Jaroslaw Iwaszkiewicz

Slavă şi fal ă ROMAN

*
ÎN ROMÂNEŞTE DE TELEMAC DAN şi VASILE M.
THEODORESCU
 PREFAŢA
Jarosâaw Iwaszkiewicz SLAWA I CHWALA Tom I-IV
Paristwowy Instytut Wydawniczy Warszawa, 1968încă din
1923, aşadar când Iwaszkiewicz publicase două volumaşe de
versuri: Octostihuri (Oktostychy, 1919) şi Dionisiace (Doinizje,
1922), şi cărţile în proză: Zenobia Palmura (1920), Fuga la
Bagdad (Ucieczka de Bagdadu, 1920), Dejnetra şi alte
legende (Legendy i Demeter, 1921), şi Hilary, fiul contabilului
(Hilary, syn buchaltera), un mare scriitor al vremii, Ştefan
2eromski, reproşând criticii de specialitate snobismul
păgubitor şi neglijarea condeielor autohtone, remarca două
însuşiri fundamentale ale tânărului poet şi prozator:
originalitatea şi sinceritatea elevată a creaţiei, prevestindu-i
un viitor strălucit în câmpul literaturii \ Aprecierea lui
Zeromski a fost pe deplin confirmată de evoluţia literară a lui
Iwaszkiewicz. Volumele de poezii şi nuvele, piesele de teatru
şi romanele apărute la intervale relativ scurte, l-au impus
drept un talent autentic şi complex. Iwaszkiewicz este,
incontestabil, unul dintre literaţii de prestigiu ai Poloniei
contemporane.
1 Tatăl său, Boleslaw Iwaszkiewicz, se trăgea –
mărturiseşte scriitorul într-un interviu – dintr-un neam de
nobili scăpătaţi, cu începuturi în Lituania2; unii descendenţi
se stabiliseră cu timpul în Ucraina. P e St. 2eromski,
Snobism şi progres (Snobizm i postqp), Varşovia, 1923. P. 94-
96.
2 W. Mach discută cu J. Iwaszkiewicz (Z. J.
Iwaszkiewiczem rozmawia W. Mach), Nowa Kultura, 1957,
nr20.
Când studia la universitatea din Kiev, ia parte la acţiunile
răsculaţilor polonezi din 1863, faptă pentru care este
eliminat şi condamnat la închisoare. După consumarea
penitenţei se întreţine, ca atâţia tineri fără posibilităţi
materiale, din lecţii şi meditaţii pe la casele şleahticiior avuţi.
Aşa îşi cunoaşte viitoarea soţie, Maria Piştkowska, al cărei
tutore îl ajută să ocupe postul de contabil mai întâi la fabrica
de zahăr din Sitkowice, apoi la Kalnik, nu departe de Kiev,
unde va trăi până la sfârşitul vieţii 1. Aici vede lumina zilei
Jaroslaw Iwaszkiewicz, la 20 februarie 1894 2. După
destăinuirile de mai târziu ale scriitorului, atmosfera de
acasă, caracteristică pentru mediul funcţionarilor mărunţi,
era favorabilă preocupărilor intelectuale. Boleslaw
Iwaszkiewicz se arăta sincer interesat de cărţi şi citea cu
stăruinţă revistele poloneze. Uneori încerca să şi scrie
articole de publicistică şi chiar literatură 2. De la el va
moşteni, probabil, Jaroslaw aplecarea spre creaţia literară.
În această ambianţă familială, copilăria viitorului scriitor
se scurge însorită sub privirile îngăduitoare ale părinţilor,
până la vârsta de opt ani, când se stinge din viaţă tatăl său,
în 1902. După această dată, mama pleacă la Varşovia cu
copiii pentru doi ani. În 1904 se mută la Elisavetgrad
(Kirovgrad), iar în 1909 se stabileşte pentru un timp mai
îndelungat la Kiev. Individualitatea tânărului Iwaszkiewicz se
conturează mai limpede în perioada studiilor; începuse
gimnaziul la Elisavetgrad, dar îl sfârşeşte la Kiev. În anii de
liceu, preocupările intelectuale, familiare încă de acasă, se
intensifică simţitor. Împreună cu câţiva colegi, J. Mikluho-
Maklai, M. Niedzwiecki ş.a. Se aventurează pasionat în lumea
cărţilor. Îşi lărgeşte orizontul spiritual, cercetând în
profunzime opere ale unor filosofi antici şi moderni: Platon,
Schopenhauer, Nietzsche, Bergson etc., şi îşi dezvoltă
sensibilitatea artistică, apropiindu-se prin lectură de vârfurile
literaturii universale: Dostoievski şi Turgheniev, Schiller,
Strindberg şi Ibsen, Chesterton şi Wilde, Mickiewicz şi
Slowacki etc. Un loc destul de însemnat în formarea estetică
îl ocupă, de asemenea, moderniştii ruşi şi polonezi ’.
Răsfrângeri din aceste lecturi abundente vor răzbate în toată
literatura lui J. Iwaszkiewicz, mai puternice şi mai vizibile la
început şi tot mai slabe după maturizarea talentului.

1 J. Rohozinski, J. Iwaszkiewicz — viaţa şi opera (J. Iwaszkiewicz — zycie i tworczosc), prefaţă la voi,
Jaroslaw Iwaszkiewicz, Varşovia, 1968, p. 8.
2 J. Iwaszkiewicz, Cartea amintirilor mele (Ksi^zka moich wspomnien), Cracovia, 1957, p. 10.
 Din perioada primilor ani petrecuţi la Kiev datează şi
relaţiile cu vărul său, Karol Szymanowski, compozitor pe cale
de afirmare atunci, de care îl leagă o prietenie trainică, ce va
dura până la moartea acestuia. Mai vârstnic cu 12 ani,
marele muzician polonez de mai târziu a exercitat o influenţă
binefăcătoare asupra tânărului Iwaszkiewicz. Sub înrâurirea
lui, poate, studiază, pe lângă drept, şi muzica. Pe de altă
parte, talentul stârnit de lectură tinde la început să se
realizeze mai mult pe direcţia muzicii: compune cântece şi
scrie librete pentru operă. Abia mai târziu, după debutul
literar, admiraţia celor din imediata apropiere pentru primul
său „roman poetic” mai important, Fuga la Bagdad3, îl
hotărăşte să se consacre literaturii. Muzica va rămâne însă
una din pasiunile sale, căreia îi va închina pagini magistrale
în creaţia beletristică.
1 J. Rohozinski, op. Cât., p. 12.
2 Lbid., p. 14.
În toţi aceşti ani, viaţa lui Iwaszkiewicz nu este lipsită de
grija zilei de mâine. Mijloacele materiale ale familiei, cu totul
precare, îl obligă de timpuriu să-şi câştige singur existenţa,
ca şi tatăl său. „De la 15 ani am început să câştig, dând
meditaţii, să mă întreţin din lecţii şi să-mi petrec vacanţele la
ţară ca profesor particular la familiile cu dare de mână. Un
şirag pitoresc de curţi şi conace, de vile, case şi palate mi s-
au perindat prin faţa ochilor în cursul lung al anilor 1909-
1920. Dacă toate lecţiile de la oraş mi s-au părut incolore şi
apăsătoare, plecările la ţară mi-au lăsat amintiri plăcute,
câteodată instructive, m-au ajutat în mare măsură să cunosc
lumea şi oamenii”, va nota scriitorul mai târziu. Iată sursa
directă a cunoştinţelor temeinice, mergând până la
amănuntele vieţii zilnice, a nobilimii ucrainiene de origine
poloneză din primele decenii ale secolului XX, stare socială
pe care Iwaszkiewicz o va înfăţişa multilateral mai ales în cel
mai bun dintre romanele sale: Slavă şi fală (Slawa i chwala,

3 In voi. Scriitori polonezi, Varşovia, 1965, A. Milska dădea drept dată a naşterii lui Iwaszkiewicz 10
februarie 1894.
1956—1962).4
Cu toate că a încercat să-şi pună pe hârtie impulsurile
talentului încă din anii de gimnaziu, de o preocupare
constantă şi rodnică în acest sens se poate vorbi abia după
examenul de bacalaureat, susţinut în 1912. În literatură
debutează în anul 1915, publicând poezia Lilith în lunarul
Pioro care apare o singură dată la Kiev. După acest prim şi
firav contact cu publicul, îşi împarte eforturile de creaţie
între poezie şi proză, semnând şi cu pseudonimele: Ji, Jiw,
Kazimierz, Bazar, e, Eleuter, Roman Ronski; în 1916 scrie
„romanul poetic” Fuga la Bagdad, iar între 1917-1918
concepe trei legende care vor intra în volumul Demetra şi alte
legende, şi o parte din versurile ce vor alcătui Octostihurile. În
aceste producţii literare de început este evidentă împletirea
elementelor culturii apusene cu cele din răsărit, pe fondul
naturii meditative a Ucrainei şi, la fel, simbioza tradiţiilor
nobiliare cu tendinţele moderniste. Deşi în acest răstimp
manifestă un interes crescând faţă de poezia lui Rimbaud 1,
din care şi traduce împreună cu M. Kozlowski (Rytard),
Iwaszkiewicz are drept model pe „regele paradoxului” englez,
Wilde, a cărui concepţie estetică se apropie mai mult de ceea
ce înţelegea el prin literatură: un mijloc de exprimare a eului,
a personalităţii. 2 Cum s-a remarcat de mai multe ori, în
poezia şi proza din ultimii ani ai şederii la Kiev
precumpăneşte grija pentru stilizare, pentru cizelarea
formală, vizând perfecţiunea modelelor clasice. 5
1 În octombrie 1918, cu puţine zile înainte ca Polonia să-
şi recapete independenţa naţională, Iwaszkiewicz vine şi se
stabileşte la Varşovia, unde o duce destul de greu, mai ales la
început, deşi avea aici multe rude şi cunoscuţi. În aceeaşi
Carte a amintirilor mele – material informativ de o valoare
inestimabilă pentru devenirea omului şi a scriitorului –
autorul descrie pe larg condiţiile trudnice şi familiarizarea
dificilă cu ambianţa umană şi spirituală, nouă pentru el, a

4 Intr-un studiu monografic publicat anterior am tra

5dus titlul : Slavă şi glorie.
capitalei. Greutăţile băneşti încep să se rezolve după tipărirea
unui mănunchi de octostihuri în Pro arie et studio, când se
împrieteneşte cu scriitorii J. Tuwim, A. Slonimski, J. Lechon,
K. Wierzynskj ş. A. Cu care citeşte versuri în public la
cafeneaua „La picador”, convins fiind că scoaterea „poeziei în
stradă” va schimba sufletul ascultătorilor şi le va deschide
porţile spr e Cf. J. Kwiatkowski, Rimbaudismul lui
Iwaszkiewicz, Pamiqtnik Literacki, 1962, t. 2.
2 Vezi şi J. Rohozinski, op. Cât., p. 14.
3 Cf. De exemplu: R. Matuszewski, Spicele morţii, spicele
vieţii (Klosy smierci, klosy zycia), Tworezosc,
! 1963, nr. Îl, p. 79-82.
Ţărmul mirific al artei. În curând, în 1920, alături de poeţii
cu înclinaţii şi orientări diferite de la „La Picador”, va alcătui
gruparea literară „Skamander” care va edita revista lunară cu
acelaşi titlu. Antrenat de dramatismul împrejurărilor istorice,
Iwaszkiewicz trăieşte, conceptual, o cotitură însemnată
pentru drumul creaţiei sale. Înţelege că nu se mai poate
mulţumi cu liniştea de factură clasică a crezului poetic din
octostihuri, că nu mai poate rămâne indiferent la cele ce se
petrec în jurul lui: „Turnul de fildeş era bun la Kiev, dar anii
1919 şi 1920, tot ce se lega în Polonia cu atâta greutate şi
aşa de rău, toate atentatele, treburile particulare,
nimicniciile, Moraczewski şi Paderewski, scoaterea coroanei
de pe capul Vulturului polonez de către Thugutt, în fine,
toate problemele literare, Uniunile Vulturului Alb şi
sindicatele, invectivele din fiecare săptămână ale lui
Nowaczyriski şi Niemojewski, înfiinţarea «Republicii», în
sfârşit, certurile dintre poeţi şi scriitorii de comedii – toate
acestea mă impresionau cu atât mai mult, cu cât erau o
noutate pentru mine şi mă antrenau cu toate că nu eram
deloc pregătit pentru îndatoririle şi problemele care trebuiau
rezolvate aici.” În anii care urmează, eliberat oarecum de
obsesia grijilor materiale, Iwaszkiewicz închină cea mai mare
parte din timp creaţiei literare; în 1920 începe să conducă
rubrica de artă de la Kurier Polski, în 1922 se căsătoreşte cu
Anna Lilpop, ocupă o vreme postul de secretar al mareşalului
Seimului, iar în 1925 începe să colaboreze intens la
Wiadomosci Literackie. Acum apar la răstimpuri scurte
volumul de poezii Dionisiace şi romanele Hilary, jiul
contabilului şi Răsare luna (Ksiqzyc wschodzi, 1925) – toate
concepute după venirea la Varşovia. În istoria literară polonă
s-a obser-
Vat cu drept cuvânt că în operele scrise în această
pefioadă domină influenţa lui Rimbaud, filtrat prin poetica
promovată de scamandriţi: tradiţia literaturii clasice,
senzualismul şi cultul concretului cotidian. 1 în Dionisiace,
dar şi în proza poetică, sunt într-adevăr semne care certifică
preocupările expresioniste, amintind colaborarea cu
periodicul Zdroj, organul expresioniştilor polonezi. În afară de
direcţia unei „metafizici a biologicului” 6, a vitalismului
senzual grefat pe un „erotism mohorât” 7, este de reţinut, în
special în poeziile din volumul dedicat lui Dionysos, prezenţa
unui lirism reflexiv cu implicaţii filosofice, care transpare
uneori în romanele amintite în forme dure, ca în proza lui St.
Zeromski, faţă de care Iwaszkiewicz nutrea o mare admiraţie.
Cărţile apărute fac să crească apreciabil prestigiul şi
responsabilitatea scriitorului, căruia i se încredinţează
consecutiv mandate şi funcţii importante. Astfel, în 1925,
participă la congresul P.E.N.-Cluburilor de la Paris, unde
cunoaşte literaţi de renume mondial, precum Valery,
Galsworthy, Joyce, H. Mann, Unamuno ş. A.; face parte, de
asemenea, din delegaţia poloneză la congresele Uniunii
Intelectualilor de la Viena, 1926 şi de la Heidelberg, 1927. În
acest din urmă an, 1927; intră la Ministerul Afacerilor
Externe ca şef al serviciului de propagandă a artei, post în
care va funcţiona până în 1932, când începe să lucreze mai
întâi la ambasada polonă de la Copenhaga (1932-1935), apoi
la cea de la Bruxelles (1935-1936). Îşi îndeplineşte cu
conştiinciozitate obligaţiile reclamate de funcţiile pe care te

6 R. Matuszewski, op. cit.

7 Cf. E. Breiter, Despre „Dionisiace“ (O ,,Dionizjach“), Skamander, 1922, nr. 1, p. 44-46.
ocupă, dar nu se îndepărtează nicio clipă de creaţia literară.
Călătoriile întreprinse în aceşti ani cu diverse prilejuri în
Spania, Italia, Germania, Austria şi Elveţia, emoţiile intense
încercate faţă de frumuseţea adesea stranie a peisajelor
alpine şi mediterane, sau în faţa comorilor artei universale
din muzeele şi locurile vizitate îi stimulează virtualităţile
poetice. Acum publică volumele de poezii: Cartea zilei şi
cartea nopţii (Ksişga dnia i ksiqga nocy, 1929), întoarcerea în
Europa (Powrot de Europy, 1931), 1932 – Vara (Lato 1932,
1933) şi Altă viaţă (Inne iycie, 1938). În aceste poeme
Iwaszkiewicz cultivă stăruitor speciile clasice tradiţionale –
oda, elegia şi sonetul. Stilizarea apare, fireşte şi aici, dar în
forme mai discrete, exprimând o tematică predilect culturală,
fapt care a făcut ca autorul să fie caracterizat drept „poet al
culturii”. Multe poezii materializează entuziasmul sau
meditaţia produsă de frumosul arhitectural, muzical, literar,
sculptural etc. Se simte pulsul spiritual al epocii, neliniştea
poetului faţă de drumul primejdios pe care se îndrepta
umanitatea. Problematica bogată, majoră şi îmbinarea unor
elemente de tradiţie, chiar dacă acestea nu sunt uneori decât
nişte pretexte, cu inserţiile moderniste imprimă creaţiei în
versuri a lui Iwaszkiewicz o tonalitate originală în contextul
poeziei poloneze dintre cele două războaie.
Proza ocupă şi ea un rol important în preocupările
scriitorului din anii care preced declanşarea celui deal doilea
război mondial. Romanele Conspiraţia bărbaţilor (Zmowa
mq&czyzn, 1930), Scuturi roşii (Czerwone tareze, 1934),
reconstituire istorică, având puternice rezonanţe
contemporane, şi Vicleimul de la Blqdomierz (Pasje
bledomierskie, 1938), tablou al epocii cu accente critice, şi,
într-o măsură sporită, povestirile Domnişoarele de la Wilko
(Panny z Wilka, 1933), Dumbrava de mesteacăn (Brzezina,
1932), Moara de pe Vtrata (Mlyn nad Vtratş, 1936), Zygjryd
(1936) ş. A. Îl consacră drept unul dintre maeştrii nuvelei
poloneze. Dacă socotim piesa Kwidam, scrisă în 1921, ca un
exerciţiu care, de altminteri, nici n-a văzut lumina tiparului*
Iwaszkiewicz îşi îmbogăţeşte acum creaţia cu o nouă Valenţă,
aceea a literaturii dramatice. Atras de farmecele Thaliei în
timp ce tălmăcea pentru Teatrul Naţional Romeo şi Julieta, îşi
propune să folosească altfel scheletul fabulaţiei în
îndrăgostiţii din Verona (Kochankowie z Werony, 1928), în
care întâmplarea are un rol redus, în comparaţie cu tragedia
lui Shakespeare, iar dragostea împlinită nu aduce alinare. La
numai câţiva ani, se reprezintă alte două piese ale lui
Iwaszkiewicz dedicate unor personalităţi însemnate din
muzica şi literatura romantică, pe care le înfăţişează în
cadrul conflictului cunoscut dintre individualitatea cu
aspiraţii superioare şi societatea care o apasă. Este vorba de
Vara la Nohant (Lato w Nohant, 1936), inspirată din viaţa lui
Chopin, dramă cu certe calităţi scenice) dar cu unele fisuri de
compoziţie şi elemente de prisos8, şi respectiv de Mascarada
(1938), episodică densă, teatrală, bine primită de critică şi de
public.9
• Izbucnirea celui de-al doilea război mondial îl găseşte pe
Iwaszkiewicz în ţară; armatele germane năvălesc în Polonia în
septembrie 1939. Ca şi alţi scriitori polonezi: M. Dqbrowska,
Z. Natkowska, L. Staff ş. A., J. Iwaszkiewicz – singurul dintre
poeţii de la „Skamander” – petrece anii grei ai ocupaţiei într-o
localitate mică de lângă Varşovia, Stawisko, în care îşiiila
adăpost şi sprijin la ceas de cumpănă mulţi intelectuali şi
slujitori ai artei. Ecouri indirecte despre această vreme de
restrişte pentru poporul polonez vor transpare, de pildă, în
nuvelele Cărămidăria părăsită (Stara cegielnia, 1946) şi
Moara de pe Lulynia (Mlyn nad Lutyniş, 1946) şi în ultimele
două volume ale trilogiei Slabă şi fală.
După război,. Iwaszkiewicz, antrenat de bucuria victoriei,
participă entuziast la efortul colectiv pentru refacerea ţării,
strădania lui consumându-se, evident, pe planuri tangente
cu preocupările sale literare. Primul congres al Uniunii

8 Vezi şi K. Irzykowski, Despre „Vara la Nohant“ (O „Lecie w Nohant"), Pion, 1936, nr. 51-52.
9 Cf. A. Slonimski, Despre „Mascarada“ (O „Maska- radzie“), Wiadomosci Literackie 1938, nr. 52—
53, p. 42.
Scriitorilor Polonezi care s-a ţinut în i945, îl învesteşte cu
demnitatea de preşedinte, calitate în care va funcţiona şi
între anii 1947-1949, pentru ca începând din 1959 să fie
reales de fiecare dată până în zilele noastre. În acelaşi timp
lucrează ca redactor şef la periodicele Zycie Literackie
(Poznari), între anii 1945-1946, la Nowiny Literackie, între
anii 1947-1948, iar din 1955 până în prezent la Tworezosc,
lunar al Uniunii Scriitorilor Polonezi. Prestează, de
asemenea, şi însemnate activităţi obşteşti; în 1952 este ales
deputat în Seimul R. P. Polone, iar între 19531957 este
preşedinte al Comitetului polonez al apărătorilor păcii.
Cu toate aceste îndatoriri multiple Iwaszkiewicz trudeşte
fără întrerupere în domeniul creaţiei literare. Roadele
artistice ale sfertului de veac scurs de la eliberare marchează
trepte deosebit de expresive pentru rotunjirea fizionomiei
estetice a autorului care a cultivat cu strălucire aproape
toate speciile literare. În volumele de poezie publicate în
aceste două decenii şi jumătate se observă uşor o creştere a
maturităţii de viziune, universul poetic se împlineşte cu
faţete noi – rezultat al experienţelor încercate în timpul anilor
de teroare ai ocupaţiei. Ode olimpice (Ody olimpijskie, 1948)
reprezintă un protest patetic, elocvent, adresat umanităţii
învingătoare în numele victimelor războiului: soldaţi
sacrificaţi pe câmpul de luptă, oameni schingiuiţi barbar în
temniţele Gestapoului ori ucişi şi arşi în crematoriile
lagărelor de concentrare etc. — pentru ca grozăviile trecute
să nu se mai repete. În versuri dense, poetul cântă această
competiţie frăţească ce se va desfăşura pe stadioane ca în
timpurile străvechi ale Eladei eroice la Olimpia. Cât despre
alte două volume: Cosiţa toamnei (Warkocz jesieni, 1954) şi
Cărări întunecate (Ciemne sciezki, 1957), noutatea se
realizează, parcă, mai mult pe linia tematicii. În afară de
vechile motive, proprii lui Iwaszkiewicz: tristeţea inefabilă a
scurgerii timpului, toamna, efemeritatea strădaniilor,
singurătatea, admiraţia pentru muzica lui Chopin sau Bach
etc., apare o notă de optimism, e adevărat încă ceţos, în
parte, în creaţia omului, a celor care ridică ţara din ruine. În
sfârşit, ultimul volumaş de poezii, Mâine secerişul (Jutro
zniwo, 1963), inaugurează şi o direcţie nouă, deşi periferică
în ansamblul creaţiei poetice, aceea a unei retorici moral-
cetăţeneşti.1 Cu toate că ideea morţii, a dispariţiei; apare aici
frecvent, obsesiv aproape, etichetarea autorului ca „poet al
morţii” ne pare totuşi fortuită; o încrâncenată dragoste de
viaţă, de formele biologice în continuă transformare imprimă
poeziilor un timbru de încredere în victoria asupra morţii
gândită ca posibilitate de evoluţie a materiei. Căci
Iwaszkiewicz n-a fost nici înainte de război şi nici după aceea
un poet al disperării iremediabile. Moartea constituie una
dintre problemele fundamentale ale existenţei – numai atât şi
ar fi deajuns ca să explice frecvenţa ei mare – dar este
considerată filosofic din perspectiva devenirii vieţii. Opoziţia
per-
I Apud A. Milska, op: cât., p. 371. manentă din cadrul
relaţiei moarte-viaţă se rezolvă în cele din urmă în favoarea
ultimului termen.
Proza lui Iwaszkiewicz se îmbogăţeşte şi ea cu o mulţime
de povestiri şi câteva romane. Din creaţia nuvelistică se
remarcă drept reprezentative volumele Iubire nouă şi alte
povestiri (Nowa miloic i inne opowiadania, 1946), Nuvele
italiene (Nowele wloskie, 1947), Povestiri auzite (Opowiesci
zaslyszane, 1946) şi Obligeana şi alte povestiri (Tatarak i inne
opowiadania, 1960), al căror registru tematic, divers şi cu
legături multiple în realitatea contemporană, ilustrează de
multe ori idei mai generale, vizând abstracţia filosofică. În
ceea ce priveşte operele de largă respiraţie romanescă,
Iwaszkiewicz publică romanul pentru tineret Excursie la
Sandomierz (Wycieczka de Sandomierza), în 1953, şi trilogia
Slavă şi fală ’ între 1958-1962, vastă panoramă în timp şi
spaţiu, pentru care primeşte în anul 1963 premiul
Ministerului Artei şi Culturii.
Dacă, datorită creaţiei poetice şi în proză, valoroase şi
masive, Iwaszkiewicz se impune treptat la loc de frunte
printre scriitorii polonezi din vremea noastră, în dramaturgie
contribuţia lui este mai redusă. O primă piesă, Reconstrucţia
Blqdomierzului (Odbudowa Blqdomierza 1951), se pierde în
convenţionalităţi facile, programatice, iar a doua, Gospodăria
(Gospodar stwo), scrisă mai de mult, în anii 1938-1941, dar
publicată în 1957, este o comedie spumoasă într-un act fără
ambiţii reprezentative. Abia a treia piesă, Nunta domnului
Balzac (Wesele pana Balzaka, 1959), este pe măsura
talentului dovedit în Mascarada sau în Vara la Nohant. Ca şi
în cazul lui Puşkin sau al lui Chopin, şi în cazul lui Balzac
autorul întreprinde o uşoară demitizare a personajului
coborât din sferele înalte ale artei în mijlocul grijilor „minore”
ale vieţii de zi cu zi.
J. Iwaszkiewicz este un scriitor complex, care a reacţionat
întotdeauna emotiv şi cerebral la tot ce s-a petrecut în jurul
lui. Rezultatele în scris ale acestor trăiri, publicate de la
război încoace sub formă de eseuri şi exegeze literare, note de
călătorie şi memoralistică etc., în volume compacte, întregesc
substanţial imaginea preocupărilor intelectuale ale
scriitorului. Primele două volume sunt închinate unor
personalităţi ilustre din lumea muzicii şi a literaturii. În
Intâlniri cu Szymanowski (Spotkania z Szymanowskim, 1947),
autorul aduce o serie de materiale noi în legătură cu viaţa
cunoscutului muzician, iar în Patru schiţe literare (Cztery
szkice literackie, 1953), se ocupă de opera literară a lui
Leonardo da Vinci, Victor Hugo, Karol Szymanowski şi Zofia
Nalkowska, formulând aprecieri subtile şi întemeiate. Nu mai
puţin demne de a fi pomenite, şi nu pe locul din urmă, sunt
descrierile de peisaje din ţările vizitate, amintirile şi
întâmplările povestite de oameni întâlniţi în timpul
călătoriilor etc. — toate adunate în trei cărţi: Scrisori din
America de Sud (Listy z Ameryki Poludniowej, 1954), Carte
despre Sicilia (Ksiika o Sycylii, 1956) şi Cuibul lebedelor
(Gniazdo labqdzi, 1962) care, într-o expresie literară
atractivă, în afară de impresiile estetice, conţin şi multe
observaţii de natură culturală, sociologică şi politică
referitoare la America de Sud, la stâncoasa insulă din
Mediterana şi la Danemarca. Tot acum apare şi Cartea
amintirilor mele, care, prin bogăţia materialului informativ
despre sine şi despre alţii, umple multe goluri biografice şi
înlătură multe obscurităţi şi semne de întrebare în
explicitarea operei. În fine, volumele Voroavă despre cărţi şi
cititori (Gawqda o ksiqzkach i czytelnikach, 1959) şi Discuţii
despre cărţi (Rozmowy o ksieikach, 1961) – cea din urmă
cuprinzând foiletoanele publicate în Zycie Warszawy – ni-l
relevă pe Iwaszkiewicz în postura eseistului, a cri-
I icului literar care judecă opera de artă din perspectiva
utilităţii ei sociale: „Cartea este rezultatul luptei cu timpul şi
cu sine însuşi. Este rezultatul marelui efort cheltuit pentru
păstrarea unui crâmpei din realitate şi în acelaşi timp a unui
crâmpei din propria existenţă (…). Dacă o carte este
rezultatul unei lupte, atunci este şi rezultatul unui dialog.
Cartea este totdeaunao discuţie. Cartea este scrisă
întotdeauna pentru cititor. Sunt autori care neagă acest
lucru, considerându-şi creaţia ca ceva care le vorbeşte numai
lor, ca ceva închis în inimă, ca pe un bun pe care nu şi-l pot
explica decât lor. Sunt şi alţii care susţin că o carte este
rezultatul unei nevoi instructive de a crea, a necesităţii de a
permanentiza dialogul interior care se desfăşoară fără
încetare în fiecare om. Toate acestea nu sunt decât şiretlicuri
sau prejudecăţi. Cred că niciun scriitor n-ar scrie o carte,
dacă nu şi-ar imagina un ales sau mulţimea celor care-i vor
citi cartea şi pentru care trăirea lui creatoare capătă o
însemnătate deosebită, putând să le descopere un aspecţ nou
al vieţii, să-i îndemne să acţioneze sau să gândească ori pur
şi simplu să le dea o satisfacţie estetică.” 1 În munca de
creaţie, Iwaszkiewicz aurmat neabătut acest crez artistic
superior. Operele lui – poezie, proză, teatru, publicistică etc.
— au căutat să răspundă întotdeauna unor cerinţe vitale ale
omului. Preţuirea unanimă de care se bucură scriitorul în
Polonia a fost întărită în mai multe rânduri şi prin distincţiile
cu care a fost cinstit. În 1955 i se acordă Premiul de Stat
pentru întreaga creaţie, iar în 1964, cu prilejul împlinirii
vârstei de 70 de ani, primeşte ordinul „Constructorul Poloniei
Populare”. J. Iwaszkiewicz trăieşte şi îşi continuă activitatea
înconjurat de respectul contemporanilor.
*
Creaţia poetică şi cea nuvelisticăs amândouă ferescute
relativ repede în valori de prima mină, n-au absorbit în
exclusivitate eforturile artistice ale lui Iwaszkiewicz. Nici
măcar într-o măsură care să stânjenească dezvoltarea altor
specii ale prozei, precum romanul. Chiar dacă ritmul
procesului de maturizare pe această direcţie este mai lent,
unele deficienţe de construcţie per’ sistând până astăzi,
faptul ţine mai mult de particularităţi ale talentului care se
acomodează mai greu cu structurile compoziţionale
desfăşurate pe întinderi largi, epice. Astfel că autorul unor
nuvele devenite celebre, ca Bătălia de pe cimpia Sedgemoor
sau Maica Joannă a îngerilor, a cultivat cu stăruinţă încă de
la începutul drumului său literar şi romanul, elaborând un
număr apreciabil de volume. De altminteri, să ne amintim
relatarea criticului Janusz Rohozinski, după spusele căruia
opţiunea lui Iwaszkiewicz pentru literatură, în dauna muzicii,
se datoreşte de bună seamă şi îndemnurilor lui Karol
Szymanowski, dar cel puţin într-o măsură egală şi
entuziasmului cu care prietenii îi întâmpină primul său
„roman poetic” mai bun, Fuga la Bagdad. 1 Concepută în
timpul şederii la Kiev şi publicată după stabilirea la
’Varşovia, în 1920, această încercare, ambiţioasă la douăzeci
şi doi de ani, conţine, pe lângă slăbiciunile fireşti la vârsta-i
juvenilă, o notă accentuată de lirism nostalgic propriu
stepelor Ucrainei, lirism care va apare deosebit de intens în
romanele de tinereţe, îmbrăcând mai apoi forme din ce în ce
mai reticente.
Cele dintâi opere care atrag atenţia criticii de specialitate
asupra lui Iwaszkiewicz ca romancier sunt Hilary, fiul
contabilului şi Răsare luna – foarte apropiate ca problematică
şi mod de tratare. În amândou ă I J. Rohozinski, op. Cât., p.
14. acţiunea este localizată îri melancolica Ucraina, în
ambianţa moşierimii de la ţară, a cărei descriere este făcută
în genere într-o tonalitate realistă, deşi stăruie asupra ei
aura poetică a naturii şi a satului ucrainean. Referindu-se în
special la cele două romane, Ai Sandauer susţinea că, în
proza de tinereţe a lui Iwaszkiewicz moşierimea nu este nici
glorificată, dar nici criticată, ceea ce creează impresia de
haos ideologic şi de compoziţie.10 Afirmaţia istoricului literar
polonez este însă adevărată numai în parte, deoarece, cu
toate că reprezentanţii nobilimii funciare sunt înfăţişaţi la
modul liric, simpatetic – Iwaszkiewicz însuşi se recunoscuse
discipol al şcolii lui Zeromski – autorul se străduieşte să-i
prezinte totuşi cu obiectivitate. Nu-i laudă şi nu-i critică
direct, dar atitudinea scriitorului este implicită în imaginea
de ansamblu, autentică în esenţa socială. Din acest punct de
vedere este ilustrativă părerea unui alt istoric literar polonez,
St. Kotaczkowski, care, vorbind despre Răsare luna, spunea
cu totul întemeiat:. „Abundenţa vieţii, necoordonate de nicio
voinţă, de nicio idee morală, s-a vădit a fi mireasma
ameţitoare a unor flori care se sufocă în propria îmbrăţişare,
şi s-a consumat fără să dea roade. S-a pierdut în
nemărginirea nostalgiilor vagi, a irumpt inutilă cu energii
turbulente şi distructive ori a fost înăbuşită de golul şi
plictiseala inactivităţii. Pe fundalul vrăjii narcotizante cu care
Iwaszkiewicz a înconjurat satul şi viaţa Ucrainei, cu atât mai
mult prin contrastul intrinsec, au fost accentuate toate
laturile negative ale vieţii sociale şi morale.” 11
Şi în Hilary, fiul contabilului şi în Răsare luna episoadele
sunt structurate în funcţie de conturarea individualităţii
personajelor1 principale, a câi*or evoluţie conţine acea foame
de limpezire conceptuală, care l-a obsedat întotdeauna pe
Iwaszkiewicz. De aci caracterul autobiografic al romanelor.
Bântuiţi de drame interioare, în lupta cu viaţa eroii se

10 Vezi şi A. Sandauer, loc. cit.

11 St. Kolaczkowski, Literatura ţinuturilor din răsăritul Poloniei (Literatura kresow polskich),
Przegh\d Warszawski, 1925, t. 50, p. 155.
poticnesc şi au un sfârşit tragic. Pus în faţa unei dileme,
studentul Antoni din Răsare luna n-are tăria morală de a
alege şi se sinucide sărind călare într-o prăpastie. Aluviunile
esteticii moderniste determină, probabil, o dominare
categorică a impulsurilor emoţionale, a vieţii psihice
dezorganizate, haotice, asupra celei raţionale şi etice. Ca şi în
poezia şi povestirile scrise în această etapă, se observă şi aici
o tendinţă spre simplitatea mijloacelor de expresie, împletită
cu atracţia spre amănuntul vieţii reale, biologice, cu miros,
aspect şi culoare, ale cărei forme tinde să le cuprindă în
curgerea lor diversă. Cu toată stilizarea care, evident,
persistă. Cele două romane reprezintă astfel o treaptă cu o
importanţă pronunţat istorico-literară pentru proza
romanescă a lui Iwaszkiewicz. Încheie perioada de tinereţe,
atestând eforturile autorului de a-şi găsi un drum propriu, de
a-şi închega o concepţie proprie ideologică şi artistică. Rămân
însă şi prin descrierile de un farmec irezistibil ale naturii şi
conacelor din Ucraina, învăluite în tristeţea inefabilă a
timpului care trece fără oprire, lăsând în urmă doar
amintirea tot mai palidă a oamenilor şi a locurilor. Dacă nu
şi prin fabulaţia propriu-zisă, perimată într-o epocă în care
romanul funciar se restructura în conţinut, scriitorii
deplasându-şi investigaţia asupra procesului de dezagregare
a moşierimii ca strat social. Nopţi şi zile de Maria Dqbrowska,
spre exemplu.
Un prim roman care anunţă şi iniţiază preocupări estetice
mature este Conspiraţia bărbaţilor, în care elementele intrigii
gravitează în jurul căsniciei neizbutite a lui Wladek şi Alinka
Sawicki, cuprinzând refleo Viile social filosofice ale autorului
asupra activităţii omeneşti raportate la pasivitatea naturii.
Înfruntarea dintre cele două principii contradictorii se
consumă prin opoziţia dintre cei doi poli ai relaţiei sociale:
bărbat-femeie, care este expusă în spiritul tradiţional al
metafizicii iubirii conform preceptelor moderniste promovate
de „Mloda Polska.” Dacă bărbatul întruchipează premisa
activităţii neobosite, el constituind factorul dinamic al
dezvoltării, femeia reprezintă tendinţa spre staticul
contemplativ, tulburat în vegetarea-i aistorică de îngerinţele
frământărâî bărbaţilor. Alinka formulează cum nu se poate
mai limpede această idee, atunci când îi reproşează soţului
că bărbaţii s-au înţeles să neliniştească lumea cu căutările
lor. Fac invenţii, creează religii, învaţă, fac sacrificii, vorbesc
despre artă, creează arta şi vor să convingă femeile că omul
se poate schimba, că devine altul, răpindu-le linişlea. Acestea
ştiu însă din instinct că trebuie să rămână liniştite şi lumea
le va deveni indiferentă. Atunci graniţa dintre viaţă şi moarte
se şterge şi totul se clarifică, fără a se schimba nimic.
Sorgintea acestei teorii a inactivităţii se află în modelul oferit
de natură, a cărei existenţă, veşnică în durabilitatea ei, pare
prin excelenţă pasivă faţă de tot ce se întâmplă în jurul ei şi
cu ea. Mai mult, această înţelepciune naturală, ataraxică,
este concepută ca o condiţie sine qua non a puţinei şi
trecătoarei fericiri omeneşti. Ei bine, tocmai împotriva acestei
fericiri firave consipră bărbaţii, a căror frământare fără istov
nu le aduce decât dezamăgiri şi suferinţă. Fiindcă evoluţia
socială se efectuează de la sine şi foarte încet, iar rezultatele
practice ale strădaniei bărbaţilor sunt infime şi nu merită
consumul de energie investit. Aşadar, numai printr-o
atitudine contemplativă, apatică, se poate realiza o brumă de
linişte, de fericire în viaţă. Sunt meditaţii sceptice ale
zădărniciei zbaterii omului pe pământ, care în unele nuvele
se conjugă cu implicaţii religioase. În Moara de pe Utrata
sfinţenia este echivalentă cu liniştea, înţeleasă ca indiferenţă
faţă de lume, agitaţia continuă fiind socotită un păcat pentru
care omul trebuie să plătească prin chinuri.
Pe linia zădărniciei eforturilor umane, Conspiraţia
bărbaţilor se leagă direct de alt roman al lui Iwaszkiewicz,
Scuturi roşii, apărut în anul 1934. Subiectul, plasat în secolul
al XII-lea, în timpul primei generaţii încoronate din dinastia
Piast, este turnat în două despărţituri compoziţionale,
hotărâte de cadrul geografic şi legate prin evoluţia
personajului central, prinţul Henryk de Sandomierz. În prima
parte, autorul îşi poartă eroul prin Germania, Roma, Sicilia şi
Ţara Sfântă, pentru ca în a doua să-l întoarcă în Polonia.
Henryk de Sandomierz e un principe dotat cu o minte
ascuţită, lacomă de cunoştinţe noi şi de înţelegerea
superioară a lucrurilor. De aceea întreprinde lunga-i călătorie
prin Germania împăraţilor, unde se împrieteneşte cu viitorul
monarh Frederic Barbarossa, trece prin Roma papilor,
zăbovind apoi în regatul normand al Siciliei la curtea regelui
Rotger, şi se opreşte, în cele din urmă, în Ţara Sfântă, unde
asistă pasiv la luptele dintre cruciaţi şi sarasini pentru
mormântul sfânt. Înţelegând necesitatea unirii tuturor
ţinuturilor sub o singură mână de fier într-un stat puternic,
după ce revine în Polonia, amână mereu lovitura de stat şi
moare la Sandomierz, fără să-şi fi îndeplinit planul. Aceasta
este, pe scurt, canavaua faptică a romanului.
O investigaţie mai adâncă a comportării prinţului Henryk
de Sandomierz învederează pricini şi raţiuni care se clarifică
prin părerile de atunci ale autorului asupra activităţii
oamenilor, păreri exprimate fără echi voc în Conspiraţia
bărbaţilor. Căutările înfrigurate îl determină să cunoască
oameni şi locuri noi, dar în faţa necesităţii istorice, pe care o
înţelege bine, manifestă rezervă şi teamă, refuzând
propunerea lui Frederic Barbarossa de a-l urca pe tronul
Cracoviei. Refuzul lui a fost interpretat, nu fără anume
dreptate, ca fiind generat de scrupule morale, ca un protest
valabil în planul general al umanităţii împotriva puterii
totalitare.12 Este însă posibilă şi altă variantă interpretativă.
Călătoria îl convinge de deşertăciunea unor noţiuni ca
putere, bogăţii, plăceri, sacrificii, artă etc. Dorinţa de a folosi
cât mai mult din această viaţă prea scurtă îl face să creadă
că va fi fericit dacă va renunţa la acţiune, mulţumindu-se să
contemple „lucrurile mici şi frumoase din care e alcătuită
lumea.”13 Un scepticism de natură intelectuală se împleteşte

