Pictori 7

Balthasar Klossowski de Rola (n. 29 februarie 1908 la Paris - d. 18 februarie

2001 la Rossinière, Elveția) cunoscut și ca Balthus, a fost un artist polonezo -
germano-francez, exponent al artei moderne. Spirit controversat al secolului al
XX-lea, respinge convențiile artei tradiționale, fiind una dintre personalitățile
cele mai reprezentative ale picturii acestei perioade. El a considerat
întotdeauna că picturile sale trebuiesc a fi privite și nu supuse dezbaterii
analitice, despre cum ar fi ele. În acest sens este celebră situația în care se
primește o telegramă la Galeria Tate în anul 1968, unde se expunea o
retrospectivă a lucrărilor sale, în care scrie că: „Nu există date biografice.
Balthus este un pictor despre care nu se știe nimic, haideți să privim
picturile.”[2]

Biografie

Balthus portretizată de Oliver Mark, Rossinière 2000

Tinerețea

Se naște la Paris pe 29 februarie 1908 într-o familie de origine polonă. Familia

din partea mamei era originară din Varșovia, iar o parte din strămoșii săi au fost
cetățeni prusaci. Tatăl său, Erich Klossowski, a fost pictor și istoric de artă ce
provenea din rândurile nobilimii poloneze, având i origini franceze și germane.
Încă de mic, Balthus îl uimește pe Matisse și apoi Monet prin talentul său. În
1914, familia părăsește Parisul și se mută la Berlin. Aflat la începuturile sale în
arta picturii, Balthus a fost ajutat financiar de către Rainer Maria Rilke , Maurice
Denis, Pierre Bonnard și Henri Matisse. Istoricul de artă Erich Klossowski și
mama sa Elisabeth Dorothea Spiro, cunoscută pe numele său de pictoriță
Baladine Klossowska, au făcut parte din elita culturală a Parisului acelor
vremuri. Fratele său mai mare, Pierre Klossowski a fost un scriitor și filozof
influențat în lucrările sale de lucrările Marchizului de Sade. Printre prietenii și
cunoscuții familei sale, au fost scriitori celebri ca André Gide și Jean Cocteau,
ultimul inspirându-se, aici, pentru romanul „Les Enfants Terribles” scris în anul
19
29.

La Paris

În 1924 se întoarce în orașul natal împreună cu fratele său Pierre. Își satisface
serviciul militar în Maroc în perioada 1930 - 1932.

Peregrinări în Franța

În 1940, datorită invaziei trupelor germane, pleacă împreună cu soția în Savoia,

în localitatea Champrovent de lângă Aix-les-Bains.

Jean Frédéric Bazille (n. 6 decembrie 1841,[2][3][4][5][6][7][8][9][10]

Montpellier, Franța[8] – d. 28 noiembrie 1870,[2][3][11][4][5][6][7][8][10]
Beaune-la-Rolande, Franța[8]) a fost un pictor impresionist francez. Multe
dintre lucrările majore ale lui Bazille sunt exemple de picturi de personaje în
care subiectul este plasat într-un peisaj pictat en plein air.[12]

Viața și opera

Frédéric Bazille s-a născut la Montpellier, Hérault, Languedoc-Roussillon,

Franța, într-o familie protestantă bogată. A devenit interesat să picteze după ce
a văzut câteva lucrări ale lui Eugène Delacroix. Familia sa a acceptat să-l lase să
studieze pictura, dar numai dacă ar fi studiat și medicina.[12]

Bazille a început să studieze medicina în 1859 și s-a mutat la Paris în 1862

pentru a-și continua studiile. Acolo i-a cunoscut pe Pierre-Auguste Renoir și
Alfred Sisley, a fost atras de pictura impresionistă și a început să ia ore în
atelierul lui Charles Gleyre. După ce nu și-a dat examenul medical în 1864, a
început să picteze tot timpul. Printre prietenii lui apropiați au fost Claude
Monet, Alfred Sisley și Édouard Manet. Bazille a fost generos cu bogăția sa și l-a
ajutat să-și susțină asociații mai puțin norocoși, oferindu-le spațiu în atelierul
său și cu materialele utilizate.[12]

Max Beckmann (n. 12 februarie 1884, Leipzig - d. 27 decembrie 1950, New

York) a fost un pictor și grafician german.

