CURS 2

METODE MODERNE DE REALIZARE A EDUCAȚIEI

MUZICALE
În secolul al XX-lea s-au constituit câteva sisteme recunoscute ca repere pentru de
educație muzicală modernă.

În Japonia1, Shinichi Suzuki a inițiat și promovat un sistem ce se adresează micilor

violoniști (deci muzicii instrumentale) dar care se poate adapta și sistemului românesc.
Metoda pornește de la ideea că „toți copiii sunt talentați” și de la similitudinea cu limbajul
vorbit – propunând prioritatea formelor orale urmate de cea scrisă. De aceea propune
realizarea educației muzicale în mod asemănător cu învățarea limbii, rolul deosebit avându-l
părinții care îi pot învăța pe copii nu numai să vorbească ci și să cânte. Părinții asistă la
lecțiile copilului, beneficiază de înregistrarea melodiilor propuse de profesor și i le cântă
copilului acasă. Aceste exerciții au rolul de a forma auzul muzical al copilului. Apoi se trece
la învățarea notelor și la solfegiere. Pe măsura progresului înregistrat în urma imitării
părinților, copiii ajung să înțeleagă și să se exprime prin muzică la același nivel cu limbajul
vorbit. Se realizează astfel o legătură trainică între copil, părinți pe de o parte și profesori pe
de altă parte, creându-se un climat de încredere ce permite respectarea ritmului propriu al
dezvoltării individuale și se ajunge la performanța de a cânta la vârste preșcolare pe mai multe
voci. Nu trebuie neglija faptul că principala sursă a melodiilor propuse spre învățare o
constituie creația populară. Adaptarea acestei metode are ca beneficii dezvoltarea memoriei
auditive pe baza audițiilor zilnice, formarea abilităților intelectuale pentru activități ce
necesită concentrarea, minuțiozitate și o educare exemplară a voinței.

Compozitorul elvețian Emile Jaques-Dalcroze (1865 – 1950) a rămas în istoria de

specialitate în special prin sistemul său de educație muzicală bazat în primul rând pe
gimnastică ritmică – bazându-se pe ideea lui Platon, a interacțiunii dintre ritmurile psihice
și cele fizice declanșate de muzică. Drumul spre acest concept i-a fost deschis de ritmurile
inedite și pregnante ale muzicii din Algeria, unde al a fost dirijor al unei orchestre de teatru. În
studiul său – O încercare a reformă a învățământului muzical în școli – publicat în 1905
pleda pentru o educație muzicală care să vină în întâmpinarea necesităților artistice ale
vieții dar și a dezvoltării facultăților naturale ale elevilor. Ca profesor la Conservatorul din
Geneva și apoi fondator al institutului ce-i poartă numele, el și-a experimentat noua metodă pe
copiii de care se ocupa direct, încurajându-i să improvizeze și să trăiască cu intensitate
muzica. El a sesizat că elevii învață și memorează mult mai ușor un cântec dacă este însoțit de
mișcări – astfel a descoperit marile avantaje ale gimnasticii ritmice în educație în general și în
muzică în mod special. Prin gimnastica ritmică elevii săi au reușit să se apropie și să trăiască
arta muzicală gimnastica muzicală fiind considerată expresia plastică a muzicii. Metoda

1
Pentru factorii decizionali din România ar putea fi luat în calcul modelul japonez în care educația muzicală este
prezentă în toate ciclurile școlare – toți copiii cuprinși între 6 și 18 ani beneficiază de activități muzical-educative
instituționalizate – de apropiere de muzică prin activități interpretative vocale și instrumentale. Corul este un
adevărat laborator artistic și o mândrie a unității școlare.
este cunoscută și aplicată în multe țări ale lumii, mai ales după ce s-a generalizat prin
Institutul de muzică și ritm (care ulterior s-a numit „Emile Jaques-Dalcroze”) în care
experiențele s-au extins cu succes și asupra adulților. În lucrările lui fundamentale – Ritmul,
muzica și educația și Muzica și noi - Emile Jaques-Dalcroze detailează metodele specifice:
asocierea ritmului muzicii cu mușcările corespunzătoare caracterului ei (mers obișnuit,
fugă sărituri), cu dansul și gimnastica artistică dat și cu solfegierea și improvizația
instrumentală.
Pe linia deschisă de E. J.-Dalcroze – de trăire cu intensitate a muzicii – se va dezvolta
euritmia educațională susținută în primul rând de Rudolf Steiner și școlile Waldorf. În
școlile Waldorf, euritmia este considerată obligatorie, practicându-se în fiecare după-amiază
în aceea parte a programului considerată fantezistă. Finalitatea muzicală a acestor cursuri o
constituie funcționarea unei formații corale și a unei orchestre performante în care-și
desfășoară activitatea elevii. Experiența acestor școli furnizează elemente prețioase care pot fi
convertite în activitățile de educație umanistă, estetică, artistică și muzicală.