12 J. Andrzejewski, Scuturi roşii, Odrodzenie, 1947, nr. 43.

13 W. Kubacki, Criticul şi creatorul. Proza lui Iwasz- kiewicz (Krytyk i tworca. Proza Iwaszkiewicza),
Lodz, 1948, p. 192.
deci cu o nestăpânită dragoste de viaţă.
Realizarea literară a romanului Scuturi roşii este însă o
chestiune care a suscitat unele discuţii, receptarea cărţii
înregistrând în timp două atitudini diametral opuse. La
numai un an de la apariţie, T. Parnicki formula câteva
reproşuri care ni se par întemeiate. Considera, printre altele,
că lumea din afara graniţelor Poloniei este superficial
înfăţişată, iar în prezentarea lui Henryk de Sandomierz
autorul a pierdut cu totul perspectiva istorică, punându-şi
personajul să gândească şi să vorbească aidoma unui
contemporan, cu termeni şi categorii etice moderne. Din
motive similare, scriitorul J. Andrzejewski, deşi semnala şi el
existenţa dublă istoriceşte a personajelor, conchidea exultant
şi cam facil că Scuturi roşii, folosind tradiţia, rămâne o operă
cu totul originală, care exprimă toate motivele, înclinaţiile şi
însuşirile prozei lui Iwaszkiewicz. 1 Fără a nega unele calităţi
indiscutabile ale romanului, realizate mai ales în planul
ideaţiei, judecarea cărţii, fie din perspectiva unei creaţii
istorice, fie din aceea a unei opere contemporane, conduce la
ideea de hibrid. Romanul istoric poate fi înviorat, cum s-a
mai spus, prin aluzii instructive la adresa
contemporaneităţii, dar travesti-ul faptic şi cel lingvistic
trebuie respectate. Altfel, planurile istorice se intervertesc,
dând naştere la incongruenţe greu de acceptat.
Neliniştea care împinge omul la acţiune constituie şi leit-
motivul romanului Vicleimul din Blqdomierz. Spre deosebire
de alte cărţi scrise mai înainte, în care găsim tratată această
idee, autorul ţinteşte aici, după cum o spune într-un fel în
prefaţa ediţiei a doua din 1956, reliefarea ei într-un complex
social contemporan specific epocii în care a fost elaborat
romanul. Suntem în ajunul celui de-al doilea război mondial
şi umanitatea, presimţind parcă apropierea catastrofei, se
agită în fel şi chip, din păcate fără folos. Cele mai multe
dintre personajele înzestrate cu posibilităţi intelectuale se
frământă în căutarea unui drum care să le dea sentimentul
stabilităţii, 1 datoriei împlinite, eliberându-le astfel de
temerile ceţoase care le asaltează conştiinţa. Limanurile pe
care le întrevăd nu le aduc liniştea. Scriitorul Zomoytlo
trăieşte drama convingerii că şi-a ratat viaţa, compunând
opere ce râmân străine şi inutile oamenilor, iar poetul
Kanicki se zbuciumă într-un coşmar continuu. Amândoi
semnifică şi conflictul dintre artist şi, mediul apăsător,
conflict care nu-şi găseşte ilustrarea corespunzătoare în
planul social, deoarece în roman neînţelegerile dintre omul
superior Zomoyllo, şi mediu se manifestă mai mult sub forma
relaţiilor familiale, iar nenorocirea lui Kanicki este generată
nu de obtuzitatea celor din jur ci de propriile angoase care-l
conduc până la crimă. Niciunul, nici celălalt nu-şi află
alinarea. Şi, pe alte planuri, nu şi-o află nici Anek care crede
că poate scăpa de gânduri făcând sport şi înscriindu-se la
şcoala de marină, nici Pelaghia care-şi omoară plictisul în
aventuri amoroase. Doar Roza pare că şi-a găsit un rost ca
învăţătoare într-un colţ de provincie, şi Otton care se
căsătoreşte cu faţa primarului. Sunt însă fericiţi, mulţumiţi,
s-au rezolvat astfel problemele vieţii lor? Nicidecum; ele vor
izbucni curând, căci lumea merge înainte.
Acestea sunt mobilurile ideatice ale romanului, care se vor
exprimate nu în cadrul unei desfăşurări strict epice, ci prin
monografia unui fapt legat de vicleimul de la Blşdomierz;
reprezentaţia uneşte personajele şi le defineşte în raport
direct sau indirect cu ea. Ca unitate, romanul e fisurat,
autorul relatează unele părţi în foarte puţine cuvinte, nu
urmăreşte sistematic personajele şi episoadele unitare,
schimbă mereu planurile temporale, de situaţii şi psihologice.
Profilurile nu se conturează limpede, sunt mai mult schiţate
cu unele sclipiri pe anume laturi. Nu e niciunul cu adevărat
complex. Chiar în cazul marelui scriitor Zamoyllo, despre
care, în afară de titlurile câtorva romane şi de neliniştea
dinaintea morţii, la care se adaugă câteva date în privinţa
relaţiilor cu restul familie nu aflăm nimic. Sunt însă locuri în
care relatarea simplă întipăreşte bine tabloul social şi
natural..
 După apariţia romanului Vicleimul din Blqdomierz, în proza
romanescă a lui Iwaszkiewicz intervine un hiatus destul de
îndelungat, provocat, se înţelege, şi de perioada războiului.
Abia în 1953 va schiţa o nouă încercare, publicând
divertismentul pentru tineret Excursie la Sandomierz, oraş
care, îndrăgit mult cu timpul, a jucat un rol important în
viaţa şi creaţia autorului. În „vacanţele” pe care le-a petrecut
aici aproape în fiecare an, i-au venit multe idei preţioase,
dintre care unele au fost transfigurate artistic în această
atmosferă propice scrisului, reconfortantă.
O revenire statornică a romanului în preocupările
scriitoriceşti ale lui Iwaszkiewicz marchează trilogia Slavă şi
fală. Ideea de a concepe un vast tablou social-istoric, în care
să urmărească relaxat destinele oamenilor în toată
complexitatea evoluţiei lor pe cât mai multe planuri posibil,
s-a născut în timpul ocupaţiei. Primele fragmente le publică
în periodicele Nowiny Literackie şi Kuznica în anii 1948 şi
respectiv 1949 Vizând proporţii ample de la început,
proiectul se realizează treptat, împlinind până la urmă trei
volume masive, care apar în anii 1956, 1958 şi 1962 la
Varşovia. În presa literară din Polonia s-a observat că J.
Iwaszkiewicz, în opera sa cu cea mai dezvoltată structură
compoziţională, nu are o viziune epică, întru cât eşafodajul
arhitectonic s-ar alcătui din elemente de proză realistă,
proprii secolului al XIX-lea, alături de secvenţe de discurs
filosofic, roman de aventură şi tratat publicistic, de poem
descriptiv, roman epistolar şi de moravuri, de saga familiei şi
proză psihologică etc.2 Este adevărat că fabulaţia nu curge
lejeră şi neîntrerupt de la un capăt la altul, că relatarea se
face în toate modalităţile amintite de H. Rohozinski, dar
viziunea de ansamblu se încheagă aidoma unei freşce-fluviu,
indiferent dacă formal modalitatea de expunere diferă de la
un moment la altul. Autorul a avut şi are dificultăţi cu
derulările strict epice, da r I Nowiny Literackie, 1948, nr, 30;
Kuznica, 1949, nr. 15.
— J. Rohozinski, op. Cât „p. 63.
 Aceasta este o problemă de compoziţie, de formă, care nu
presupune neapărat şi o viziune statică.
Gândit monumental, romanul prezintă o imagine
condensată a istoriei, începând din 1914 până în
contemporaneitate; soarta personajelor care provin mai ales
din aristocraţia funciară, dar şi din celelalte straturi sociale,
încheagă o cuprinzătoare panoramă a societăţii în acest
răstimp. Primele două volume circumscriu intervalul 1914-
1939, ultimul aducând acţiunea până după eliberarea
Poloniei în 1947. O perioadă de timp destul de lungă, peste
trei decenii, în care se consumă trei evenimente de
importanţă capitală în istoria umanităţii: primul război
mondial, revoluţia socialistă rusă şi al doilea război mondial.
Cu toate acestea, Slavă şi fală nu este nici pe departe un
roman istoric autorul nu ţinteşte o cronică strânsă, o
descripţie complexă a evenimentelor istorice. Stăruie asupra
lor doar atâta cât este nevoie pentru a evidenţia implicaţiile
pe care le au în psihologia şi activitatea oamenilor, deci
răsfrângerea lor în viaţa socială. Slavă şi fală este un roman
social, a cărui episodică se desfăşoară pe mai multe registre
geografice şi temporale. Stepa nesfirşită şi conacele idilice ale
Ucrainei înaintea izbucnirii primului război mondial, Odesa
învâlvorată de revoluţie, Varşovia din timpul „sanaţiei” şi a
ocupaţiei germane, Spania pustiită de vâlvătaia războiului
civil, localurile de petrecere din Paris, Roma şi de pe Coasta
de Azur, Brazilia etc.; – iată în mare filmul imens, pe care
scriitorul îl perindă cu dezinvoltură prin faţa cititorului,
subjugându-i atenţia. Acţiunea se consumă în curgeri
domoale cu insuficienţe analitice de psihologii şi cadru, în
ritmul vremurilor de pace, prăbuşindu-se însă în rostogoliri
bolovănoase, brutale, în avalanşa războaielor, tăvălug ce
nimiceşte la întâmplare oameni şi lucruri. Pe acest fundal
enorm, individualitatea eroilor, foarte numeroşi, se manifestă
diferit şi contradictoriu ca însăşi viaţa, raţională abia în
retrospectiva desfăşurării ei. Devenirea lor în contextul
intrigii repune în lumină aproape întreaga problematică a
creaţiei lui Iwaszkiewicz – poezie, proză sau teatru – pe care
autorul o consideră acum din unghiurile multiple ale
posibilităţilor de verificare, pe care le oferă viaţa într-un
cadru temporal lărgit considerabil. Inţelegând că romanul
contemporan parcurge un proces de intelectualizare
accentuată \ pe de o parte, şi având înclinaţii predilecte în
această direcţie, pe de altă parte, scriitorul a procedat în
consecinţă, grefând pe constituţia psihologică a personajelor
o mulţime de intenţii interogative, pe care le trece apoi prin
filtrele convieţuirii sociale.
Ideea majoră care răzbate cu limpezime în tot romanul –
valabilă de altfel pentru întreaga creaţie – trimiţând fire de
legătură către toate personajele, este reprezentată prin setea
niciodată satisfăcută pe deplin a omului de a cunoaşte
adevărurile vieţii, de a crede în sensul pozitiv al propriilor
eforturi şi de a fi fericit. În interviul acordat lui Wilhelm Mach
în 1957, Iwaszkiewicz remarca drept motive fundamentale ale
operei sale „nostalgia credinţei” care promite liniştea în afara
argumentelor, fără a o dovedi, şi „nostalgia cunoaşterii” care
făgăduieşte satisfacţia supremă pentru lăcomia de a şti, dar
care nu garantează fericirea individuală, ci dimpotrivă
avertizează că uneori roadele ştiinţei pot dezamăgi. Să ne
aducem aminte de cazul acrobatului din nuvela Zygfryd.
Pentru cei mai mulţi dintre oameni, înţelegerea în profunzime
a pârghiilor care împing viaţa înainte şi a propriului rost în
ansamblul aparent haotic al acestei complexităţi de factori
este deosebit de trudnică. Sunt foarte puţini inşi în roman
care ajung să priceapă resorturile adevărate ale
evenimentelor şi să-şi potrivească pasul existenţei în funcţie
de ele. Împlinirea deplină, implicând fericirea, rămâne mai
mult o chestiune de perspectivă optimistă în noua societate
socialistă, nefiind încă demonstrată artistic prin viaţa nici
unuia dintre eroii trilogiei.
Drumurile pe care oamenii „bâjbâie” în căutarea fericirii
sunt felurite şi în viaţă şi în romanul lui Iwpszkiewicz. Un
exemplu semnificativ îl constituie evoluţia personajului
principal, Janusz Myszyriski, fiul unui moşier din Ucraina.
Copilăria tristă îl interiorizase de timpuriu şi obiceiul de a
căuta să se înţeleagă pe sine şi pe cei din jurul său se
dezvoltă cu încetul într-o deprindere care nu-l va părăsi până
la sfârşitul vieţii. Ola Golbek spune despre el că are flacăra
lăuntrică a căutătorului de adevăr, pe care s-ar putea să-l
afle odată şi odată; închis în el, nu-l iubeşte nimeni, de aceea
pare pierdut şi visător. E bun şi cinstit, crede în oameni, deşi
nu prea ştie bine ce sunt, şi asta îl fereşte de amărăciunea
scepticismului. Doreşte ca arta să fie pentru oameni, să le
spună ceva, să-i impresioneze. Respinge religia creştină ca
mod de viaţă în favoarea unei moralităţi superioare a
umanităţii şi concepe iubirea în sens tolstoian, ea fiind
esenţa şi conţinutul existenţei, superioară artei. Într-un
cuvânt, crede în om, într-o umanitate cu sens moral şi în
adevăr, numai că despre toate acestea nu ştie nimic. Are însă
o aversiune înnăscută faţă de acţiunea care violentează
curgerea calmă a vieţii, îirea-i meditativă îi determină o
atitudine pasivă, caută să afle adevărul mai mult prin
contemplaţie, dar viaţa înseamnă mişcare, acţiune, şi toate
încercările lui de a-şi găsi mulţumirea pe aceaştă cale
eşuează, învederând practic falimentul atitudinii
contemplative din Conspiraţia bărbaţilor. Acţiunile militare
inutile, iubirea neîmplinită pentru Ariadna, experienţa scurtă
a căsătoriei cu Sofia, preocupările agricole şi călătoriile
pentru retrospectarea trecutului – toate simbolizând
modalităţi posibile de viaţă
— Nu-i alină căutările, adâncindu-i şi mai mult izolarea şi
tristeţea, pe care, contrar lui Auclair, o socoteşte ca pe o
componentă esenţială a vieţii.
Dar, adevărata piatră de încercare este războiul, victorie a
dispreţului uman şi a crimei, care-i spulberă şi ultimele
nădejdi. Cruzimile pe care nu le poate împiedica îl ajută să-şi
aprecieze retrospectiv viaţa şi să-şi înţeleagă greşeala; a
participat reflexiv la toate, a vegheat fără un scop limpede,
dar n-a făcut practic nimic pentru ca omenirea să evite acest
impas care-i neagă esenţa superioară. De aceea, pentru a-şi
ispăşi într-un fel vina, îl sfătuieşte pe Andrzej Golâjbek să
lupte împotriva ocupanţilor germani, să facă ce n-a făcut el,
şi acesta, deşi îi repugnă şi lui violenţa, se sacrifică, fiind
convins că va rămâne în istorie în măsura în care acţiunea
lui va lăsa în urmă imaginea materială a oraşului distrus de
cotropitori. Justeţea revelaţiei lui Janusz o confirmă
Iwaszkiewicz, plasându-şi eroul în mijlocul evenimentelor, al
oamenilor. Ajutorul pe care-l dă partizanilor îl scapă de
apăsarea înăbuşitoare a apatiei şi, pentru prima dată,
stavilele neînţelegerii se îndepărtează, dezvăluindu-i
perspectiva antrenantă a activităţii sociale în folosul
oamenilor, al poporului său. Iată ce-i scrie nepotului său, Alo
Biliriski, în ajunul morţii: „… Când omenirea şi-a ieşit din
orbite… am început să simt plenitudinea vieţii… Cuget
concret şi întru totul obişnuit: se va termina războiul şi
teroarea hitleristă, nemţii vor fi învinşi şi va fi o lume nouă,
care va trăi în pace. Cred profund că asta se va întâmpla
curând şi că abia după aceea va lucra omul şi pentru sine…
Am evitat lupta. Voi însă, cei tineri, aţi fost siliţi să vă
supuneţi ei, să admiteţi ca ea să vă cotropească sufletul, care
însă de acum înainte va fi sufletul oamenilor ce nu vor mai
lupta siliţi, ci vor fi luptători pentru om… Să nu te temi de
viitorul ăsta. De viitor se tem omul şi poporul numai dacă nu
au un trecut, nu au nimic dobândit printr-o experienţă
îndelungată ori multiseculară. Îndată după război… întoarce-
te oricum… Gândeşte-te cum va trebui atunci să ne întărim
existenţa, câte mărturii va trebui să dăm şi cât de necesar ne
va fi fiecare… Nu cred în aristocraţi, toţi sunt trecători… În
viaţă m-am ferit de patos ca de foc, iar ea, în schimb, a trecut
ca un vis; n-am realizat nimic. Azi de-aş muri, nimic n-ar
rămâne de pe urma mea. Mă pot făli însă cu un singur lucru:
am ştiut să înregistrez fenomenele, am ştiut să constat
faptele, să le reţin în mine şi să le clasific, aşezându-le în
ordinea logicei lor legături.” În noua orânduire socială care se
prefigurează în Polonia eliberată, Alo va avea toate condiţiile
pentru a realiza aceste îndemnuri, întrucât a renunţat şi la
prejudecata oamenilor de tip faustic, după care suferinţa
înseamnă glorie. Oare suferinţa este inexorabil legată de om?
Totdeauna un om va trebui să sufere pentru altul? Omenirea
nu poate trăi fără asemenea glorie, are cineva dreptul să
dispună de viaţa altcuiva
— Se întreabă Alo – şi experienţa războiului îl conduce la
concluzia că gloria umanităţii nu trebuie să se realizeze în
suferinţă, ci în liniştea şi fericirea colectivităţilor şi a
indivizilor. Acesta este sensul major al întregului roman.
Janusz Myszyriski este însă un norocos care-şi află lumina
cugetului măcar cu o clipă înaintea morţii. Viaţa ar fi prea
simplă, mai ales într-o societate înlăuntrul căreia se operează
prefaceri rapide şi violente, care vor naşte o nouă structură.
Cele mai multe din-, tre personaje îşi irosesc zadarnic
avânturile şi dispar înainte de a se dumiri asupra drumului
pe care ar trebui să-l urmeze în viaţă pentru a fi fericiţi. Este
cazul compozitorului Edgar Szyller, a cărui prietenie cu
Janusz aminteşte de relaţiile trainice dintre autor şi Karol
Szymanowski. Înrudit ca atitudine faţă de dinamismul social,
Edgar preţuieşte viaţa numai în măsura în care transmite
ecouri în artă; nu-i pasă că omenirea se zvârcoleşte în
războaie, poate să se prăbuşească totul, dar să rămână
variaţiunile lui Brahms. Ca urmare, nu-l interesează moartea
nimănui, trăieşte numai prin şi pentru artă. Şi totuşi nu e
fericit; se simte strâmtorat de formele tradiţionale, dar nu e
în stare să impună altele. Mai mult, în procesul creaţiei se
simte singur şi meditează mereu asupra cauzelor
solitarismului său. La un moment dat crede că le depistează
în interesul exclusiv pentru muzica lui care, cu multe
influenţe străine, pare stranie şi nu interesează pe nimeni,
dar nu întreprinde nimic pentru a schimba lucrurile. Îşi duce
povara ca un geniu neînţeles şi moare de ftizie în plinătatea
vârstei cu sentimentul amar că nu pricepe nimic din lumea
exterioară, în care până şi frumosul artei este efemer.
Egotismul exagerat al preocupărilor, desprinderea de semeni
i-au răpit liniştea, consumându-i viaţa în mod inutil.
Dar fericiţi nu sunt nici Jozio Royski, Antek Gotşbek sau
Niewolin care optează pentru atitudinea activă, considerând
că numai cei ce se plictisesc se refugiază în „luntrea artei”.
Lumea este însă plictisitoare doar pentru cei care nu ştiu să
vadă, pentru cei care nu vor să facă nimic. Arta înseamnă
budism, pasivitate, visare, iar viaţa nu este decât una şi e
păcat s-o petreci vegetând. Acţiunea, pătrunderea în miezul
vieţii
— Iată menirea unui om adevărat – exclamă Niewolin. Arta
e un lucru de prisos impus lumii de orientalismul
sentimental. Toţi trei sfârşesc ca victime; viaţa pe care îşi
propuneau s-o domine prin acţiuni, îi prăbuşeşte unul după
altul. Primii doi mor prematur în lupta la care participarea
lor este mai mult sau mai puţin întâmplătoare, iar Niewolin
ratează, devenind un alcoolic. Un sfârşit asemănător au şi
Bronek Ztoty, care piere în răscoala getto-ului varşovian din
spirit de solidaritate cu cei de acelaşi sânge, şi Walery
Royski, care, evoluând spre crimă şi trădarea propriului
popor, este împuşcat de patrioţi. Cu toate că moartea lor are
pricini şi semnificaţii morale opuse, amândoi sunt striviţi de
evenimentele istorice, a căror precipitare nu distinge
întotdeauna între fapta eroică, prestigioasă, şi mârşăvia
crimei.
Căutări zadarnice pentru realizarea unei fericiri îndelung
vizate reprezintă şi personajele feminine ale romanului.
Statornicia Ariadnei Târlo este izvorul propriei nenorociri.
Generoasă şi entuziastă, dornică de a se dărui unei activităţi,
unor idei în care să creadă ca într-un ideal, aleargă mereu
după lumina la care nu va ajunge niciodată. Popasurile mai
lungi sau mai scurte în slujba revoluţiei socialiste, la Odesa,
în acţiunile filantropice la Paris sau în mânăstirea de la
Roma înseamnă tot atâtea dezamăgiri. Moare călcată de un
autobuz la Roma, fără a împlini ceva. Nefericite sunt, de
asemenea, şi Hania Wolska, bogată, dar visând consacrarea
scenică, şi Elzbieta Szyller care are bani şi talent, dar trăieşte
cu nostalgia iubirii lui Jozio Royski. Şi Ola Gotbek, lipsită de
bucuria iubirii conjugale, şi Ewelina Royska, înşelată în
speranţele pe care şi le pusese în copii, şi Helenka Gotşbek,
împuşcată la începutul răscoalei din Varşovia…
Fiecare dintre personajele amintite simbolizează o
atitudine faţă de viaţă, o problemă pe care autorul n-o
rezolvă programatic, ci o lasă în seama timpului şi a ’
relaţiilor sociale. L-a interesat întotdeauna, „omul-problemă”,
nu „omul-tablou”, aşadar omul în perspectiva transformării
sub impulsul împrejurărilor multiple, nu omul static,
imuabil, ireal. Peste existenţă apasă greu taedium vitae cu
începuturi în însingurarea aspiraţiilor ţâşnite din fiinţa
intimă, în nestatornicia lucrurilor şi în „himerele” cu care
trebuie să lupte. Finalul tragic al multora sugerează şi
prăbuşirea nobilimii din Ucraina şi Polonia în procesul de
restratificare socială regizat de iureşul istoriei. Evoluţia lor dă
în ansamblu impresia de viaţă complexă, dialectic
contradictorie, a cărei dezvoltare este greu de înţeles mai ales
de către individul izolat, prins în vălmăşagul întâmplărilor.
În această sinteză istorică, Iwaszkiewicz s-a străduit să
încifreze în soarta eroilor semnele scurgerii ireversibile a
timpului, încercând în acelaşi timp să descopere, să
intuiască sensul istoriei şi, în acest cadru evolutiv, rosturile
existenţei umane. Devenirea lor, a personajelor, este însoţită
într-adevăr în permanenţă de tragismul morţii şi de
dramatismul despărţirilor, de amărăciunea singurătăţii şi de
spulberarea nădejdilor, dar zvâcnirile optimiste ale vieţii sunt
mai puternice, pornesc impetuos din profunzimi necercetate.
Deosebit de elocventă, de pildă, este concluzia curajoasă a lui
Myszynski de a se angaja în lupta cu viaţa. Sau patriotismul
lui Alo Biliriski care vine din Anglia să contribuie la ridicarea
ţării din ruină, cu tot riscul implicat de originea lui nobiliară,
într-o vreme când contradicţiile sociale se manifestau acut.
Tot aşa scena în care un ţăran îşi ară imperturbabil
pământul sub ploaia de bombe. Tabloul împlineşte şi
expresivitatea unui simbol pe linia unor vechi tradiţii ale
literaturii poloneze, care exalta statornicia ţărănimii, legătura
cu ogorul, dragostea ei de ţară.
Calităţile epice ale romanului, structura închegată,
dramatismul episoadelor, unitatea şi, în acelaşi
timp,complexitatea personajelor, ca să nu mai vorbim de
importanţa problemelor şi de vastitatea imaginii sociale sunt
însuşiri care hotărăsc aprecierea trilogiei Slavă şi fală drept
una din cele mai izbutite creaţii ale lui Iwaszkiewicz. Apariţia
ei a constituit un adevărat eveniment literar.
STAN VELEA
 TABEL CRONOLOGIC
1894 20 jebruarie. Se naşte la Kalnik, lângă Kiev, în
Ucraina, Jaroslaw Iwâaszkiewicz, într-o familie de şleahtici
sărăciţi.
1896 Apare Quo-vaclis – operă inspirată de persecuţiile
creştinilor în timpul împăratului Nero, pentru care i se
conferă lui H. Sienkiewicz, în 1905, Premiul Nobel.
1902 Moare Boleslaw Iwaszkiewicz, tatăl scriitorului,
contabil la o fabrică de zahăr din Kalnik. 1902—1904 Mama
viitorului scriitor locuieşte cu copiii la Varşovia.
1902—1908 W. Reymont publică tetralogia campestră
Ţăranii pentru care va primi în 1924 Premiul Nobel.
1904—1909 Iwaszkiewicz se mută cu ai săi la Kirovgrad,
unde începe să frecventeze gimnaziul.
1905—1907 Are loc revoluţia burghezo-democratică din
Rusia. A stârnit ecouri largi în Polonia.
1909 Familia Iwaszkiewicz se stabileşte pentru mai mulţi
ani la Kiev. Aici, în anii de şcoală, se împrieteneşte Jaroslaw
cu vărul său, compozitorul Karol Szymanowski, mai vârstnic
cu 12 ani, cu Mikluho-Maklai ş. A., explorând împreună
lumea artei şi a filosofiei.
1912 J. Iwaszkiewicz termină gimnaziul şi studiază apoi
dreptul şi muzica. Tot în acest an începe să dea meditaţii
pentru a spori mijloacele materiale, destul de precare, ale
familiei.
1913 În articolul Moştenirea simboliştilor şi acmeismul,
publicat în periodicul Apollo, M. Gumilev formulează
programul grupării literare a acmeiştilor ruşi: „În locul
simbolismului se va dezvolta un curent nou şi, indiferent
dacă se va numi acmeism (de la cuvântul grecesc akmS –
punctul maxim al dezvoltării, floare) sau adamism (concepţie
bărbătească, fermă şi limpede asupra vieţii), va afirma în
orice caz un echilibru mai mare şi o diferenţiere mai netă
între subiect şi obiect decât simbolismul”. În Polonia, un
curent analog va înflori cu mult mai târziu, după 20 de ani,
sub forma catastrofismului clasicizant, de care va fi foarte
aproape şi Iwaszkiewicz.
1914—1918 Primul război mondial încheiat la 28 iunie
1919 prin tratatul de la Versailles.
1915 Are loc debutul literar al lui Iwaszkiewicz; poezia
Lilith apare în singurul număr al lu-. Narului Pioro (Pana),
care se tipăreşte la Kiev. A semnat ulterior şi cu
pseudonimele: Ji, Jiw, Kazimierz, Bazar, e, Eleuter, Roman
Roriski.
1916 Moare la Vevey, în Elveţia, H. Sienkiewicz.
1917 Revoluţia Socialistă din Octombrie.
1918 La 7 noiembrie Polonia îşi recapătă independenţa
naţională.
1918 J. Iwaszkiewicz se stabileşte la Varşovia, unde, alături
de poeţi cu înclinaţii şi orientări diferite ca: J. Tuwin, A.
Slonimski, J. Lechori, K. Wierzynski ş. A., va alcătui
gruparea poetică „Skamander” care va scoate şi o revistă
lunară cu acelaşi titlu.
1919 Publică primul volum de poezii intitulat Octostihuri
vădind un lirism accentuat senzorial.
1919—1920 Războiul ruso-polonez încheiat prin pacea de
la Riga la 18 martie 1921.
1920 Apare primul „roman poetic’1 mai important al lui
Iwaszkiewicz: Fuga la Bagdad, conceput în 1916 în
Ucraina.
Din toamnă redactează rubrica „Sztuka” (Arta) la
periodicul Kurier Polski.
1922 Se căsătoreşte cu Anna Lilpop.
Iese de sub tipar volumul de poezii Dionisiace care certifică
interesul autorului pentru expresionism.
1923 Apare romanul Hilary, fiul contabilului. Îşi intensifică
colaborarea la periodicul Wiadomosci Literackie (Veşti
literare).
Publică romanul Răsare luna cu urme evidente ale
convenţionalităţii moderniste.
Face prima călătorie mai lungă la Paris. L a Congresul din
primăvară al P.E.N.-Clubului cunoaşte creatori de renume:
Valery, Romains, Claudel, Cocteau, Ravel, Galsworthy, Joyce,
H. Mann, Unamuno ş. A.
Se sting din viaţă scriitorii polonezi St. Zeromski şi Wt.
Reymont.
1927 Intră la Ministerul Afacerilor Externe ca şef al
serviciului de propagandă a artei, post în care va funcţiona
până în anul 1932.
1929 Apare volumul de poezii Cartea zilei şi cartea nopţii.
1930 Tipăreşte romanul Conspiraţia bărbaţilor.
1931 Apare volumul de poezii întoarcerea în Europa.
1932 Publică interesanta povestire Dumbrava de mesteacăn.
1932—1935 Lucrează la ambasada polonă de la
Copenhaga.
1933 Apare volumul de poezii 1932, vara şi nuvela
Domnişoarele de la Wilko.
1934 Apare Scuturi roşii, roman istoric cu puternice
rezonanţe contemporane.
1935—1936 Iwaszkiewicz lucrează la ambasada polonă de
la Bruxelles.
XLI
1936 Publică piesa Vara la Nohant, închinată lui Chopin,
şi povestirile Moara de pe Ut rata, Zygjryd şi Roza.
1938 Apar volumul de poezii Altă viaţă, romanul Vicleimul
de la Blqdomierz, tablou al epocii cu accente critice, şi piesa
Mascarada, dedicată lui A. S. Puşkin.
1939—1945 Al doilea război mondial încheiat prin
conferinţele de la Ialta (4-11 februarie 1945) şi Potsdam (17
iulie – 2 august 1945). Polonia este ocupată de armata
germană în septembrie 1939.
1939—1945 Ca şi alţi scriitori polonezi: M. Dqbrowska, Z.
Nalkowska, L. Staff ş. A., J. Iwaszkiewicz petrece anii grei ai
ocupaţiei în ţară, la Stawisko, unde se adăpostesc mulţi
scriitori şi artişti.
1943 În aprilie-mai are loc răscoala evreilor din getto-ul
varşovian.
1945 La primul congres al Uniunii Scriitorilor Polonezi J.
 Iwaszkiewicz este ales preşedinte.
1945—1946 îndeplineşte funcţia de redactor-şef la Zycie
Literackie. (Viaţa literară) la Poznan.
1946 Apar două volume de povestiri: Iubire nouă şi alte
povestiri şi Cărămidăria părăsită, Moara de pe Lutynia.
194 7 Publică volumele: Nuvele italiene şi Intilniri cu
Szymanowski – cel din urmă cuprinzând materiale preţioase
despre viaţa marelui compozitor.
1947—1948 Este redactor-şef al periodicului Nowiny
Literackie.
1947—1949 Este ales din nou preşedinte al Uniunii
Scriitorilor Polonezi.
1948 Apare volumul de poezii Ode olimpice, remarcat la
Olimpiada de la Londra.
1952 J. Iwaszkiewicz este ales deputat în Seimul R. P.
Polone.
1953 Se editează romanul pentru tineret Excursie la
Sandomierz şi Patru schiţe literare despre Leonardo da
Vinci, V. Hugo, K. Szymanowski şi Z. Nalkowska.
1953—1957 Este ales preşedintele Comitetului polonez al
apărătorilor păcii.
1954 Publică volumul de poezii Cosiţa toamnei şi Scrisori din
America de Sud, asezonate cu interesante observaţii
culturale, sociologice şi politice, şi Povestiri auzite – o
suită de naraţiuni adunate din locurile vizitate.
1955 Iwaszkiewicz este numit redactor-şef la lunarul
Tworezosc (Creaţia), funcţie pe care o deţine şi în prezent.
I se acordă Premiul de Stat pentru literatură ca răsplată
pentru întreaga creaţie literară.
1956 Cartea despre Sicilia: impresii din timpul petrecut
acolo.
XLII
Apare primul volum din trilogia Slavă şi fală, cel mai bun
roman al lui Iwaszkiewicz; voi. Îl va apare în 1958, iar al III-
lea în 1962. Pentru această carte autorul va primi în 1963
premiul Ministerului Artei şi Culturii.
1957 Publică volumul de poezii Cărări întunecate şi Cartea
amintirilor mele – document util asupra locurilor în care a
trăit şi a oamenilor pe care i-a cunoscut.
1959 E reales preşedinte al Uniunii Scriitorilor Polonezi;
prestează această activitate fără întrerupere până astăzi.
I se reprezintă piesa Nunta domnului Balzac şi apare
volumul Voroavă despre cărţi şi cititori, conceput din reflecţii
pe marginea lecturilor.
.960 Obligeana şi alte povestiri – mănunchi de nuvele care
consolidează titlul de maestru al nuvelei poloneze pe care i-l
acordă critica.
1961 Discuţii despre cărţi, volum care strânge la un loc
foiletoanele publicate în Zycie Warszawy.
1962 Apare volumul Cuibul lebedelor, gândit pe baza
impresiilor din timpul şederii în Danemarca.
1963 Publică volumul de versuri Mâine secerişul.
1964 Creaţia sa în proză se îmbogăţeşte cu Heidenreich şi
Umbre – aluzii retrospective la răscoala din 1863 şi,
respectiv, la viaţa unui orăşel din Ucraina în timpul
revoluţiei. La 70 de ani i se conferă ordinul „Constructorul
Poloniei Populare”.
St. V.
NOTAprivind pronunţarea numelor personajelor, principale
din romanu l Slavă şi fală
«SLAVA»
Janusz Myszynski – Ianuş Mâşânski Zofia Zgorzelska –
Zofia Zgojelska Elizbietka (Elzbieta, Elzunia) Szyller –
Eljbietka (Eljbieta, Eljunia) Şiler Marysia Biliriska – Marâşia
Bilinska Kazimierz Spychala – Kajimiej Spâhaua Jan (Janek,
Jasio) Wiewiorski – Ian, (Ianek, Iaşio) Vieviursk i Franciszek
Golqbek – Francişek Gouombek Andrzej – Andjei Jozio – Iuji o
Jadwiga (Jadzia) – ladviga (Iagia)
AntoS (Antoni) – Antoş (Antoni)
Szuszkiewicz – Şuşkievic i Adas Przebija-Lşcki – Adaş
Pjebiia Uenţk i Kolyszko – Kolyşk o Strzyzewska – Stjâjevsk a
Grzes – Gjeş fiotrus – Piotru ş Sta6 Czyz – Staş Ci j
Nedreptatea poate triumfa în slavă, dar fala este întotdeauna
de partea dreptăţii..
GAETANO DI GAETA
— Credeţi că graiul e tunet al istoriei?
A slavei trompetă, al hăţişurilor corn?
Şi că nu există predicatori, fără larm ă În faţa cerului ce-şi
reflectă prin geam lumina?
— Pulberi, răscolite de paşi pe lespezi,Fără să cuprindă
urme omeneşti?…
C. K. NORWID
TRADUCĂTORII
 I
În primele zile ale lui iulie 1914 doamna Ewelina Royska
se găsea în salonul cel mare al familiei Szyller din Odesa.
Obloanele trase întunecai încăperea spaţioasă, cufundând-o
în penumbră; totuşi printre crăpăturile lor se furişau raze vii,
jucăuşe. Tot vorbind, doamna Ewelina examina pe Kazimierz
Spychala, aşezat în fotoliul din faţa ei. Îi vedea silueta, înaltă
şi osoasă, picioarele întinse, încălţămintea butucănoasă, dar
îi scăpa expresia feţei tânărului, ce se pierdea în umbră.
Rostogolind fraze sonore, bogate, se căznea să-i pătrundă
faţa aspră, uscată şi înclinată, anume parcă aplecată pentru
a-i ascunde ochii şi aşa aproape acoperiţi de nişte pleoape
grele.
— Înţelegi destul de bine, zise ea cu un uşor bâlbâit ce-i
sporea farmecul vorbei, că nu-l pot lua pe Jozio de aici după
abia câteva zile. N-aş putea să repet doamnei Szyllerowa,
deşi-i cea mai bună prietenă a mea, toate argumentele
înşirate de dumneata. Voi mai reflecta asupra lor, deşi încă
de pe acum îmi este limpede că exagerezi. În ce priveşte
sănătatea lui Jozio, băile de mare îi fac foarte bine. S-a
întremat, a devenit parcă mai bărbat. Îşi va recăpăta puterile,
de care – mai ales după boala din anul trecut —
♦ „Iubire tăinuită” (germ.).
Va avea atâta nevoie. Cât despre noile deprinderi…
Impresia mea este că Jozio are o fire echilibrată, care se va
dezbăra uşor de toate influenţele rele. Pe de altă parte socot
că nici nu-l putem împiedica să ia cunoştinţă de variatele
aspecte ale vieţii…
Spychala ridică puţin capul şi cu o firească mirare căută
spre doamna Ewelina. Zâmbi.
— Nu, nu, domnule Kazimierz, mă gândesc numai – şi din
nou se bâlbâi – mă gândesc numai la rolul pe care îl joacă
arta în viaţa oamenilor de aici. Poate că Jozio arată acestei
ramuri a vieţii o prea mare desconsiderare sau indiferenţă.
Edgar este un om neobişnuit, un artist de mare talie… Astăzi
soseşte şi Elzbietka…
 — Elisabeth Schiller… zise ironic Spychala.
— Vei vedea, e fermecătoare. Sunt sigură că amândoi veţi
avea de câştigat în societatea ei. Şi-apoi, cântecul ei…
Spychala mormăi ceva nedesluşit, dar doamna Royska fără
să-l ia în seamă continuă:
— Anul acesta am avut puţine ocazii săr vorbesc cu
dumneata despre caracterul lui Jozio. Despre schimbările lui
din ultimul timp. Ce-mi poţi spune în această privinţă?
Dumneata îl cunoşti doar de trei ani…
Şi mai înainte ca Spychala să-şi poată aduna gândurile,
ea, stăpânită de avântul entuziast al dragostei materne, vorbi
mai departe:
— Anii aceştia sunt cei mai importanţi în viaţa fiecăruia!
De la paisprezece la şaptesprezece. Nu-i aşa? Atunci se
formează omul… Uneori, Jozio îmi pare un om aproape
străin, un om matur. Şi-i întotdeauna calm, moderat, sigur
de sine. Dumneata nu crezi că acestea sunt calităţile lui cele
mai de seamă?
Spychala îşi drese din nou vocea şi cu plăcutul lui glas de
bas, puţin cam voalat, rosti – ceea ce i se păru chiar şi lui
surprinzător:
— Jozio este un băiat foarte simpatic.
— Nu-i aşa? accentuă cu vioiciune doamna Royska. Nu-i
aşa? Socot deci că nu-i va dăuna prea mult, moralmente,
şederea la Odesa. Şi că, oricum, baia cosmopolită de aici nu-i
va schimba firea.
Doamna Royska se ridică. Convorbirea se încheiase.
Întinzându-i mâna, adăugă zâmbind:
— Nu trebuie să fii îngrijorat, domnule Kazimierz, nici să
tragi concluzii pripite. Ochiul matern vede întotdeauna totul,
mai bine decât oricine. Crede-mă!
Kazimierz sărută mâna parfumată a doamne i Ewelina şi
se înclină stângaci:
— Plec mâine, adăugă ea la despărţire, şi ca să vă
consolez, să vă ridic moralul, am să vi-o trimit pe Ola.
Aruncând vorba asta într-o doară, ieşi, fără să-l mai
privească pe Kazimierz. De altfel în salon se întunecase de-a
binelea aşa că n-ar fi putut să-i observe împurpurarea
obrajilor. Spychala, ca să nu se vadă roşeaţa, îşi aplecase din
nou şi mai tare capul. Apoi, cu un soi de vrăjmăşie şi
nerăbdare deschise brusc uşa din partea opusă aceleia pe
unde ieşise doamna Royska.
„Ăştia-s totdeauna la fel – gândi el – le vorbeşti ca unui
perete”.
Ieşi pe verandă; ferestrele erau acum deschise. O grădină,
nu prea mare, plină de salcâmi prăfuiţi, despărţea veranda
de o coastă abruptă, dincolo de care ţărmurea marea.
Kazimierz clipi, orbit de atâtea lumini ce licăreau pe arbori,
pe nisip, în grădină şi mai ales pe marea întunecată, violetă,
care ici şi colo era brăzdată de luciul unor dungi verzi,
lunguieţe.
Cu paşi de om supărat se îndreptă spre grădină. Era
nemulţumit de convorbire, de faptul că el însuşi o provocase.
Voise să plece cât mai grabnic la Molince, numai şi numai
pentru Jozio; iar doamna Royska îşi închipuise, desigur, că
urmărise cu totul altceva, din moment ce la despărţire îi
spusese: „Am să vi-o trimit pe 01a”. Aici nu era deloc vorba
de Ola, ci de influenţa pe care ar fi putut-o avea Edgar Szyller
şi întreaga atmosferă a Odesei asupra lui Jozio. De trei ani
încoace Spychala îşi petrecuse vremea cu băiatul acesta, se
ataşase nespus de mult de el. Se obişnuise ca fiecare gând,
fiecare vorbă spusă de Jozio să fie un reflex al propriilor sale
gânduri. Jozio citea aceleaşi cărţi, povestea aceleaşi
anecdote, reacţiona în acelaş chip la fenomenele vieţii. Şi
acum, deodată, la Odesa, expresiile lui Jozio dobândiră forme
străine, în convorbiri folosea rând pe rând termeni francezi
sau germani, lucru ce nu i se întâmplase niciodată mai
înainte. Era în stare să discute ore întregi cu Edgar despre
muzică şi despre călătorii prin Europa, fără să acorde cea
mai mică atenţie lui Spychala care, în timpul acesta, sse
plictisea sau se prefăcea că se plictiseşte. Simţi tăişul ascuţit
al geloziei şi, poate, mima doar o aparenţă că ar fi fost
preocupat de binele lui Jozio, iar nu de faptul că elevul îi
scăpa din mână, că influenţa lui nu s-a mai putut menţine în
faţa personalităţii lui Edgar.
Târşâindu-şi încălţămintea grea – „galiţiană”
— Coborî fără tragere de inimă, în silă, treptele de lut,
până la ţărm. La ora aceea plaja era aproape pustie. Vila
avea la mare un mic paviiion ce aparţinea Szyllerilor şi care
le servea drept garderobă. Spychala voia să-şi zvârle hainele
şi să intre în apă, când, în apropierea pavilionului, pe plaja
îngustă, la umbra malului destul de înalt în acest loc, îl zări
pe Edgar culcat.
— Hei, domnule Kazimierz, strigă Edgar. Nu rămâi aici o
clipă, lângă mine? E foarte cald.
Kazimierz nu răspunse nimic; se lăsă în silă pe nisipul
încins şi, fără să-şi scoată haina, se lungi pe plajă.
— Jozio mi-a cerut să vă spun că a plecat l a Odesa, după
pozele date la developat. Se va întoarce la cină.
— A plecat singur?
— Se pare că a plecat cu Volodia.
— Cu Volodia? Spychala se strâmbă uşor. Edgar, văzându-
i mutra, surâse.
— Nu vă place Volodia. Socotiţi nepotrivită cunoştinţa asta
a lui Jozio. Dar, întrebă el, cum vă simţiţi, în general, în casa
Royski?
Spychala se mişcă greoi sub dogoarea soarelui şi-şi trase
pălăria pe ochi. Întrebarea lui Edgar îl cam pusese pe
gânduri.
Cum nu-i răspunse, Edgar continuă:
— Întreb, pentru că am impresia că vă trageţi dintr-un
mediu complet deosebit. Cu greu se poate obişnui cineva cu
moşierimea noastră ucrainiană. Lumea aceasta aduce puţin
cu cea din secolul al XVII-lea. Scuzaţi-mi insistenţa, dar aş
vrea să ştiu cu ce se ocupă tatăl dumneavoastră?
— Lucrează la căile ferate, zise Kazimierz, fără grabă.
— Da, vedeţi, e o lume cu totul diferită.
Kazimierz se hotărî să spună şi el ceva.
 — Fireşte, şi uneori mă simt printre ei foarte străin. Spun
lucruri cu care nu pot fi câtuşi de puţin de acord.
Edgar zâmbi.
— Nu însă Jozio. El nu spune decât lucruri puse la punct
în prealabil cu dumneavoastră.
Cuvintele astea atinseră foarte neplăcut pe Spychala.
— O, acum nu, câtuşi de puţin. Acum repetă totul după
dumneavoastră.
— Socotiţi că-i ceva foarte rău în asta?
— Nu. Aş prefera însă ca Jozio să nu repete nimic, nici
după mine şi nici după dumneavoastră şi să judece, cât de
puţin, dar cu capul lui.
Edgar se întoarse pe partea cealaltă, expunindu-şi la soare
spinarea, deşi era destul de bronzată.
— Nu vă temeţi, o să-i vină vremea. Este încă atât de
tânăr… Credeţi că-i un băiat capabil?
— Fireşte că este, spuse Kazimierz, de data aceasta cu
vioiciune; se ocupă atât de puţin cu limba polonă, atâta doar
câit parcurge cu mine, în vacanţă… şi totuşi face mari
progrese. Cert, este un băiat inteligent…
— Iată, tocmai asta-i, zise Edgar, ce am vrut să ştiu. Din
moment ce este atât de inteligent, cum spuneţi
dumneavoastră… de altfel şi eu sunt de aceeaşi părere…
atunci n-ar trebui să vă îngrijoreze societatea lui Volodia.
Jozio va şti să ţină piept unor astfel de influenţe. Şi – adăugă
el cu subînţeles – tuturor celorlalte influenţe.
Spychala era furios că Edgar îi ghicise, în aşa măsură,
gândurile.
— De altfel, deocamdată, este încă în totul dominat de
farmecul dumneavoastră. Uneori ne amuzăm, cu mama lui,
ascultând cum – fără să-şi dea seama – imită modul
dumneavoastră de a vorbi, chiar şi unele expresii galiţiene
din limbajul dumneavoastră…
Spychala tăcu. Într-adevăr, cu toate că soarele se
apropiase simţitor de amurg, era grozav de cald; aerul frigea.
Edgar fuma leneş. Spychala îi urmărea – printre pleoapele
uşor întredeschise
— Profilul ascuţit, care aducea puţin cu profilul lui
Chopin, purtând ciudata caschetă orientală cu care
compozitorul îşi acoperea capul.
Edgar se ridică niţel într-un cot, privi valurile domoale dar
înalte ale mării de jad şi zise, ca şi cum şi-ar fi vorbit sieşi:
— Este desigur o deosebită plăcere să-ţi subordonezi astfel
un om şi să vezi cât de mult depinde el de tine. Asta-i prima
voluptate a puterii. Lui i se par frumoase toate lucrurile pe
care le socotim noi frumoase… gândeşte cu mintea noastră,
simte cu inima noastră… numai că, mai târziu, e tare
neplăcut să ne dăm seama că pierdem această putere.
Lenevit de arşiţa care-l copleşise, Spychala, cu un ultim
rest de voinţă se sculă, dezbrăcă scurta şi cămaşa, în timp ce
se adresă lui Edgar, pe un ton arţăgos:
— Toate astea ne privesc pe noi, pe mine şi pe Jozio?
Edgar, rupt din meditaţiile lui, căzu puţin pe gânduri.
— Despre dumneavoastră? Despre J6zio? Deloc. Am vorbit
aşa, în general.
— Relaţiile dintre oameni nu se desfăşoară cum vă
închipuiţi dumneavoastră, făcu Spychala lungindu-se din
nou pe nisip. Dumneavoastră sunteţi artist… despre viaţă n-
aveţi o noţiune prea amănunţită…
— Adevărat? Aceasta e părerea dumneavoastră despre
artişti? întrebă, nu fără ironie, Edgar. Poate aici vă veţi
schimba un pic părerea despre artişti. Când va sosi sora
mea… Este o foarte mare artistă şi totuşi o femeie foarte
simplă…
— Nu ştiu dacă influenţa artiştilor va fi folositoare lui
Jozio. În viaţă nu va avea prea mult de-a face cu ei.
— Cine ştie? se întrebă Edgar cu o oarecare tristeţe. Ce-i
Jozio? Un băiat obişnuit. Foarte simpatic, fireşte, şi poate
chiar inteligent, dar de o natură întru totul comună… Va
gospodări pe moşia sa Molince, va da târcoale fetelor, şi atât.
Dar, poate că nu-i doar atât. Nu putem prevedea, niciodată,
pe ce cărări va drumeţi soarta omului. E condiţionată de
atâtea lucruri. Istoria fiecărui om în parte seamănă cu istoria
unor ţări întregi…
Spychala ridică din umeri.
— Câte ceva se poate prevedea întotdeauna; şi chiar
trebuie.
— Mam referit la altceva, îşi continuă Edgar gândurile; mă
refeream la puterea pe care unii oameni o au asupra altora.
Pe ce căi se obţine o astfel de putere? Prin ce căi poţi impune
oamenilor propria ta personalitate? Iată ce nu înţeleg.
Nu înţelegea nici Spychala. Nu înţelegea nici chiar despre
ce vorbea Edgar. Simţea însă că sub aceste cuvinte, în
aparenţă indiferente, se ascundea un alt conţinut, ceva ce-l
frământa pe compozitor. Se temea, totuşi, să nu fie vorba
chiar de lupta pentru Jozio.
— Niciodată n-am făcut nici cea mai mică stăruinţă, zise
el, ca Jozio să mă imite. Puteţi să mă credeţi, lucrul acesta
vine întru totul de la sine.
Edgar suiise uşor la auzul acestei interpretări date
cuvintelor sale şi scutură ţigareta.
— Oh, mie nu-mi vine nimic de la sine. Mi-e nespus de
greu să scot totul din mine însumi. N-am nicio altă sursă. Şi-
i groaznic de chinuitor.
Uimit, Spychala se uită la Szyller. „Ce-o fi însemnând
«totul»?” se întrebă el.
Edgar, ca şi cum i-ar fi ghicit gândul, surâse din nou,
dezarmant, aşa cum numai el se pricepea să facă.
— Arta mea… grăi el jenat, fără să-şi sfârşească fraza.
„Iată care-i gândul lui!” îşi mărturisi din nou Spychala şi,
privind ironic expresia jenată a compozitorului, zise:
— Arta a jucat un rol redus în istoria omenirii.
— Credeţi că mai importante au fost războaiele şi invaziile?
întrebă Edgar, căruia-i pieri expresia jenată de pe amabila lui
figură. Am impresia că dorinţa dumneavoastră, domnule
Kazimierz, este să fiţi un stăpânitor cumplit, adăugă el după
o clipă.
Spychala hohoti sarcastic:
 — Chiar aşa! Eu, un biet meditator din Galiţia, care, într-
un conac din Ucraina, nu-s nici măcar prezentat,
întotdeauna, oaspeţilor; eu, fiul unui feroviar, mai bine zis al
unui muncitor de la căile ferate…
— Asta-i poveste, domnule Spychala, se revoltă Szyller. E
neîndoielnic că sunteţi prezentat oaspeţilor. Aici, acţionează
doar resentimentele dumneavoastră…
— La familia Royski da, dar nu şi la vecinii lor Myszynski…
ca şi cum ar fi nişte conţi…
— Nişte conţi foarte mizeri, râse Edgar. Ce-i drept, unii ca
ăştia ţin de cele mai multe ori nasul pe sus, desigur, însă, că
n-aţi avut nicio neplăcere din partea lui Janusz?
— Aproape nici nu-l cunosc, mormăi Spychala.
— Dacă doriţi să aveţi prestigiu în faţa oamenilor, nu
trebuie să trageţi concluzii dintr-o experienţă atât de limitată,
cum este aceea pe care o aveţi… Mai bine aţi citi ce-i scris
aici – şi-i împinse, pe nisip, o cărticică roşie – e sinteza
experienţelor omenirii noastre. Şi despre artă stă scris,
totuşi, aici, foarte mult.
Spychala, lulând cartea în mână, roisti cu oarecare
decepţie:
— Faust.
Edgar zâmbi.
— Da, Faust von Goethe – zise el, oarecum în ghilimele şi
luând cărticica din mâna lui Spychala începu să o
examineze. Degetele lui fine pătrundeau printre file, ca o
mângâiere. O clipă, se opri, zâmbind şi citi:
FAUST
Dar du die weite Welt umschweifst,Geschăftiger Geist, wie
nah jiihl’ich mich dir.
ERDGEIST
Du gleichst dem Geist, den du begreifst,Nicht mir!
Verschwindet1
FAUST
Tu, care cuprinzi lumea largă întreagă,Tu, duh al creaţiei –
cât îmi eşti de-aproape.
 SPIRITUL PAMÂNTULUI
Numai un spirit asemănător ţie îţi este înţeles, Eu, nu!
Dispare (germ.).
După obiceiul lui, Spychala înclină capul, îşi trase
pleoapele peste ochi şi-şi ţugui ironic buzele.
— Credeţi că aparţin epocii „spiriduşilor”
(„Erdgeist”-ilor)?
— Nu. Văd însă, râse Edgar, mai degrabă cu tristeţe, că nu
ne înţelegem deloc.
— Da, aşa-i, suntem din epoci cu totul diferite.
— Da. Dumneavoastră sunteţi din epoca „telurică”,
pământească.
— Cel puţin mă simt bine pe pământ… Chiar dacă nu am
o prea mare pasiune pentru artă… izbucni Kazimierz, ca un
bolovan.
— Oare nu cumva înseamnă că aţi tras concluzii cam
pripite? observă Edgar, cu ironie.
Spychala tăcea. „Din nou aceste concluzii pripite. Încă un
Royski, îşi zise el în gând. Şi ce compozitor o mai fi şi el? Un
diletant bogat. Dar nu articulă judecăţile astea amare,
jignitoare pentru Edgar, care, dându-şi poate seama că ele
nu-i erau binevoitoare, rămăsese nehotărât, cu zâmbetul pe
buze. Cu toate acestea simţea multă simpatie pentru omul
acesta tânăr şi colţuros. Ar fi vrut chiar să-i explice multe,
foarte multe lucruri, dar înţelegând că, deocamdată, era cu
neputinţă, adăugă doar atât:
— Soră-mea soseşte diseară, poate că aţi fi de acord să
mergeţi cu mine la gară?
Spychala, socotind că ar fi fost, poate, prea mult, zise cu
indiferenţă:
— Vă mulţumesc, prefer s-o aştept pe doamna Elzbieta
acasă.
Edgar oftă şi mai aprinse o ţigară. Simţise că nu se poate
sta de vorbă cu dascălul ăsta bosumflat.
ÎI
În forfota generală iscată de sosirea Elzbietei, nimeni
aproape nu observă că Jozio nu se întorsese din oraş, la
vremea cinei. De altfel, cina însăşi fusese pregătită oarecum
în pripă, la nimereală, totul dând impresia unui lucru
improvizat pentru sosirea celebrei cântăreţe. Caleaşca cu doi
cai trăsese în faţa vilei în aşteptarea lui Edgar, care urma să
meargă la gară. Doamna Şzyllerowa, stacojie şi neliniştită,
fuma ţigară după ţigară. Spychala, impacientat de atmosfera
asta, în care se simţea atât de mult poziţia lui de străin,
privea inexpresiv farfuria goală. Întunericul cobora încet,
marea devenea cenuşie, iar sclipirile ei se reflectau în
ferestrele sufrageriei. În sfârşit fură aprinse lămpile. Vorbea
doar doamna Royska, privind, tulburată, spre uşă.
— Eşti fericită, Paulina! Ai copii extraordinari, amândoi
celebri!
Ridicându-şi capul greu, doamna Paulina, clipind mereu
din ochi, privea tăcută lampa în jurul căreia roiau o mulţime
de musculiţe şi de fluturi.
— Edgar nu-i încă atât de celebru, cum ar merita,
continuă doamna Royska, dar Elzunia!
Am citit nu de mult tăieturile din ziare, pe care le-a trimis.
Ce glorie! Ultimele ei spectacole la Opera din Viena au fost un
adevărat triumf. Iar…
Doamna Paulina, oarecum neliniştită, privea când la
ceasornic, când la feciorul ei, aşezat în capul mesei.
— Nu-i oare timpul să te duci, Edgar? întrebă ea.
Ridicându-se fără să spună vreun cuvânt, Edjar se aplecă
spre mâna mamei sale. Urmă un rămas bun, o mângâiere şi
aprobarea plecării. Pe faţa lui uşor palidă flutură un zâmbet:
era el însuşi nerăbdător şi neliniştit. Pornea, evident, prea
devreme. Până la sosirea trenului mai erau două ceasuri.
Doamna Royska, cu o nelinişte rău mascată printr-o
conversaţie superficială cu prietena sa, arunca săgeţi spre
Spychala. Acesta, în sfârşit, se ridică spunând:
— Mă duc până la staţia de tramvai, poate că-l voi întâlni
pe Jozio.
Doamna Royska îi mulţumi din ochi, după care reveni la
gândurile ei:
— Copiii mei sunt obişnuiţi, ca toţi ceilalţi. Îi iubesc însă
foarte mult, pur şi simplu la nebunie! Uneori sunt însă
invidioasă pe tine, Paulina, pentru copiii tăi. Sunt
excepţionali. Iar sărmana mea Helenka…
— Aşa-i, spuse pe un ton serios doamna Szyllerowa, deşi e
nespus de greu să ai copii atât de neobişnuiţi.
Spychala, ieşi în faţa vilei şi porni pe drumul prăfuit,
mereu printre aceiaşi salcâmi, în direcţia staţiei. Vila Szyller
era situată în apropiere de aşa zisa Fântână Mijlocie.
Tramvaiele din Odesa soseau aici destul de rar. Căldura nu
se potolise deloc; seara n-adusese nici ea o împrospătare a
aerului. Spychala se gândea cu plăcere că peste câteva zile va
păşi în amurgul acesta cald şi limpede, în societatea Olei.
„Era încă un copil, şi-i atât de frumoasă şi de bună” – îşi zise
el în gând. Aproape fără să se gândească lăsă să treacă două
tramvaie. Jozio nu sosi. Se întoarse la vilă.
În sufragerie toate ferestrele erau deschise şi uneori se
auzea freamătul îndepărtat al mării. Pe masă: tăvi de argint
pline de fructe: prune şi pepeni galbeni. Un mic serviciu de
masă o aştepta pe Elzunia. Cele două mame – încă la masă –
nu mai stăteau acum de vorbă. Samovarul sâsâia într-un
colţ, feciorul în şorţ alb se învârtea prin cameră. Totul palpita
în tăcere şi aşteptare.
Spychala se aşeză într-un fotoliu comod, fumând o ţigară;
probabil, aţipise niţel, deoarece nu observă cum trecuseră
aproape trei ore. Acum era unsprezece.
În faţa casei răsună huruitul trăsurii, feciorul Hrehorko se
repezi în anticameră, cucoanele porniră după el, Kazimierz
rămase în sufragerie; în faţa casei se porni forfota şi zarva, se
aduseseră valizele, se auzi un râs străin, de femeie şi, în
sfârşit, cu toţii, laolaltă, intrară în odaie.
Elzbieta Szyllerowina – Elisabefth Schiller – de talie nu
prea înaltă, avea. O înfăţişare proporţionată. Ochii ei albaştri,
reliefaţi, se îndreptară spre tânărul necunoscut. Cu o voce
destul de joasă, frumoasă, puţin aspră, povestea neîncetat
despre călătorie, despre întârzierea trenului, despre un
conductor austriac. În acelaşi timp, încântată de fructe,
muşca dintr-o prună, lăsa să i se prelingă de pe buze sucul
dulce, îşi ştergea mâinile şi faţa şi râdea. Era fericită. Se
aşeză la masă în faţa tacâmului ei „se jucă cu furculiţa şi
mâncă felurile servite, fructele, pâinea şi bomboanele de
ciocolată, unele după altele. Cu o deosebită grijă încredinţase
spre ocrotire mamei sale un buchet de trandafiri de culoare
aurie închisă.
— L-am adus într-o stare perfectă. Trandafirii se vor
dezvolta.
— Ce soi sunt? se interesă doamna Royska.
— Desigur ceva nou, zise serios doamna Paulina, clipind
din ochi şi mirosind, adânc, buchetul.
Elzbieta purta pe cap o mică tocă de culoarea bronzului,
care-i ascundea aproape în întregime părul bălai. De pe tocă,
atârna o panglică lungă, cafenie, spânzurând în spate. Un
voal alb, nuanţând cafeniul panglicii, îi învăluia gâtul,
punându-i în lumină faţa delicată şi expresivă, de parcă ar fi
fost detaşată de trup. Capul marii cântăreţe răsărea din
umbră, asemeni unei pete albe, nu prea mari, iradiind
propria ei strălucire.
Spychaâa o privi cu teamă. Îl izbea caracterul străin al
chipului şi al accentului, uşoara greutate în pronunţarea lui
„r”, ca şi a unor grupe de consoane specific poloneze. Elzbieta
trecea adesea brusc la folosirea limbii franceze, întocmai
unor mari doamne din ţinuturile de răsărit care păstraseră
acest obicei al secolului al optsprezecelea. Exoticul fiinţei ei îl
făcea pe Kazimierz să se simtă cuprins, egal, de spaimă şi
repulsie.
Edgar în schimb o sorbea din ochi. Mângâindu-i mâinile,
se vedea cât era de bucuros şi de mândru.
— Cum a fost la Viena? Povesteşte-ne…
Şi Elzunia, în loc să se ocupe de ea, de succesele
repurtate, – cântase doar în noua operă a lui Puccini –
revărsă din belşug numeroase întâmplări cu privire la
cântăreţii şi muzicienii vienezi, povestind despre ei ba una,
ba alta şi adresându-se îndeosebi lui Edgar. Pentru cei ce nu
cunoşteau personajele vieneze, amănuntele acestea erau
puţin interesante, dar Elzbieta grăia cu atâta farmec încât tot
ce spunea ea devenea captivant. Nu peste mult timp
Spychala chiar se surprinse că o urmărea cu o admiraţie
mută, cu nişte ochi, desigur, tot atât de uimiţi ca şi cei ai lui
Edgar.
După cină, deşi Elzbieta era obosită, trecură cu toţii în
salon, nimănui netrecându-i prin minte să meargă la odihnă.
Elzbietka îi lămuri lui Edgar unele aspecte tehnice, de
exemplu cum cântă Jaritza cutare melodie, cum emite ea
nota cutare, sau cum este costumată în Salomeea lui
Strauss. Povestirea aceasta cu caracter intim, de confesiune,
era gustată din plin de Edgar. Aşezat la pian, în faţa surorii
sale, cu trupul puţin arcuit spre spate, el o privea atent,
executând din când în când unele acorduri.
Doamna Paulina îşi birui în cele din urmă sfiiciunea
vizibilă şi apropiindu-se încet, în vârful picioarelor, de fiica
sa, atinse cu mâna umărul feciorului.
Elzbietka zâmbi bucuroasă şi, sigură de sine, nepierzând-o
din ochi pe maică-sa o întrebă, voioasă:
— Să câinit?
Iar mama surâse, fericită.
— O singură melodie, doar una.
Elzbietka deveni gravă. Faţa i se întunecă, îi pierise chiar
zâmbetul. Se concentră ca şi cum i-ar fi defilat prin minte
toate cântecele cunoscute. Îşi plimbă privirea nehotărâtă prin
cameră, apoi şi-o îndreptă spre pian, şi din vraful de note
aşezate acolo luă un caiet mic, roz, şi-l deschise ân faţa lui
Edgar.
— Verborgenheit anunţă ea pe maică-sa.
Doamna Paulina se retrase tot în vârful picioarelor.
Elzbietka se aplecă de parcă-şi examina boturile
ghetuţelor, apoi, ridică deodată capul, astfel incit voalul căzu,
lăsând să i se vadă gâtul ei alb, splendid. Chipul i se aprinse
apoi, după o secundă, se întunecă iar. Se aplecă din nou, de
data asta spre Edgar şi-i făcu un semn; el începu un scurt
preludiu.
Odată cu prima notă intonată lent şi cu jumătate voce, pe
buzele Elzbietkei apăru un zâmbet de nedumerire şi de
bucurie. Primul „mi bemol” fu atât de frumos, ca un sunet
înalt de violoncel, încât Edgar, luându-şi ochii de pe note,
căută la sora-sa cu o privire încântată şi oarecum nu mai
puţin uimită. ’
Doamna Royska şi doamna Szyllerowa păreau
transportate; Spychala, simţind că se petrece ceva îşi lăsase
capul în jos. Dincolo de ferestrele deschise coborâse o noapte
caldă, de vară, care asculta şi ea cântecul „iubirii tăinuite41.
În cursul primelor măsuri ale cântecului – fără zgomot, aşa
că nimeni în afară de doamna Royska nu băgă de seamă,
intră Jozio cu colegul său şi se aşezară la margine, pe
primele scaune.
Pe la jumătatea cântecului, cam pe la cuvintele:
…Oft bin ich nur Kaurn bewusst und die helle Freude
zucket…14
Spychala îşi ridică ochii de pe covor şi zări băieţii care
şedeau acum de amândouă laturile uşii. Jozio îşi muşca
buzele, în timp ce Volodia, cu ochii lui negri, mari, privea
departe, înaintea sa, pe obraz rostogolindu-i-se lacrimi.
Când, deodată cu armoniosul acord în., mi bemol major”,
executat, lin de degetele lungi ale lui Edgar, amuţi şi vocea
mătăsoasă a Elzuniei, o linişte absolută coborî în salon.
Nimeni nu cuteza să se mişte. Afară răsuna clopoţelul
tramvaiului ce revenea de lia Odesa. În sfârşit, cântăreaţa
însăşi întrerupse tăcerea, adresându-se pe neaşteptate lui
Edgar căruia, cu glas tare, îi spuse ceva despre mecanismul
pedalei. Atunci de-abia se treziră cu toţii din vraja care-i
sub-” jugase. Fără a-i spune vreo vorbă despre cântecul ei,
mama, sărutând-o pe Elziunka o pofti să meargă la culcare.