Biografie

Max Beckmann s-a născut la 12 februarie 1884 în Leipzig. Părinții săi, Antonia și
Carl Beckmann, erau originari din Braunschweig. În 1900 își începe studiile la
Școala de Artă din Weimar, unde frecventează clasa de artă antică de sub
conducerea lui Otto Rasch. În aprilie 1901 trece în clasa condusă de pictorul
norvegian Carl Frithjof Smith, de la care preia metoda desenului cu cărbune pe
pânză, peste care suprapune culorile în ulei.

La Weimar, în 1902, cunoaște cu ocazia unui bal mascat pe Minna Tube, cu care
se va căsători în anul 1906.

În anii 1903-1904 întreprinde călătorii de studii la Paris unde urmează cursurile

academiilor Julian și Colarossi. În Paris descoperă operele lui Paul Cézanne și
Vincent van Gogh. În anul 1905 se mută la Berlin, unde se alătură grupului
Berliner Secession. În anul următor participă la expoziția „Asociației pictorilor
germani” din Weimar. Tabloul său întitulat „Tineri pe malul mării” este premiat
iar lui Beckmann i se acordă Premiul Villa-Romana corelat cu o bursă de studii
în Florența.

În anul 1907 participă la o expoziție colectivă în Berlin, unde tablourile sale sunt
expuse alături de operele lui Edvard Munch. Doi ani mai târziu, expune la
Salonul de Toamnă din Paris, precum și la expoziția internațională de artă din
Glaspalast din München. Primele expoziții personale sunt organizate în 1912 la
Magdeburg și Weimar. Paul Cassirer îi organizează în 1913 o mare exopziție
retrospectivă. Cu această ocazie apare o monografie consacrată pictorului sub
semnatura lui Hans Kaiser. În același an, Beckmann împreună cu Max
Liebermann, Ernst Barlach și Max Pechstein părăsesc definitiv Secesiunea
berlineză.

La începutul primului război mondial, Beckmann se înrolează în serviciul sanitar

și lucrează într-un lazaret din Flandra. În urma unei depresii nervoase este
demobilizat. Operele sale ulterioare marchează o ruptură radicală cu limbajul
artistic formal anterior, pictează de preferință tablouri cu subiect religios,
inspirat de primitivii germani, cum se poate observa în tabloul ”Coborîrea de pe
cruce” (Kreuzabnahme, 1917).

După război, muzeele din Mannheim și Frankfurt îi achiziționează tablourile

"Christos și femeia păcătoasă" (Christus und die Sünderin 1917) și „Coborîrea
de pe cuce” (1917). În 1920, Peter Zingler îi organizează în galeria sa o expoziție
cu opere de grafică. Participă la a XIII-a Bienală de la Veneția (1923) cu șase
tablouri. În anul 1925 divorțează de Minna Tube; se va recăsători în același an
cu Mathilde von Kaulbach. Municipalitatea orașului Frankfurt a.M. îi
încredințează în octombrie 1925 pentru o durată de cinci ani conducerea
atelierului de maeștri la Școala de Arte Decorative. Beckmann va lucra în
Frankfurt până în anul 1933. Împreună cu Otto Dix, Christian Schad și George
Grosz, Beckmann devine una din figurile centrale ale mișcării denumite „Noul
Obiectivism” (Die neue Sachlichkeit). Prima expoziție personală a Lui Max
Beckmann în America are loc în 1926 în galeria „New Art Circle” din New York.
Între 19 februarie și 1 aprilie 1928, Gustav F. Hartlaub organizează o importantă
expoziție retrospectivă cu operele lui Beckmann în Kunsthalle din Mannheim. În
același an i se acordă Premiul de Onoare al artiștilor germani și Medalia de Aur
a orașului Düsseldorf.