Muzician complex, compozitor, dramaturg și pedagog german, Carl Orff2 (1895 –

1982) pornește în recomandările pentru demersul educativ muzical de la crearea unei „muzici
elementare” – cum însuși o denumește – care, prin marea ei accesibilitate s-a demonstrat că
este un important mijloc de trezire și dezvoltare a marelui potențial creativ de care dispun
copiii. Prioritară în noua metodă a devenit activitatea interpretativ instrumentală,
combinată cu cea de dezvoltare a creativității muzicale, legată de mișcări coregrafice. În
concepția sa de educație importante sunt activitățile practice și legătura muzicii cu
mișcarea și cu cuvântul. Pedagogul sintetizează concepțiile sale în lucrarea intitulată
Schulweerk ( trad. aprox. Lucrare pentru școală) – un manual ce cuprinde peste 200 de
exerciții ordonate progresiv, de la cele ritmice (bătăi din palme, lovituri cu piciorul, recitări
măsurate etc) la exerciții melodice încheiate cu exerciții corale pe două și trei voci.
C. Orff. are și meritul de a fi compus cinci volume de Muzică pentru copii – ce cuprind
exerciții ritmice și de declamație, scene de teatru și piese simple pentru cor și o culegere
pentru învățarea stilului elementar al muzicii. Parcurgerea celor cinci volume oferă copiilor
abilitatea de a face muzică în mod spontan, de a improviza. C. Orff este primul compozitor
care oferă astfel de modele de cultivare a creativității și imaginației muzicale ale elevilor.
Piesele muzicale sunt construite după tiparul cântecelor populare și de muzică veche, fiind
foarte simple, ușor de învățat și de interpretat creator. Trebuie remarcat faptul că modelul
oferit de C. Orff se bazează pe sincronizarea a trei aspecte fundamentale ale muzicii
legate organic între ele: ascultare, reproducere și creare – toate ținând cont de
dezvoltarea sensibilității și creativității.

Ungurul Kodály Zoltán (1882 – 1967), muzician, folclorist, compozitor și muzicolog

este recunoscut și ca inițiatorul unui sistem de educație aplicat în școlile de pe teritoriul
Ungariei și folosit și în alte școli din lume. Metoda ce îi poartă numele preia elemente de la
unii predecesori europeni și a fost definitivată de discipolii săi. Punctul de plecare este
copilăria – vârstă la care trebuie să se implanteze lent, în forme aparent inconștiente
elementele specifice ce vor deveni temeliile viitoarelor capacități. Melodiile propuse copiilor

2
Autorul faimosului oratoriu Carmina Burana.
trebuie să fie familiare, să corespundă mentalității lor și să aibă valoare artistică. El
recomandă introducerea copiilor de la vârste mici în cântarea polifonică pe două și trei
voci, fără să se forțeze ambitusul și vocea lor. Unul dintre elementele centrale prin care se
realizează educația muzicală trebuie să fie cântecul popular și cântarea fără
acompaniament instrumental.
Beneficiind de avantajul de a fi președintele Academiei Maghiare Kodály Zoltán a obținut
implementarea concepției sale în învățământ și, totodată, a extins introducerea educației
muzicale în toate ciclurile – muzica devenind disciplină de bacalaureat. În 1951 apare marea
sa culegere, Magyar Népsene Tára – Corpus Musicae Popularie Hungaricae – lucrare ce
conține piese destinate educației muzicale pornind de la vârsta grădiniței (în care se urmărește
dezvoltarea auzului, a vocii, a memoriei și alfabetizarea muzicală) până la faza de a citi
muzica la același nivel cu un text literar (Kodály a propus lichidarea „analfabetismului
muzical” și în 1947, prin Planul de 100 de ani a formulat concepția sa educațională cu
extindere în viața culturală).

