Sunteți pe pagina 1din 2

Nr.

Jocul nu este viaţa „obişnuită" sau „propriu-zisă", ci o ieşire din ea, într-o sferă temporară de
activitate cu tendinţă proprie. Chiar şi copilul mic ştie perfect de bine că ceea ce face el „nu e
de-adevărat", că e „numai în glumă". Cazul de mai jos, care mi-a fost relatat cândva de
către un tată, ilustrează într-un mod, după părerea mea, deosebit de izbitor, cît de adânc
înrădăcinată este în sufletul copilului această idee de „numai în joacă". Tatăl îşi găseşte
băieţaşul în vârstă de patru ani pe un scaun, primul dintr-un rând de mai multe scaune: copilul
se juca „de-a trenul", îl giugiuleşte pe copil, dar acesta îi spune: „Tăticule, nu mai săruta
locomotiva, altminteri vagoanele au să creadă că nu e de-adevărat." în acest „nu mai" al
jocului este inclusă o conştiinţă de inferioritate, de „glumă", în opoziţie cu „seriozitatea", şi
care pare să fie primară. Am atras însă atenţia mai sus asupra unui lucru: conştiinţa că totul
este „numai în joacă" nu exclude câtuşi de puţin posibilitatea ca acest „numai în joacă" să aibă
loc cu cea mai mare seriozitate, ba chiar cu o dăruire care se preface în extaz şi
care suspendă complet, vremelnic, calificarea de „numai". Orice joc poate să-l absoarbă
oricând pe jucător întru totul. Opoziţia joc-seriozitate rămîne tot timpul în suspensie.
Inferioritatea jocului îşi are limita în superioritatea seriozităţii. Jocul se preschimbă în
seriozitate, iar seriozitatea în joc. Jocul se poate înălţa pe culmi de frumuseţe si sfinţenie, unde
lasă în urmă seriozitatea. Toţi cercetătorii pun accentul pe caracterul dezinteresat al jocului.
Întrucât nu este un crâmpei din „viaţa obişnuită", jocul se situează în afara procesului de
satisfacere nemijlocită a nevoilor şi poftelor. El întrerupe acest proces şi se strecoară în
punctul de întrerupere, ca o acţiune temporară, care se desfăşoară în ea însăşi şi care se
efectuează de dragul satisfacţiei conţinute în însăşi această efectuare. Aşa, cel puţin, ni se
înfăţişează jocul, privit în sine şi în primă instanţă: ca un intermezzo al vieţii cotidiene, ca un
răgaz.

(Johan Huizinga, Homo ludens)

Dar chiar în această calitate, de variaţie care revine în mod regulat, jocul devine un
acompaniament, un complement, o parte a vieţii în general. El înfrumuseţează viaţa şi o
completează, şi ca atare este indispensabil. Este indispensabil pentru individ, ca funcţie
biologică, şi este indispensabil pentru obşte, datorită tâlcului pe care îl conţine, semnificaţiei
lui, valorii lui ca mijloc de exprimare, legăturilor spirituale şi sociale pe care le creează, pe
scurt: ca funcţie de cultură. Jocul satisface idealuri de exprimare şi idealuri sociale, îşi are
locul într-o sferă superioară celei strict biologice a procesului hrană-împerechere-apărare.
(…) În orice caz, jocul oamenilor, în toate aspectele sale superioare, adică acolo unde
înseamnă  ceva sau unde  sărbătoreşte ceva, îşi are locul în sfera sărbătorii şi în cea a
cultului, adică în sfera sacră. Dar faptul că jocul este indispensabil, că se subordonează
culturii, ba chiar că devine el însuşi cultură, îi răpeşte oare caracteristica de a fi dezinteresat?
Nu, pentru că ţelurile pe care le slujeşte se află ele însele în afara sferei interesului material
direct sau a satisfacerii individuale a nevoilor imediate. Ca acţiune sacră, jocul poate contribui
la fericirea grupului, dar atunci în alt fel şi cu alte mijloace decît pentru dobîndirea nemijlocită
a celor necesare vieţii. Jocul se izolează  de viaţa obişnuită în spaţiu şi în timp. El are deci şi
o a treia trăsătură: caracterul lui închis, limitat. Jocul se desfăşoară înlăuntrul unor anumite
limite de timp şi de spaţiu. Desfăşurarea şi tâlcul lui se află în el însuşi. Iată deci o
caracteristică nouă şi pozitivă a jocului. Jocul începe şi, la un moment dat, s-a „încheiat". A
fost„jucat". Atîta timp cît este în curs de desfăşurare, vedem mişcare, un neîncetat du-te-vino,
variaţie, alternare, încâlceală şi limpezire. De limitarea lui temporală se leagă însă o altă
calitate remarcabilă. Jocul se fixează imediat ca formă de cultură. Odată jucat, rămîne în
Nr.2

memorie ca o creaţie spirituală sau ca un tezaur spiritual, este transmis şi poate fi repetat
oricînd, fie numaidecât, ca o joacă de copii, o partidă de table, o cursă, fie după un
interval lung. Această repetabilitate este una dintre cele mai importante însuşiri ale jocului. 
(Johan Huizinga, Homo ludens)