14 ...Adesea sînt numai de-abia conştient şi-o mare bucurie în mine palpită... (germ.).
(citat din Hugo Wolf : Verborgenheit)
 — Eşti atât de obosită…
Edgar, însă, protestă. Voia s-o asculte încă pe soră-sa, să
discute cu ea, cât de mult, despre muzică, fiindcă aici de fapt
nu-l înţelegea nimeni.
Doamna Royska îl luă în primire pe Jozio, făcându-i
reproşuri foarte severe; află însă că cinase la Volodia, care
locuia în apropiere. În definitiv, o greşeală nu prea mare!
Spychala îl conduse în odaia de sus, ocupată de ei
amândoi. Vila construită din lemn era veche, încăpătoare, o
adevărată casă de acum şaizeci de ani; odăile de la mansardă
fiind expuse la soare, se încingeau nespus de tare. De aceea
Jozio trecu de-a dreptul pe balcon, de unde se desfăşura
priveliştea mării, ce fremăta acum cu sclipiri argintii.
Spychala se apropie de Jozio,străpungând întinderea de apă.
— Unde ai fost? Şopti el aspru. Nu ai spus. Mamei
adevărul.
J6zio îşi privi dascălul cu ciudă.
— Âh, ştii (îl tutuia pe Kazimierz) am fost cu Volodia,
pentru prima oară, la un restaurant.
La „Georges”. Nici n-ai ideie ce emoţii am avut, adăugă el
cu indiferenţă.
— Ai băut vodcă, strigă Spychala îngrozit.
— Vodcă? nu!… zise Jozio, vin!
— Vai de mine… oftă celălalt.
— E mai rău sau mai bine? întrebă Jozio calm.
— Eşti un puşti! Am eu dreptate când spun că şederea la
Odesa are asupra ta o influenţă nefastă. Acest lucru l-am
discutat azi cu mama ta.
— Şi ce-a zis?
— Ca deobicei – nu vede nimic. Orbită de dragoste pentru
tine. Eu te-aş duce însă imediat la Molirice.
— Ce bine că nu poţi să mă duci. Spune-mi, mai bine,
izbucni deodată, agăţându-se bucuros de un alt subiect,
spune-mi! Cum cântă Elzbieta asta! Nu-i aşa că-i minunat?
Spune, Kazio, nu-i minunat?
Îl cuprinse pe Spychala de grumaz şi rămaseră amândoi
aşa nemişcaţi, cu ochii aţintiţi în noapte, la marea
frământată. Desupra Odesei o spuză de lumini; aici linişte şi
beznă. Oricum, Spychala trebui să-i dea dreptate lui J6zio:
Elzbietka cântase minunat; cântecul ei fusese negrăit de
frumos.
— O iubire tăinuită, zise Jozio în şoaptă; şi şoapta asta
răsună, în aerul încins, nespus de pătrunzător: iubire
tăinuită! Verborgenheit!