Cunoscutul compozitor rus, Dimitri Kabalevski (1904-1987) a fost preocupat și de

modul în care se realizează educația muzicală. Sistemul propus de el - acceptat de majoritatea
școlilor din fosta Uniune Sovietică - se bazează două modalități de realizare:
- principiul tematismului prin care se preconizează organizarea tuturor activităților dintr-un
trimestru pe o anumită temă, care se aprofundează progresiv și se asamblează cu celelalte
teme parcurse în perioadele precedente (teme de genul: Muzica și istoria, Muzica și dansul,
Muzica și natura, Muzica și artele plastice etc.).
- centrarea activităților de educație muzicală pe cele trei genuri considerate primare:
cântecul, dansul și marșul. D. Kabalevski a considerat că pornind de la aceste trei dansuri,
cu care trebuie obișnuiți preșcolarii, se poate ajunge la înțelegerea genurilor mai complexe
precum: opera, oratoriu, cantata, baletul, sonata etc. De exemplu: pornind de la cântecul
popular (de leagăn și cel folosit în ritualuri), trecând prin romanță, lied, cântecul-joc, se
ajunge la cântecul integrat în operă. Tot așa cum pornind de la cântecul-marș și trecând prin
marșul de paradă, marșul sportiv sau ostășesc se poate ajunge la înțelegerea celebrelor pagini
semnate de L. v. Beethoven sau Fr. Chopin.
D. Kabalevski susține că deși nu orice copil este apt să devină un bun interpret, orice om cu
dotare intelectuală normală poate înțelege muzica – această artă care ne învață să fim mai
buni, care produce plăcere și trezește în noi sentimente nobile. Pornind de la ideea că nu poți
iubi ceea ce nu cunoști, muzicianul stipulează necesitatea imperioasă de a-i învăța pe copii
cum să asculte și să deosebească „muzica adevărată de cea proastă”3. Astfel, desăvârșind
ideile pe care se baza școala rusă (afirmate de teoreticianul Boris Asafiev) Kabalevski
formulează câteva direcții ce trebuie să ajute educatorul în conducerea procesului de
formare a gustului pentru muzică al copiilor:
- muzica de autentică valoare trebuie să fie însușită în mod conștient și benevol de copii,
transformându-se în zestrea lor spirituală și realizând legătura cu viața.
- școala trebuie să dezvolte deprinderile de audiere activă și să cultive aptitudinile – de
aceea trebuie depășită faza teoretizărilor și a vorbirii despre muzică, ajungându-se la faza
însușirii conștiente a acestor valori
3
Kabalevski, Dmitri. Cele trei balene și multe altele. Carte despre muzică, Chișinău, Ed. Lumina, 1974, p. 4.
 - apropierea copiilor de valorile autentice ,,ce ascund inestimabile posibilități de înălțare
sufletească a omului”, nu se poate face decât prin trezirea interesului pentru muzică, prin
audierea unor lucrări reprezentative și accesibile și prin cultivarea percepției muzicale.
- datorită influenței benefice - pe care muzica o exercită asupra vieții emoționale a copiilor și
locul deosebit pe care cultura muzicală îl ocupă în întreaga viață spirituală a omenirii – D.
Kabalevski consideră că muzica nu este menită doar să distreze cu creații subculturale. Din
acest motiv trebuie pornită o ofensivă asupra muzicii de o calitate îndoielnică ce creează mari
dificultăți educației muzicale.
Muzicolog, etnomuzicolog și critic muzical George Breazul (1887-1961) este în același timp
reprezentantul de marcă al pedagogiei românești moderne. Sistemul său 4 născut din sintaza
tradițiilor românești cu orientările europene - consecință firească a unei munci devotate
pusă în slujba culturii românești 5 - a reprezentat un adevărat salt față de ceea ce propuneau
predecesorii și contemporanii săi. La Congresul internațional de educație muzicală de la Praga
( 1936) Breazul își expune cu un succes excepțional concepția, printr-o demonstrație în care folosește
materiale curriculare, planșe sintetice de reprezentare a educației muzicale, expoziție inedită de jucării
și instrumente muzicale – toate dublate de difuzarea unei cărți în limba germană referitoare la educația
muzicală românească și de un concert al unei formații de școlari cu un repertoriu selectat de el.

BIBLIOGRAFIE:

Aldea, Georgeta și Munteanu, Gabriela. Didactica educației muzicale, București, Editura

Didactică și Pedagogică, 2005
Breazul, George. Patrium Carmen, Contribuții la studiul muzicii românești, Craiova,
Editura Scrisul Românesc, 1941
Comes, Liviu, Jocul creativ în educația muzicală generală, București, Conservatorul de
Muzică „Ciprian Porumbescu”, 1987
Lavallée, Marcel, Apprendre. Didactique par objectifs opératoires, Montreal, Educo-
Inter, 1975
Ștefan, Mircea, Lexicon Pedagogic, București, Ed. Aramis Print, 2006
Vasile, Vasile. Metodica educației muzicale, București, Editura Muzicală, 2004

4
Vezi și cursul precedent.
5
Finalizată în monumentalul volum Patrium Carmen tipărit în 1941.