Decizie 734 din 15.10.

2020

Rezumat:

Art. 33 alin.1 din Legea nr.50/1991, în forma în vigoare la data emiterii autorizaţiei de construire
din 1995 prevedea: „Prin derogare de la prevederile art. 32, construcțiile executate fără
autorizaţie de construire pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat al statului, al
județelor, orașelor sau comunelor vor putea fi desființate pe cale administrativă de către
autoritatea administraţiei publice locale competentă, fără sesizarea instanţelor judecătoreşti şi pe
cheltuiala contravenientului”, spre deosebire de forma actuală a aceluiaşi articol, care adaugă la
condiţiile legale în care se poate dispune desfiinţarea construcţiei pe cale administrativă, în afară
de „fără sesizarea instanţelor judecătoreşti” şi „fără emiterea unei autorizații de desființare”.
Astfel, în temeiul vechii reglementări nu se putea dispune desfiinţarea construcţiei fără emiterea
unei autorizații de desființare, şi, potrivit art.28 din acelaşi act normativ, măsura desființării
putea fi doar complementară sancţiunii contravenţionale, iar conform art. 31 „dreptul de a
constata contravențiile şi de a aplica amenzile prevăzute la art. 26 se prescrie în termen de 2 ani
de la data săvârşirii faptei.” 

Hotărârea:

Prin cererea adresată Tribunalului Suceava înregistrată sub nr. ../86/2018 din data de 5.03.2018,
reclamanta A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului B., anularea
Dispoziţiei nr. 618/13.10.2016, emisă de Primarul municipiului B. şi obligarea la plata
cheltuielilor de judecată pricinuite cu acest proces.

 În motivare, a arătat că, prin dispoziţia contestată, s-a stabilit desfiinţarea pe cale administrativă
a construcţiei executate de defunctul său soţ, în baza unei autorizației de construire nr. 59, emisă
la data de 30.06.1995, dispoziție ce a fost dată cu nerespectarea normelor legale prevăzute de art.
33 din Legea 50/1991.

Prin întâmpinarea formulată pârâtul Primarul municipiului B. a invocat excepţia lipsei procedurii
prealabile, motivat de faptul că reclamanta nu a îndeplinit procedura prealabilă, prevăzută la art.
7 alin.1, coroborat cu alin. 3 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentinţa nr. 731 din 21 iunie 2018 Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ
şi fiscal a admis excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile invocată de pârât şi a respins, ca
inadmisibilă, acţiunea.

 Recursul promovat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost soluţionat prin decizia nr.
3048 din data de 13 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Suceava instanţă care a admis recursul
declarat de reclamantă, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Suceava sub nr. 1010/86/2018* din data de
14.12.2018.
Prin sentinţa nr. 232 din 21 martie 2019, Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ
şi fiscal a admis acţiunea având ca obiect „anulare act administrativ”, formulată de reclamanta
A., în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului B., a anulat dispoziţia nr. 618/13.10.2016
emisă de Primarul municipiului B. şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 150 lei
reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în termen legal,
a promovat recurs pârâtul Primarul Municipiului B.

În susţinerea căii de atac recurenta a arătat că prin sentinţa recurată instanţa de fond a reţinut art.
31 - Dreptul de a constata contravențiile şi de a aplica amenzile prevăzute la art. 26 se prescrie în
termen de 2 ani de la data săvârşirii faptei; că potrivit regulii generale, actele şi faptele juridice
nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data emiterii ori
săvârşirii lor. În acest sens, instanţa de fond având în vedere dispoziţiile din Legea nr. 50/1991
de la data emiterii autorizaţiei de construire nr. 59/30.06.1995 (art. 28, art. 29, art. 30 şi art. 31) a
reţinut că este evident că, raportat la data efectuării lucrărilor, dreptul de a con¬stata fapta şi a
aplica sancţiuni este prescris, condiţie în care măsura complementară a demolării este lipsită de
temei legal.

În opinia recurentei dispoziţiile art. 28 - 32 din Legea nr. 50/1991 de la data emiterii autorizaţiei
de construire nr. 59/30.06.1995, reţinute de instanţă, respectiv necesitatea aplicării anterior
desfiinţării, a unei sancţiuni contravenţionale, în situaţia nerespectării autorizaţiei de construire,
nu sunt apli¬cabile în prezenta cauză.

 A inserat prevederile art. 33 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucră¬rilor de
construcţii, republicată, şi a susţinut că acesta articol care a fost invocat în dispoziţia nr.
618/13.10.2016, nu prevede obligativitatea încheierii unui proces-verbal de constatare şi
sancţionare a contravenţiei în vederea desfiinţării pe cale administrativă a construcţiilor
executate fără autorizaţii de construire pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat al
statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale (ca în acest caz unde extinderea respectivă a
apartamentului nu a fost prevăzută în autorizaţia de construire nr. 59/59/30.06.1995, deci a fost
realizată fără autorizaţie de construire).