Spychala tot privind luminile Odesei fu cuprins de un

sentiment bine cunoscut lui, ce-l năpădea cu destulă
regularitate. Un soi de dorinţă de a pluti – ca în vis – de a se
înălţa şi de a crea totodată, ambianţa în care înălţarea asta
să-i fie uşurată: dorul de a risca, dorul unei existenţe
neobişnuite. Tot ce-l înconjura devenea, în astfel de clipe,
micime, lucruri de rând. Şi-l însoţea în înălţarea asta doar
cântecul Elzuniei.
— Verborgenheit, repetă el zâmbind, eliberându-se din
braţul lui Jozio şi îndreptându-se spre interiorul odăii
încinse, unde se aşeză pe pat.
Jozio rămase mai departe pe balcon şi mult timp încă
Kazimierz nu-l putu convinge să se culce.
Ii i Ajunsese un adevărat obicei ca Walerek s-o aştepte la
gară pe mama. De data aceasta voise şi Ola să-l însoţească,
dar Walerek, dornic să se bucure el cel dintâi de apariţia
mamei, de veştile de la Odesa, de suflul călătoriei pe care îl
purta doamna Royska cu sine, ascunse Olei momentul
plecării şi acum se plimba singur pe peron. Trenul de Odesa
sosea destul de târziu. Era întuneric de-a binelea şi
manevrarea vagoanelor parcă adormite se desfăşura într-o
lumină palidă. Însăşi atmosfera aceasta de staţie – ecoul
clopoţelului şi conversaţia şefului staţiei cu casierul – era
penrbru Walerek un fel de basm. Dis-de-dimineaţă hoinărise
pe cknp şi acum i se făcuse chiar somn. Se mişca de colo
până colo pe peron fluturându-şi poalele pardesiului de vară.
Cum trenul tot nu sosea, se duse în partea opusă gării, pe
locul rezervat vehiculelor, unde caii fornăiau, vizitiul Ilko
moţăia şi unde mai aşteptau câteva căruţe evreieşti.
În mirosul uşor al prafului, copacii încremeniseră tăcuţi în
semiîntunericul în care răsunau doar zăbalele unor cai
nevăzuţi.
Trenul sosi, în sfârşit, luminat de cele două faruri ale
locomotivei, zvârlind trâmbe şuierânde de aburi, fără grabă şi
parcă sporind zăduful nopţii de vară, din care răsărise şi în
care urma să dispară. Lui Walerek i se păru maică-sa tânără,
zveltă, mai frumoasă decât de obicei, cu pălăria ei nouă,
garnisită cu panglici verzi. Îi cuprinse gâtul cu braţele şi o
ajută să care cutiile mari, galbene, ca şi micile valize de piele.
Se îndreptară repede spre trăsură, în drum Walerek
vorbindu-i despre toate întâmplările mai importante: în
grădină se copseseră caisele, faţă de Ola tăinuise plecarea la
gară, la cina de astăzi se servise raţă…
— Dumnezeule, raţă! se minună doamna Royska, dar e
ceva foarte nesănătos!
Walerek râse:
— Aşa îi spun eu! Dar n-a fost decât „caşa”, terci
cracovian.
Aşezaţi în trăsură înaintau în bezna nopţii cu care ochiul
se obişnuia încet pe măsură ce se depărtau de gară. Era
foarte cald şi doamna Royska cădea mereu pe gânduri cu
toată pălăvrăgeala lui Walerek: „Poate într-adevăr n-am făcut
bine lăsându-l pe Jozio la Odesa? Să fi avut oare Spychala
dreptate? Bietul băiat!”
Şi cu oarecare teamă examină pe Walerek: „El se
deosebeşte de Jozio, e drept, dar şi pentru el, peste câţiva
ani, vor începe primejdiile. Cât de greu mă apasă toate
astea!”
Walerek, ars de soare şi ciufulit, se tolănise în fundul
trăsurii şi în sfârşit amuţi. Noaptea îl moleşise; aţipise.
Mamă-sa privea cu dragoste la faţa-i regulată şi liniştită. „Nu
seamănă deloc cu Jozio, la care fiecare obraz are altă formă,
şi-apoi ce privire neastâmpărată are! Tare aş vrea să ştiu
cum ar fi fost Helenka? Iar ăsta – ce polonez sadea mai el”
Traseră înaintea casei. Pe prispă ieşiră slujitorii şi mătuşa
Michasia, ca de obicei cu falca legată.
— Vai de mine, Michasia, iarăşi te-ai umflat! Doamna
Royska îşi aruncă pălăria cea nouă şi intră în sufragerie.
Domnul Royski citea ziarul; îşi salută soţia destul de
indiferent. Ola, stacojie ca un rac, îşi sărută mătuşa. Ar fi
vrut s-o întrebe pe loc ce e cu plecarea ei la Odesa, dar nu
cuteză. O privea cu ochii ei mari, albaştri şi era toată o
tăinuită întrebare. Doamna Royska îşi spuse în gând:
„Ola asta pe zi ce trece se face tot mai frumoasă!”
Şi-i zâmbi bucuroasă.
Ola era fiica „mătuşei Michasia”, soră bună a doamnei
Royska, dar care, domnişoară mai vârstnică, se căsătorise cu
un medic cam suspect, îndată după naşterea Olei, medicul
dispăruse. Rămasă singură, venise la Molince unde,
resemnată, îndeplinea rolul de administrator. Ola era o fată
bravă, voinică, pe care asprimile vieţii o maturizaseră înainte
de vreme. Ştia să suporte cu înţelepciune orice umilinţă. De
altfel, doamna Royska era pentru ea mai mult decât o mamă.
Domnul Royski studia agricultura, cercetând revistele de
specialitate englezeşti, ale căror practici le aplica moşiei sale
din Ucraina. Într-un an se ocupase de creşterea găinilor şi
raţelor, în altul de creşterea cailor de tracţiune. Era într-
adevăr necesară o răbdare puţin obişnuită, un pământ
extrem de roditor şi o muncă devotată, ca aceea a domnului
econom Trocki, pentru ca Molince să poată suporta toate
aceste fantastice experienţe. În anul acesta era moda
insămânţărilor în şiruri paralele.
Pe sub masă Ola îl tot izbea cu picioarele pe Walerek,
pentru că fugise fără ea la gară; dar Walerek aţipise din nou.
Nu simţi nici când, seara târziu, apăru Janusz Myszynski,
vecinul cel mai apropiat. Venise prin grădina care comunica
cu parcul lor. Janusz îl luă pe braţe pe Walerek şi-l duse sus
ân odaia lui, îl dezbrăcă şi-i lăsă un bilet lângă pat.
Coborî apoi la doamna Royska şi timp de o jumătate de oră
o ascultă vorbind despre Odesa şi familia Szyller; dând să
plece, doamna Royska îl opri:
— Ştii, Janusz, aş vrea s-o trimit zilele acestea pe Ola la
Odesa, pentru câteva săptămâni. N-ai vrea s-o conduci? îţi
voi rambursa cheltuielile…
Janusz înmărmuri. Nu se aşteptase la aşa ceva. Fără să se
gândească însă, zise:
— Tata?…
Doamna Royska zâmbi:
— Mă voi ocupa eu de chestiunea asta, voi vorbi cu tatăl
tău. Mâine dimineaţă voi trece pe la voi, poate chiar cu
trăsura.
Janusz porni spre casă cu inima grea. Ştia bine că nu va fi
uşor.
Grădina din Molince dădea într-un stejăriş, după care
urma părăginita grădină de la Marikowka. Trecu pe sub
stejarii cei întunecaţi, aspiră mireasma pământului gras, dar
gândul âi zbura la mare. Nu văzuse niciodată marea… Nu şi-
o putea închipui.
Tată-său nu dormea, era în cabinet şi decupa note pentru
pianolă. Avea în faţă, deschis, un caiet mare de muzică şi
perfora grijuliu cu un cuţitaş ascuţit notele corespunzătoare
pe o bandă lată de pânză cerată. La intrarea fiului nu-şi
ridică măcar frumosul lui cap bătrân. Janusz se agita de colo
până colo prin semiîntunericul odăii. Abia după o bună
bucată de vreme bătrânul conte îşi înalţă fruntea, clipi din
ochii lui calzi, şi zise, ca şi cum s-ar fi adresat văzduhului:
— O lucrare foarte frumoasă, absolut nouă. Sonata în mi
bemol minor de Edgar Szyller.
— La familia Szyller locuieşte acum Jozio Royski.
— La Odesa?
— Aha…
— Mi-a trimis-o Simrock…
Şi domnul Myszyriski se aplecă din nou deasupra notelor.
Janusz se întinse în pat dar nu aţipi; pe la miezul nopţii
auzi pianolta. Bătrânul cânta tocmai ce decupase. Partea
lentă a sonatei lui Edgar răsuna din plin, bogat şi totuşi
oarecum fără ecou, inanimat. Palpita în ea, ce e drept, o viaţă
ascunsă, încă foarte intensă. Chiar atmosfera părea
tulburată de muzica asta redată de o biată pianolă
neînsufleţită. Iscase parcă şi vântul. Privi mişcarea crengilor
abia perceptibilă din umbră, şi gândi cu toată făptura lui, a
omului de optsprezece ani:
„Să trăieşti, să trăieşti! Altfel, mai bine, mai din plin, mai
adânc!”
Casa lor mică şi pustie dormea, doar bătrânul şi cu el
vegheau, străini unul de celălalt, reci, singurateci. Deopotrivă
prezentă era şi muzica asta densă, grea, plină de miez.
Trezindu-se de timpuriu Walerek văzu numaidecât biletul
lui Janusz.
„Vino – citi el – dis-de-dimineaţă, vom călări!”
Walerek n-avea însă chef de călărie. Făgăduise să meargă
la pescuit. Dimineaţa era ceţoasă, ca o neaşteptată
presimţire de toamnă. Se duse la iaz. Crengile teilor de pe
mal aveau frunzele îngălbenite de dorul soarelui.
În răstimp doamna Royska plecase de dimineaţă la
Mankowka, să explice domnului Myszyriski cauzele drumului
lui Janusz la Odesa. Bătrânul nu numai că se învoi ca fiu-
său să conducă pe Ola şi să rămână la Odesa timp de trei
zile, dar se oferi să suporte chiar el cheltuielile călătoriei,
ceea ce constituia un eveniment neobişnuit.
La masa de prânz tatăl, comunicând fiului toate acestea,
adăugă:
— Ştii de ce am consimţit? Pentru că îl vei cunoaşte acolo
pe acel Edward sau Edgar Szyller. Trebuie să-l inviţi să vină
la noi.
Janusz îl privi plin de uimire:
— Dar la noi nu vine nimeni…
— El va veni. Am zis – şi gata –, rosti bătrânul şi înflăcărat
lovi cu furculiţa în terciul gros, ce-l avea în farfurie.
Pe la sfârşitul mesei veni în grabă Walerek. Aştepta ci
nerăbdare clipa când Janusz se va scula de la masă. Pete
roşii îi apăruseră pe faţă şi se vedea bine că e într-un hal fără
hal. În sfârşit, după cafea – apă chioară – îl trase pe Janusz
într-o altă odaie şi începu să-i facă o adevărată scenă de
gelozie:
— Pleci aşadar, pleci la Odesa şi nu-mi spui o vorbă. Halal
prieten! Nu?
Şi. Deodată, încolăcindu-şi braţele în jurul gitului lui
Janusz începu să-i şoptească la ureche:
— Ia-mă şi pe mine, ia-mă. De ce nu mi-ai spus?
— Dar tu, tu de ce n-ai venit la călărie?
— Am uitat, se justifică Walerek, de formă.
La pianolă se auzi o baladă de Chopin, deformată însă de
sunetul ca de lemn al instrumentului.
Janusz se strâmbă.
— Nu te pot lua. Abia mi s-a dat mie voie.
Walerek, care îngenunchiase, se ridică repede din faţa lui
Janusz şi pe loc îşi curmă potopul reproşurilor.
— Aşa prieten mai rar! Zici că nu poţi să mă iei! Eşti un
porc!
Faţa i se crispă, căpătând o expresie de ură înverşunată.
Şi, pe neaşteptate, îi croi o palmă zdravănă.
— Porcule! Mizerabilule! strigă el cu violenţă şi fugi din
odaie cât putu mai repede.
Janusz, copleşit de emoţie şi supărare, peste măsură de
enervat, izbucni în plâns, ca un copil, cu toţi cei optsprezece
ani ai săi.
IV
Q
„Molince, 12 iulie 1914
Draga mea Paulina!
Ţi-o trimit pe Ola, însoţită de vecinul nostru Janusz
Myszynski. Nu mi-a fost prea greu să-l înduplec pe bătrânul
şi maniacul lui părinte să-i permită o absenţă de măcar trei
zile. Băiatul, tocmai a terminat gimnaziul din Zytomir şi se
pregăteşte să se înscrie la Universitatea din Kiev; mult prea
serios pentru vârsta lui, aproape taciturn, e însă un foarte
bun prieten al ştrengarului de Walerek. Ola, încântată de
perspectivele călătoriei nu-şi ascunde fericirea. Cred că i se
cuvenea, sărmănuţa, după o viaţă atât de tristă; i-am
cumpărat şi o rochiţă nouă; deşi modestă, sper totuşi să
poată face faţă bună, chiar alături de splendidele toalete ale
Elzbietei.
A propos de Elzbietka, zâna fermecătoare! Am o mare
rugăminte, pe care necutezând să i-o adresez direct, îţi scriu
ţie. Ola are o voce de alto nespus de frumoasă, aşa cum a
avut răposata mea mamă; nu ştiu însă cât este de muzicală.
Elzbietka n-ar vrea oare s-o asculte şi să-i dea câteva
îndrumări? Regret că preocup cu astfel de lucruri pe
talentata şi fermecătoarea ta fiică, dar mă tem să nu neglijez
un fericit dar al naturii, mai ales că Ola – ca fată săracă –
trebuie să se gândească la viitorul ei, în viaţă talentul
putându-i fi un nepreţuit ajutor! O preocupare agreabilă, o
bună folosire a timpului, şi poate chiar un mijloc de a-şi
câştiga pâinea cea de toate zilele. Nădăjduiesc să nu-i fie
greu Elzuniei să asculte, în timpul vacanţei, miorlăitul Olei
mele.
Am impresia că meditatorul nostru, Spychala, este
îndrăgostit, pe ascuns, de faţă. Fii bună şi urmăreşte cu
toată atenţia ca flirtul acesta să nu depăşească limitele unor
distracţii proprii tinereţei, de care ne-am bucurat şi noi. Îţi
mai aduci aminte?
Henryk al meu se simte destul de bine; îl frământă însă
însămânţările lui în şiruri paralele care n-au dat, la grâu,
rezultatele aşteptate. Cu toate acestea recolta e bună, mai
bună decât oricând, iar Trocki, bunul nostru econom, aprins
la faţă de atâta muncă, este mulţumit. Bătrânul Myszynski îi
tot dă zor cu pianola lui, foarte încântat de sonata lui Edgar,
pe care a primit-o din Leipzig, ca o ultimă şi neobişnuită
noutate. Ar vrea să-l cunoască pe Edgar şi-l invită, insistent.
Nu-l sfătuiesc să meargă la Marikowka. Dar n-ar putea oare
să vină la noi, însoţindu-i pe Jozio şi Ola? Ar cunoaşte atât
condiţiile modeste de viaţă, cât şi pe bătrânul conte, cel ce i-a
îndrăgit muzica. Îl rog foarte mult; aş vrea să mă revanşez
pentru marea bunătate ce mi-ai arătat mie şi copiilor mei.
Te îmbrăţişez, dragă prietenă, din toată inima.
Veşnit a ta Ewelina Roysk a P.S. Walerek ar vrea grozav să
vină la voi, dar… poate să mai aştepte; are doar tot timpul să
călătorească. A plâns şi s-a supărat când i-am spus acest
lucru, el susţinând – puştiul ăsta – că în viaţă trebuie să te
foloseşti de fiece împrejurare favorabilă, fiindcă nu putem şti
ce va fi mai târziu…”
V
A doua zi după sosirea lui Janusz şi Olei la Odesa, Volodia
Târlo i-a invitat „la ceai”. De fapt recepţia era dată de sora
lui, Ariadna, ceva mai mare decât el. Tatăl lor, polonez de
origină, ocupa un post destul de important în poliţia din
Odesa. Zestrea mamei lor, faţă de general, ca şi visul de a
deveni conte şi de a se făli cu originea lor poloneză – Ceea ce
la ruşii ţarişti era un lucru de foarte mare preţ – da acestei
case un aer pretenţios.
Seara, Ariadna îi primi într-o toaletă albă, cu o coafură
etajată, încinsă cu o panglică argintie şi purtând un colier de
perle artificiale, în felul principeselor din spectacolele de
amatori. Toate accesoriile astea, de proastă calitate, nu-i
umbreau însă farmecul natural. Avea sânge gruzin, ochii
negri, umezi, de georgiană, un nas proeminent şi o gură
minunată, mare, cu un şirag bogat de dinţi albi. Ieşind în
întâmpinarea oaspeţilor în capul scărilor vilei – prăfuite şi
luminate slab de câteva lumânări plăpânde – părea nespus
de frumoasă.
La Târlo se adunase „numai tineretul”, din partea familiei
Szyller – Edgar şi Elzbietka, Jozio cu dascălul lui, Ola,
Janusz, şi din oraş numai Nievolin, un tânăr voinic şi chipeş,
cornetul unui regiment de gardă, aducând puţin cu Jozio,
faţa lui fiind tot atât de neregulată. Era vedeta recepţiilor
familiei Târlo. Ariadna se fălea, fireşte, cu Nievolin,
întrebările ce i le adresa ţinând să-i pună în relief originea
nobilă, moşiile din districtul Lipow, relaţiile cu cele mai de
seamă familii din Rusia, î-n sfârşit felul lui de viaţă foarte
modem.
Nicio îndoială că Ariadna era îndrăgostită de ofiţer.
Întreaga sindrofie fusese organizată numai în scopul de a-i
arăta lui Nievolin (Valerian – Valia era numele lui mic) că
familia Târlo are şi ea relaţii simandicoase, iar Elzbietka, o
celebritate europeană şi Janusz, un incontestabil conte, erau
crema societăţii. Adresându-i-se deosebit de des, Ariadna îl
numea „graf”, iar Janusz, crezând că faptul acesta ascunde
un mister, sau ceva foarte cald şi foarte plăcut, îi surâdea
delicat, plin de bunăvoinţă.
La început petrecerea mergea şchiopătând, cu toţii fiind
prea tineri, prea puţin obişnuiţi să se simtă în largul lor într-
o societate mai mare. De aceea Elzbietka şi Edgar trebuiră să
ia asupra lor întreaga povară a conversaţiei. Elzbietka se
întreţinea îndeosebi cu Nievolin, în limba franceză,
povestindu-i câte ceva din lumea largă, sau ascultându-i
relatările despre Opera din Petesburg. Edgar stătea de vorbă
cu Volodia.
Acesta, cu mult mai înalt decât sora sa, dar cu aceiaşi ochi
umezi, avea, cu tot farmecul lui puţin oriental, ceva tainic,
ascuns, un zâmbet parcă ’ de apărare în faţa unui
interlocutor prea curios. Urmărindu-l pe Edgar, expresia
calmă a feţii lui concentrate era totuşi străbătută, din când
în când, de sclipirea vie a căutăturii ce-i arunca lui Nievolin.
Acesta, deşi crispat, asculta amabil pe Elzunia, în timp ce un
zâmbet grav, artificial îi flutura pe buze. Se vedea destul de
bine că în el avea loc un fel de joc – atât faţă de Ariadna, cât
şi faţă de el, de Volodia, fapt care dădea convorbirii şi
întrunirii întregi o anumită răceală.
„Ceaiul” însuşi era în realitate un amestec de gustare de
după-amiază şi de cină; multă mâncare – fie obişnuită, fie
aleasă, mult „ceai” şi apoi sticle de vin vechi, aduse de
Volodia pe ascuns. După vin, se simţiră cu toţii mai la larg,.
Conversaţia decurgând mult mai natural. Ariadna cedă
insistenţelor lui Nievolin – spre marea şi vizibila nemulţumire
a lui Volodia – şi primi să declame câteva versuri.
Seara era din nou călduroasă. În odăile vilei
— Nu prea mari şi pline de mobile înghesuite – era şi mai
cald şi mai incomod. Elzunia, într-o rochie neagra, simpla,
Ola în „umca” ei toaleta, păreau culmea simplităţii, în
comparaţie cu Ariadna, care arăta ca o păpuşă. În lumina
candelabrului cu cinci lumânări, păpuşa de ceară apăru pe
fondul portierei, recitind în ruseşte, de parcă ar fi gemut:
O, krasnii parus,V zielonoi dali,Ceornâi steklarus Na temnoi
şali!15
Cu toată artificialitatea podoabelor, cu toată nepăsătoarea
rostire a versurilor, cu toată lipsa de rezonanţă a glasului ei
sec, ca de lemn, Janusz o privea totuşi ca expresie a unor
lucruri profund deosebite de cele de la el de acasă, din cuibul
acela nesuferit şi searbăd, în care un bătrân maniac putea
oricând şi fără cea mai mică ezitare să batjocorească aerul de
păpuşă al Ariadnei, conţinutul versurilor, lipsa lor de înţeles
şi de „muzicalitate16. Ariadna părea atât de deosebită, de
neasemănat cu lumea lui, încât i se oprea răsuflarea ori de
câte ori vedea luciul negru al ochilor ei mari. Pe deasupra,
Janusz nu obişnuia niciodată să bea. Iar acum, câteva
pahare de vin îl făcuseră să simtă o uriaşă, o divină
desfătare; se bucura de lumea întreagă, de mare, de Odesa,
şi mai ales de proaspăta lui prietenie cu Edgar. Întrerupând
mereu conversaţia cu Edgar, aşezat între Elzunia şi Volodia,
îi mărturisea fără niciun înconjur:
— Ştii, Edgar, când cunoşti o fiinţă ca tine… Eşti un om
extraordinar… un bărbat extraordinar…
Edgar se apăra de cuvintele astea, pare-se ca de nişte
muşte, deşi se vedea bine că nu-i sunt neplăcute. Şi
aplecându-se peste scaunul Elzuniei se adresă din nou lui
Nievolin:
— Janusz e noul meu prieten, un tânăr cântăreţ al satului.
15 O, pînză roşie,
In depărtarea verde,
16O, mărgele negre Pe şalul întunecat... (rus.).
(A. Blok)
Nu scrie încă versuri, dar va scrie, sunt sigur.
După chipul în care Edgar articulase ultimele cuvinte,
Janusz îşi ’dădu seama că nici el nu rezistase tăriei vinului,
de altfel, oarecare însufleţire se putea observa la toţi cei de
faţă; chiar versurile lui Blok, pe care Ariadna continua să le
recite, sunau ca nişte îngeraşi de tinichea, în societatea asta
ameţită.
Spychala nu-şi lua ochii de la Ola, care şedea naturală şi
modestă – ca şi cum nu şi-ar fi dat deloc seama de situaţie –,
simplă şi zâmbitoare ca de obicei, tăcută dar voioasă, uimită
şi totuşi sigură de sine. Îşi mărturisi încă o dată întreaga lui
admiraţie faţă de fata asta care ştia întotdeauna cum să se
poarte, nu devenea niciodată o povară pentru cunoscuţi şi
nici nu supăra pe nimeni.
„Câtă armonie, ce fericire să ai o asemenea fiinţă lângă
tine”, gândi Spychala.
Jozio, amărât şi nerăbdător, examina adunarea oarecum
de sus, fumând ţigară după ţigară; se plimba prin odaie cu
paharul în mână ascultând conversaţiile, ba de ici, ba de
colo.
După un răstimp izbucni o discuţie neaşteptată * despre
valoarea artei. Vorbeau mai ales Nievolin şi Edgar. Spychala
continua să urmărească pe Ola. Vedea cum ascultă cu
atenţie, fără a se amesteca însă în vorbă, cântărind
argumentele şi încercând leal să nu ia partea nimănui, deşi
era limpede că-şi dădea seama de sterilitatea unor asemenea
dispute contradictorii. Edgar era calm,Nievolin vehement.
— Întreaga valoare a vieţii noastre, susţinea Edgar, e
condiţionată de răsunetul ei în artă, răsunet prin care se
plămădeşte edificiul valorilor supravitale, durabile, singurele
care există cu adevărat…
Ariadna îngândurată, aplecată spre lumânări, rosti,
deodată, cu jumătate de glas:
…liş v liogkom celnoke iskusstva Ot skuki mira uplâvioş… 17
17 ...numai în barca delicată a artei
te vei îndepărta de plictiseala lumii... (rus.).
(A. Blok).
 Simpla şoptire a acestor cuvinte, atât de spontane şi de
sincere, făcu să apară în ochii, plini de recunoştinţă, ai
tuturor, o altă Ariadnă. Iar Janusz, intuind infinitatea
posibilităţilor, varietatea şi bogăţia neaşteptată a Ariadnei,
simţi o şi mai mare admiraţie pentru ea.
Nievolin se opuse însă cu înflăcărare.
— Omul pentru care lumea este plictisitoare, n-are decât
să evadeze „în barca artei”. Lumea este însă plictisitoare
numai pentru cei ce nu ştiu să o privească, pentru cei ce nu
vor să acţioneze. Barca artei este budismul, pasivitatea,
somnul… Viaţa însă e altceva. Ar fi păcat ca viaţa să fie şi ea
un somn. Mişcarea, activitatea, pătrunderea în miezul
lucrurilor, iată preocupări demne de un om adevărat. Nih.îl
humanum… Iar arta? Pentru omenirea privită în întregul ei: o
spumă, o jucărie, lipsită de orice însemnătate. Pentru
englezoaicele cu Baedekerul în mână, arta este un lucru de
prisos, străin lor, impus oamenilor de un orientalism
sentimental…
Spychala înţelesese unde băteau cuvintele chipeşului
ofiţer; fu însă nespus de uimit când înţelesese de pe chipul şi
ochii lui Jozio că acesta împărtăşeşte părerea lui Nievolin.
— Da, da, repetă Jozio Royski, mişcându-se prin odaie,
„pătrundere în miezul lucrurilor11. Iată un lucru bine spus.
Spychala zâmbi.
— Am impresia, rosti el rar, că nu-i decât o chestiune de
temperament.
Ariadna înălţă capul şi încetă recitarea, în şoaptă, a
versurilor lui Blok. Lumina lumânărilor căzându-i pe ochi şi
pe colierul din jurul gâtului o făcu să sclipească, precum o
floare trezită. Janusz nu-şi lua ochii de la ea.
Ariadna se ridică, traversă odaia şi ieşi pe balcon. Janusz o
urmă. La orizontul, încă luminat, marea – de un albastru
închis, aproape violet – dormea. Ariadna îşi cuprinse tâmplele
în mâini şi şopti:
— Mă doare capul.
Oprindu-se lângă ea, cu ochii la mare, Janusz o întrebă:
 — De partea cui eşti?
— Nici cu unii, nici cu ceilalţi, rosti Ariadna întorcându-se
spre el şi examinându-l mai de aproape. Janusz simţi
fluturându-i un zâmbet amar. Îşi dădu silinţa să-l alunge.
Vroia să privească în adâncul ochilor ei. În faţa lui stătea
doar o păpuşă budistă, palidă şi parcă sculptată în fildeş.
— Eu am impresia, zise ea deodată, cu acelaşi glas ascuţit
cu care spusese versurile cu o clipă mai înainte, că miezul şi
valoarea vieţii este dragostea.
Janusz se aplecă repede şi o sărută, fugar, pe gură. Fără
să se ferească, Ariadna simţi, când Janusz se îndepărtă, că
zâmbetul lui amar flutură acum pe buzele ei. Aplecându-se
din nou, el îngână:
— Iartă-mă.
Ariadna îl atinse cu mâna pe frunte; apoi, şi-o afundă
puternic în părul lui, blond şi răvăşit. Janusz, atins de
mângâierea aceasta vru s-o sărute din nou. Ea însă duse
degetul la buze şi arătând cu capul spre lumea din vilă îi
zise:
— Vino mâine – singur!
Reveniră în salon. Eliunia se pregătea să cânte. Edgar era
deja la pian. Jozio şi Nievolin se izolaseră într-o parte, ca şi
cum ar fi vrut să protesteze împotriva cântecului Eliuniei,
considerându-l o manifestare a artei dispreţuite de ei.
VI
În ziua următoare Janusz nu veni la vila Târlo, în schimb
trimise o scrisoare:
„Domnişoară!
Te iubesc! Din prima clipă când te-am văzut, am simţit că
soarta ne-a legat într-un chip unic, inexplicabil, neobişnuit.
Te rog, domnişoară, să nu-mi iei în nume de rău sinceritatea
epistolară, doresc însă să ştii de la început ce gândesc, ce
simt, ce m-a zguduit. O simţire neobişnuită, ceva din fiinţa
dumitale mi-a pătruns toate gândurile. Te ador, te respect, te
iubesc – iată de ce nu sunt în stare să viu astăzi la
dumneata. Fiecare cuvânt pe care ni l-am spune astăzi ar fi
pentru mine o blasfemie. Ar destrăma, ar distruge mitul ce
mi-am făcut despre dumneata, în noaptea trecută. Fiecare
cuvânt rostit, fiecare gest, fiecare privire ar putea dovedi că
eşti un om, o femeie – iar nu zâna visată, dorită, pe care am
bănuit-o încă din fragedă vârstă.
N-am avut nicio îndoială că-mi vei ieşi în cale. În copilăria
mea, orfană şi săracă, goală şi tristă, m-am gândit la
dumneata. În tinereţea mea… Mama a murit la naştere; nu i-
am cunoscut mângâierile. M-a crescut în conacul pustiu o
englezoaică bătrână, rece; uneori, mi se părea că prin
saloanele deşerte trece o arătare, neaşteptată, că mă priveşte
adânc cu ochi blânzi, mângâietori, că în trecere mâna ei îmi
netezeşte părul. Aveam impresia că este mama; acum însă
ştiu, era doar o presimţire a existenţei dumitale. Mi-apăreai
atunci în rochia albă de ieri seară, cu aceeaşi panglică
argintie în păr…
Astăzi n-am puterea să te văd, iar mâine seara plec, mă
întorc la casa mea ascunsă în mijlocul unor stejari înalţi,
tristă şi lăsată în părăsire. Dacă aş fi putut să te văd, ţi-aş fi
povestit totul, totul. Să ţi le scriu însă toate – nu merită.
Poate nici nu vei citi, până la capăt, o scrisoare atât de lungă,
poate vei zvârli mîzgăleala unui băiat ridicol.
Dar… încă o clipă; îmi vine greu să mă des. Part de hârtia
asta; vreau, măcar prin ea, să mai fim puţin împreună, să-ţi
mai vorbesc de mine: ah, ce fericire, ce izbândă! Să-ţi vorbesc
de viaţa mea cenuşie, searbădă, neintereşantă…
Acasă… tata, un maniac îndrăgostit de o muzică fără
suflet, mecanică. Ore întregi taie note pentru pianolă, pentru
ca apoi – executându-le cu acest instrument – să se înfurie
că sunetul lui n-’are rezonanţa muzicii vii. Chopin,
Beeithoven, Straus, Szyller – totul la pianolă. Uneori, în
nopţile întunecoase de toamnă, când frunzele stejarilor
nedesprinse încă freamătă deasupra casei, mă trezeşte ecoul
inert al unor pasagii de virtuozitate. Iar primăvara, când totul
este atât de înviorător, instrumentul acesta lipsit de viaţă,
chiar în bătaia vântului ce suflă destul de puternic, devine o
vechitură infernală.
Gimnaziul din 2ytomir a fost pentru mine un adevărat
chin. Dacă în îngrozitoarea mea singurătate n-ar fi fost
presimţirea, semiconştientă, a sosirii, a sosirii, a sosirii… Ah,
domnişoară Ariadna, aceasta a fost singura mea bucurie
până azi. Tata şi-a concentrat toate sentimentele asupra
surorii mele mai mari, prinţesa Biliriska, o doamnă
frumoasă, înţeleaptă, ducând o viaţă mondenă la Varşovia şi
la Petersburg şi care la noi vine rar, aproape niciodată. Îmi
dau seama că de câte ori intru în odaia tatii, el regretă că
sunt eu şi nu ea. O iubeşte numai pe ea, îi face toate
capriciile, dându-i ca zestre tot ce-i mai rămăsese şi păstrând
doar Marikowka, o moşioară părăginită, de vreo mie de
deseatine.
Parcul nostru cu stejarii lui se uneşte cu parcul din
Molince: dacă fratele dumitale l-ar vizita pe Jozio la Molince,
n-ai vrea oare să vii cu ei? Royski este vecinul nostru cel mai
apropiat, dar eu nu-l înţeleg pe Jozio şi nici el pe mine. Are
nişte idei pe care nu le pricep. Îşi râde de mine şi se poartă
întotdeauna de parcă ar săvârşi ceva eroic, ceva ce eu nu
sunt în stare să gândesc măcar. Întotdeauna – poţi să mă
crezi – eu m-am gândit la dragoste. În locul lui Jozio, îl prefer
pe fratele său mai mic, pe Walerek, un băiat simplu, obişnuit
şi bun, doar puţin cam zvăpăiat. Îl iubesc ca pe un frate, şi
numai pe el l-am iubit până în prezent. Sora îmi este străină,
prea îndepărtată – şi poate prea strălucitoare. Aş vrea să-l
cunoaşteţi pe Walerek, deşi este un copilandru – deabia
patrusprezece ani.
Aşadar mâine plec din Odesa; am fost aici trei zile, iar
ochii mi s-au deschis, parcă pentru prima oară, în zilele
acestea de neuitat. Edgar şi dumneata! Nici n-am crezut că
pot exista astfel de oameni pe lume! Edgar este minunat!
Câtă bogăţie de cunoştinţe, câtă erudiţie, câtă bunătate. Îl
cunoşti oare bine? N-ar fi rău să stai mult de vorbă cu el,
când eu voi fi departe. Fiecare convorbire cu el te îmbogăţeşte
în aşa măsură, în faţa ochilor ţi se deschid atâtea
perspective, lucrul cel mai mărunt îl preocupă atât de adânc,
încât îţi dai seama de micimea, de propria ta ignoranţă.
Şi acum, doar câteva cuvinte încă. Condeiul şi hârtia tot
pentru dumneata. La drept vorbind mai mult pentru mine,
eu sunt doar cel ce vorbeşte de ochii, de zâmbetul, de vocea
dumitale. Cât de minunate sunt versurile lui Blok pe care le-
ai declamat ieri seara. Pentru mine, de altfel, versurile nu
există decât pentru a fi spuse aşa cum le spui dumneata, la o
adunare de prieteni. Atunci – şi nu rămase în cărţi – ele’
capătă viaţă, îşi justifică existenţa, încetează să mai fie o
neînsufleţită jucărie a unui cuget sterp. Ajung astfel, în
primul rând, o harfă a dragostei – şi doar acesta este destinul
versurilor.
Nu pot, nu pot să vin domnişoară – şi cât aş vrea şi ce n-aş
da, să te văd; nu pot. E ciudat? Nu-i aşa? Să-ţi cad la
picioare, să mă cufund în ochii…
Ajunge, ajunge… trebuie să sfârşesc. Trebuie să trimit
scrisoarea ca de obicei, prin servitor, la cunoscuta vilă din
Odesa. Totul mi se pare un basm din O mie şi una de nopţi!
Nu-i aşa? Zâna, prinţesa, e Ariadna! Vai, ce fericire duc cu
mine la Mankowka! Fericirea de a te fi văzut, auzit şi simţit
aproape. Iar fericirea mea nu cere nimic mai mult, de teamă
să nu te pulverizezi, să nu te topeşti ca ceaţa când îmi voi
întinde braţele spre dumneata…
La revedere, la revedere. Să nu te miri, dar nu doresc
nimic altceva. Ochii dumitale sunt suprema mea răsplată pe
pământ – te iubesc, te iubesc, domnişoară. Să nu te superi
pe mine! Şi să-mi îngădui un singur lucru: să-ţi scriu o dată,
de două ori pe lună. De acord?… Dar nu vei arăta nimănui
scrisorile mele? Va fi o taină numai a noastră. Nici chiar lui
Edgar… Nici lui Nievolin? De acord? De acord?
Şi să nu uiţi că sunt întotdeauna la dispoziţia dumitale,
aici, pretutindeni. E de-ajuns un cuvânt – voi fi necontenit
acelaşi, îţi jur.
Janusz, conte Myszynski”
VII
 A doua zi pe la trei după-amiaza în faţa vilei familiei Szyller
se opri trăsura şefului de poliţie Târlo. Volodia intră în vilă,
dar Jozio nu era acasă. Plecase cu Edgar în oraş după filmâ
pentru aparat. Volodia informă pe doamna Szyller că tatăl lui
dorea să-l invite la o conferinţă.
— La ce conferinţă?
— Nu ştiu. O conferinţă oarecare, răspunse Volodia, la
care tata ţine să vină şi Jozio.
Cu glas tare doamna Szyllerowa îşi exprimă regretul că
Jozio fiind în oraş nu-l poate însoţi pe Volodia; în fundul
cugetului era însă recunoscătoare destinului, care orânduise
totul, fiindcă a te arăta în oraş în trăsura şefului de poliţie şi
în societatea Tăriilor ar fi fost un lucru nespus de neplăcut.
Târlo era. Ce-i drept, numai ajutorul şefului de poliţie… dar
oricum uniforma lui de jandarm dezgusta pe polonezi.
Janusz aflându-se în anticameră, auzise glasul lui Volodia.
Îşi închipuise că poate veniseră „amândoi” şi intră în salon.
Volodia întoarse capul şi-l zări pe Janusz.
— În cazul acesta, n-ai vrea, conte, să mergi cu noi?
Doamna Szyllerowa privi cu subînţeles pe Janusz, acesta
însă nu pricepu.
— Unde?
— La o conferinţă, împreună cu tata…
Janusz şovăi.
— Trăsura e în faţa casei.
Timiditatea lui Janusz îl făcea să ezite. În acelaşi timp însă
gândul de a se plimba cu trăsura îl ispitea, mai ales că,
neavând prilejul s-o vadă chiar pe Ariadna, s-ar fi găsit totuşi
câtva timp în societatea tatălui şi fratelui ei. Putea să fie
interesant. Poate că-i vor vorbi despre ea? Dar chiar numai
plimbarea în trăsura cu care ea însăşi mergea în oraş, avea,
poate şi ea, un farmec al ei. Consimţi.
Doamna Szyllerowa nu se putea opri să nu dea din umeri,
băieţii erau însă în faţa casei. Privind într-acolo văzu lucind,
printre frunzele salcâmilor, chipiul verzui-albastru închis al
şefului de poliţie.
 Domnul Târlo şedea răsturnat pe pernele din fundul
trăsurii, era o persoană vârstnică, cu obrazul stacojiu.
Trăsăturile feţei, cândva desigur frumoase, se pierdeau într-o
grăsime bolnăvicioasă; sub ochi atârnau pungi zbârcite ce
aminteau de chipul lui Henric al VIII-lea. Ochii săi mici,
cenuşii, se. Mişcară neliniştiţi când dădu mâna lui Janusz.
Consimţi fără să protesteze înlocuirea lui Royski cu
Myszynski. Trăsura cu cauciucuri se urni lin şi porniră
ridicând nori de praf în urma lor.
— Acum, nu de mult, a fost aniversarea bătăliei de la
Grunwald; unul dintre ofiţerii mei, bun cunoscător, va ţine o
conferinţă pe tema aceasta şi m-am gândit că vă va interesa
câte ceva din… bătălia noastră…
Janusz examină atent pe poliţai. Avea, întradevăr, o
înfăţişare foarte poloneză; ca el putuse arăta Rej din Babina,
sau Wielopolski, în tinereţe. Nu-l minunară însă atâta frazele
bătrânului Târlo, cât tema conferinţei.
— Bătălia de la Grunwald? repetă el.
Târlo nu răspunse. Cotropit de amorţeală adâncă, se
trezise o clipă la sosirea tinerilor. Şedea acum greoi şi
indiferent în fundul tră surii, cu pleoapele pe jumătate căzute
peste ochi, iar din timp în timp faţa i se contorsiona de
sughiţuri.
Volodia, în faţa lui Janusz, privea deopotrivă de indiferent,
într-o parte. Janusz căuta să regăsească pe chipul lui
trăsăturile Ariadnei. Dar cum acesta îşi întorcea privirea în
altă direcţie, nu mai semăna deloc cu sora lui. Şi dimpotrivă,
când se uita la Janusz, ochii lui căpătau, pe loc, acelaşi luciu
umed, de neuitat, la care se gândise în lungile ore de
insomnie din ultima noapte.
Plecară spre clădirea Statului Major, unde alături de o sală
mare, cu portretul uriaş al lui Nicolae al II-lea, după Serov 18,
se afla o altă sală mai mică. Acolo se strânsese un grup de
ofiţeri şi de funcţionari. După o clipă se apropie de catedră
un ofiţer de artilerie într-o uniformă lungă şi începu să

