile care-și deschideau încet-încet petalele, răspândind în jur miresme
minunate, cum ziua își așternea cu grijă vălul multicolor peste natura deșteptată și visau zile pline
de împliniri și fericire.
Absorbită de amintirea clipelor de fericire, regina Selia uită de durerea care-i sfâșia inima
și schiță un zâmbet visător. Pentru câteva clipe tristețea se spulberă de pe chipul ei răvășit de
suferință și un licăr de bucurie îi sclipi în ochi.
Brusc însă imaginile încântătoare se prăbușiră într-o beznă mai rece decât neființa.
Trilurile păsărilor se transformară în gemete sfâșietoare și un strigăt, parcă ieșit din adâncurile
neantului fără de viață, se contopi cu șoaptele tainice ale vântului.
- M-am răzzzbunat, păpușșșă nesssuferită! Ți l-am răpit pe Aresss! Ai rămasss sssingură în
aceassstă lume de povessste, sssingură și nefericită. Cu ochii plini de sssuferință nu vei mai reușșși
sssă admiri frumusssețea deșșșartă și searbădă a operei divine. Nimeni, nicând nu va reușșși sssă-
ți șșșteargă din inimă durerea. Vei pleca în lumea ssspiritelor rătăcite, cu sssufletul împovărat de
ură pentru cel care a îndrăznit din împărăția mea sssă-șșși facă o lume plină de păpușșși
însssuflețite.
Auzind în spirit strigătul, regina se cutremură. Își astupă cu palmele urechile și, închizând
strâns ochii, își încovoie spinarea, scuturând nervos din cap, de parcă ar fi încercat s-alunge urletul
care-i vuia în minte. Simțea că se sufocă. Inima începu să-i bată frenetic și lacrimile îi brăzdau
nestăpânit obrajii palizi ca de fildeș, iar în minte-i răsuna fără încetare întrebarea:
- Voi pleca în lumea spiritelor rătăcite cu sufletul împovărat de ură pentru Creator? Voi
pleca cu sufletul împovărat de ură?
Rămase încremenită, cu ochii închiși și dinții încleștați, minute în șir. Într-un târziu își
șterse lacrimile și, dezdoindu-și lin spinarea, ridică privirea încrâncenată spre cer.
Cerul, de un albastru întunecat, era mai limpede decât cleștarul, iar stelele licăreau reci și
nepăsătoare, continuând să-și țese vălul nemuririi, pe care-l așterneau peste întreg Universul. O
muzică divină izvora din adâncurile fără de margini ale cosmosului. Plutind pe aripile viselor,
muzica se lăsa lin peste lumea celor două tărâmuri, aducând cu ea misterul liniștii profunde.
Tăcerea nopții făcea să izvorască din adâncuri șoaptele tainice ale întunericului, iar cele două luni
își cerneau razele lor reci peste grădina adormită.
Regina suspină adânc și, ridicându-și brațele spre bolta înstelată, șopti cu voce sugrumată
de durere și mânie:
- O, Creatorule, scurtă a fost fericirea pe care mi-ai îngăduit-o și grea este durerea pe care ai
prăbușit-o peste umila mea ființă. Sufletul meu plânge și se zbate în agonie, iar deznădejdea,
neputința și revolta îmi epuizează cugetul. Am fost atât de sigură că în lipsa mea îl vei ocroti pe
protectorul celor două tărâmuri, care din vrerea ta a rămas fără puteri miraculoase. Cum am putut
să fiu atât de naivă? Cum am putut să sper că pentru toate sacrificiile și străduințele mele îmi vei
dărui puțină liniște și fericire? Cum de mi-am imaginat că ești iubirea, bunătatea și blândețea,
când, de fapt, pedeapsa este virtutea ta.
Apoi făcu o lungă pauză, lăsând privirea în jos.
- Pedeapsa? murmură într-un târziu, ridicând privirea încrâncenată spre cerul mut și rece.
Cu ce am greșit în fața ta, Creatorule, de mă pedepsești atât de aspru? Ce păcate grele am săvârșit
de-mi pui la încercare suferința? Răspunde-mi, Creatorule! De ce taci? De ce mă lași să sufăr, fără
să-mi spui de ce mă pedepsești? Au, nu auzi cum sufletul îmi lăcrimează și inima-mi se sfarmă în
bucăți?
Deodată stelele pe cer începură a se roti într-un iureș amețitor. Lunile se prăbușiră în
neființă și un întuneric beznă învălui palatul și grădina. Muzica celestă se stinse încet în depărtare