Prima expoziție personală a lui Max Beckmann la Paris are loc între 15 martie și
25 aprilie 1931 în Galerie de la Renaissance. În 1932, Galeria Națională din
Berlin amenajează o „sală Beckmann” în Kronprinzpalais (departamentul de
artă modernă), unde sunt reunite mai multe opere ale artistului. În 1933, două
luni de la venire la putere a lui Hitler, Beckmann - împreună cu cei mai mulți din
colegii săi - este demis din funcția deținută la Academia de Arte Din Frankfurt.
Cu realizarea primului (1932-33) din cele nouă monumentale „Tripticuri”
(Triptychen) începe o nouă perioadă în creația lui Beckman. Coloristica formală
de până acum se completează cu aluzii la actualitatea politică și capătă
semnificația unei filosofii universale a existenței umane decăzută în
decrepitudine morală.

În anul 1936, începe lucrul la cel de-al doilea „Triptic”, intitulat „Ispita” (Die
Versuchung), inspirat de opera lui Gustave Flaubert, ”La Tentation de Saint
Antoine„. În 1937, regimul nazist organizează expoziția „Artă degenerată”
(Entartete Kunst) în Institutul Arheologic din München, unde sunt expuse
exemplar și zece tablouri ale lui Max Beckmann. Peste 500 opere ale lui
Beckmann sunt îndepărtate din muzeele germane. Împreună cu soția sa,
artistul emigrează la Amsterdam, în Olanda. În mai 1940, trupele germane
ocupă Olanda. Izolat, în exil, Max Beckmann se consacră picturii și realizează
opere pline de spontaneitate, în culori luminoase, în contrast cu realitatea
existenței sale cotidiene.

După război, în 1946, Beckmann refuză un post de profesor oferit de Academia

de Artă din München, precum și postul de director al Școlii de Arte Decorative
din Darmstadt. Artistul nu se va mai întoarce niciodată în Germania. Pe 29
august 1947, soții Beckmann se îmbarcă în Rotterdam pe bordul vasului
Westerdam cu destinația Statele Unite ale Americii, unde Max Beckmann preia
postul de profesor provizoriu la Washington University Art School (Saint Louis).
În mai-iunie 1948 are loc o mare expoziție retrospectivă cu operele sale la City
Art Museum din Saint Louis. În anul următor, Beckmann acceptă postul de
profesor de pictură și desen la Brooklin Museum School of Art din New York. Cu
ocazia celei de a XXV-a Bienală de la Veneția din 1950, pavilionul german este
dedicat lui Max Beckmann.
În dimineața zilei de 27 decembrie 1950, îndreptându-se spre Metropolitan
Museum of Art pentru a vedea expoziția „American Painting Today”, Max
Beckmann moare în urma unei crize cardiace.

Caracteristicile operei

Deși anii debutului său corespund cu perioada de afirmare a expresionismului

antebelic, artistul evoluează la început mai de grabă sub influența modalităților
impresionistice. După primul război mondial, operele sale capătă un conținut
militant, apropiindu-se ca factură a limbajului plastic de marea direcție a
expresionismului german de după 1920. Spectacolul războiului impregnează
pictura cu de un realism implacabil. Beckmann aduce în lucrările sale (picturi,
gravuri), grupate în cicluri, sau prin intermediul portretelor, imagini din viața
contemporană în care se consumă drame individuale sau colective. Deși uneori
este foarte interesat de culoare, principalele efecte le obține prin simboluri de
factură literară, subliniate de contrastele alb-negru și de mișcarea în care sunt
antrenate personajele. Artistul este convins că profunzimea și plasticitatea
formelor sunt expresia modalității de transcripție a forței vitale și a stilului său
personal. Dacă imaginea nu poartă totdeauna un mesaj evident, cum ar fi
spaima sau revolta, ea rămâne totuși bogată în simboluri. Prin aceasta el nu
acceptă concepțiile picturale de avangardă, care preconizează reducerea
tabloului la suprafață și vizează autonomia picturii în confruntarea cu
realitatea.