18 Valentin Alexandrovici Serov (1865—1911), pictor rus.

vorbească, arătând din când în când, cu o baghetă, anumite
puncte de pe harta atârnată în dosul catedrei.
Din primul moment conferinţa îl plictisi pe Janusz, cu atât
mai mult cu cât era strict tehnică. Ofiţerul atacă de la
început tema eventualelor date statistice privind efectivele
cavalerilor teutoni şi ale armatelor polono-lituaniene. Vorbi
îndelung despre participarea la bătălie a oştirilor din părţile
ucrainiene, lăsând să se desprindă ca un lucru extrem de
preţios pentru el faptul că împotriva cavalerilor teutoni
luptase la Grunwald o coaliţie slavă. Arătă apoi pe o hartă
specială, mai mică, iluminată de o lanternă magică, poziţiile
ocupate de armata teutonă şi de cea polonă, cum a decurs
fuga lituanienilor şi cum atacul din flanc a făcut ca victoria
să se încline de partea lui Witold şi Jagielio.
Încă de la jumătatea conferinţei Janusz se gândea la
altceva. Şi-o imagina adică, pur şi simplu, din nou pe
Ariadna. Cum şedea puţin mai în spatele celor doi Târlo,
văzu linia fălcii lui Volodia en profil perdu 1, linie care, deşi
cu mult mai accentuată decât la Ariadna, îi reamintea totuşi
de chipul ei, în momentul când se întorsese spre el, aseară,
acolo pe balcon. Pentru nu ştiu a câta oară, depănă toate
momentele serii de ieri, din chiar clipa când intrase în casa
familiei Târlo şi zărise în capul scărilor silueta Ariadnei şi
până în clipa când ochii lor s-au încrucişat – în timp ce
Elzunia începuse să cânte Gretchen am Spinnrade. Janusz îşi
mărturisise atunci că nimic nu putea fi mai potrivit cu clipa
aceea, decât sentimentul exprimat de Schubert: neputinţa de
a lupta cu iubirea. După care, până la sfârşitul seratei nu
mai scosese niciun cuvânt.
Acum se ruşină de scrisoarea lui, dar, în acelaşi timp era
mândru că nu răspunsese chemării Ariadnei şi că reuşise să
nu-şi „păteze” dragostea,renunţând, pe loc, mai înainte de
orice ispită. Acum, se temea de o întâlnire cu domnişoara
Târlo şi n-ar fi dorit nici măcar s-o vadă, fiindcă, nelimpezit
încă, îşi dădea seama, totuşi, că edificiul renunţării atât de
ingenios concepute s-ar fi prăbuşit. Cel mai bine, poate, ar fi
să se sinucidă? Dar cum aşa? Mai înainte de a şti ce este
iubirea, şi lumea, şi omul – şi adevărul?
Deodată, observă că toţi cei prezenţi se ridică în picioare şi
aplaudă (mai mult de formă). Ofi-
I Profil văzut de la spate (fr.). ţerul de artilerie se înclină şi
coborî de la cate-j dră: conferinţa se terminase.
Bătrânul Târlo intră în vorbă cu un general şi până la
urmă plecă cu el în oraş, trimiţându-i pe cei doi tineri, cu
trăsura, până la Fântâna din centru.
Tăcură, cât timp străbătură străzile Odesei, dar când
intrară în suburbia ei, Volodia zise:
— Poţi să-mi spui, conte, cum ţi-a plăcut conferinţa?
— Trebuie să recunosc, răspunse rar Janusz, că mi s-a
părut prea tehnică, prea de specialitate…
— Nu te interesează istoria?
— Istoria da, strategia însă…
— Cred că n-a fost chiar o conferinţă „strategică”. Alta a
fost semnificaţia ei… Lucrul acesta nu te-a izbit?
— Nu, zise Janusz după ce se gândi puţin. Nu te înţeleg.
— Cum aşa? A fost doar o conferinţă vădit politică. N-ai
sesizat lucrul acesta?
Janusz se fâstâci.
— În timpul conferinţei m-am gândit… la altceva,
mărturisi el râzând. De altfel, era aşa de cald…
Volodia zâmbi, puţin ironic.
— Deci n-ai observat nimic?
— Nu, nimic.
— Spune-mi, crezi că va fi război?
— Ce? Război? se miră Janusz. Cum aşa: război? Oamenii
să tragă cu puşca în oameni şi să se ucidă? Aşa ceva nu se
poate întâmpla în Europa. Lumea s-a dezobişnuit de
războaie.
— Crezi aşadar că pacea e veşnică?
În clipa aceea trăsura se opri. Pe o stradă care se întretăia
cu a lor, trecea o unitate militară. Se întorcea, se vede, de la
baie, dinspre mare. Vestoanele albe de vară şi şepcile de o
albeaţă ca zăpada sclipeau orbitor. În frunte, chiar lângă
ofiţer, păşea un tânăr „solist” care, cu o voce înaltă de tenor
cânta, iar ostaşii îi răspundeau în cor, armonios, bine
intonat:
…Barinia, sudarânia bara-baraban udarila, Naşa rota
stroinaia ideot……ideot, ideot…19
Janusz îşi zise în gând, că acum, la Odesa, vede pentru
întâia oară atât de multă armată.
— Nu-mi pot explica, grăi el.
— Socoţi deci că dacă un ofiţer de stat major vorbeşte la
clubul ofiţeresc, şi încă atât de amănunţit, despre victoria
asupra germanilor, asta nu înseamnă nimic? însemnează
foarte mult: însemnează război, la care vom porni împreună.
— Eu… şi dumneata?
— Da, noi amândoi. Sau şi mai bine zis:polonezii şi ruşii.
— Polonezii şi ruşii împreună? Nu, este cu neputinţă, se
împotrivi Janusz, pe loc. Dar, în general războiul… ce
însemnează războiul? Sfârşitul lumii.
— Pentru unii sfârşitul, pentru alţii începutul… — filosofă
Volodia îngândurat, când caii, depăşind unitatea militară
care trecea, o luară înainte. Pentru noi, poate să fie chiar
începutul.
— Care „noi”? zise Janusz.
Volodia însă nu răspunse şi brusc se întoarse spre el şi-l
întrebă:
— Ce părere ai despre soră-mea?
Janusz se bâlbâi:
— E foarte simpatică îngăimă după o clipă.
— Aşa crezi? insistă Volodia; eu am impresia că-i cam
ţicnită. E însă posibil să se schimbe…
— O să se schimbe, sigur că o să se schimbe, rosti Janusz
cu o convingere ne justificat de profundă. Şi adăugă pe tonul
unui berbant experimentat: Femeile se schimbă atât de
uşor…
19 ...Cucoană, cuconiţă Toba — toba a bătut,
Compania chipeşă vine...
„.vine, vine... (rus.).
 Volodia zâmbi. Zâmbetul lui mărturisea nu numai
maturitate, dar chiar o oarecare superioritate. Lucrul acesta
îl cam jenă pe Janusz care-şi întoarse privirea de la el.
— Ştii… zise Volodia pe neaşteptate, cu un aer
confidenţial, mi-ar fi mult mai uşor dacă aş fi sigur că nu
rămâne singură…
— Cum aşa: singură? se miră Janusz, simţind în inimă o
răceală, ca atunci când auzea de obicei şuieratul îndepărtat
al unei locomotive.
Volodia îl prinse de mână.
— Văd, conte, că dumneata nu prea înţelegi unele lucruri,
continuă el cu o tremurare ironică a glasului, care vădea însă
şi simpatie, nici chiar că am putea lupta împreună, pentru
ceva şi împotriva cuiva. Sper însă să-ţi dai seama că nu pot
să rămân acasă, într-o astfel de casă… în ajunul
evenimentelor ce se apropie. Aşa că Ariadna va rămâne
singură…
— Păi cum, făcu Janusz care înţelesese deabia pe
jumătate, nu veţi pleca împreună?
Volodia hohoti violent.
— Cine? Ea? Ariadna? Grozave idei îţi mai trec prin
minte… Ce fel de revoluţionară ar putea fi ea? zise el, în
şoaptă, la urechea lui Janusz, ca să nu audă matahala de
„iamşcik” de pe capră, cu şapca împodobită cu pene de păun.
— Ah, aşa stau lucrurile…
— Janusz mai de grabă gândi, decât şopti aceste cuvinte.
Aşa au ajuns cu trăsura până la vila Szyllerilor. Volodia
invită din nou pe Janusz la el, dar acesta rămase credincios
cuvântului dat. De altfel, se temea şi de alte confidenţe; ele îl
neliniştiseră provocându-i o panică de neînţeles. Şi
aplecându-se mult spre Volodia văzu, în clipa aceea, ochii lui
negri, fierbinţi şi descifră în ei semnul unei rugăminţi, de
care se îngrozi.
— Când? întrebă el, fără să-şi dea seama, la ce se referă: la
izbucnirea războiului, la fuga lui Volodia, sau, poate, la data
întâlnirii lor?
 Volodia, rămânând în trăsură, se ridică în picioare ca şi
cum despărţindu-se de Myszynski ar fi ridicat un perete
invizibil între ei.
— Zilele acestea, răspunse el cu glas tare şi indiferent.
Janusz îşi luă rămas bun. De departe zări pe Nievolin, care
traversa strada şi se îndrepta spre casa Târlo. Aceasta îl făcu
să-şi iuţească paşii şi să intre în gangul vilei Szyllerilor, fără
să mai privească îndărăt.
VIII
Trenul, cu care călătorea Janusz, pleca înainte de înserat.
Elzunia tocmai trebuia să meargă după nişte treburi prin
oraş, împreună cu Ola şi Jozio, iar Edgar urma să-l conducă
pe Janusz la gară. Având vreme destulă s-au dus cu toţii pe
strada Derâbasovska, la „domnu l Franciszek” – o cofetărie
mică, filiala uneia din Varşovia – care, de curând deschisă, se
bucura de succes şi cerură îngheţată.
Domnul Franciszek Golbek, un grăsun tânăr, frumuşel,
scund, blond, cu trăsături blajine, cu ochi sentimentali şi
lacrimogeni, stătea după tejghea, la casă şi-şi freca bucuros
mâinile, uitându-se la societatea elegantă. Faţa serioasă,
liniştită a Olei îi atrase pe semne atenţia, fiindcă se -uita la
ea neîncetat.
Edgar cunoştea toată lumea din Odesa, el şi ai lui locuind
mai demult şi aproape stabil aci, la fabrica de zahăr
rămânând doar tatăl lor, în calitate de director. Edgar se
apropie de domnul Franciszek şi după ce discută cu el
despre afaceri – cofetăria mergea destul de bine – ceru nişte
fondante pentru Janusz, să aibă pe drum.
Când ieşiră pe stradă, chelnerul înmină Olei o cutie cu
bomboane de ciocolată. Uimită, se uită în jur: lângă casă,
jenat şi roşu la faţă domnul Franciszek se înclină de câteva
ori, aşa ca un Buddha binevoitor, cu zâmbetul uşor şi ochii
plictisiţi. Ola găsi o ieşire onorabilă, înmînând cutia Elzuniei,
ca şi cum îi fusese ei destinată.
— Pentru domnul Franciszek este o mare cinste vizita unei
persoane atât de distinse…
 Zâmbind, Elzunia privi cu înţeles la Ola şi luând
bomboanele îi spuse:
— Începi să ai succes de timpuriu…
— Vai, doamnă, e oare vina mea? suspină Ola, ca şi cum
amabilitatea domnului Franciszek ar fi mâhnit-o cu adevărat.
Fetele s-au întors acasă însoţite de Spychala şi Jozio, care,
după toate aparenţele, se îndrăgostise de Elzunia. Edgar şi
Janusz plecară la gară.
Era încă devreme. Se plimbară în sus şi în jos pe peronul
plin de lume, trecând prin mulţimea cenuşie a călătorilor:
soldaţi, ţărani, negustori. Se vindeau seminţe de floarea
soarelui, iar în coşuri erau transportaţi pepeni galbeni,
castraveţi şi mere. Tocmai de aceea, poate, s-au şi rătăcit
oarecum în mulţimea aceasta, iar o anumită jenă, resimţită
anterior, se topea aici, pe peronul murdar al unei gări mari,
unde, în şuieratul aburului şi în rotocoalele fumului, avea
loc discuţia lor atât de personală.
Edgar reluase conversaţia de ieri seară, de la Ariadna,
despre rolul artei. Ce e drept, Janusz era, în clipa aceea,
destul de departe de abstracţiunile acestuia, ba chiar îl cam
iritau teoretizările compozitorului.
— Bine, bine, rosti el cu o neaşteptată nerăbdare, între un
şuierat de locomotivă şi altul, dar care este, în toate acestea,
rolul jucat de instinct? Unde e locul instinctului în lumea
asta rece a ta?
Edgar atinse uşor pe bătrâna care purta merele.
— Instinctul, sau mai ştiu şi eu? inspiraţia… Este undeva
mai jos, sub cele mai adânci straturi ale eului nostru. Să ne
înţelegem. Trebuie să pricepi că pentru mine conştiinţa
artistului rămâne lucrul cel mai de preţ în artă: siguranţa
meşteşugului, lămurirea obiectului pe care-l vrem. Tot ceea
ce creăm, vine neorganizat, haotic, dinlăuntrul nostru; ne
revine cel mai important rol al intelectului artistic: alegerea.
Din ceea ce avem în noi, trebuie să alegem. Nu putem etala
totul, oricum, talmeş-balmeş; trebuie să avem o oarecare
poziţie faţă de creaţia noastră. Din ea trebuie să realizăm
ceva: tocmai lucrul acesta este forma!
Din nou nerăbdător, Janusz îi zise:
— Ti dai zor mereu cu arta! Dar viaţa? Cum trebuie s-o
trăim? într-un cuvânt, care-i rolul dragostei?
Pentru o clipă Edgar se opri, examinându-l atent. Pe
fundalul cerului de vară, în amurg, j chipul lui Edgar –
expresiv, distins, cu ochi strălucitori, care luminau chiar în
întuneric, rea-! minţind întrucâtva faţa lui Chopin din
portretul lui Delacroix – se profila atât de limpede, încât j
pătrunse în ochii şi în sufletul lui Janusz ca o formă
exterioară, esenţială, a noului său prieten.
— Iubirea! suspină Edgar, e ceva mai presus j de artă. E
esenţa unică, conţinutul ei. Toate celelalte sunt doar expresii
ale acestui instinct.
Janusz îl apucă pe Szyller de mână şi-l opri brusc. Trenul
său intrase în gară şi prin faţa lor treceau vagoanele lungi,
sclipitoare.
— Ce spui tu, Edgar? Cum? Toate celelalte nu sunt decât
expresia acestui instinct?
Tocmai atunci apărură pe peron Ariadna, Vo-, lodia şi
Nievolin. Janusz n-ar fi recunoscut-o pe Ariadna, dacă n-ar fi
mers la braţ cu fratele ei. Alaltăieri, o văzuse într-o toaletă
albă, cu o panglică argintie în păr, iar în minte şi-o păstrase
într-o formă neobişnuită, supraomenească.
Şi acum iată ce vedea în faţa lui: o femeie de talie mijlocie,
cu mult mai scundă decât fratele ei şi decât ofiţerul cel
chipeş, îmbrăcată modest, într-un costum gri şi cu o pălărie
neagră, mare, care o făcea şi mai mică.
Ariadna şi Volodia discutau ceva repede, în mare grabă.
Şirul cuvintelor obişnuite ce se rostogoleau pe buzele fetei
îndrăgite aveau totuşi pentru Janusz – care simţea lucrul
acesta cu certitudine – înţelesul altor cuvinte, al acelora ce s-
ar fi adresat lui, dacă ar fi fost numai ei singuri. În glasul şi
privirile ei, Janusz citea atâtea şi atâtea. Când ea spunea că
au pornit în escapadă prin oraş, că merg să cineze, că au
venit cu un tramvai, oprit undeva pe drum de un cal în
agonie – lui i se părea că ea vorbeşte despre primirea scrisorii
sale, că-i mulţumeşte nespus de mult, că-i va răspunde, că
vrea să-l mai vadă…
Iar Volodia spunea că au uneltit o întreagă intrigă: să-d ia
cu ei, pe Janusz şi pe Edgar, la cină, să petreacă o noapte,
iar Janusz să plece cu trenul următor, de dimineaţă.
Într-adevăr o perspectivă ispititoare. Janusz îşi imagină
seara aceea, chiar numai posibilitatea unei astfel de petreceri
îl înfioră de bucurie. Dar îşi dădu seama îndată că nu-i cu
putinţă. Avea biletul în buzunar, telegrama la Mankowka
fusese expediată. În plus era fără bani, n-avea nicio leţcaie în
buzunar. Pe deasupra îşi închipui mutra lui taică-su dacă n-
ar fi sosit la timpul stabilit. Nu, categoric, nu poate.
Disperat că escapada propusă era exclusă, mulţumi lui
Volodia destul de nepoliticos:
— Din păcate, nu-i pentru mine, trebuie să plec.
Edgar insistă cordial să mai rămână câteva ore la Odesa.
Dar, nici pentru el, nu avu Janusz (cu disperarea în inimă)
cuvinte mai amabile:
— Vă puteţi distra admirabil şi fără mine.
Cu toţii protestară. Dar, în realitate, protestul acesta
constituia aspectul cel mai dureros al stării lor de spirit. El
îşi dădea perfect de bine seama că nu va fi resimţită lipsa
unui tânăr stângaci, greoi, care nu ştia să se bucure de viaţă
şi că dimpotrivă grupul celor patru va petrece de minune fără
el.
…Şi în timp ce trenul îl purta spre casă, aşezat cum era în
înghesuita clasă a treia, între un soldat şi un evreu, în timp
ce se profilau, clipind parcă dincolo de fereastră, stepele
chersoniene, iar mai apoi stejărişurile podoliene, el,
neputând aţipi, îşi imagină cu precizie seara lor de la
restaurant: pe Ariadna, aruncând cuvinte pline de voie-bună
chipeşului Valerian şi uscăţivului Volodia – ce ardea, ca pe
jar, la gândul că peste câteva zile va părăsi casa… şi totul,
apoi pe Edgar, care, calm şi nespus de elegant, comanda
felurile de mâncare de pe lista restaurantului. Îi venea să
urle de părere de rău şi nu putu dormi până dimineaţa, când
în zori se coborî la mica lui staţie din Podolia, unde îl aştepta
o trăsură cu cai, hodorogită, de modă veche.
Cum se întâmplă adesea, se perpelise degeaba. Plecarea lui
Janusz – a acestui băiat timid şi stângaci – risipise tuturor
dispoziţia şi în primul rând Ariadnei.
— Acum nu mai am chef de nicio escapadă, zise ea cu
încăpăţânare. Nievolin se duse, deci, la Cazinou, iar Edgar îi
conduse cu trăsura, pe Ariadna şi pe fratele ei până la
Fântâna din centru. Tăcură aproape tot timpul şi se
despărţiră în faţa vilei Târlo.
Edgar porni spre casă, iar Ariadna urcă domol scările
înalte. Volodia rămase jos. Examinându-i o clipă mişcările
obosite îi zise:
— Nu te-aş lăsa singură cu contele ăsta tânăr. Are sclipiri
primejdioase în ochi.
Ariadna se întoarse, leneş, scoţându-şi pălăria şi
întrerupând un uşor căscat răspunse:
— Primejdios? Pentru mine?
Şi hohoti dispreţuitor.
În ziua aceea, deşi toridă, Elzunia exersă cu Ola de-a
lungul întregii dimineţi. Glasul fetei avea un timbru plăcut,
plin de dulceaţă, fiind bine înzestrat de la natură; nici cu
muzicalilatea nu avea vreo dificultate. Astfel, Elzunia se
decise după câteva lecţii s-o înveţe arii mai dificile – şi chiar
Verborgenheit. Deabia acum începură greutăţile adevărate.
Cântecul Olei suna uscat, ca de lemn, fără expresie. În zadar
îi dădea Elzunia accentele şi-i indica „portamento”-ul: nu-i
izbutea Olei nici măcar prima frază, destul de uşoară, de
altfel. Sunetele ei păreau nişte păsări împăiate, ce cădeau
moarte pe loc.
Lass, o Welt, o lass mich sein!20
Mai ales acel „o lass” – saltul atât de expresiv – răsuna pe
buzele Olei fără culoare, ca un tăiş de cuţit. Zadarnic executa
Elzunia cvarta asta, într-un chip minunat, catifelat, dar. Tot