 A arătat recurentul că este imposibil din punct de vedere obiectiv să se depisteze toate
construcţiile edificate fără autorizaţii de construire sau cu nerespectarea acestora de pe raza unei
localităţi, în termen de 2 ani (în prezent 3 ani, conform art. 31 din Legea nr. 50/1991).

 A susţinut că reţinându-se interpretarea dată de instanţa de fond ar însemna că nu se mai poate

lua nicio măsură împotriva construcţiilor edificate fără autorizaţii de construi¬re sau cu
nerespectarea acestora, dacă lucrările respective nu au fost depistate în ter¬men de 2 ani (3 ani în
prezent) şi nu se întocmeşte un proces-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, urmat
de măsura complementară a demolării, ceea ce este inadmisibil.

 A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi în rejudecarea cauzei pe fond,

respingerea acţiunii formulate de reclamantă.
Examinând sentinţa recurată prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului precum şi a motivelor de
recurs formulate, Curtea constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul critică în esenţă sentinţa instanţei de fond invocând motivul de nelegalitate prevăzut
de art.488 alin.1 pct.8 din Codul de procedură civilă. În opinia recurentului, instanţa a făcut o
aplicare greşită a dispoziţiilor art. 28-32 din Legea nr. 50/1991 – forma în vigoare la data emiterii
autorizaţiei de construire nr. 59/30.06.1995, în speţă fiind aplicabil art. 33 alin. 1 din acelaşi act
normativ – în redactarea actuală, adică în forma în vigoare la data depistării construcţiei edificate
fără autorizaţie de construire.

Analizând cuprinsul Dispoziţiei nr. 618/13.10.2016, a cărei anulare se solicită în cauza dedusă
judecăţii, Curtea reţine că, prin acest act administrativ s-a dispus „desfiinţarea pe cale
administrativă a construcţiei executată cu ieşirea din perimetrul blocului de locuinţe şi
nerespectarea autorizaţiei de construire nr. 59 din 30.06.1995 – neconcordanţe între partea scrisă
şi partea desenată a documentaţiei şi situaţia din teren.”

Aşadar, măsura demolării construcţiei a fost luată prin această dispoziţie ca urmare a constatării
nerespectării autorizaţiei de construire nr. 59/30.06.1995, şi nu ca urmare a identificării unei
construcţii edificate fără autorizaţie de construire.

În acest context, făcând o corectă interpretare a dispoziţiilor art.6 alin.3 din Codul civil,
referitoare la aplicarea în timp a legii, prima instanţă a constatat că pârâtul Primarul Municipiului
B. trebuia să emită actul administrativ contestat în temeiul dispoziţiilor legale în vigoare la data
edificării construcţiei cu nerespectarea autorizaţiei.

Astfel, art. 33 alin. 1 din Legea nr. 50/1991, în forma în vigoare la data emiterii autorizaţiei de
construire nr. 59/30.06.1995 prevedea: „Prin derogare de la prevederile art. 32, construcţiile
executate fără autorizaţie de construire pe terenuri aparţinând domeniului public sau privat al
statului, al judeţelor, oraşelor sau comunelor vor putea fi desfiinţate pe cale administrativă de
către autoritatea administraţiei publice locale competentă, fără sesizarea instanţelor judecătoreşti
şi pe cheltuiala contravenientului.”, spre deosebire de forma actuală a aceluiaşi articol, invocată
de recurent, care adaugă la condiţiile legale în care se poate dispune desfiinţarea construcţiei pe
cale administrativă, în afară de „fără sesizarea instanţelor judecătoreşti” şi „ fără emiterea unei
autorizaţii de desfiinţare”. De unde rezultă că, în temeiul vechii reglementări nu se putea dispune
desfiinţarea construcţiei fără emiterea unei autorizații de desfiinţare. Ori, potrivit art.28 din
acelaşi act normativ, măsura desfiinţării putea fi doar complementară sancţiunii contravenţionale,
iar conform art.31 „dreptul de a constata contravențiile şi de a aplica amenzile prevăzute la art.
26 se prescrie în termen de 2 ani de la data săvârşirii faptei.”

De altfel, măsura desfiinţării unei construcţii edificate în urmă cu 20 de ani, pe motiv că nu a fost
respectată autorizaţia de construire, ar contraveni principiului securităţii raporturilor juridice, ce
este garantat atât de legislaţia internă, cât şi de cea europeană.

În consecinţă, apreciind criticile recurentului ca fiind neîntemeiate, Curtea urmează a respinge

recursul ca nefondat.
 Ca parte căzută în pretenţii, recurentul va fi obligat în temeiul dispoziţiilor art. 453 raportat la
art. 452 Cod procedură civilă, la plata către intimată a sumei de 1000 lei solicitate şi dovedite de
aceasta cu chitanţa de la dosar.