223
și o liniște apăsătoare se lăsă, ca un nor greu de furtună, peste lumea celor două tărâmuri. Apele
încetară să mai susure, vântul se risipi și frunzele încremeniră pe crengile nemișcate ale copacilor.
Părea că vidul pusese stăpânire pe spațiul nemărginit.
Încetul cu încetul însă stelele se domoliră, reluându-și în surdină simfonia. Cele două luni
se înălțară sus pe bolta celestă, luminând cu raze argintii jumătatea albă a palatului protectorilor,
și frunzele copacilor, răvășite de o adiere răcoroasă de vânt, șușoteau tainic în ritmul susurului
apelor.
- Din depărtare am auzit plânsul sufletului tău împovărat de durere, regină protectoare, se
auzi, apropiindu-se din profunzimea spațiului fără margini, o voce caldă, blândă, și chipul unui
bătrân cu plete argintii și ochii plini de înțelepciune apăru pe bolta celestă.
Învăluit într-o aură nespus de strălucitoare, care iradia în jur o lumină relaxantă, blândă,
aurie, bătrânul cu plete lungi și barbă argintie o privi îndelung, cu mâhnire în ochi și tristețe pe
chip.
- Mi-ai cerut să-și spun de ce te pedepsesc atât de aspru? întrebă bătrânul Creator. Te înșeli
de crezi că eu ți-am provocat această suferință.
- Mă înșel?! făcu regina, cu voce indignată. Cum aș putea să mă înșel, Creatorule? Oare nu tu
ești stăpânul vieții și al morții? Nu tu dăruiești fericire și durere? Noi, muritorii, nu suntem decât
niște ființe slabe, care-și trăiesc în zbucium veacul, visând la fericire. Au, nu veghezi tu oare din
înaltul nesfârșit al cerului asupra celor cărora le-ai dat o picătură din spiritul divin? Nu dai tu oare
fericire, durere și pedeapsă?
- Suferința încătușează rațiunea, regină protectoare. Un suflet chinuit de o mare nefericire
încearcă întotdeauna să găsească vinovatul. E o rătăcire grea.
- Rătăcire, zici? murmură regina cu voce tremurătoare și în ochi i se aprinse un licăr
nefiresc de intens. Să fie oare ceea ce ți-am spus o grea rătăcire? Nu ești tu oare cel care dă viață și
moarte în Univers? Nu tu decizi când omul trebuie să părăsească această lume?
Creatorul oftă cu tristețe.
- Este adevărat ceea ce spui, însă cred că ai uitat de liberul arbitru, regină protectoare, zise
Creatorul, fixând-o cu o privire dojenitoare. V-am dat libertatea nu doar să decideți cum să vă
trăiți viața pământeană. Aveți puterea să vă grăbiți și moartea.
- Vrei să spui că regele Ares și-a grăbit singur plecarea pe tărâmul spiritelor? întrebă uimită
regina.
- Durerea despărțirii s-a dovedit a fi mai puternică decât credința. Răpus de dor, regele Ares
s-a prăbușit în suferință, chinuindu-și sufletul până la istovire. Refuzând să lupte, s-a lăsat purtat
de valurile care duc spre tărâmurile spiritelor rătăcite. Încet-încet viața i s-a stins și sufletul lui,
împovărat de suferință și nefericire, a părăsit acestă lume și s-a retras în spațiul intermediar, acolo
unde rătăcesc sufletele celor care-și grăbesc singuri moartea.
- În spațiul intermediar? strigă îngrozită regina Selia. Sufletul lui Ares va rătăci o veșnicie în
spațiul intermediar, căutând cu disperare, fără să știe ce trebuie să caute?
Apoi suspină adânc și spuse cu voce stinsă:
- Acum am înțeles că ceea ce credeam a fi un vis, a fost de fapt chemarea disperată a soțului
meu Ares, care mă caută în lumea spiritelor rătăcite, fără să știe pe cine trebuie să caute.
- O regină protectoare cu puteri miraculoase gândește în spirit. În spirit ai auzit chemarea
regelui Ares, sufletul căruia o veșnicie nu-și va găsi odihna, zise cu voce tristă Creatorul, oftând
îndurerat.
Selia își șterse lacrimile și, ridicând privirea încrâncenată spre cerul licărind de stele, zise
cu voce glacială:

224
 - Cum ai putut să-l lași că cadă pradă disperării?
- Tristețea lui urma să nască bucurie, dacă ar fi avut curajul și tăria să te aștepte, răspunse,
cu voce liniștită, Creatorul.
- De l-ai văzut alunecând în hăul disperării, de ce nu i-ai turnat în suflet o picătură de
speranță?
- Mai bine de două luni preotesele supreme ale celor două temple și cei doi unicorni s-au
străduit să-l facă să înțeleagă că doar cel ce înfruntă suferința și nefericirea prin prisma nemuririi
ajunge să cunoască ce este adevărata fericire și speranță.
- Cum ar putea să îndure sufletul meu nemurirea fără să aibă în preajmă sufletul-pereche?
întrebă, printre lacrimi, regina Selia. Lăsându-l pe Ares să cadă în capcana disperării, m-ai
nenorocit și pe mine, Creatorule. Din vrerea ta, o veșnicie sufletul meu va rătăci nefericit pe
tărâmul binecuvântat al fericirii. O veșnicie îl va căuta pe cel care mă caută cu disperare. Să știi
însă că nu-mi voi găsi liniștea sufletească, până când nu-l voi smulge din bezna disperării pe
regele Ares.
Creatorul o privi cu milă și spuse cu voce îndurerată:
- Îți înțeleg suferința, regină protectoare. Deși mă doare să ți-o spun, dar trebuie să știi:
spiritele care rătăcesc în spațiul intermediar își pierd memoria pentru eternitate. Chiar dacă vei
reuși să ajungi ăe Tărâmul spiritelor rătăcite, chiar dacă vei reuși să găsești în bezna de acolo
spiritul nefericit al regelui Ares, el nu-și va amniti de tine.
Apoi oftă adânc și zise, îndepărtându-se în infinitul nemărginit al Universului:
- Să nu uiți că ești predestinată să ocrotești lumea celor două tărâmuri. Ai datoria sfântă să
te îngrijești de această lume de poveste.
Încet-încet chipul luminos al Creatorului se destrămă în depărtare, iar Selia rămase să-și
plângă suferința pe terasa de la etajul doi al palatului protectorilor celor două tărâmuri. Privea cu
ochii împăienjeniți de lacrimi spre lumina care se îndepărta, iar buzele-i șopteau fără încetare:
- Îl voi găsi, m-auzi, Creatorule? Îl voi găsi. Să știu că-mi pierd și sufletul pentru vecie, dar îl
voi smulge din bezna disperării și îl voi face să-și amintească că sunt iubirea vieții lui.

Sfârșit

225