20 Ingăduie-mi, o, lume, îngăduie-mi să exist! (germ.).

ceea ce Ola repeta după ea, era de nerecunoscut.
Şi astfel, în orele dogoritoare de dinaintea prânzului,
aceste cvarte, care aminteau gângăvitul porumbeilor
umpleau toată casa. „O lass, o lass mich sein!” intona
Elzunia, „O lass mich sein!” repeta Ola.
Spychala, plin de îndoieli, se preumbla prin cameră cu
paşi grei. „O lass mich sein!” îi răsuna ca o chemare de viaţă,
în existenţa unei făpturi ce nu se conturase încă. Dorea să
izvorască din el şi prin el, dar, în acelaşi timp, era cotropit de
plictiseala de neînvins a întâmplărilor de fiecare zi.
Odată cu sosirea Olei la Odesa totul se schimbase.
Spychala nu mai avea răgaz să se preocupe de Jozio, încetase
chiar să mai controleze vizitele lui la Volodia, ca şi
conversaţiile cu Edgar. De altfel nici Jozio nu mai era dispus
’ acum să hoinărească departe de casă. Ore întregi şedea în
salon, sau în camera alăturată, mototolind între degete
şerveţelele croşetate ori răsfoind filele unor romane poliţiste.
Cu greu îl puteai îmbia chiar la plajă, mai ales în zilele când
Elzunia „lucra”. Exerciţiile ei nu erau în. Totdeauna
interesante; uneori, renunţând la savanI tele-i vocalize şi
cufundându-se în note dimineaţa întreagă, punea pe Edgar
să o acompaj nieze şi cânta arii de Schumann, Schubert sau
Brahms. Spychala îl mai zărea pe Jozio şi într-un colţ al
grădinii, sub un gard, în dosul crengi lor prăfuite ale unor
salcâmi îngălbeniţi. Deşi i lipsit de pitoresc, locul era în
schimb cât se! poate de ferit, din toate părţile. Deîndată ce:
Elzunia ataca o notă, Jozio părăsea imediat j ascunzătoarea
şi pornea încet spre vilă. Pe faţa lui asimetrică se citea
dârzenie, în timp ce ochii mărturiseau nelinişte.
Acum, pentru a asculta vocea Elzuniei, alesese tocmai
odaia pe care o ocupa împreună cu Kazimierz; intrând aci, se
aşeză pe un scaun de paie de pe pragul balconului,
rămânând aşa, aplecat şi vădit nerăbdător, ca şi Spychala.
Iar când în încăperea de jos porumbiţele gânguriră cvarta:
„o lass!” – „o lass!”, Spychala îşi dădu seama că-şi neglijase
elevul cu desăI vârşire în ultimul timp. Lecţiile se limitau la
citirea împreună a celor mai importante opere literare
poloneze şi la unele teme scrise, de la care Jozio căuta, în
toate chipurile, să se eschiveze. Acum, bătând în lung şi în
lat odaia, înţelegea bine că se petreceau lucruri ciudate cu ei
amândoi.
— Ţi-ai scris tema? întrebă Spychala în treacăt.
— Nu, rosti Jozio, indiferent, urmărind cu urechea
încordată vocea Elzuniei, care în clipa aceasta descifra Olei o
frază de numai câteva măsuri.
— De ce? întrebă Spychala.
— N-am avut timp.
— Ce faci toată ziua?
Jozio se uită timid la meditator şi zâmbind neputincios
răspunse:
— Ascult lecţiile de canto. Dar tu?
Kazimierz la început se încruntă, continuând să se mişte
prin odaie, chiar cu paşi mai grăbiţi; dar nu după mult se
dădu bătut. Se opri lângă Jozio şi privind peste balcon marea
palidă şi albastră, simţi cum faţa-i uscăţivă se luminează de
un zâmbet.
— Ce va ieşi de-aici? gândeşte-te puţin, Jozio!
Acesta, înclinându-şi capul, se înroşi.
— Am impresia că în astfel de cazuri nimeni nu se
gândeşte la ce se va întâmpla. Nu se poate întâmpla nimic,
ştiu bine, adăugă el suspinând.
— Tocmai, zâmbi Spychala, îndepărttându-se.
— Când te doare un dinte nu te crede nici chiar tovarăşul
de suferinţă, grăi Jozio. „Lass, o Welt, o lass mich sein!…” –
repetă el apoi versul care răsuna jos: „… lass dies Herz
alleine haben…” 1
— Mereu singur, oftă Spychala pe negândite şi se lungi pe
pat, ca şi cum ar fi fost sleit de puteri.
Jozio râse amar, „ca un demon tânăr”, cum era la modă:
— Dar tu ce ţi-ai imaginat? Că poţi împărţi ceva cu altul pe
lumea asta? Fiecare îşi are soarta lui, numai a lui.
Spychala, surprins, îşi examină elevul.
 — De unde ştii tu asta? întrebă el.
— Din văzduh, izbucni Jozio.
Vru să mai spună ceva, dar fraza pe jumătate începută fu
curmată de intrarea neaşteptată a lui Volodia. Avea faţa
concentrată şi gravă.
— Trebuie să plecaţi imediat, zise el lui Spychala, mâine va
fi decretată mobilizarea şi toate trenurile vor fi suspendate.
Spychala nu înţelese.
Jozio sări şi el în sus.
— Atunci trebuie să plecăm şi noi.
— Prin Volocisk nu veţi izbuti, trebuie să plecaţi în
România, îi spuse Volodia lui Spychala.
Kazimierz, palid, asculta încremenit pe pat, fără să zică un
cuvânt. Nu pricepea nimic, simţea doar un ţiuit asurzitor în
urechi. Se precipitau evenimentele.
Jos, gânguritul celor două femei nu încetase şi faţă de
vestea adusă de Volodia, cvartele lor săltăreţe făceau
impresia unor sarcasme. Spychala se ridică de pe pat, foarte
mohorât, îşi trase în jos vestonul gros şi-l întrebă pe Volodia.
— Când pleacă trenul?
— Spre Reni, pe la orele cinci.
— O! mai avem destul timp.
Se scoborî pe scări şi bătu la uşa salonului. Cele două
femei îl priviră mirate.
— Vă rog să mă scuzaţi. Am de vorbit ceva foarte
important. Domnişoară Ola, poţi să mă asculţi câteva clipe?
Ola privi întrebător la Elzunia.
— Du-te, copila mea, zise cântăreaţa, pentru azi e deajuns.
Spychala alese pentru conversaţia cu Ola banca ascunsă
după crengile de salcâmi, unde şezuse la pândă Jozio Royski.
Era foarte cald şi Spychala, ’transpirat de emoţie, simţea cum
inima i se strânge. Freamătul marilor evenimente îl zguduia
şi-l absorbea cu iuţeala unui torent. Ola calmă, zveltă, cu
ochi albaştri, se aşeză pe bancă şi, politicos, îşi ascundea
uimirea ce încerca să i se zugrăvească pe faţă. Spychala tăcu
o clipă, frângându-şi degetele care trozniră şi, fără să se uite
la Ola, zise după câteva clipe:
— Duduie Ola, mâine se va anunţa mobilizarea. Ca supus
austriac eu trebuie să plec imediat, aş vrea să-mi iau rămas
bun de la dumneata.
Ola trase cu putere aer în plămâni, mişcare prin care-şi
dezvăluia sentimentul ce o stăpânea, uimirea şi ameţeala.
Privea fără întrerupere pe Kazimierz care, înclinat în faţa ei,
palid, îi ocolea privirea şi, ţărăneşte, îşi întorcea capul din
faţa ochilor ei albaştri.
Elzunia, nebănuind motivul pentru care Spychala
întrerupsese lecţia, îşi continuă exerciţiile în salon,
împrăştiind în aerul dogoritor sunetele pure ale vocalizelor.
Spychala, înălţându-şi privirea spre Ola văzu că buzele i se
strângeau întocmai oa la copii, făcând impresia că are
doisprezece, iar nu şaisprezece ani. Emoţionat, o apucă de
mână.
— Acum, ne va despărţi războiul. Mă vei aştepta?
— Da, te voi aştepta.
Cu toată emoţia, Ola se exprimă dar, răspicat şi cu toată
convingerea. Spychala îi strânse mâna; avea impresia că fata,
mişcată, aşteaptă să fie sărutată; cu atât mai mult însă nu
vroi el să-şi îngăduie acest lucru.
— Când mă voi întoarce, când vom fi din nou împreună,
atunci te voi săruta.
— Bine.
Ola rosti cuvântul acesta ca o fetiţă, ca o elevă cuminte,
Spychala fu însă cutremurat, de parcă ar fi auzit un
jurământ. Ola zâmbi şi, deodată, cu intonaţia unei femei
mature îl întrebă:
— Nu-i aşa că nu-mi vei pricinui o decepţie?
— Nu, niciodată.
— Bine, rosti ea, de data aceasta cu tonul obişnuit. Şi
acum, înainte de a-ţi face bagajele, vino cu mine în salon, să-
ţi cânt ceva.
Întrerupând-o pe Elzunia din exerciţiile ei, Ola o rugă să
repete cu ea aria Iubirea tăinuită. Elzunia se aşeză la pian
bucuroasă, dar fără mari speranţe. Prima frază intonată de
gura micuţei Ola păru nesigură şi cu oarecare efort, dar,
deodată, cvarta „o lass” răsună atât de frumos, din adâncul
pieptului, cu sonoritatea unui violoncel. Cântecul urmă pe
buzele Olei, tot mai sigur, mai plin. Elzunia simţi – cum
şedea la pian – că la spatele ei se întâmplă ceva, ce creşte şi o
străbate ca un fior; se întoarse uimită şi văzu pe Ola liniştită,
dar puţin mai palidă, cu capul ridicat şi cu ochii plini de
lacrimi străvezii. Spychala într-un colţ al salonului, cu
slăbănoagele lui picioare mult îndepărtate unul de celălalt,
îşi sprijinea cu amândouă mâinile tâmplele osoase, în jurul
cărora pielea întinsă să plesnească, părea îngălbenită.
X
Urcându-se în tren, sau, mai precis, încercând să se urce,
Kazimierz înţelese că omului nu-i este dat să-şi trăiască viaţa
în singurătate. Gara Odesa, încă până nu demult liniştită şi
idilică (Spychala îşi reaminti de plecarea lui Janusz şi de
expresia ochilor lui de îndrăgostit) îşi schimbase cu
desărvâşire aspectul. În piaţa din faţa gării stăteau soldaţi în
tunici albe de vară, iar lângă ei neveste ce boceau. Uriaşele
peroane erau şi ele ticsite de femei, al căror plâns avea un
ecou aşa de pătrunzător încât făcea să vibreze până şi
acoperişurile de sticlă de deasupra ieşirilor. Femei, câini,
copii, colivii, ficuşi în doniţe, coşuri alcătuiau un singur tot
de nepătruns; o mulţime compactă de-a lungul trenurilor, de
care atârnau oameni ca ciorchinii. Aveai impresia că soldaţii
pleacă la vatră. Unul din trenuri era plin de cei cu chemări
individuale: maiştri, specialişti, tehnicieni, artilerişti. Trenul
era tras pe o linie laterală şi tocmai el părea cel mai încărcat.
Kazimierz, cu o valiză uşoară, îşi făcu loc către peronul al
treilea unde staţiona trenul de Reni, localitate la frontiera
română, asaltat şi el de femei cu coşuri şi glastre cu leandri.
Era nespus de cald, copiii plângeau, iar numeroase evreice
din Basarabia îşi apăsau sânul cu mâinile, fie de tulburare
sau spaimă, fie pentru a ţine strâns la piept nişte pungi
destul de grele, legate cu sfori tari şi pline cu briliante şi aur.
Ele ştiau încă de pe atunci că trebuie să strângă aur, lucru
pe care-l ignora însă Kazimierz, care cu câteva clipe mai
înainte, făcând socoteala cu doamna Szyllerowa, preferase
douăzeci şi cinci de ruble în bancnote, în locul celor cinci
galbeni imperiali ce i se oferiseră. Socotise că aurul e prea
greu, că prea greu atârnă în buzunare.
Deşi trenul era peste măsură de încărcat, intrările şi
culoarele, toate, părând şi ele ocupate, Kazimierz izbuti să se
strecoare până la vagonul Pulman de clasa a doua şi să-şi
pună pe culoar valiza, pe care se aşeză, îngăduind să ia loc şi
unei bătrâne corpolente, cu faţa stacojie, congestionată de
căldură. Femeia, făcându-şi mereu vânt cu batista, repeta
aproape inconştient, când mai tare, când mai încet, dar fără
nicio întrerupere, aceeaşi vorbă: „Doamne, Dumnezeule,
Dumnezeule…” Călătorea singură, cele două nepoate rămase
în oraş încercau acum să se strecoare prin mulţimea de pe
peron ca să-şi ia rămas bun de la bunica.
— Bunicuţo, bunicuţo! strigau ele mişcând braţele pe
deasupra capetelor unor ţărani gravi, ameţiţi, aproape
buimaci, care, parcă împotmoliţi lângă vagoane, priveau,
vădit fără simpatie, pe călătorii care plecau. Ei aşteptau
trenul următor, în direcţia Rostov pe Don sau Ekaterinoslav.
Deodată însă mulţimea asta toată se puse în mişcare, se
revărsă în valuri ca şi cum s-ar fi iscat o furtună puternică
deasupra unui câmp ds spice. De pe marginea peroanelor, ca
şi dinspre clădirea gării se auzi larmă, zăngănit de arme; un
întreg detaşament de soldaţi, cu raniţa şi carabina în mână,
năvăli asupra trenului. Un sergent dădu buzna în vagonul în
cai*6 şedea Spychala şi începu să urle aşa de tare şi atât de
nedesluşit, încât nimeni nu-l înţelese. După câteva clipe
Kazimierz pricepu că soldatul le porunceşte să părăsească
vagonul. Nimeni însă nu se clinti din loc. Tot urlând, din ce
în ce mai tare, broboane de sudoare se rostogoleau de pe
fruntea gradatului, în timp ce, de fiecare dată când deschidea
gura să urle, lăsa să i se vadă dinţii stricaţi, strâmbi şi
galbeni.
 În clipa aceea la fereastră apăru un alt subofiţer.
— Lasă-i, Froska, zise el. Soldaţii au ocupat un alt vagon.
Şi într-adevăr, larma şi zăngănitul – asemenea unui roi de
albine abia pornit din stup – se auziră în altă parte, dinspre
primele vagoane ale trenului. Spychala se sculă de pe valiză
şi se aplecă peste fereastră. Soldatul cu gălăgia ieşise pe
peron. Câteva-vagoane mai încolo de vagonul său, Spychala
văzu cum erau împinşi călătorii cu coşurile şi boccelele lor,
jos pe peron. Ţipetele femeilor deveneau tot mai ascuţite, şi
acum ele acopereau totul. Soldaţii, după ce-i alungară pe
călători, tăbărâră prin uşi şi ferestre în vagonul golit.
Alungaţii strigau şi blestemau, împrăştiindu-se şi încercând
să pătrundă în celelalte vagoane; ei implorau pe cei de pe
trepte să-i lase să se urce. Aceştia însă nu era chip să-i lase,
pentru că nici ei nu erau lăsaţi să înainteze.
— Grozavi soldaţi mai sunteţi şi voi! strigă o femeie ţinând
de mână doi copii, care plângeau cât puteau. Halal soldaţi!
Goniţi femeile din vagon!…
Un soldat, cu capela trasă pe o Ureche şi cu părul roşcat,
căzut pe frunte, râse de văicărelile babei făcându-i un semn
cu mâna.
— Acum e război, babo, iar la război locul cel dintâi se
cuvine soldatului, aşa că afară cu babele!
Femeia lăsă mâna unuia din copii şi-l ameninţă pe soldat
cu pumnul.
— Încă nu-i război! strigă ea.
— Dar mâine va fi, râse soldatul şi încă o dată făcu semnul
cu mâna, spre femeie. Noi ne vom bate pentru tine! strigă el
după femeia ce se îndepărta – şi n-ar trebui să te superi pe
noi.
Femeia însă nu mai auzi argumentul soldatului. Dispăruse
undeva în mulţime.
În sfârşit trenul se urni din loc, după o întârziere de o oră.
În momentul când locomotiva şuierând prelung trase
vagoanele după ea, peronul fu invadat de o larmă şi mai
mare ca şi cum viforul ar fi clătinat vârfurile unor pini
bătrâni. Larma aceasta devenea tot mai puternică, ea trecea
de-a lungul trenului: era larma vocilor decepţionate, mirate,
disperate chiar. Fiindcă oamenii aceştia erau cu adevărat
decepţionaţi, miraţi, disperaţi. Marea lor mulţime ocupase
toate peroanele. Trenul, gâfâind domol, ajunse mai la larg
abia după câteva clipe. Atunci, porni ceva mai repede.
Sub influenţa oarecum a mersului trenului, a mişcării
înainte, mulţimea compactă şi înghesuită, care se revărsase
în vagoane, zguduită la început puţin, se aşeză acum firesc şi
astfel fiecare îşi găsise locul. Plânsetele încetară treptat şi
cunoscuta voioşie a oamenilor din Odesa se restabili curând.
Spychala nu privea mulţimea ca o unitate compactă, ci pe
fiecare om în parte, individual. Astfel, pe rând, el văzu diferite
femei, unele mai vârstnice, altele mai tinere, mai mult sau
mai puţin zgomotoase; văzu băieţi tineri, apoi câţiva ţigani…
Pe, ici, pe colo, izbucneau râsete, iar când trecură de prima
staţie şi prin ferestre apăru întinsa stepă chersoniană, arsă
de soarele verii şi având culoarea bronzului, undeva la coada
vagonului se auzi o melodie cântată de un tânăr, în
acordurile unei armonici. Deşi era destul de greu să te mişti
în învălmăşeala trupurilor, totuşi oamenii şi-au deschis
micile lor coşuri ferecate cu sârmă neagră, au desfăcut
basmalele albe cu dungi roşii ale boccelelor şi deodată
apărură castraveciorii, ouăle răscoapte şi chiar pepeni verzi,
întregi, al căror miez roşu cu seminţe negre sclipitoare
răspândea prospeţime în aerul încins. Un rusnac trupeş şi
asudat, cu un smoc de păr în frunte, oferi lui Kazimierz şi
vecinei sale o felie trandafirie de pepene în formă de
semilună.
— Singur nu-l pot mânca tot, zise el, iar restul îl voi
arunca pe fereastră. Mâncaţi, mâncaţi.
Spychala se uită cu recunoştinţă la bătrânul care mesteca
bucăţile de pepene în gura lui ştirbă, şi luă cu plăcere în
mână o felie din fructul oferit. Îşi înmuie buzele în miezul
dulce şi rece. Vecina lui începu de asemenea să mănânce,
scuipând cu multă delicateţe seminţele în palmă.
 — Oh, bătrânul ăsta mi-a făcut un mare bine, zise ea către
Spychala, muream de sete.
Aruncă coaja verde pe fereastră şi începu din nou să-şi
facă vânt cu batista.
Valiza lui Kazimierz era destul de solidă şi se putea şedea
pe ea în voie, bătrâna mai ales se simţea în largul ei;
Spychala în schimb se necăjea din greu cu lungile lui
picioare. După ce mâncă felia de pepene, i se făcu somn. Îşi
rezemă capul de perete, chiar lângă fereastră şi închise ochii.
Simţea din plin curentul care uneori îi biciuia cu tărie faţa,
curent fără praf, nefiind iscat de vânt, ci de viteza trenului.
Dinspre stepă adia un miros de pelin şi scâiet. Soarele
scăpătase jos, spre orizont.
Kazimierz încerca să recapituleze cât de cât ziua trecută,
să se gândească mai liniştit la cele întâmplate, dar nu izbuti.
În vuietul trenului i se perindau prin cap, pe neaşteptate,
imagini greu de desluşit, ba din Molince, ba din Odesa, iar în
urechi îi răsunau cuvintele unor melodii şi diferitele intonaţii
ale vocalizelor Elzbietei. Auzea glasul lui Jozio, al lui Edgar,
al lui Volodia, dar în niciun fel nu izbutea să şi-o reprezinte
pe Ola; chiar făptura ei, întreagă, îi dispăruse din minte. I se
întipărise în memorie doar culoarea nespus de albastră a
ochilor şi modul acela ciudat de a privi direct, în faţă, cu
capul puţin ridicat.
Ori de câte ori aţipea, crâmpeiele astea de imagini şi
gânduri se împleteau atât de strâns în covorul dens, ţesut
pare-se din fâşii aievea, încât felia roză de pepene pe care o
mâncase nu de mult, alterna, în mintea lui, cu o cvartă
dintr-o arie de Brahms. Învălmăşeala şi urzeala acestor
imagini din timpul somnului erau pur şi simplu
înspăimântătoare. Când se trezi, soarele se înclinase de-a
binelea spre amurg, bătrânica dormea sprijinită pe umărul
lui şi sforăia uşor, iar ceilalţi oameni din vagon îşi făcuseră
culcuşuri şi mai bune, unii aşezaţi pe jos, alţii pe băncile de
deasupra. Privirea lui Kazimierz putea pătrunde acum prin
tot vagonul, de la un capăt la celălalt. Până la uşă, lângă care
un tânăr negricios, cu părul cârlionţat, îşi ţinea armonica pe
genunchi. Spychala, rememorându-şi visele, i se păru destul
de ciudat că într-o astfel de situaţie ele dădeau târcoale doar
unor imagini şi gânduri strict personale, intime. Nimic din
întâmplările zguduitoare ce se petreceau în afara lui, nu
pătrundea în cortul viselor sale. Acolo deşi lumea întreagă se
prăbuşea, domneau sunetele, fructele, femeile.
Încercarea de a-şi lămuri ce se petrece rămase zadarnică.
Imaginaţia lui era prea slabă pentru a vedea într-o formă
plastică rostul cuvântului „război”, timp de atâţia ani aruncat
în lada expresiilor ieşite din uz. Cuvântul acesta era cu
desăvârşire lipsit de conţinut, după cum el nu camufla nimic:
se ridicase doar la orizont ca un imens val verde pe mare şi
acum ameninţa să se prăbuşească de la o înălţime
ameţitoare. Valul îl ajunsese şi-l răpise. Spychala se
cutremură: toate acestea nu erau, fireşte, decât un vis.
Băiatul de la capătul vagonului continua să cânte la
armonică, încet, dar fără întrerupere. Mulţimea, cuprinsă de
oboseală, amuţise treptat, ca un roi de albine seara; răsuna
doar zumzetul conversaţiilor înăbuşite, moleşeala cuprinzând
toată lumea. Se întunecă. Vagonul nu era luminat, iar în
penumbra serii care se lăsase Spychala distingea numai
formele nedesluşite ale unor trupuri încovoiate, frânte de
oboseală. Trenul înainta în general normal, cu cât se
îndepărtau de Odesa, cu atât lumea se împuţina, iar zarva
din staţii se făcea tot mai mică. Clădirile erau cufundate în
beznă; în cele luminate de lămpi aurii, probabil că nu
ajunsese încă vestea de neînţeles, locuitorii aşezărilor
feroviare trăind în linişte, pregătindu-se pentru ultima lor
noapte calmă. Spychala privea cu oarecare emoţie la
dreptunghiul ferestrelor, unde, ca în golfurile neatinse încă
de furtună, făpturi omeneşti se odihneau pentru câteva clipe.
„Ultimele clipe de pace, îşi zise el în gând, şi apoi toate
aceste fiinţe se vor prăbuşi în groapa catastrofei comune.
Dar, cum vor arăta oare toate acestea?” se întreba el mereu.
Noaptea târziu au ajuns la staţia Zmerynka; pe linia vecină
staţiona un alt tren. În lumina slabă a felinarelor Kazimierz
citi deodată pe pereţii vagonului: „Odesa-Varşovia44.
Ajunseseră din urmă trenul varşovian plecat înaintea lor cu
câteva ore. Nici acest tren nu era luminat, deşi se auzeau
vocile obosite, pe jumătate adormite ale unor fiinţe omeneşti,
a căror viaţă normală fusese de asemenea tulburată. În jurul
trenului, ca furnicile în jurul cadavrului unei omizi uriaşe, se
agitau oameni preocupaţi, majoritatea bărbaţi. Se duceau la
staţie după apă caldă sau după fructe, îşi chemau soţiile
rămase în vagoane, mulţi dintre ei vorbeau limba polonă.
În vagonul lui Spychala se făcuse atâta loc liber, încât
Kazimierz se putu scula şi apropia de fereastră, dezmorţindu-
şi puţin picioarele. Vecina lui se trezise şi ofta fără încetare,
ştergându-şi cu batista faţa transpirată. În fereastra din faţă,
Spychala văzu o femeie cu un băiat cam de zece ani care,
neţinând seama de somnolenţa şi deprimarea călătorilor
punea fără încetare şi cu glas tare întrebări amuzante într-o
limbă cu accent pur varşovian.
— De ce stăm aici? Dar trenul acela încotro merge? De ce
nu şuieră? Dar pentru care tren sună? Capul blond al
băiatului era într-o continuă mişcare, asemenea capetelor
unor păsări.
Spychala tocmai voia să spună ceva, când trenul varşovian
se puse în mişcare; băiatul se aplecă peste fereastră până la
jumătatea corpului, încât Spychala întră în panică. Trenul
avântându-se deodată, destul de repede, Spychala auzi un
strigăt în vagonul de alături.
— Doamnă Wiewiorska, doamnă Wiewiorska, ţineţi-vă bine
băieţelul să nu cadă.
Dar femeia răspunse calm:
— N-o să păţească nimic.
Trenul alunecă mai departe, înfăţişând ochilor lui
Kazimierz peronul şi gara unde atârnau deja imensele afişe
roz ale mobilizării. Oamenii se opreau în faţa lor, citindu-le
cu oarecare greutate. În faţa clădirii gării staţiona o unitate
militară în echipament de război.
 Doi feroviari trecură repede pe lângă tren, mişcând
felinarele. Discutau agitaţi:
— De, dacă-i război, apoi război să fie… Cuvintele astea,
frânte din conversaţia lor, ajunseră până la Spychala, care se
trase îndărăt în vagon, aşezându-se din nou pe valiză.
Vagonul întreg sforăia lin.
ARBORI CĂSĂPIŢI
I
În toamna anului 1917 Kazio Spychala se îmbolnăvise de o
bronşită de care nu mai scăpa. De câtva timp locuia la Kiev.
Nemaiputând însă rămâne pe loc, se mută într-o localitate
mai mică, aleasă nu departe de Molince. Când descoperi că
vechiul lui adăpost nu fusese încă dărâmat şi că o parte a
familiei Royski se mai află acolo, se hotărî să meargă, pentru
convalescenţă, direct la ei. Era în ianuarie anul următor.
Veni pe jos şi intră în conac pe uşa de la bucătărie. Aci găsi
doi prizonieri austrieci, folosiţi în locul unor argaţi ai casei,
care-l informară că nu mai erau prezenţi decât bătrânul
Royski şi Jozio. Bucurându-se din plin intră repede în
sufragerie, unde gazdele luau ceaiul de seară. În încăperea
mare domnea întunericul, nebiruit de cele două lumânări de
pe masă, nici de fâşia de lumină a asfinţitului geros, ce
străbătea din afară. Amfitrionii nu-l recunoscură. Jozio se
sculă de la masă, Spychala fu uimit: crescuse, era un
adevărat bărbat, în uniforma lui militară, în cămaşa de
culoare kaki, lipită de trup, făcea impresia unui om mult mai
vârstnic decât era în realitate. Avea acum şi o mustăcioară
blond-închisă, pufoasă.
Spychala pătrunse în cercul de lumină şi-i întinse mâna.
Jozio îl recunoscu, în sfârşit, dar se fâstâci îrl aşa măsură,
încât fără sa articuleze Vfeo v orbă îi apucă mâna şi i-o
scutură puţin.
— Cu gândul am fost la o sută de mile de tine, zise el
deodată. Şi fără să-şi descoasă prietenul, îi arătă un scaun.
— Ia loc!
Se examinară câteva clipe unul pe altul cu un zâmbet mut,
sub lumina palidă a lumânărilor. Bucuroşi, şi-au recunoscut
trăsăturile, schimbate în anii care trecuseră.
— Arăţi foarte slăbit! Ce-i cu tine? zise Jozio. Kazio observă
în timbrul glasului lui Jozio o nuanţă mai profundă, mai
dură. Dar, în acelaşi timp şi o siguranţă de sine, care îi
lipsise în trecut. Nu se îndoi, acum, că în faţa lui se afla un
alt om. Cu totul altul. Pe gulerul bluzei văzu o panglică
neagră şi galbenă, sfimn că fusese pe front.
— Vorbeşte, rosti, în sfârşit, Kazio, nu mai ştiu nimic
despre tine.
Jozio, perplex se uită la tatăl său, care, după ce salutase
pe oaspete, revenise la răsfoirea revistei Călăreţul şi
cultivatorul, ca şi cum treaba aceasta ar fi fost de o foarte
mare importanţă.
— Într-adevăr, spuse el, nici eu nu ştiu cum să încep,
despre ce să vorbesc mai întâi, aş avea atâtea de spus…
Spychala zâmbi, simţind bine că din nou îl domină pe
Jozio.
— Să începem cu ziua de azi, zise el, cred că aşa ne va fi
mai uşor. Nu pot să mai rămân la Kiev şi nu ştiu încotro s-o
apuc, aş vrea să mă opresc aici măcar câteva zile.
— Poţi să rămâi cât vrei, zise Jozio, fără a cere aprobarea
tatălui său, însă nici noi nu prea ştim cât timp vom mai
putea locui aici. Din tot districtul au scăpat numai aceste
două moşii: ! Molince şi Mankowka. Mama şi Ola, împreună
cu mătuşa Michasia, sunt la Skwira*. Urmează să sosească
mâine, vin să ia argintăria.
Numele oamenilor şi denumirea satelor îl rea duseră dintr-
o dată pe Kazimierz în atmosfera ~ din care se rupsese atât
de brusc cu trei ani şi ceva în urmă. Mankowka şi mătuşa
Michasia!: Nu se schimbase nimic. Totuşi chiar şi aceste
nume şi lucruri care îl înconjurară din nou pe Spychala
pierduseră ceva din coloritul lor şi, aco-) perite de pulberea
depărtării, încetaseră să mai aibă o însemnătate practică
proprie. Însuşi dom’ nul Royski lăsa impresia că nu-i decât o
închipu ire. Spychala avea în minte atâtea amintiri. Şi, lucru
ciudat, în toate acestea, Jozio era singura realitate concretă
şi categorică. Vocea, gesturile milităroase, mustaţa tăiată
scurt, obrazul neregulat şi totuşi foarte frumos, povestirea
clipelor trăite în cursul luptelor, toate acestea apăreau
luminoase ca o oază, în ochii lui Spychala. Simţea din nou
siguranţa de care avea nevoie.
Îndată după cină, Jozio îl conduse în odaia pe care în
trecut o ocupase Walerek şi îl pofti să se întindă în pat.
Aprinse focul în sobă, aduse nişte mied vechi şi cei doi
prieteni începură să tăinească îndelung şi liniştit, ca şi cum
afară, dincolo de ferestre, ar fi fost o lume ce putea fi supusă
uşor voinţei lor.
Kazimierz îl întrebă despre Walerek.
— Este în armată, la Odesa. De mult nu mai avem ştiri de
la el.
— Dar aici, în sat, ce se întâmplă?
— Deocamdată, totul e bine. Numai arborii din parc sunt
mereu… căsăpiţi.
— Stejarii?
— Şi stejarii. Toţi arborii.
Prin ochii lui Jozio fulgeră o flacără mohorâtă. Nu eira
spaima, nu, ci mai degrabă un semn prevestitor al viitoarei
neputinţe, al epuizării. Şi lucrul acesta, interesându-l direct,
nelinişti pe Kazimierz, care dorea să găsească un reazim de
durată mai lungă. Schimbă deci tema conversaţiei şi începu
să povestească de ce, în ce scop venise din ţara lui în Ucraina
şi ce anume intenţiona să facă aici. Jozio îl asculta
descurajat, fiindcă îl preocupau mai mult chestiunile
personale ale prietenului său, decât aspectele mai generale la
care Spychala revenea mereu.
— Dar de ce aţi rămas? De ce staţi aici? întrebă el pe
neaşteptate. Ştiţi bine că e primejdios. În orice clipă Molince
poate fi atacat.
Jozio dădu din umeri.
— Nu-i oare totuna?
Spychala se revoltă:
 — Cum poţi vorbi aşa? Ai tot viitorul în faţa ta, nu te
avânţi, nu vrei o viaţă nouă?
— Din nou aceleaşi vorbe ridicole. Nu, nu vreau… dar, să
lăsăm toate astea, şi-şi scutură parcă, înlăturând de pe
umeri, aversiunea, plictiseala de până atunci. Într-adevăr, ar
fi trebuit să plecăm, de mult. Doamnele le-am şi trimis deja
la Skwira. Tata însă nu se poate hotărî să părăsească
Molince, deşi aici ne paşte primejdia… De altfel, avem oameni
binevoitori în sat, care ne vor preveni.
— Eşti sigur?
— Chiar foarte sigur. Şi de aceea am fost de acord ca
doamnele să vină mâine spre a lua unele lucruri. Dar tu ce-ai
mai făcut? schimbă el vorba, politicos, fiindcă Spychala îi
povestise destul de inuite despre el. Se vedea bine că
gândurile 1 lui Jozio erau îndreptate în cu totul altă direc-®
ţie.
Spychala iu nespus de uimit. „Într-adevăr, bă-l iatul ăsta
s-a schimbat. Este stăpânit de o vă-J dită adversitate faţă de
lume. Să nu fie oare la jl mijloc, Elisabeth Schiller?” se
întrebă el în gând.; B
— Ce rosţt mai are să vorbesc despre mine? j S-au
schimbat, de altfel, atâtea, şi-apoi cunoşti 1 situaţia mea
familiară, ţi-am vorbit nu o dată.
— Aşa-i, mi-ai vorbit, făcu Jozio şi din nou 1 căzu pe
gânduri.
Spychala nu-şi mai ascundea uimirea. Privea j deschis la
Jozio, tot mai stăpânit de gânduri tris1 te. Faţa lui frumoasă
se stingea parcă dinlăuntru, ’ iar pe buze îi flutura un
zâmbet apatic.
— Ce-ai păţit? întrebă Spychala tulburat, pu1 nându-i
mâna pe umăr.
— Simt o grea povară, zise Jozio ca şi cum vorbele lui ar fi
dat la o parte un bolovan. Şi, 1 în acelaşi timp, privi pe fostul
său dascăl, ca o 1 sălbătăciune rănită de moarte.
Spychala nu-l mai întrebă nimic, oftă şi rosti 1 zâmbind:
— Oho, nu-i a bună.
 Î l A doua zi, pe când toţi trei luau un prânz frugal, sosiră
doamnele. Ewelina Royska mai suplă, «j mai gravă, aproape
căruntă. Mătuşa Michasia, într-o pelerină de lână croşetată,
urmată de Ola. Zărindu-l, Ewelina rămase încremenită.
Kazimierz n-o văzuse însă deoât pe Ola.
(Yescuse parcă, dar nu prea mult. Slăbise şi iu liii ei, mari
şi albaştri, păreau şi mai mari pe fula-i trassă. Spychala văzu
bine cum i se îmbujorară obrajii până la urechi, zărindu-l. Li
întinse o mână rece.
Trebui să-şi întoarcă ochii de la ea şi să răspundă
întrebărilor doamnei Royska şi mătuşei Michasia, care
doreau să afle despre politică toiul şi cât mai precis. Doamna
Royska privea pe Spychala cu căldură, ca pe cineva apropiat;
era limpede că se bucura de sosirea lui neaşteptată, (’u
aceeaşi plăcere îi răspunde în tot cursul prânzului, la care
doamnele luară parte îndată după sosire. Când masa se
termină, Ola se ridică şi zise:
— Vreau să mă mişc, să văd cum stau treburile…
Bătrânul Royski făcu un gest de indiferenţă.
— Nu-i nimic de văzut, spuse Jozio.
— Te voi însoţi, adăugă Spychala, sculându-se de pe
scaun.
— Ar fi poate mai bine să nu fii văzut pe aici, observă
doamna Royska.
— În grădină ca şi pe moşie nu-i nimeni, în afară de câţiva
prizonieri austrieci, remarcă Jozio.
Ieşiră împeună în faţa conacului, fără să-şi spună vreo
vorbă. Gerul era moale, iar zăpada puţină. Traversară
grădina în direcţia acareturilor. Curtea părea pustie, atelierul
şi grajdul vraişte, paiele împrăştiate pe zăpadă, iar lângă
fântâna îngheţată un soldat în uniformă albastră. Un jigărit
de câine se tot vânzolea de colo până colo, iar din când în
când, prins parcă de dureri se întindea de-a lungul
pământului îngheţat. Nu mai existau nici cai, nici vaci, iar cei
câţiva porci grohăiau în cocinile goale.
Ola şi Kazimierz înconjurară cuprinsul şi se îndreptară
spre parc. Aici, pe drumul ce ducea spre conacul de la
Mankowka, începeau distrugerile. Toţi pomii mai mici
fuseseră retezaţi dar nu de la rădăcină, ci cam la vreun
metru de la pământ. Tulpinele lor tinere rămase în picioare şi
mustind, pe locul unde tăietura nu fusese netedă, o materie
gălbinicoasă, făceau impresia unor postamente văduvite de
statuile lor. Copacilor mari le fuseseră retezate coroanele, aşa
încât se înălţau acum drepţi, zvelţi, dar oarecum despuiaţi,
anume pare-se pentru a fi supuşi torturilor. Coroanele
căsăpite, crengile şi vreascurile zăceau deznădăjduite pe
zăpadă şi erau într-atât la vedere de parcă ar fi fost desenate
cu condeiul. Pe alocurea fuseseră culcaţi chiar şi arborii
mari, iar trunchiurile stejarilor luceau în omăt ca nişte
scuturi căzute pe câmpul de bătaie.
Ola privea cu tristeţe toată pustiirea asta. Umblau fără să
schimbe vreo vorbă. Dar, la un moment dat, când trecură pe
lângă o porţiune complet nimicită, Ola ridică ochii spre
însoţitorul ei. Kazimierz îşi dădu seama că sunt tot atât de
albaştri şi de credincioşi ca şi atunci, pe malul mării, la
Odesa. Un sentiment cald de fericire îi cuprinse toată fiinţa;
nu mai putu să dea atenţie nici copacilor căsăpiţi, nici lumii
întregi.
— Ai văzut câte distrugeri? zise Ola.
— Asta-i doar începutul, răspunse Kazimierz, există
lucruri şi mai rele.
— Dar… din moartea aceasta va răsări oare o nouă viaţă?
— Întotdeauna. Întotdeauna moartea naşte viaţă.
— Viaţa noastră, şopti Ola.
Kazimierz nu îndrăzni să-şi ridice ochii la ea.
O ţinea de mână şi o strângea puternic. Stăteau în zăpadă,
privind înaintea lor, spre locul unde stejarii din Molince
formau încă un stejăriş compact şi unde drumul cotea spre
conacul familiei Myszynski. Acea molcomă strângere de
mână vorbea cu mult mai mult decât cuvintele. Şi din nou
Spychala băgă de seamă că Ola este sigură de sine, că ştie
perfect de bine ce gândeşte el, şi că nu-i nevoie să-i spună
nimic despre anii despărţirii. Ea era acum lângă el, tot aşa
cum fusese mai înainte, tot atât de liniştită, de plină de
devotament şi de speranţă, şi, nespus, nespus de dragă.
Dintr-o alee apăru Janusz. Nu se schimbase deloc; continua
să aibă aceeaşi aparenţă de copil. Pe cap n-avea nimic, iar
părul lui răvăşit, în neorânduială, părul lui blond – în care
Ariadna cu atâta voluptate îşi afundase degetele – îi
încununa fruntea cu un fel de aureolă. Se îndreaptă spre ei.
— Cum se mai simte tata? întrebă Ola.
— Tot aşa, nicio schimbare, răspunse Janusz fără s-o
privească. Şi, observându-l pe Kazimierz, lumina unui surâs i
se zugrăvi pe faţă.
— Domnul Spychala! exclamă el. Doamne! Prin ce minune
ai ajuns aici?
— Astfel de minuni se mai întâmplă în zilele noastre,
spuse Spychala uitându-se cu plăcere la chipul simpatic al
lui Janusz.
— Dar nu mă mai striga aşa de tare pe nume; astăzi mă
cheamă altfel.
— Iar eu, după cum vezi, am scăpat de armată. Nu m-au
luat. Tata este grav bolnav, paralizat, nu poate fi transportat
şi de aceea stăm aici, cu toate amabilele ciudăţenii ale
Consiliului Central…
— Şi o cheamă mereu pe Marysia? întrebă Ola.
— Mereu. Socot că până la urmă va trebui să trimitem pe
cineva la familia Bilinski.
— Oh, e atât de departe.
— Călare, în vreo două zile se ajunge. Trebuie s-o
înştiinţeze cineva despre starea sănătăţi tatii. E greu să
aşteptăm până ce poşta îşi va relua activitatea.
— Se pare că poşta funcţionează.
— Am trimis deja două scrisori, zise Janusz, dar…
zadarnic.
Se întoarseră spre casă. Janusz trebui să povestească
doamnei Royska despre boala tatălui său, totul de la început.
— O cheamă mereu pe sora mea, repetă el.
 — Pe Marysia? făcu repede doamna Royska. Dar despre
mine nu spune nimic?
— Despre dumneavoastră? Janusz se miră nespus de
mult. De ce?
— Ah, nimic. Niciodată nu poţi şti ce-i trece unui bolnav
prin minte.
— Ba da, poţi şti, zise Janusz, dârz, tata a iubit-o
întotdeauna mult pe Bilinska…
Doamna Royska oftă.
— Janusz spune surorii sale „Bilinska”, întocmai ca şi cum
ar fi o persoană străină, observă Jozio.
Janusz îşi luă rămas bun şi prin întunecimea albăstruie a
parcului ce aducea mai degrabă a pădure porni spre casă.
Singurătatea şi tăcerea erau, în clipa aceea, unicii stăpâni ai
întregit grădini; de asemenea, nici dinspre casă nu se auzea
vreun ecou, doar de departe, de dincolo de parc, dinspre
pădurea cea adevărată, răsunau lovituri de topor retezând
copacii. Izbitura aceasta ritmică şi monotonă îl întovărăşi pe
îngânduratu l Janusz până în faţa intrării. Aici se opri şi privi
în zare peste stratul de flori: la apus se desfăşura un brâu
roşu de lumină, semn că ziua, acum scurtă, era pe sfârşite.
Printre cele patru coloane clasice ale intrării se uită spre parc
şi spre trunchiurile retezate, aurii, ca şi cum ar fi fost o
scenă de teatru.
„Iat-o. Cugetă el în sine, istoria… într-o singură vorbă”.
Era gata să prindă clanţa, când zări între arbori, în fund,
nişte umbre care se strecurau, ca lupii în pădure. Trei cai se
apropiau în fugă de casă; se opriră în faţa coloanelor, iar
călăreţii descălecară. Un tânăr înalt, cu cizme, se apropie
şovăitor prin pietrişul cărării. Lui Janusz i se păru o clipă că
visează. În tânărul ce se îndrepta spre intrare sprijinindu-se
cu mâna de coloană şi respirând din greu, el recunoscu pe
soră-sa.
— Marysia, strigă el fără să se mişte din loc —tu eşti?
Femeia de-abia respira. La spatele ei stăteau doi cazaci,
slujitori de la conac. Unul din ei purta în braţe un copil,
adormit.
— Michalow a fost incendiat… zise Bilinska şi făcu un pas
spre treptele din faţa porţii.
— Dar Ksawery? Ce-i cu el? întrebă Janusz despre
cumnatul său.
— Ucis… Şi domnul Iwanowski, şi băieţii lui, ucişi…
— Ai venit singură? De acolo?
— Am plecat noaptea. Semen şi Lewko au venit cu mine,
dar ei se vor întoarce îndată acasă – şi întorcându-se spre
unul din cazaci, zise: Dă-mi copilul.
Marysia îl luă şi-l dădu fratelui ei.
Janusz nu-şi văzuse niciodată nepotul. Obrazul micuţ,
adormit, nu-i spunea nimic. Dormea, răsuflând din greu,
putea să aibă fierbinţeli.
— Dar caii? întrebă el.
— Îi vor lua cu ei, răspunse Marysia, nu sunt ai noştri, caii
noştri au fost împuşcaţi… câţiva au ars…
— Duceţi-vă la bucătărie, zise Janusz băieţilor.
— Ni, ni, răspunse Lewko, nam treba vertatisia…21 vom
petrece noaptea în sat…
Marysia voia să spună ceva, să se adreseze celor doi
slujitori cazaci. Dar… ei tăceau. Timp de o clipă se priviră
unii pe ceilalţi, fără să spună vreun cuvânt. Apoi, Marysia
coborî de pe treapta pe care se afla şi-i sărută, pe Semen şi
pe Lewko, pe frunte.
— Z Bogom22, spuse ea.
— Ostavaitesi z Bogom23, ziseră ei, în acelaşi timp, şi
încălecând caii înspumaţi o porniră în galop. Toate acestea se
petrecură atât de repede, încât Janusz nu se putu dumeri
asupra celor întâmplate.
— Ne-am oprit în faţa uşii, grăi Marysia, haidem în casă.
— Da, ai dreptate, conveni Janusz, dar n-am să-l scap
oare din braţe?

21 Trebuie să ne întoarcem (ucr.)

22 Cu Dumnezeu (ucr.).
23 Rămîneţi cu Dumnezeu (ucr.).
 — Îl voi lua eu îndată.
— Ştii, tata e bolnav, îşi reaminti Janusz, te aşteaptă; de
câteva săptămâni, numai pe tine te-a pomenit. Acum nu mai
scoate nicio vorbă.
Bilinska intră brusc în anticameră. Casa veche, ciudată,
cu un etaj, avea iz de mucegai. La dreapta şi la stânga se
înşirau odăile neîncălzite. Era pustiu. Bilinska trecu prin ele
spre dormitorul tatălui. Lucrurile, cât s-a putut, fuseseră
transportate la Skwira: tablourile mai de preţ, argintăria,
porţelanurile. Pianul lui Myszynski. În birou rămăsese doar
maşina neînsufleţită cu cilindrii notelor perforate: pianola.
Prin nemişcarea lui, instrumentul acesta inert o pregătea pe
Bilinska să-şi vadă tatăl paralizat. Se opri şi examină
pianola, părăsită; de-abia acum avu impresia că înţelege ce
s-a întâmplat, ce se întâmplă. Janusz, între timp, dăduse
copilul, dormind, domnişoarei Biesiadowska. Apoi se opri
alături de sora lui şi amândoi se uitară la pianolă.
— E grav bolnav? întrebă prinţesa.
— Paralizat.
— O! Nu mai e nicio speranţă?
— Nu ştiu nimic, doctorul a fost acum două săptămâni.
— Este conştient?
— Nu ştiu. Nu vorbeşte. Nu poate.
— Cine îl îngrijeşte?
— Tekla.
— Şi mai cine?
— Tekla şi Stanislaw; şi nişte prizonieri.
Şi într-adevăr uşa se deschise şi intră Stanislaw, îmbrăcat
într-o livrea veche de culoare albastră, închisă cu nasturi de
aur. Se opri lângă prag şi, înclinând capul său cărunt,
pieptănat cu grijă, întrebă:
— Doamna prinţesă porunceşte să se servească ceaiul?
— Da, şi ceva de mâncare, n-am mâncat nimic de aseară.
— Ai ceva, Stanislaw? întrebă Janusz.
— Nu prea mult. Dar ceva se va găsi.
Stanislaw porni cu paşi echilibraţi şi cât se!poate de calm,
ca pe scenă. 9
— Mi-e teamă să mă duc acolo, zise Maria, mă va
recunoaşte oare?
— Fireşte. El se gândeşte mult la tine.
— De unde ştii? întrebă Bilinska din prag şi j întorcându-
se către fratele ei repetă: de unde ştii?
Janusz zâmbi confuz.
— Ştiu. Întotdeauna s-a gândit la tine! D-apoi acum? i
Maria dădu din umeri şi trecu pragul odăii în care se afla
bolnavul.
Myszynski zăcea pe pat. Cufundat tot în pernă, nu i se
putea zări decât profilul, obrajii traşi, micşorându-i faţa
cândva mare, şi culoaj rea stacojie a pielii făcându-l să
semene mai degrabă cu o păpuşă schimonosită. Pleoapele îi
erau pe jumătate închise; gâfâia.
Bilinska făcu repede cei câţiva paşi care o j despărţeau de
pat şi deodată, întinzând braţele, 1 atinse mâna tatălui, care
zăcea nemişcat pe cearşşaf. Avu impresia că-i rece. Bătrânul
Myszynski simţi atingerea şi mişcă încet degetele; era mâna
stângă, neparalizată. Apoi pleoapele i se ridicară j puţin şi
Maria văzu deodată cum tatăl ei se uita la ea cu o privire
conştientă. Se uita concentrat. Intre sprâncenele late apăru o
cută de încordare, un fel de zâmbet îi lumină partea stângă a
feţei.
Nu vorbise nimic de mai multe zile. De data asta însă,
deodată, buzele i se strâmbară ca într-o sforţare şi pronunţă
răguşit:
— Marysia.
Bilinska îngenunchie lângă pat şi plânse cu glas tare.
— Tată, Ksawery… Ksawery… repeta ea.
Dar bătrânul Myszynski nu auzea, sau nu asculta. Faţa i
se liniştise, colţurile buzelor se lăsaseră în jos. Janusz stătea
la spatele Marysei şi cu o privire cercetătoare căuta spre tatăl
său. Deodată, Bilinska se ridică brusc.
— Unde-i copilul? Unde-i? Trebuie să-l arăt tatei.
— L-a luat domnişoara Tekla.
 — Porunceşte să fie adus aici.
— Să poruncesc, zâmbi Janusz, dar cui? Karl s-a dus
după făină…
Se repezi singur să caute pe Biesiadowska. În cămară, ea
scotea copilul din şalurile, scutecele şi pernele, toate, în care
fusese înfăşurat pe di’um. Dezbrăcat, copilul părea o făptură
micuţă, slăbuţă. Pentru prima oară privi pruncul cu
simpatie.
Acesta se trezi şi începu să plângă. Janusz rugă pe
Biesiadowska să-l ducă mamei, în odaia bolnavului, iar el
rămase în hol. Nu avea putere să asiste la binecuvântarea
bunicului. Ieşi în faţa porţii. Mai ştii, te pomeneşti că mai
vine cineva?
Întunericul se lăsă repede. Brâul de la apus arunca încă
lumini purpurii; însă deasupra cerul devenise cenuşiu, ca de
plumb. Liniştea stăpânea văzduhul; totuşi urechea percepea
încă retezatul arborilor, foarte îndepărtat, dar limpede.
Şi din nou se auziră tropote. Janusz făcu un pas înainte.
Din umbră, răsări unul din slujitorii cu care venise Bilinska
şi-şi opri calul brusc, chiar în faţa intrării.
— Ce-i? întrebă Janusz.
Cazacul se aplecă de pe şea şi-i întinse un săculeţ.
— Pani zabula24, zise el.
Janusz îl luă în mână. Era destul de greu, desigur cu
giuvaieruri.
— Pani otdala, a patom zabula25, repetă cazacul.
Janusz mulţumi. Cazacul mai rămase o clipă. Apoi zise:
— Să nu mai rămâneţi aici. Naiba ştie ce va fi… Să nu mai
staţi mult. Să plecaţi în târg… Oamenii vorbesc multe… în
sat…
Janusz nu înţelese.
— Dar ce? Ce? întrebă el.
— Vorbesc multe. Mai bine să plecaţi, spuse cazacul şi,
văzând că Janusz tot nu înţelege, şovăi o clipă. S-ar putea să

