CALE FRÎNT Ă

De cînd m-alese viața drept martor și drept sol ,

Prinzîndu-şi o scînteie de insul meu de fum ,
Și-a hotărît din vatra tăcerii să mă scol ,
Mi-a tras cu tibişirul prin rîpi și stînci un drum .

M-am încrezut într-însa supus ca de-o menire,

Dar viscolui și vîntul drumeacul mi l -a șters,
Și m-am simțit mai singur, străin în omenire ,
Cu o catapeteasmă, în drum, de univers .

Uitat între pămînturi și ceruri, în strîmtoare ,

Nu mai știam cunoaște nici calea nici soli a
Și-am doborît cu pu mnii și umerii stihia.

Căci căutînd odihnă și duhului repaos ,

Intram prin constelații și negură în haos .