24 Doamna a uitat (ucr.).

25 Doamna mi l-a dat, apoi a uitat (ucr.).
fie rău, domnişorule, plecaţi şi gata.
Întoarse calul, îl plesni cu biciul şi dispăru în beznă.
Janusz porni spre casă.
Biesiadowska îi spuse că Marysia este deja în sufragerie.
Intră acolo. Încăperea, acum, după scoaterea tablourilor şi
candelabrelor, părea şi mai mare. Pe masă ardea o singură
lumânare şi luciul ei cădea pe faţa palidă, trasă, dar nu mai
puţin foarte frumoasă a Mariei. Janusz îi puse în faţă
săculeţul.
— Semen s-a întors, zise el, şi l-a adus!
— Vai, Dumnezeule! şopti Maria, unde mi-a fost capul?
— Bine aţi mai dresat sclavii, zâmbi Janusz.
— Ce vorbe-s astea? se minună prinţesa. Semen are simţul
datoriei…
— Semen a spus că trebuie să fugim.
— Şi eu sunt de aceeaşi părere, rosti Biliriska
îngândurată, ridicându-şi la gură ceaşca de ceai. Dar ce
facem cu tata? Să-l culcăm în căruţă?
În clipa aceea răsunară paşi grei dinspre bucătărie.
Biesiadowska deschise uşa şi intră Kazio Spychala.
III
Deşi-l văzuse şi mai înainte, Janusz observă de-abia acum
cât de mult se schimbase Spychala în ultimii ani. Nu atât la
faţă, cât în gesturi, care căpătaseră elasticitate şi siguranţă.
Îl prezentă prinţesei, care-i întinse mâna, fără să se scoale de
la masă.
— Domnul Spychala, zise Janusz, sora mea, prinţesa
Bilinska.
Nimeni nu observă ridicolul acestei prezentări oficiale.
Fiecare dintre ei era preocupat de propriile gânduri. Lumina
palidă a lumânării făcea ca feţele asupra cărora se răsfrângea
să pară foarte albe, dând impresia că sunt de hârtie.
Spychala se uită cu interes la Marysia.
— Ce veşti ne-aduci? îl întrebă Biesiadowska, care stătea
în umbră şi era neliniştită de vizita asta.
— Vin, se bâlbâi Spychala, vin, să vă spun… Am fost
avertizaţi… trebuie să plecăm. Cei de la Molince pornesc la
noapte, spre zori…
— Uite, vedeţi! exclamă Janusz. Semen avea dreptate. Nu
mai putem rămâne nicio clipă.
Bilinska, neputincioasă, simţi cum i se taie mâinile şi zise:
— Tata este în agonie.
— E chiar atât de grav? se miră Janusz. Starea lui s-a
înrăutăţit?
— Da. Karl e lângă el. Când i l-am arătat pe Alo, a scos un
sunet groaznic de răguşit. Am impresia că starea lui s-a
agravat.
Tekla apăru din umbră.
— Cred că nu va apuca dimineaţa…
Spychala căzu pe gânduri, uiitându-se la flacăra
lumânării.
— Cai aveţi?
— Nu, niciunul, răspunse Biesiadowska oftând.
— Atunci mă întorc la Molince, zise el, voi căpăta acolo,
poate, o căruţă. Îl vom culca pe conte pe paie şi-l vom
transporta.
— Karl este un om sigur, rosti Janusz.
— Bine. Lucrul cel mai important este omul, repetă
Spychala şi mai rămase o olipă.
— Mă întorc la Molince, adăugă el şi voi reveni neapărat.
— Merg cu tine, zise Janusz.
Ieşiră din nou. Era întuneric beznă şi un ger uşor
îngheţase băltoacele. Janusz cunoştea drumul cu ochii
închişi. Mergeau repede, aproape fără să scoată vreun
cuvânt.
— Când a sosit sora dumitale? întrebă Spychala.
— Acum o oră.
— Cum?
— Călare. Cu doi slujitori, cazaci. Dar i-au luat calul cu ei.
— Ce cazaci?
— Slujitori de-ai prinţului. Cazacii însă au plecat. Unul din
ei ne-a prevenit să nu mai rămînem mult timp…
 — Aha…
— Soţul ei a fost ucis în Michalow.
— Cum? Prinţul a fost ucis?
— Da. Dar încă nu ştiu cum s-a întâmplat. N-a apucat să-
mi povestească.
— L-au ucis…
— A venit cu copilul. A împlinit de-abia şase luni.
— Greu. Să vedem ce-i de făcut mai departe.
— Tăcură din nou.
Aşa ajunseră acasă.
Poarta, care până nu de mult fusese baricadată, era acum
pe jumătate deschisă. Intrară într-un coridor întunecos. Pe
alocurea se puteau vedea, în fundul odăilor, lumini care se
mişcau. În sufragerie, pe masă, era un sfeşnic cu o singură
lumânare aprinsă. Domnul Royski – pe a cărui retină gălbuie
lumânarea arunca o slabă lucire – stătea la masă şi se uita,
neputincios, cum i se păru lui Spychala, la mătuşa Michasia.
Care se odihnea de cealaltă parte a mesei, cu mâinile aşezate
pe pântec, ca şi cum de-abia terminase o masă îmbelşugată.
Janusz întrebă:
— Unde-i doamna Ewelina?
Dar nu primi răspuns. Spychala se îndreptă spre salon.
Acolo, lângă o lumânare, care ardea pe pian, stătea Ola şi
împacheta într-o valiză mică de mână nişte şerveţele şi
câteva scrumiere de argint. Austriacul Adolf aducea din salon
tablouri scoase din rame şi le strângea într-un colţ.
— Domnişoară Ola, zise Spychala, ce faci aici?
— Plecăm, îndată, plecăm, răspunse cu glas slab Ola, fără
să-l privească. Plecăm îndată la Skwira. Pregăteşte-te şi
dumneata.
— Poate-i mai bine pe jos?
— Ne vom strecura pe căi lăturalnice.
— Bătrânul Bilinski a fost ucis, articula Spychala, deşi nu-
l văzuse şi nici nu ştia cum arăta.
— De unde vine ştirea?
— A sosit prinţesa… călare…
 — Ei pleacă?
— Nu pot. Myszynski este foarte grav bolnav.
— Pregăteşte-te. Plecăm.
— Eu trebuie să rămân, domnişoară Ola.
Ola, pentru întâia oară, examină pe Kazimierz. În lumina
lumânării de seu, arăta foarte palid.
— Dumneata rămli? întrebă ea. Aici?
— Ei nu pot rămâne singuri: Janusz, Bilinska şi copilul.
Bilinska a venit cu copilul.
Ola împinse valiza pe placa pianului şi rămase
înmărmurită. În penumbra camerei nu-i recunoscu nici
chipul, nici ochii obosiţi. Acum, când nu reuşea să-i
regăsească trăsăturile de odinioară, faţa lui i se părea cu
totul străină. Fenomenul acesta nu şi-l putea explica.
— De ce te uiţi aşa la mine, domnişoară Ola? spuse el.
Ea însă reveni la valiză, o deschise şi, fără să-şi dea seama
ce face, începu să aşeze din nou lucrurile puse acolo şi de
care nimeni nu avea nevoie. Lui Spychala i se făcu milă de
ea.
— Domnişoară Ola, grăi el, uită-te la mine. E mai bine aşa.
Ea zâmbi şi fără să-l privească întrebă:
— Ai venit doar ca să ne luăm rămas bun?
— Domnişoară Ola, mă mai iubeşti? Spychala se apropie
de ea repede şi o apucă de mână. Mă iubeşti?
Ola zâmbi, continuând să privească valiza deschisă. După
câte se putea observa faţa i se luminase; lumânarea de pe
pian îi luminase şi gura, iar albul dinţilor sclipea sub buzele
întredeschise. În clipa aceea Adolf scăpă din mâini, cu
zgomot, câteva tablouri. Mătuşa Michasia se sperie.
— Doamne!… strigă ea din sufragerie. Ce s-a întâmplat
acolo?
După o clipă apăru în prag. În tot timpul acesta Ola şi
Kazimierz nu-şi schimbaseră poziţia, rămânând nemişcaţi.
Mătuşa Michasia se uita la ei chiorâş, ca şi cum văzându-i ar
fi apucat-o durerea de măsele.
— Ola, mi-ai pregătit valiza? întrebă ea.
 — Da mamă.
— Atunci, dă-mi-o, zise bătrâna doamnă, dar, din nou, nu
se mişcă nimeni din loc. Adolf se întoarse după tablouri.
— Le scoţi pe toate din ramă? întrebă mătuşa Michasia.
Apăru doamna Royska. Era ca întotdeauna, cu zâmbetul
pe buze, calmă şi îmbrăcată cu grijă.
— Caii au tras în faţa uşii de la bucătărie, rosti ea liniştită,
deşi în liniştea asta excesivă, ca şi în cuvintele prea prudent
articulate, se putea citi mai degrabă enervarea ei; într-o frază
scurtă se bâlbâise de două ori. Dumneata vii cu noi, domnule
Kazimierz?
— Din păcate, trebuie să rămân – familia Myszynski
neputând să plece. Bătrânul se simte nespus de rău.
Ola, în clipa aceea, închise valiza tare, cu zgomot şi apoi,
traversând salonul cu paşi apăsaţi, duse valiza mamei sale.
— Cum doreşti, se adresă doamna Ewelina lui Kazimierz,
strângându-i mâna de rămas bun, dar e un lucru foarte
primejdios.
— Trebuie să fie cineva cu ei, repetă Spychala.
Simţea, ca întotdeauna, un fel de timiditate şi de admiraţie
faţă de doamna Royska, stare ce-l transporta în vremurile
trecute când era încă naiv şi prea puţin stăpân pe sine.
Acum se înclină în tăcere.
Pe coridorul dinspre bucătărie luciră lumini şi câteva
umbre se strecurară spre ieşire. Când Spychala ieşi în faţa
casei, desprinse, prin întuneric, cum caii mişcau cu zgomot
hamurile. Glasul lui Adolf îi îndemna pe toţi să se grăbească.
Simţi pe umăr mâna lui Janusz.
— Dumneata rămâi? întrebă el în şoaptă, şi în glasul lui
răsuna bucuria.
— Mi-e teamă să nu păţiţi ceva.
— Dar dumneata?
În clipa aceea din căruţă se auzi glasul Olei:
— Domnule Kazimierz, domnule Kazimierz!
Oprindu-se lângă căruţa plină de tulpini uscate de mazăre,
îşi dădu seama că, exact în faţa lui, era Ola, întoarsă toată
către el. Vocea calmă a doamnei Royska întrebă:
— Sunteţi cu toţii?
— Da, cu toţii, răspunse domnul Royski, care, în bezna
nopţii, devenise invizibil.
— Adolf vede drumul? întrebă din nou doamna Royska.
— Îl văd, îl văd, stăpână, răspunse Adolf, eu văd noaptea
ca un motan.
Kazimierz se înclină şi în întuneric simţi pe gură buzele
Olei. Tocmai atunci însă, caii se smuciră, căruţa se urni şi
buzele lor, de-abia împreunate, se despărţiră. Cu un uşor
scârţâit căruţa alunecă peste pietrişul din parc. Kazimierz
făcu un pas înainte fără să mai vadă ceva.
— Domnişoară Ola, domnişoară Ola! rosti el aproape în
şoaptă.
Janusz îi puse mina pe umăr.
— Au plecat, hai să pornim şi noi.
Se uitară din nou la casă. Ochii, obişnuiţi cu întunericul, îi
distinseră contururile. Era în faţa lor şi în negura nopţii ea
părea imensă, înălţată, parcă, asemeni unor biserici. Uşa de
la intrare rămase larg deschisă şi în coridor pâlpâiau ultimile
licăriri ale mucului de lumânare.
Janusz dorea să se întoarcă repede, cât mai repede.
— Să mergem, repetă el, să mergem.
Deşi noaptea era neagră ca funinginea, dinspre parc
răsunau încă pocnetele topoarelor: arborii erau retezaţi şi pe
întuneric.
IV
Pe coridor i-a întâmpinat domnişoara Biesiadowska,
ţinând în mână un sfeşnic cu trei lumânări. L-a ridicat în
sus, revărsând lumină asupra feţelor celor sosiţi, ca şi cum
ar fi vrut să descifreze pe ele o hotărâre.
— Au plecat? întrebă ea.
— Au plecat, răspunse Janusz.
Spychala, în umbră, se dezbrăcă şi-şi atârnă paltonul şi
cascheta pe coarnele unui cerb.
— Iar stăpânul nostru şi-a pierdut cunoştinţa, zise
Biesiadowska cu o voce gravă.
Janusz întoarse capul spre ea. Chiar atunci intră Bilinska:
— Şi-a pierdut cunoştinţa, repetă ea.
Din odaia de sus răzbi ţipătul copilului. Biesiadowska puse
lumânarea pe masă şi urcă scările. Ceilalţi, câteştrei,
rămaseră în anticameră, neştiind ce să facă.
— Trebuie sa aşteptăm, propuse Spychala. Noi cu Janusz
vom sta în sufragerie. Dumneavoastră, doamnă, mergeţi să
vă odihniţi. Sunteţi foarte obosită.
Luară loc în sufragerie. Kazimierz scoase din buzunarul de
la spate revolverul şi-l puse pe masă, în faţa sa. Flacăra
lumânării micuţe nu juca decât pe feţele celor doi, aşezaţi pe
scaune, în timp ce pe pereţi străbătea doar o sclipire palidă,
reflectată în portretele negre şi pe marele orologiu care, deşi
ţăcănea puternic, nu bătea însă niciodată orele. Tic-tacul
acesta amintea vuietul surd al unei case mari, pustiite şi
amuţite.
Lui Janusz îi veni în minte pentru o clipă că asta era
ultima noapte în casa părintească, îl alungă însă pe loc, după
cum alungă şi gândul morţii. Îl năpădiră însă altele, care se
perindau cu iuţeală prin capul lui obosit, fără a se lega între
ele. Examină faţa trasă a lui Spychala şi ochii lui negri,
nespus de strălucitori, care, tot uitându-se la flacăra
lumânării, păreau saşii.
Janusz pizmuia pe Spychala pentru dârzenia, hotărârea şi
siguranţa lui, precum şi pentru revolverul ce-l avea în faţă.
Janusz nu se pricepea la arme şi nu ştia măcar să tragă cu
puşca. „În secolul al douăzecelea trebuie să ştii să tragi cu
puşca. Filosofase cândva Walerek, când începuse să meargă
la vânătoare. Se vede că Janusz nu făcea parte din fiii
adevăraţi ai secolului al douăzecelea. Deşi era o noapte
neagră, totuşi ferestrele păreau luminoase, reflexul lumânării
în geamuri dându-le o lucire nedefinită, albastră. „De ce oare
a rămas Spychala? îşi zise Janusz în gând, de ce n-a plecat
cu Ola?”
Să porneşti la drum… şi, deodată, îi veni în minte
plimbarea de demult, din pădure, într-o trăsură comodă,
resimţi mirosul pielii cu care erau căptuşite pernele trăsurii
şi văzu chiar postavul liliachiu închis al pereţilor ei, ca şi
brâul roşu al vizitiului. Roţile, hârşâind uşor, îl purtau pe un
drum drept, arcurile se îndoiau sub greutatea ei, iar pădurea
– pe numele ei Rewucha – unduia întunecată, misterioasă…
Lângă el… Ariadna, aşa cum fusese în seara aceea, la Odesa,
în rochia albă cu panglică albastră şi cu miros de parfum
ieftin…
Capul îi căzu pe masă. Aţipise.
Când se trezi, înţelese – după lumânarea care arsese
aproape până la capăt – că dormise îndelung; flacăra ei
înălţată dădea acum o lumină slabă, încolăcindu-se şi sărind
de colo până colo, într-o baltă de stearină. Undeva, în fundul
casei, deschizându-se o uşă, se iscase curent. Copilul
deasupra lui, în odăile de sus – se vede că se trezise, sau
strigase prin somn. Janusz, puţin ameţit, privi în jur şi
observă că Spychala nu mai era acolo, că rămăsese singur în
odaia mare şi întunecată. Tonul luminii de afară nu se
schimbase, dar unele obiecte din interior – scaunele, cele
două bufete sculptate – ieşiseră din umbră, contururile lor
erau acum vizibile. Janusz pricepu că se crăpa de ziuă.
După o clipă auzi paşi pe scările ce urcau sus şi Spychala
intră cu paşii săi mari, greoi, în odaie.
— Nu dormi? întrebă el.
Janusz nu răspunse. Se mişcă doar din loc.
Spychala nu se opri. Se învârtea în jurul mesei, cu
picioarele larg depărtate, ca pe bordul unei nave. Mâinile le
ţinea în buzunare şi fluiera uşor, lucru ce îl enerva nespus de
mult pe Janusz. În odaia rece, frigul se înteţea. Myszynski
simţi fiori uşori în tălpi, şi apoi în şira spinării.
— Dumneata înţelegi ce se întâmplă? întrebă brusc pe
Kazimierz.
Spychala se opri, cu ochii la fereastră şi cu spatele la
Janusz. Nu încetă să fluiere. Într-un târziu răspunse.
— Uite, vezi, şovăi el o clipă, eu nu văd nimic în toate
astea… ceea ce pare ciudat; dumneata te vei mira şi sora
dumitale se va mira. Eu nu văd aici nicio agonie…
Janusz dădu din umeri.
— Totuşi… zise el.
— Eu văd că se năşite ceva, izbucni Spychala şi începu să
fluiere din nou. Germanilor nu le vor ajunge mult timp forţele
de care dispun.
— Deh, acolo… răbufni Janusz.
— Ah, orezi că aioi? Spychala se întoarse cu faţa spre el.
Ce-i aici, nu ştiu. Nici nu mă interesează.
— Ai haz, n-am ce zice, rosti Janusz pierzându-şi răbdarea
şi sculându-se şi el în picioare. Ce te interesează în definitiv?
Ne aflăm în clipa de faţă înconjuraţi de valurile unui ocean,
putem să nu mai ieşim din această lume…
— Să nu ieşim, de ce? întrebă Spychala şi Janusz avu
impresia că întrebarea era de o naivitate neroadă. Văd că te
interesează problemele generale.
— Desigur, zise Janusz, aş vrea să înţeleg revoluţia.
— Revoluţia poate fi înţeleasă abia post factum, afirmă
Spychala devenind, deodată, grav. Dincolo de arbori, nu se
poate vedea pădurea. Cât să fie ora? întrebă el pe alt ton.
Janusz de-abia afum observă că orologiul cel mare nu mai
mişca, se oprise. Îşi privi ceasul de buzunar.
— Şase, zise el, ca şi cum răspunsul acesta ar fi avut o
însemnătate deosebită.
În clipa aceea, în fundul casei, undeva prin bucătărie, se
auzi o uşă trântită şi paşi grăbiţi. Împiedicându-se în
întuneric, Karl se năpusti în sufragerie.
— Vin, spuse el, oprindu-se în mijlocul încăperii.
— De unde ştii? întrebă Spychala, pe un ton milităresc.
— Matei a trimis un băiat din sat. Trebuie să ne
ascundem.
— Ascunsul nu-ţi poate fi de mare folos, bombăni
Spychala.
— Unde-i Stanislaw? întrebă Janusz.
— A fugit, zise Karl cu vădită satisfacţie în glas. A
dispărut…
— Du-te la bucătărie şi aşteaptă, porunc i Spychala.
Prizonierul nu-i dădu însă ascultare, se retrase până la
uşa dinspre coridor şi rămase în umbră. O siluetă neagră
apăru alături de el. Era Biliriska.
— Ce s-a întâmplat? întrebă ea.
— Vin, răspunse Janusz.
Trecu însă aproape o oră, în odaie începuse să se lumineze
treptat când ajunse la urechile celor din sufragerie vuietul
mulţimii care se apropia ca o revărsare de ape. Uitându-se
prin fereastră zăriră, dincolo de gard, vârfurile ciomegelor în
mişcare (Să fie ţăpoaie, la naiba? se întrebă Spychala) şi
baionetele carabinelor. Cei ce veneau călare, puteau fi văzuţi
chiar pe dea supra gardului; căciuli înalte şi bluze Soldăţeşti,
fără galoane.
Bilinska, nemişcată chiar lângă uşă, şopti:
— Eu sunt femeie, eu le voi ieşi în cale.
Janusz, tresărind, zise maşinal:
— Fireşte.
Apoi însă, dându-şi seama, se ridică încet de la masă.
— Nu, în clipa de faţă eu sunt aici gazdă.
Zgomotul mulţimii se apropia; erau deja în faţa casei.
Bilinska şi Janusz porniră în acelaşi timp spre uşă; ferestrele
holului ce dădeau spre terasa acoperită de la intrare, aveau
geamuri mate. Janusz împinse brusc uşa din faţă, care nu
era încuiată şi primul lucru ce văzu fu cerul larg, iluminat de
fâşiile verzi şi reci, de deasupra arborilor parcului şi a porţii.
Abia apoi văzu şi mulţimea cenuşie care, în masă compactă,
invada întreg gazonul şi terenul din faţa casei. Mulţimea era
uniformă, foarte densă, iar în nesiguranţa ce-ţi da
întunecimea dimineţii de iarnă, nu se puteau distinge feţele
oamenilor, ba nici chiar siluetele lor. Doar în dreptul
coloanelor de la intrare rămăsese un semicerc gol, în care
stăteau câţiva oameni, cu căciuli înalte şi bluze. Erau cei ce
veniseră călare.
Bilinska şi Janusz se opriră chiar pe prag, izbiţi de lumina
cu mult mai intensă afară decât în casă, de răcoarea aerului
care prevestea ivirea primului îngheţ şi de masa strânsă a
oamenilor. Câteva clipe domni tăcere. Oamenii stăteau muţi,
iar Janusz observă că cei cu căciuli înalte îi examinau cu
atenţie.
Deodată Bilinska făcu un pas înainte şi, din înaltul
treptelor, ridică în aer mâinile într-un gest patetic, strigând:
— Mi-aţi ucis bărbatul!
Căpeteniile se uitară unii la alţii, iar din mulţime se
înfiripă un vuiet, ca un val, ce se sparse în spatele ei.
Janusz înţelese că nu-i a bine şi se hotărî să încerce în alt
chip. Rămase alături de Bilinska, dar îndreptându-şi privirea
mai mult spre rândurile din fund, le strigă:
— Ce vreţi? De ce-aţi venit aici?
Nu-şi recunoscu vocea: răguşită de nesomn, frântă de
spaimă, vocea lui suna întrerupt (la intonaţia înaltă),
asemenea cântatului unui cocoş. Din mulţime nu răspunse
nimeni; una din căpetenii făcu însă un pas în direcţia
coloanelor de la intrare, iar un altul duse mâna la buzunarul
din spate.
Deodată, între Bilinska şi Janusz îşi făcu loc Spychala, cu
un cojocel aruncat pe umeri. Îşi roti privirea spre mulţimea
adunată şi fixându-şi-o, în cele din urmă, asupra celui ce
făcuse un pas înainte, zise:
— Îngăduiţi ca dumnealor să plece la oraş.
Omul cu căciula înaltă aruncă o privire dispreţuitoare spre
grupul celor trei şi întrebă:
— Gde stării graf?26
— Bătrânul conte e pe moarte, răspunse Spychala.
Prin mulţime trecu din nou un vuiet. Omul cu căciulă
deschise gura, dar nu fu lăsat să vorbească de cel ce dusese
mâna la buzunar şi în care ţinea acum un revolver Nagan,
mare.
— Şto za şutki27, strigă el.

26 Unde-i bătrînul conte ? (ucr.).

27 Iţi arde de glumă ? (ucr.).
 Janusz auzi la spatele său, în casă, zgomot de paşi.
Dinspre ieşirea laterală se pornise o mişcare şi mulţimea
începuse să se dea în lături. Sus, răsună un geam spart;
Janusz observă că dinspre scara de serviciu ieşise Karl şi
încă un prizonier, purtând un pat aib, de fier, „cazon’\ pe
care zăcea ceva, înfăşurat în plăpumi şi blănuri. Spychala
arătă patul cu degetul.
— Nu-i vorba de niciun fel de şutki, cum vedeţi…
Câţiva soldaţi păşeau în urma lui Karl şi a lui Hans,
zorindu-i pe drumul ce se deschisese în mijlocul mulţimii, în
direcţia gazonului. Oamenii, văzând că în afară de intrarea
din faţă mai sunt şi altele, laterale, începură să se scurgă
prin ele ca apa, fără prea mare vuiet, fără zarvă. Din casă
începură să se audă ţipete, zgomote de sticlă spartă, izbituri
surde în mobilele răsturnate. În câteva clipe terenul din faţa
casei se golise. Austriecii aşezară patul cu bătrânul conte în
mijlocul gazonului.
— Staţi acolo, porunci omul cu revolver.
Janusz, sora sa şi Spychala coboriră încet treptele.
Bilinska se lăsă în genunchi la patul bolnavului, pe iarba
îngălbenită şi aproape îngheţată. Lângă ei se postă un soldat
cu carabină. Janusz se rezemă de partea din faţă a patului,
netezindu-i în neştire bordura de fier. Se uita la cele câteva
smocuri de păr ce ieşiseră de sub plapoma trasă până la
nasul bolnavului. Acesta răsufla din greu; uneori, contele
sorbea repede aer, pe rând, de câteva ori, apoi se înăbuşea.
Cu paşi grei căpeteniile urcară treptele din faţa porţii,
îndreptându-şi căciulile şi săbiile.
De undeva apăru Biesiadowska cu un braţ de paltoane şi
blănuri; o înfăşură cu ele pe prinţesă care, nevoind să se
ridice plângea şi-şi agita necontenit capul, culcat pe plapoma
ce-lacoperea pe tată-su.
Cineva atinse braţul lui Janusz. Acesta întoarse capul.
Un tânăr, întinzându-i mâna îi spuse:
— Bună ziua! Ce întâlnire neaşteptată! Am o scrisoare
pentru tine.
 Janusz încremeni într-atâta, încât uită să-i dea mâna.
Tânărul îşi descopcie haina, scoase din sân un portofel gros,
plin de hârtii şi căută câtva timp scrisoarea.
Numai după ce-o găsi şi i-o întinse, Janusz îl recunoscu.
Era Volodia.
— Volodia! Te rog, tata e în agonie, sora mea e singură cu
copilul.
— Copilul e la mine, îl întrerupse Volodia.
— Pe bărbatul ei l-au ucis…
— Ştiu, ştiu, şopti Volodia. Şi acum hai, ia odată
scrisoarea!
Janusz apucă petecul de hârtie, pe care i-ldăduse Târlo.
— N-am ştiut că te voi vedea, spuse mai departe Volodia,
dar Ariadna mi-a dat, la întâmplare, aceste câteva cuvinte
pentru tine, zicându-mi: „Poate, totuşi, îl vei întâlni”.
— O scrisoare de la Ariadna? întrebă Janusz, şi simţi cum
i se scurge sângele din obraz.
— Dar de la cine? Ciudată creatură, de la cine aş putea
avea eu o scrisoare pentru tine?
— Adevărat? repetă Janusz întrebarea; apoi, venindu-şi în
fire, dar fără a citi scrisoarea, apucă pe Volodia de mână,
folosind acelaşi „tu” pe care-l folosise şi el.
— Dă-ne o căruţă cu cai până la Skwira… Tata este pe
moarte… Copilul…
— Copii parşivi de vampiri, rosti Volodia, pe jumătate în
glumă, adăugând apoi: Vă voi găsi îndată cai… şi un ostaş cu
carabină; ăsta-i lucrul cel mai important. Dar trebuie să fiu
prudent şi eu…
Chemă un tânăr ce traversa curtea şi-l întrebă dacă poate
face rost de cai fără să atragă cuiva atenţia.
— Ne vom revedea la Odesa, spuse Târlo.
— La Odesa? se miră Janusz.
— Da, la Odesa. Cred că veţi veni la noi?
Străbătură curtea de-a curmezişul. Nu-i observă nimeni,
mulţimea fiind în plină forfotă. După ei păşea un soldat
bătrân cu o bluză ruptă, purtând în braţe pe Alo, înfăşurat
într-o plăpumioară. Copilul dormea.
Volodia se opri la poartă.
— Să nu-ţi închipui, zise el, nu noi… ci naţionalismul
ucrainian… Aţi adunat atâta ură.
— Dar tu ce faci aici? întrebă Janusz.
— Trebuie să fim cu ochii în patru… zâmbi Volodia. De
altfel vă voi da oameni siguri. Nu-i nevoie de prea multe
victime…
Janusz observă că Bilinska, Biesiadowska, Spychala şi cei
doi austrieci strânşi în jurul patului privesc cu toţii într-o
singură direcţie. Le urmări privirea. În lumina cenuşie a
dimineţii senine de iarnă se putea vedea cum flăcări palide,
gălbui şi roşietice se înălţau ici şi colo.pe acoperişul casei,
prin şindrila înnegrită. Casa ardea.
Neştiind ce să facă, se prăvăli pe pat, ca şi cum ar fi vrut
să-l trezească pe bătrân. În faţă îi apăru chipul de mort,
galben-roşcat, al tatălui, cu gura deschisă şi cu ochii închişi.
Erau semnele îngheţului ce învăluie feţele celor duşi, îndată
după moarte. Un păr alb, aspru, îi acoperea bărbia.
Urcând cadavrul tatălui în căruţă, străbătură, la început,
satul. Convoiul era însoţit de acelaşi soldat, care îl purtase pe
Alo şi de încă unul, care ţinea hăţurile cailor. Caii fuseseră
aduşi din altă parte.
Apucară apoi pe drumul dinspre Skwira. De cealaltă parte
a satului, dincolo de cumpănă, pe un deal, se ridica un
paraclis, într-un stil ce vroia să fie clasic, iar la spatele lui se
întindea o pădurice de stejari. Era mauzoleul conţilor
Myszynski, iar păduricea o continuare a parcului. Fuseseră
îngropaţi aici membrii decedaţi ai familiei, deoarece biserica
parohială se afla la peste cincizeci de verste depărtare de
Mankowka. Se odihneau deci aici, în rotonda albă,
singuratici, neamestecaţi – nici chiar după moarte – cu
poporul în mijlocul căruia crescuseră şi nici cu comunitatea
catolică. Deodată Janusz se adresă surorii sale:
— Ştii ceva? Să-l îngropăm aici.
— Cum aici? În paraclis?
 — În paraclis nu se poate fără zidari. Stai! Opreşte! strigă
el soldatului de pe capră.
Bătrânul, în bluză ruptă, protestă, dar până la urmă
pricepu despre ce-i vorba.
— De, la urma urmelor, se poate, zise el, de ce nu? La ce
bun să ducem mortul o cale atât de lungă. Numai că, de
unde luăm lopeţi?
— Noi vom rămâne aici, lângă paraclis, iar voi vă veţi
întoarce cu caii şi veţi aduce lopeţi.
— Fireşte, aşa vom face, grăi soldatul.
Mortul fu coborât din căruţă şi aşezat chiar lângă zidul alb
al capelei. Soldatul cel bătrân rămase aici, iar cel tânăr se
întoarse dincolo de gard, la locul unde casa fusese cuprinsă
de vâlvătaie. Vântul bătea dintr-acolo aducând cu sine miros
de ars.
Bătrânul Myszynski, învelit în întregime în pături, zăcea
acoperit cu şalul verde cu pătrăţele negre al Biesiadowskei.
Cu toţii se aşezară pe treptele capelei. Karl şi Hans aleseră
locul mormântului şi-l însemnară cu crengi uscate. Spychala
scoase restul ţigărilor ce mai avea şi oferi una soldatului
bătrân. Alo, din fericire, continua să doarmă pe braţul
domnişoarei Tekla. Cel puţin plânsul lui nu le tulbura
tăcerea. Dinspre Mankowka se auzeau ţipete îndepărtate, o
dată sau de două ori răsunară chiar împuşcături.
— E chiar mai bine că se va odihni aici, lângă mama,
spuse deodată Bilinska. Janusz îi aruncă o privire de vădită
dezaprobare, în timp ce Spychala, prinzând firul discuţiei, fu
de acord cu prinţesa.
Bătrânul soldat se interesă de paraclis.
— Şo ce vono take? întrebă el.
I Se explică.
— Da, continuă el, capricii domneşti. Şi ce, le-ar cădea
nasul dacă ar zăcea alături de mujici?
— Nu-i totuna! Fireşte, după moarte, răspunse Bilinska.
— Chiar aşa, mormăi bătrânul, în timpul vieţii au locuit în
palate şi vor să zacă tot în palate şi după moarte.
 — Iată însă unul care nu va zăcea în palat, arătă Spychala
cu degetul trupul celui neînsufleţit şi înfăşurat în pături
colorate.
— Nu vă gândiţi oare că unii oameni au dreptul să trăiască
şi să moară altfel… grăi Maria.
1 Ce-o mai fi şi asta? (ucr.).
Soldatul se uită lung, la ea.
— Dacă sunteţi altfel de oameni, atunci plecaţi de-aici.
Bilinska dădu din umeri vorbind mai departe:
— Apoi chiar asta şi facem, numai că nu întotdeauna ne
îngăduiţi să plecăm.
— S-a terminat cu stăpânirea voastră, strigă deodată pe
un ton ameninţător bătrânelul, care până atunci fusese
binevoitor.
— Tais-toi, se adresă pe loc Bilinska fratelui ei, uitând că
tocmai ea vorbise cel mai mult cu soldatul, cesse de lui
parler. 1
Janusz dădu şi el din umeri; tăcură cu toţii. După o oră
căruţa se întoarse cu două lopeţi şi cu încă un om, care
aduse şi un bilet de voie pentru Janusz şi familia lui, semnat
de comisar.
— Volodia pierduse din vedere, zise noul sosit, are atâtea
pe cap. I l-a dat însă comisarul.
— Dar Molince n-a fost încă incendiat? întrebă
Biesiadowska.
— Domnişoară Tekla! gemu Bilinska, pe un ton de reproş.
— Nu, încă nu. Şi poate că nici n-o să i se dea foc… Avem
nevoie de astfel de palate pentru şcoli.
Domnişoara Tekla vru să mai spună ceva, dar Bilinska o
opri.
Karl şi Hans se apucară, cu nădejde, să sape groapa.
Bătrânul soldat le dădu şi el o mână de ajutor.
Şi abia acum îşi aduse aminte Janusz de scrisoarea
Ariadnei, pe care o avea în buzunar. Ocoli paraclisul rotund,
îndreptându-se spre partea unde soarele de iarnă lucea jos,
la o mică înălţime. Un vânt puternic începu să sufle din-
 Spre apus şi aproape că era să-i smuigă foaia de hârtie cu
pătrăţele, pe care fuseseră aruncate cu creionul câteva
cuvinte:
„Mă gândesc că Volodia te va întâlni undeva, în hoinăreala
lui. Îi dau deci aceste câteva cuvinte, spre a ţi le înmâna.
Dragă domnule Janusz (dorogoi pan Janusz), te aşteptăm cu
toţii la Odesa, vino acolo. Vei putea locui la Edgar, pe strada
Derâbasovska 10. Fă tot ce-i posibil pentru a ajunge la
Odesa. La revedere deci – va fi lucrul cel mai cuminte.
Ariadn a Era aproape de amiază. Soarele răspândea
căldură, dar vântul isca frigul. Janusz se sprijini de zidul
paraclisului strămoşilor, strângând între degete petecul de
hârtie albăstruie. Din locul acesta nu se vedea fumul de
deasupra clădirilor de la Marik6wka, în schimb ajungea până
aici mirosul de ars. Strângând hârtia între degete, Janusz
încerca zadarnic să priceapă ceva din cele întâmplate. Fiind
strigat dinspre paraclis, porni într-acolo.
Prizonierii săpaseră o groapă nu prea adâncă. În groapă
era soldatul care mânase caii şi care continua să tot măsoare
şi să lărgească locul. Hans şi Karl plecară să aducă mortul.
Cadavrul domnului Myszynski se înţepenise însă de-a
binelea, devenise foarte greu şi de-abia putea fi purtat.
Soldatul cel bătrân vru să pună mâna şi el, dar nu-l ajutau
deloc puterile. Bilinska, nu departe de groapă, se sprijinea de
umărul lui Spychala şi, acoperindu-şi faţa cu mâinile,
hohotea. Alo se trezise, în sfârşit, şi el, în braţele domnişoarei
Tekla şi scotea ţipete dureroase, ce semănau cu miorlăitul
unei pisici.
JaniisZ trebui să ia pârte la aşezarea tatălui său în groapă.
Se apropie de cei doi austrieci care purtau cadavrul şi-şi
puse mâinile sub capul şi grumajii bătrânului conte. Simţi,
prin pătură, tăria craniului lui mare, linia boltită a cefei lui
înţepenite şi – cum i se păru în clipa aceea
— Încă puternică.
Tot ceea ce constituia viaţa lui, întreaga lui tinereţe şi
copilărie – spaima, teama, respectul şi aversiunea îngheţată –
renăscură în el, din nou, acum când depunea pe tată-său în
mormint.
„Tata, îşi zicea el în gând, cât de mult mi-a fost frică de el.
Am simţit, oare în mine, faţă de el şi ură? Da, desigur, am
simţit. Acum sunt liber: tata, Mankowka, casa, toate s-au
dus la naiba!”
Vru să-şi îndrepte braţele, deocamdată însă mâinile îi erau
strivite de povara ce ducea, de capul marmorean al tatălui.
Soldatul din fundul gropii ajuta la coborârea cadavrului,
dar treaba mergea greu. Corpul se strâmbase şi căzuse
grămadă într-o rână. În clipa aceea şalul domnişoarei
Biesiadowska alunecă de pe capul contelui şi Janusz zări
încă o dată faţa imensă, palidă, ca de ceară acum, cu gura
deschisă, cu părul răvăşit şi amestecat deja cu nisipul galben
din groapă. Fără voie, se trase la o parte din faţa gropii
deschise, deasupra căreia soră-sa îşi aplecase trupul,
acoperindu-şi faţa cu mâinile ce păstrau ceva, parcă, din
duhoarea cadavrului. Sau, poate, era chiar mirosul
scrumului ori al şalului domnişoarei Tekla, care stătuse mai
multă vreme într-o cameră umedă.
Austriecii acoperiră aşa de bine trupul cu bulgări de lut
galben, încât peste câteva clipe totul era doar un mormânt
gălbui, chiar lângă perete. Se urcară cu toţii în căruţă şi
plecară.
Nu departe de Skwira dădură peste un camion mare,
sanitar, împotmolit într-o băltoacă. Ofiţeri, în uniforme
străine, îi dădeau târcoale. Ei cerură ajutor noilor sosiţi şi se
bucurară nespus de mult când aflară că se pot înţelege în
limba franceză. Cu toţii, laolaltă, urniră camionul.
Maşina sanitară era belgiană şi se îndrepta spre Odesa,
unde ancoraseră navele aliate. Ofiţerii propuseră prinţesei să
meargă cu ei, împreună cu copilul. Aceasta primind fără
şovăire, îi -rugă însă să ia şi pe fratelei ei şi pe Spychala.
Belgienii consimţiră.
Căruţa cu soldaţi fu trimisă înapoi, ca şi cum ar fi făcut
parte din convoiul lor, iar pe austrieci îi îndreptară către
Skwira, la casa unde urma să fie găzduită familia Royski.
Spychala rupse o filă din carnet, însemnă pe ea numele
Olei şi-i scrise aceste cuvinte:
„Plec direct la Odesa, cred că acolo ne vom întâlni în curân
d Kazimierz”
VI
Când, după trei zile de călătorie, Janusz bătu seara târziu
la poarta familiei Szyller, îi deschise chiar Edgar. La început
nici nu-l recunoscu, dar mai pe urmă se bucură nespus de
mult. Pe maşina de spirt, aflată în atelierul lui, pregăti ceaiul
pentru Janusz, care era mort de oboseală. Edgar avea
plăcuta însuşire de a nu pune niciodată întrebări. Janusz
preţui din plin lucrul acesta; n-ar fi fost acum în stare să-i
povestească ultimele emoţii.
— Casa seamănă acum cu o biserică, zise Edgar, nu-i
nimeni aici. Tata a rămas la Petersburg, iar mama doarme.
Janusz pricepu că intenţionat Edgar nu vrea să vorbească
despre Elzbieta, şi se revanşă, nepunându-i nici el întrebări.
Casa Szyllerilor i se păru imensă şi pustie. Uzina electrică
nu funcţiona şi când Edgar trecu domol cu lumânarea în
mână prin odăile neluminate, umbrele lor alungite se agitară
pe pereţi. În camera de lucru pianul mare era deschis şi pe
pupitru se aflau notele. Edgar aşeză lumânarea pe un suport
şi se ocupă de ceai. Janusz închise pe jumătate ochii,
aşezându-se într-un fotoliu adânc, comod. I se părea că
visează.
În sfârşit Edgar întrebă:
— Ai venit singur?
— Nu, cu sora; cumnatul a fost ucis. Sora cu copilul va
locui la doamna Muszka. Pe deasupra a venit şi Spychala.
— Kazio? De unde a răsărit?
— De fapt nu ştiu nici eu, a fost în Molince, la familia
Royski.
— Ei ce-au făcut?
— Au rămas la Skwira. Cred că vor veni aici. Edgar, îţi
mulţumesc pentru scrisori. În ultimul timp au fost singurul
lucru care mi-a dat puterea de a trăi.
— Bănuiesc c-au mai fost încă unele motive. — Prea
puţine. Cu tata, viaţa n-a fost uşoară în ultimul timţi Cânta
în schimb… sonata ta.
— ’Adevăratjp
— Fireşte, la pianolă… Într-o seară caldă, de vară, pe când
noaptea tocmai sta să cadă şi se pregătea de furtună,
nereuşind să adorm, stam tolănit sus în camera mea şi
morfoleam nişte prune, în timp ce tata, jos, cânta „andante”
din sonata ta. Chiar aşa…
— Cred însă că ieşea ceva groaznic.
— Mie-mi plăcea…
Edgar îi oferi ceaşca de ceai. Fără zahăr.
— Ţi-e foame? Am aici şi două bucăţi de pâine.
Înghiţind bucăţile uscate de pâine veche, deodată cu
sorbitura ceaiului – era un ceai veritabil, o adevărată raritate
– Janusz mirosea mai întâi, adânc, lichidul acesta fierbinte
de o culoare foarte închisă.
— Şi ce zici tu de toate astea? întrebă Janusz.
— De care astea?
— De toate întâmplările astea.
— Ce vrei, revoluţia trebuie să treacă prin toate fazele ei.
— Şi noi?
— Vom aştepta să treacă. Vom aştepta, sau…
— Trebuie să-ţi spun că eşti nesuferit cu înclinaţia asta a
ta de a estetiza lucrurile.
— Acum câteva clipe, numai, mi-ai lăudat scrisorile.
— Scrisorile tale au fost nespus de bine venite. Ele m-au
salvat.
— Nu cuprindeau decât crezul meu estetic. Eu însumi am
căutat prin ele propria-mi salvare.
— Salvarea? În faţa cui? A vieţii?
— În faţa unei astfel de vieţi.
— Uite, eu cred că-i aşa… continuă Janusz, tatăl meu a
murit…
— N-am ştiut.
 — Tata a murit, casa a fost incendiată. Sunt deci liber,
liber!
— Liber! Nu-i oare o simplă aparenţă?
— Dă-mi pace, Edgar, vreau să trăiesc.
— Aşa ţi se pare… doar ţi se pare.
— Nu-mi fărâma iluziile. Spune-mi, mai bine, ce-i cu
Ariadna?
În sfârşit, numele ei fu rostit. Janusz aştepta clipa aceasta
cu nerăbdare. Se uită ţintă la Edgar; acesta însă, în
penumbră, îşi turna, atent, încă un ceai. Se vedea bine că nu
vrea să atingă acest subiect.
Ariadna sosi abia a doua zi la amiază.
Fu însă o întâlnire ciudată. Toată dimineaţa Edgar îi
vorbise despre muzică şi-i arătase lui Janusz schiţele unor
melodii noi. În locuinţa neîncălzită era foarte rece. Doamna
Szyller ieşind speriată din odaie, pofti pe Janusz să-i
povestească toate emoţiile prin care trecuse şi mai ales
moartea tatălui şi a lui Ksawery Bilinski.
— Vai, îngrozitor, îngrozitor, repeta ea, apucându-se cu
mâinile de cap. Lucrul acesta îl irită nespus de mult pe
Janusz care, în general, nefiind în stare să-şi povestească
emoţiile prin care trecuse, retrăia încă o dată acele clipe. Cu
mult mai mare plăcere asculta ariile lui Edgar, decât jeluirile
şi compătimirile mamei acestuia.
Înainte de amiază îşi făcu apariţia încă un locatar al casei:
profesorul Ryniewicz, un botanist destul de cunoscut. Venise
să asculte şi el ultimele melodii ale lui Edgar: erau cântece
cu motive caucaziene pe cuvinte de Lermontov. Profesorul
Ryniewicz îşi mărturisea încântarea într-un mod care vădea o
bună cunoaştere a muzicii contemporane şi în general a
problemelor de compoziţie. El corectă chiar, în două locuri,
prozodia defectuoasă a lui Szyller. Era limpede că Janusz nu
gusta aceste melodii, ce-l supărau prin exotismul lor inutil,
ca şi prin orientalismul lor oarecum plicticos.
Pe neaşteptate, izbucni un scandal teribil. Naţionaliştii
ucrainieni, în mâinile cărora se afla în clipa aceea oraşul,
veniră şi în casa familiei Szyller să rechiziţioneze camere
pentru armată. Bătrânul paznic, polonezul Wolski, pur şi
simplu nu le îngădui să intre, le închise poarta, spunându-le
că nu-i lasă şi… gata. Soldaţii, făcând un gest de renunţare,
plecară. Doamna Szyller tremura toată de frică.
— Cum ai putut, Napoleon, să faci una ca asta? zise ea
bătrânului Wolski, care purta acest nume istoric. Cum ai
putut, Napoleon?
Bătrânul paznic, stând în pragul odăii în care se aflau cu
toţii, repeta mereu zâmbind:
— Nu le-am dat drumul şi… gata! Bădăranii n-au ce căuta
în casă!
La spatele lui Wolski era fiica lui, o fetişcană ce-şi ţinea
tatăl de braţ:
— Ţi-am spus, tată, ţi-am spus! Doamna Szyllerowa se va
mânia!
— Într-o zi ai s-o păţeşti, Napoleon, vei fi împuşcat, zise
Szyllerowa.
— N-au decât să mă împuşte, răspunse el, oricum, eu tot
n-am să-i las să intre în casă!
Szyllerowa făcu un semn cu mâna şi zise:
— Bine, Napoleon, acum lasă-ne.
Fetiţa se apropie de ea şi-i sărută mâna. Era foarte
frumoasă.
— Janusz, zise Edgar după ce paznicul şi fiica lui ieşiră,
micuţa asta vine la mine să ia lecţii de canto. Are o voce
minunată.
— Ce vorbeşti? Adevărat? rosti Janusz, aşa, fără niciun
rost, uitându-se curios la Edgar. Acesta, la pian, mişcându-şi
degetele pe claviatură, privea undeva, departe, cu nişte ochi
trişti, îngânduraţi. Ce putea însemna oare îngândurarea asta
neaşteptată?
Şi tocmai atunci sosi Ariadna.
Edgar începuse să-şi cânte la pian melodia, Ryniewicz o
asculta sprijinindu-şi fruntea cu mâna, iar Janusz se uita în
stradă, când, de undeva din fundul casei, dinspre bucătărie,
apăru o făptură măruntă, îmbrăcată într-o manta militară,
cu o beretă albastru închis şi cu părul foarte cârlionţat.
Apariţia ei pricinui un atât de neînsemnat efect, încât nimeni
aproape nu-i dădu atenţie. Se aşeză lângă uşă şi nici chiar
Janusz, câteva clipe, nu ştiu cine este. N-o văzuse de peste
trei ani, iar în acest răstimp îşi imaginase fiinţa ei cu totul în
alt chip. De altfel, ea exista pentru el, din totdeauna, în
rochie albă. Cu o panglică pe cap şi declamând versuri. Când
colo aici intrase o fată îmbujorată de frig, puţin vulgară şi
dintr-o cu totul altă lume.
— Volodia s-a reîntors? o întrebă Janusz.
— Încă nu, mi-a dat însă de ştire că va sosi peste câteva
zile.
— Aş vrea să-l văd, spuse Janusz, vreau să-i mulţumesc.
— Pentru ce? întrebă Ariadna.
— Pentru că mi-a adus o scrisoare de la dumneata.
— Şi pentru că te-a găsit.
— Într-un mod, de altfel, destul de ciudat.
— Mi-a spus omul trimis de el.
— Da, tocmai.
1 — Ariadna, ascultă acum, zise Szyller, cântecul acesta
care-ţi plăcea atât de mult. Şi execută în falset melodia
exotică, plină de unduiri şi de floricele. Emoţionat, Janusz
închise ochii pe jumătate şi, deodată, i se înfăţişă priveliştea
unei iubiri cu totul deosebită de ceea ce simţea el în clipa
aceea. Acolo, undeva, la sud, în soare, în arşiţă, oamenii –
pur şi simplu – se iubesc. Închise ochii de tot. Nu voia s-o
vadă pe faţa aceea în manta militară şi cu beretă, fata care îi
trimisese o scrisoare în chiar ziua morţii tatălui său, nu vroia
să-l vadă nici pe profesorul amabil şi cult, şi nici pe speriata
doamnă Szyller admonestându-l pe Napoleon Wolski… Ca
peşosea ondulată, aluneca de pe o vale însorită spre altă
vale, de la o femeie la alta… Şi totulse părea atât de firesc.
— E timpul să plec, locuiesc cu Volodia, spuse Ariadna
dându-i adresa, vino la noi… peste câteva zile…
Cele trei zile de aşteptare, până la întâlnre, au fost cele mai
chinuitoare din viaţa lui. Cu atât mai mult cu cât Edgar, în
răstimp, îi arătase toate compoziţiile lui. Şi toate îi apăreau
atât de în contradicţie cu anturajul şi cu emoţiile prin care
trecea, încât, cu toată frumuseţea lor, incontestabilă, îl
plictiseau, ba chiar îl iritau. Nu ieşi deloc din casă. Bilinska
veni o singură dată.
Era în seara zilei când primiseră ceva mai mult petrol şi în
camera lui Edgar ardea lampa cea mare. Bilinska şedea la o
masă rotundă, sprijinită în coate, iar lampa îi punea în
lumină faţa albă şi trăsăturile puţin prea alungite. Clipea din
ochi privind flacăra lămpii cu petrol şi asculta indiferentă
văicărelile mamei. Janusz simţi că soră-sa se gândeşte la cu
totul altceva şi gândurile astea, oarecum, îl cam neliniştiră,
deşi nu le putea atribui o semnificaţie concretă.
Bilinska rămase la cină. După ea veni şi Kazio Spychala.
Pentru întâia oară Janusz, care de altfel nu dădea nicio
atenţie unor asemenea lucruri, observă în conversaţia dintre
soră-sa şi Kazimierz, în tonul cu care vorbeau, în căldura
privirilor, când, deşi se uitau la alte obiecte sau persoane, se
ascultau reciproc – urmele unei intimităţi, despre care nu
ştiuse nimic până atunci. Ce-i dreptul, acestea puteau fi
atribuite şi faptului că în ultimul timp fuseseră împreună şi
că trecuseră prin zile grele. Acum, locuiau amândoi la
doamna Muszka şi făceau glume pe socoteala societăţii
aristocratice ce se întrunea acolo. Mâncau tăieţei cu brânză
de parcă ar fi fost cel mai delicios fel de bucate. Janusz se
uita la sora lui cu oarecare mirare: nu făcea impresia unei
persoane care-şi pierduse de curând soţul şi deopotrivă tatăl,
care ţinuse atât de mult la ea.
Edgar vorbea numai despre muzică. Era o adevărată
manie. Doamna Szyllerowa îl urmărea atentă, neîncetat, ca şi
cum s-ar fi temut să nu piardă cel mai mic cuvinţel. Încetul
cu încetul Janusz se lăsă şi el furat de imperiul acesta al
abstracţiilor şi în pofida celor ce se petreceau în jurul lor,
asculta cu plăcere şi cu uimire cuvintele compozitorului.
Edgar vorbea despre Tristan, despre momentul când, în
actul al doilea, duetul de dragoste se stinge şi, ’ în sunetul
harpelor, răsuna deodată glasul Brangenei care veghease.
Janusz nu văzuse niciodată opera Tristan şi Isolda, dar îşi
imagina cântecul acela, ridicându-se deasupra îndrăgostiţilor
ce se uitau unul la altul eu priviri pierdute, ca un glas al
omenirii care veghează. Brangena, căutând spre stele şi
văzând deschisă în faţa dragostei lor prăpastia veşniciei,
ridică glas de avertizare, ştiind bine că nu va fi ascultată.
Profesorul Ryniewicz adăugă şi el unele comentarii, de
altfel inutile. Era uimitor cum tot ce spunea profesorul, deşi
just şi vădind cultură, nu nimerea miezul lucrurilor,
provocând chiar nespus de mare stare de uimire.
După cină Bilinska şi Spychala se retraseră, iar Edgar
reveni la melodiile ce le axase pe versurile lui Lermontov. O
singură dată îşi întoarse capul de la pian şi, abandonând
înfloriturile ce reaminteau unele pasagii din Ancear-ul lui
Rimski-Korsakov, spuse:
— Ştii ceva? Sora ta este foarte inteligentă.
Janusz se minună. Era, poate, ultimul adjectiv potrivit
pentru a o caracteriza. Şi-i veni în minte profilul ei burbon,
ochii ei albaştri, bulbucaţi.
— În adevăr, aşa gândeşti? îl întrebă Edgar.
Simţi însă, pe dată, că acordurile îl inundă, că laitmotivul
unei melodii din Ancear revine iarăşi, deschizându-i în faţa
ochilor strălucirea unui ţinut îndepărtat din Orient. „Cel ce
aude cântecul acestei păsări uită de întreaga lume”, îşi
reaminti el cuvintele melodiei pe care o cânta, cândva,
Elzunia: „Cine aude pasărea cântând uită de tot şi de toate”.
El nu putea însă uita doar un singur lucru: că Ariadna îi
apăruse schimbată, cu totul alta. Fireşte, nu se aşteptase s-o
vadă declamând versuri de Blok, în rochia ei albă, dar acum
nu semăna nici măcar cu Ariadna, văzută la gară, în
costumul ei gri şi cu o pălărie neagră cu cocardă. Acum,
poate, era chiar ceva mai înaltă decât la gară, ca şi cum
bereta şi mantaua militară ar fi făcut-o să crească; expresia
feţei însă, vocea, cuvintele erau altele – răsunau altfel, nu
aşa cum îşi închipuise în lungile seri de la Mankowka, atunci
când tată-su cânta la pianolă, acolo, jos, iar el era atât de
singur.
Edgar întoarse din nou capul.
— Ariadna a spus cândva, reluă el, că ai scântei
primejdioase în ochi. Arată ce poţi!
Prezent era însă şi profesorul Ryniewicz:
— Vai, în clipa de faţă domnul Janusz are ochii visători,
spuse el. Nu văd în ei niciun fel de scântei.
— La ce te gândeai? întrebă Edgar.
— La melodia ta, răspunse Janusz fără şovăire.
VII
Clădirea în care locuiau Volodia şi Ariadna era o casă
mare, de raport, situată în împrejurimile gării. Acolo, la etajul
cinci, erau două odăi şi o bucătărie în care locuia familia
Târlo. Când Janusz bătu la uşă, îi deschise un tânăr, pe care
la început nu-l cunoscu. Era Nievolin
— Într-o „rubaşcă” ofiţerească, fără galoane. Îl urmă într-o
odaie mică. La o masă ovală şedeau Tarlovii şi Walerek. Beau
vodcă şi ceai; pe un ziar, pătat de grăsimi, erau câteva bucăţi
de cârnat, pâine neagră şi slănină. Toţi îl întâmpinară cu
voioşie.
— Poftim, poftim, bine-ai venit! exclamă Volodia. Walerek a
adus de la ţară cârnaţi şi pâine, iar vodcă avem de la Odesa!
Janusz, foarte mirat, întrebă pe Walerek:
— Cum ai ajuns aici?
Walerek, acum un tânăr cu o mică mustăcioară, înalt şi
foarte frumos, răspunse în doi peri.
— Acum unde locuieşti? îl mai întrebă Janusz.
— Uneori, rămân aici peste noapte.
Ariadna, puţin camuflată de un mare samovar de aramă,
era întoarsă cu spatele spre lumina palidă de iarnă care
pătrundea printr-o fereastră mică şi foarte murdară. Janusz,
răspunzând la întrebări şi vorbind el însuşi mult (cum nu
prea obişnuia), nu se putea dumiri asupra expresiei feţei ei.
Era îmbrăcată într-o rochie simplă bleumarin. Odată, când s-
a ridicat să meargă la bucătărie după ceva, văzu că purta
cizme de culoare vişiniu-gălbuie, cu şireturi. Tocurile înalte
pocneau tare. Nu-şi putea lua ochii de la ea. I se păru din
nou alta, dar din nou nu aşa cum şi-o imaginase în ultimele
zile.
Nievolin era ca la el acasă. Discutau, fireşte, politică.
Volodia merse în camera alăturată şi-i aduse lui Janusz un
ursuleţ de porţelan din Copenhaga, care ornase odinioară
biroul tatălui său.
— Priveşte, zise el, pentru tine l-am scos din casa în flăcări
de la Mankowka.
— Deci, casa a ars? întrebă el pe Volodia.
— Ţi-ai închipuit altceva? Din moment ce i s-a pus foc a
ars…
— Fireşte, bombăni Janusz.
— Pe tata l-aţi îngropat lângă paraclis? întrebă Volodia.
— Da. Doar ştii…
— Da, aşa-i, mormăi Volodia şi o rugă pe soră-sa să-i mai
toarne o ceaşcă de ceai.
Janusz examină câteva clipe, în tăcere, pe Volodia. Era
acum mai mare, se făcuse un bărbat trupeş, rumen la faţă,
dar avea aceiaşi ochi luminoşi – sub sprâncenele negre,
neschimbaţi.
— Uite, nu prea înţeleg, ce-ai căutat tu acolo? zise Janusz.
— Nici eu nu prea înţeleg, răspunse Volodia, evaziv.
— Cum ce? întrebă deodată, cu entuziasm, Ariadna, a
ajutat revoluţia!
— Revoluţia constă oare în incendierea caselor? întrebă
Janusz
— Şi din incendierea caselor, răspunse Volodia, grav.
— Ştii, Conacul de la Molince a scăpat, strigă Walerek,
adresându-se peste masă lui Janusz. Janusz înţelese că
Walerek băuse cam multă vodcă.
— Nu te teme, nu te vei mai întoarce acolo, zise Volodia,
fără să-l privească.
— Cine ştie, cine ştie? râse Walerek.
 Volodia nu-i luă cuvintele în serios.
— După ultima răsturnare de la Petrograd, revoluţia a
intrat într-o fază nouă…
— Aşa crezi? întrebă Janusz, care nu se prea descurca în
problemele politice.
— În orice caz, îşi întări Volodia argumentarea, întoarcere
nu există şi nici nu poate exista.
— Totul trebuie construit din nou, exclamă Ariadna, cu
acelaşi entuziasm.
Janusz, o privi nedumerit. Nievolin o mânca din ochi.
După câtva timp bărbaţii se ridicară.
— Trebuie să plecăm.
— Fiţi însă cu băgare de seamă, patrulele Consiliului
Central circulă astăzi mai des.
— N-am observat, spuse Janusz. Am actele în regulă.
— Walerek, rămâi la noapte aici? întrebă Ariadna.
— Nu, astăzi nu, exclamă Walerek, pe un ton mai ridicat
decât s-ar fi cuvenit, şi se înroşi pe loc.
Janusz se gândi la transformarea pe care o suferise
Walerek. Îl văzuse nu de mult, chiar vara trecută venise la
Molince. Acum era mai rumen la faţă, iar puful negru de sub
nas devenise mustăcioară.
— Şi unde te duci? întrebă el. De ce nu vii la familia
Szyller?
— Ce să fac eu acolo? şi Walerek dădu din umeri. Acolo,
fără muzică, nu poţi face un pas. Eu în schimb nu sunt în
stare să bat toba şi nici chiar să cânt la pianolă, ca tată-tu.
Numai când Walerek se întoarse din antreu. Janusz
observă că mantaua lui avea trese de locotenent în armata
Consiliului Central, iar chipiul un şiret albastru-închis.
— Eşti în armată? întrebă el.
— Ce altceva am de făcut?… Trebuie… mormăi Walerek.
Nievolin nu-i adresase lui Janusz niciun cuvânt în tot
cursul serii. Vorbise numai cu Ariadna şi cu Volodia. Iar
acum îşi luă rămas bun de la el, ceremonios, bătând din
câlcâie. Ieşiră. Ariadna, rămasă singură cu Janusz, întrebă:
 — Nu vrei să trecem în odaia mea?
Odaia era mai luminoasă şi mai bine aranjată. Patul
Ariadnei era acoperit cu o cuvertură albă de muselin, iar
lângă pat era un fotoliu adânc, în care se aşeză Ariadna. Cu
faţa la fereastră, întreaga lumină se revărsa pe chipul ei.
Janusz luă loc pe un scăunel scund sub fereastră şi acum îşi
putea privi prietena în voie.
— Mobilele astea sunt cele din vechea noastră locuinţă.
Singurele pe care le-am salvat, când m-am mutat la Volodia.
Tata a fost omorât, ştii? L-au ucis pe stradă, îndată după
izbucnirea revoluţiei. Şi acum, uite, locuim aşa cum vezi,
adăugă ea destul de nervos, văzând că Janusz o priveşte
ţintă şi fără să spună nimic.
— De ce te uiţi aşa la mine?
— Caut pe faţa dumitale trăsăturile pe care le-am
cunoscut. Şi care, apoi, mi-au însoţit multe din visele mele.
Ariadna râse.
— Uite, vezi, acum totul trebuie construit din temelii.
Volodia crede în revoluţie, şi uite, acum cred şi eu. Acum
lucrăm pentru revoluţie, ascunzându-ne de Consiliul Central
– el, eu şi Nievolin…
— Şi Walerek, nu?
— El? Nu ştiu. El este cu ceilalţi. Dar e un băiat bun. Şi
iată, nicicând n-am fost încă atât de fericită. Căci, vezi
dumneata, aici lucrăm pentru ziua de mâine, pentru popor,
pentru toţi oamenii din lume. Noi îi aşteptăm pe bolşevici
aici. Războiul civil trebuie să se termine victorios. Consiliul
Central e o aiureală, ca şi întreaga republică ucrainiană. E
un fel de burghezie. Desigur, ei vor sosi, Volodia crede că în
decembrie, în ianuarie, bolşevicii vor fi aici. Aşa că noi le
pregătim terenul. Volodia şi Nievolin merg ia şedinţe, au
oamenii lor printre marinari, printre muncitorii din port,
fiindcă lui Volodia i-a fost repartizat cartierul portului, au
arme şi încă mai strâng. Toţi sunt aici pregătiţi pentru
revoluţia cea adevărată… Căci asta, spune Volodia, nu face
doi bani, e o nimica toată. Şi Guvernul Provizoriu şi Kerenski
s-au prăbuşit, chiar şi Consti tuanta aia, bine că au alungat-
o! Acum, avem o viaţă nouă, dreaptă!
Ariadna spunea toate acestea cu un ton nefiresc, care nu
era al ei, ca şi cum cuvintele ar fi ajuns la ea din cuşca unui
sufler. În cele din urmă adăugă:
— Dumneata eşti cu noi, nu-i aşa? Eu gândesc că
dumenata eşti un entuziast, că eşti însufleţit de credinţa
noastră şi că vei merge cu noi în port. Întotdeauna am simţit
lucrul acesta, intuitiv, de câte ori m-am gândit la
dumneata…
— Te-ai gândit la mine?
— Da, m-am gândit.
— În toţi anii aceştia atât de lungi?
Janusz nu-şi dădu seama cum de pe scăunelul scund se
pomeni lângă Ariadna, îngenunchind în faţa ei şi punându-şi
mâinile pe genunchii ei.
— În anii aceştia lungi? repetă el. Dumneata nu ştii ce au
fost pentru mine anii aceştia lungi; n-a fost o zi, o oră, ca să
nu mă gândesc la dumneata. Astfel, ai devenit pentru mine
ceva ireal, imaginat, un vis… Nu pot înţelege cum se face că
dumneata eşti acum în faţa mea. Cu trei ani în urmă aveai o
faţă cu totul alta, fără zâmbetul acesta, erai cu totul alta, dar
şi eu sunt un alt om, nou. Voi lucra alături de voi, dar
trebuie să-mi spui ce am de făcut… Dă-mi o răsplată pentru
toţi anii plini de chinuri, pentru spaima. Că nu te voi mai
vedea niciodată, pentru umilirea iubirii…
Ariadna se aplecă spre el şi acum văzu limpede şi de foarte
aproape ochii ei, în care parcă se reflecta ceaţa orbirii, sau a
demenţei. Deschidea şi îşi închidea gura ca un peşte aruncat
pe malul apei. Se apleca tot mai aproape, dar el nu se mişca,
uitându-se ţintă în ochii ei.
— Aşadar mă iubeşti?
Buzele ei pronunţară cuvântul „lubitie”, ca şi cum ar fi
sorbit o licoare, picătură cu picătură. Janusz, cuprins de un
fior interior, repetă:
— Te iubesc, te iubesc, te iubesc, ’te iubesc.
 Atingerea trupului ei fu ceva atât de neaşteptat, de
neobişnuit, ceva urzit dintr-o substanţă cu totul şi cu totul
necunoscută. Fiecare atingere – o dezmierda încet şi timid –
era revelaţia unor plaiuri nebănuite. Deşi şi-o imaginase pe
Ariadna atâtea nopţi de-a rândul, lucrul acesta nu şi-l
putuse închipui, depăşea nu numai putinţa închipuirii, dar
chiar şi a simţirii lui. Nu ştia ce să facă; fu cuprins, pe
neaşteptate, de slăbiciune şi rămase cu capul răvăşit, strâns
lipit de sânul femeii… al primei femei. Ariadna trebui să preia
ea, treptat, iniţiativa, să-i ridice capul spre ea şi să-şi
lipească buzele de ale lui. Sărutul i se păru o faptă rea,
neaşteptată, în afara obişnuinţei vieţii, dar se afundă cu
sărutarea asta ca într-o prăpastie. Nu bănuise că se poate
trăi astfel de clipe, că posedarea trupului iubit poate fi un
lucru atât de fără socotinţă, că marginea dragostei este chiar
marginea vieţii, dincolo de care nu-i decât alunecarea
nesfârşită în prăpastia morţii.
VIII
Familia Royski sosi la Odesa abia de Crăciun. Venise
doamna Royska, mătuşa Michasia. Ola şi Jozio. Domnul
Royski părăsise Skwira şi pornise spre Kiev, unde avea unele
treburi; nu se ştia însă dacă ajunsese la destinaţie, căci nu
trimisese nicio veste. Tăbărâră cu toţii în casa Szyllerilor,
doamnele în cojoace, cu şaluri pe cap, iar Jozio într-o manta
uzată. Casa Szyllerilor era însă atât de spaţioasă, încât
totalitatea oaspeţilor se pierdu în ea, fără urmă. Dincolo de
sufragerie, dintr-un coridor lung, plin de dulapuri, se intra în
câteva odăi de musafiri, unde se instalară doamnele. Jozio fu
găzduit în aceeaşi cameră cu Janusz.
— Janusz e însă plecat în clipa asta, zise cu tristeţe
doamna Szyller, adresându-se doamnei Royska. Acum vine
mai rar la noi, uneori chiar rămâne, peste noapte, în oraş…
Doamna Royska se miră:
— Ce face el aici? întrebă ea.
— Nu ştiu.
— Dar Walerek? Walerek? întrebă doamna Royska.
 — Nu ştiu nici de el. Nu vine pe la noi.
Îndată ce se răspândi vestea sosirii familie i Royski,
apărură spre seară Janusz, şi nu mult după el, Walerek. Se
strânseră cu toţii în atelier şi îşi povestiră unul altuia
emoţiile trăite în ultimele săptămâni. Doamna Royska şi
Walerek vorbeau cel mai mult. Janusz mai mult tăcea, iar
Ola nu scotea niciun cuvânt. Cu familia Royska sosise şi
Karl.
Hans plecase din Skwira cu un paşaport fals. Adolf
dispăruse. Karl servi ceaiul celor de faţă, iar doamna Szyller
scoase nişte dulceaţă, veche de vreo trei ani.
Ola tăcea, dar era atentă ca şi cum ar fi pândit fiecare
cuvânt. Pe faţă avea pete roşii de emoţie. Janusz nu se uita
în ochii nimănui, ca şi cum, demonstrativ, nu înţelegea să se
alăture corului acelora ce condamnau revoluţia. S-a vorbit
mult despre formaţiile lui Dowbor-Musnicki, care se
organizau la nord; deocamdată Odesa era despărţită printr-
un cordon de celelalte ţinuturi, iar veştile ce pătrundeau erau
îndoielnice sau deformate.
— Dacă s-ar organiza aici o astfel de armată, m-aş înrola
îndată, zise Jozio, dar tu, Janusz?
Janusz nu răspunse nimic. În locul lui doamna Royska
spuse zâmbind:
— Pe Janusz nu-l prea trage inima la aşa ceva.
Edgar sări în apărarea lui.
— Noi, intelectualii, nu ne gândim la război.
Jozio izbucni:
— Deci îl treci şi pe Janusz în partida „ta”? Şi îl scuteşti de
orice datorie?
Edgar îl privi uimit.
Numele lui Spychala nu fu pronunţat deloc. Deabia când
toţi se retraseră, destul de devreme, la odihnă, Jozio şi
Janusz începură să vorbească despre el. Janusz, de altfel,
vorbea despre Kazimierz cu o oarecare aversiune. Jozio nu
putu înţelege care-i pricina.
— Ştii, zise Jozio, s-a purtat cu Ola ca un porc. Trebuia să
se întoarcă numaidecât la Skwira şi s-a mulţumit să trimită
doar o poştală neroadă…
— Ce s-a întâmplat?
— Ştiu şi eu? Ea nu vrea să spună nimic.
— E dar că n-a trecut cordonul şi n-a venit aici fără niciun
motiv. Şi nu pentru ochii frumoşi ai Olei.
— Poate că şi ei au fost unul din motive.
— Da, însă cauzele cele mai importante sunt altele. El are
aici o misiune militară.
— Ce spui? Crezi că şi eu aş putea? Jozio se înflăcără. Era
frig, dar şedea pe pat dezbrăcat la piele. Janusz îl privi şi fu
cuprins de ui mire. Jozio era acum nespus de arătos. Mai
ales aşa cum şedea, fără cămaşă, linia muşchilor rotunzi de
pe braţe era foarte frumoasă. Mai de mult nu se uita la aşa
ceva, acum însă ştia să vadă, căci înţelegea ce este trupul.
Compara frumuseţea sa cu cea a lui Jozio şi simţea junghiul
invidiei. Ariadna ar fi preferat trupul acesta de efeb grec, în
locul braţelor uscăţive şi pieptului lui nespus de plăpând, pe
care i se puteau număra toate coastele. Acum, orice trup la
care se gândea îl compara cu trupul Ariadnei. Nu se putea
gândi la altceva.
Cineva bătu la uşă şi Edgar intră cu o sticlă prăfuită în
mână.
— Uite, băieţi, zise el, am descoperit undeva în cămară
încă o sticlă de mied vechi. M-am gândit că o putem goli noi
trei.
Jozio, fără să se jeneze de goliciunea lui, sări în mijlocul
odăii.
— Dă-ne-o, dă-ne-o, şi smulse sticla din mâna lui Edgar –
s-o golim îndată. Unde găsim însă pahare?
Au găsit şi pahare. Jozio îmbrăcă pijamaua caldă a lui
Edgar şi se aşezară tustrei în jurul unei mese mici. După
primul pahar, Jozio cuteză să-l întrebe pe Edgar despre
Elzunia. Nu de mult cântase la Petrograd; acum, nu mai avea
ştiri de la ea.
— Nu înţeleg cum poate cineva să meargă la teatru acum,
când pretutindeni se petrec lucruri grave. Eu n-am mai putut
rezista la Skwira.
— Te cred, rosti Edgar; nici la Odesa nu-i mai bine. Am dat
două concerte în scop de binefacere.
— Ce-ai cântat? îl întrebă Jozio.
— O sonată. Propriu-zis un andante dintr-o sonată.
— Tocmai ce cânta tata la pianolă, spuse Janusz.
— Asta-i bună, făcu Jozio, concerte, teatre… Şi noi, în plin
război…
De departe, dinspre linia ferată, se auzi atunci un şuieart
prelung de locomotivă, pe care Janusz nu-l putuse asculta
niciodată fără emoţie. Locomotiva şuiera tocmai ca în seara
când fusese pentru întâia oară la Ariadna. Tot aşa şuierase şi
când, adolescent fiind, se afla în trenul ce-l ducea la familia
Bilinski. Noaptea, trenul se oprea în staţii şi apoi, când se
urnea din loc, scotea într-una, timp de un kilometru sau doi
dincolo de staţie, asemenea gemete ce nu puteau fi cu nimic
asemuite. Janusz le îndrăgise, fiindcă ele îl transpuneau, pe
loc, în primii ani ai copilăriei, în acele clipe neînstare încă să-
şi exprime sentimentele fracţiune eu fracţiune – aşa cum i le
simţea sufletul în toată plinătatea lor, i se părea că ele se
prăbuşeau, împreună parcă cu fiinţa lui întreagă, undeva în
străfundurile existenţei. Şuierăturile acestea prelungi trezeau
în el senzaţia naşterii şi a agoniei.
— De ce Maria n-a fost de-atâta vreme la noi? întrebă
Edgar.
— Nu ştiu, răspunse Janusz, îi văd acum atât de rar.
La auzul cuvintelor „îi văd”, Jozio ciuli urechea, iar Janusz
înţelese îndată că dacă Edgar venise şi adusese sticla de
mied, era numai ca să poată sta de vorbă cu ei despre Maria.
Şi, tocmai aceste două cuvinte care-i scăpaseră fără să vrea
din gură, erau răspunsul dat lui Edgar. Ele însemnau: „De ce
te mai osteneşti, nu-i nimic de făcut, acolo-i Spychala. Abia
în clipa aceea îşi dădu el însuşi seama de rolul jucat d e
Spychala pe lângă soră-sa. Până atunci lucrul acesta nu-i
venise în gând, iar acum îşi aminti că în noaptea când
aşteptau atacul, adormise şi că, trezindu-se, Spychala nu
mai era în odaie. Încă de pe atunci fusese el la Maria. Îl
năpădi mila de Edgar.
— Tu ştii cât de mult preţuiesc eu inteligenţa ei şi în plus
cum ştie ea să asculte muzică.
Janusz coborî ochii şi nu mai scoase un cuvânt, Jozio
însă, care cunoştea bine pe Bilinska, nu mai ştia ce să
creadă.
— Ce vrei adică să spui? îl întrebă uimit pe Edgar.
Edgar nu pricepuse. Cu un fel de mirare mută îl cerceta pe
Jozio; Janusz începu să povestească despre simţul ei
muzical, moştenit de la tată-său.
— Eu, vezi bine, nu prea am simţ muzical, îmi place doar
vioara şi în general muzica de cameră. Ştii ceva, Edgar, de ce
nu scrii un cvartet?
— Tocmai la asta mă gândesc şi eu, am chiar câteva
însemnări.
— Îl vei dedica Mariei, zise Jozio, va suna chiar bine la
ureche, ca o dedicaţie în genul lui Chopin: a Madame la
Princesse Mărie Bilinska.
Edgar zâmbi palid.
— Şi-acum, noapte bună, băieţi, spuse el, eu mă duc.
— Unde, Edgar, unde? Nici miedul nu l-ai băut.
— Vă descurcaţi voi şi singuri, adăugă Edgar şi, fără
grabă, oarecum îngândurat, ieşi din odaie.
— Ascultă, grăi Jozio către Janusz, ce însemnează toate
astea? îmi ascundeţi ceva?
Janusz, fără să spună vreun cuvânt, se dezbrăcă şi se
întinse în pat, trăgând plapoma şi cojoacele până sub nas.
— E tare frig, stinge tu lumina.
Auzi cum Jozio stinse lumânarea de pe masă, cum sorbi
din paharul cu mied şi în loc să meargă la patul lui, se
îndreptă spre el.
— Dă-te mai încolo, am să dorm lângă tine.
— Hai, du-te de-aici, du-te, se bosumflă Janusz, ai patul
tău.
 — Aşa vom putea sta mai bine de vorbă, insistă Jozio, noi,
la şcoala militară, aşa dormeam de regulă.
— Frumoase obiceiuri.
— Ba de loc, zise Jozio făcându-şi loc sub plapoma lui
Janusz, asta n-are nicio legătură cu obiceiurile. Spune-mi
mai bine ce însemnează toate astea?
— Edgar este îndrăgostit de sora mea.
— De Marysia? Şi-a pierdut capul. Dar Spychala?
— Tocmai la asta mă tot gândesc. Spychala, desigur, e şi
mai îndrăgostit.
— În cazul ăsta, ce se va întâmpla cu Ola?
— Naiba ştie! Ce mă interesează?
— Bine, dar tu, Janusz? Şi tu eşti îndrăgostit? Unde îţi
pierzi vremea toată ziua? Ne-a spus bătrâna Szyllerowa…
— Fac vizite… am societatea mea…
— Nu fii aşa discret, şopti Jozio şi, deodată, se apropie de
Janusz vorbindu-i direct în ureche: Ai o femeie? Vorbeşte,
Janusz! Povesteşte-mi, cum e… Uite, imaginează-ţi, eu n-am
avut niciodată o femeie…
— Văd şi eu, mormăi Janusz, te comporţi ca un mucos de
paisprezece ani.
— Hai, Janusz, spune-mi cum e?
Janusz auzi din nou şuieratul unui tren care pleca şi care-
l atrase ca într-o prăpastie fără fund; câteva clipe amuţi,
nedârtd niciun fel de atenţie lui Jozio, al cărui braţ era întins
peste pieptul lui.
— E ceva ce nu se poate spune, rosti el deodată, misterios,
ca şi cum ar fi revenit pe pă~ mint dintr-o călătorie
îndepărtată.
A doua zi dimineaţa cineva aduse în casa Szyllerilor patru
chifle albe şi un tort, cum n-ai fi putut găsi atunci, nu numai
în toată Odesa, dar nici chiar în întregul sud al Rusiei.
Pachetul era însoţit de un plic adresat Olei, iar în el un bileţel
cu un nume şi nimic mai mult. Iar numele acesta era:
Franciszek Golqbek.
Doamna Szyllerowa era încântată de pachetul primit, iar
Karl înmână bileţelul Olei cu o astfel de mutră de parcă i-ar fi
predat o invitaţie la balul de la Schombrunn. Olei i se
împânziră ochii de lacrimi, iar mătuşa Michasia, scoţându-şi
basmaua cu care-şi încălzea obrazul, zise:
— Golşbek? Cine-o mai fi şi ăsta?
— E proprietarul cofetăriei. Ala grasu!
Mătuşa Michasia îl cunoscu chiar în după-amiaza aceea.
Venise în grabă cu o cutie cu bomboane (de unde găsea el
oare toate acestea aici în oraş?) foarte jenat, îmbujorat la
faţă, dar, în acelaşi timp, tot atât de zgomotos. Pentru
moment fu primit de doamna Szyllerowa şi de doamna
Royska. El insista însă s-o vadă neapărat pe domnişoara Ola.
Era plin de haz, cu accentul lui neaoş de pe malurile Vistulei,
ca şi cu zâmbetul lipit pe faţa lui mare, lată, de parcă ar fi
fost făcută din cremă. Trăsăturile propriu-zis, erau destul de
frumoase, iar ochii albaştri, plini de bonomie. Îşi freca
mâinile, tot se mişca pe scaun şi la fiecare două vorbe folosea
expresia: „Stimată doamnă”.
— Oare stimata doamnă nu doreşte, stimată doamnă,
puţină ciocolată? Căci… mai am încă rezerve de cacao şi de
ciocolată…
Doamna Royska surâdea cu distincţie şi încerca să
răspundă firesc întrebărilor cu nemiluita pe care. I le punea
grăsunul. Intrară mătuşa Michasia şi Ola. Domnul
Franciszek se ridică brusc de pe scaun, şi-i sărută Olei mâna
– cu toată împotrivirea ei – după care ceru doamnelor,
insistent, să-i poruncească ce anume ar putea face pentru
ele. Doamna Royska îl întrebă, folosindu-se de prilej, dacă
are legături cu Kievul.
— Da, fireşte. Şi ce adresă are stimatul dumnevoastră soţ?
Doamna Royska dădu adresa unuia dintre prieteni.
În clipa aceea intră Kazimierz Spychala. Ola se înroşi, apoi
deveni palidă. Totuşi, îi întinse mâna şi, profitând de
învălmăşeală, ieşi. Peste o clipă Spychala, căutându-l pe
Jozio, intră în sufrageria, din care se ieşea în coridor. În
sufragerie, la spatele jardinierei cu doniţe, era Ola, cu faţa la
fereastră. Spychala îi spuse ceva. Când întoarse ochii spre el,
văzu că plânsese cu o clipă mai înainte.
— Domnişoară Ola, zise el, ce s-a întâmplat cu dumneata?
Ola, întinzând mâna peste jardinieră, în direcţia salonului,
arată spre uşă.
— Din cauza dumitale mă voi mărita cu brutarul ăla.
Kazimierz privi înspăimântat la Ola şi, fără să-şi de-a
seama ce face, spuse mecanic:
— Şi, în fond, de ce nu te-ai căsători cu domnul Golşbek?
Ola îşi acoperi faţa cu mâinile şi se întoarse din nou spre
fereastră. Nu scoase niciun cuvânt, nici nu plânse. Spychala
nu simţi niciun pic de milă. Era supărat foc pe ea, pentru o
faptă făcută de el însuşi.
— Unde-i Jozio? întrebă el.
Cu un gest Ola îi arătă uşa dinspre cgridor.
— Acolo, la Janusz, zise ea aspru.
Spychala, fără măcar să-şi întoarcă privirea, traversă
încăperea şi deschise uşa. Ola tot aştepta să stea locului, să
revină, să se oprească pe coridor. Dar bocănitul greu al
cizmelor lui răsună până la capătul coridorului. Se auzi cum
bătu la uşa băieţilor şi cum intră. Rămase acolo multă
vreme.
Veni maică-sa şi-i spuse:
— Vino, Ola, domnul Golqbek vrea să-şi ia rămas bun de
la tine.
Ola se duse în salon fără tragere de inimă. Ca în vis întinse
amândouă mâinile domnului Golqbek, care o întreabă dacă
n-ar putea să vie şi mâine.
— Bine, poftiţi mâine, răspunse ea; întorcându-şi capul
zări faţa luminată de bucurie a mamei, care îşi uitase până şi
durerea de măsele. Golqbek plecă.
Mătuşa Michasia o îmbrăţişă pe Ola, cu un gest neaşteptat
în braţele-i uscăţive.
— Vai, Dumnezeule, zise ea, Ola, tu tremuri toată!
— Aici, în salon, e atât de frig. Hai, mamă, să mergem la
noi.
 Şi până seara Ola nu mai fu văzută de nimeni. Toată
vremea şi-o petrecu în odaie, cu mama ei. Nu ieşiră nici
măcar la masă.
Frontul se destrămă pe de-a-ntregul. Gările, vagoanele,
trenurile, chiar şi şoselele erau ticsite de masa cenuşie a
soldaţilor care, de capul lor, părăseau tranşeele şi se
întorceau acasă. În schimb, armata bolşevică împingea o
serie de regimente spre sud, sub comanda energică a
comisarilor. În ianuarie 1918 regimentele acestea ocupară
Kievul şi Odesa, împrăştiind pe partizanii Consiliului Central
Ucrainian. Când Odesa căzu în mâinile armatei revoluţionare
leniniste, Elzbieta Szyller se hotărî să părăsească Retrogradul
şi să se strecoare până la ai ei, ceea ce însemna o adevărată
expediţie, greu de dus până la capăt.
Mai întâi de toate trebuia să împrumuţi o înfăţişare
asemănătoare mulţimii ce năpădea trenurile – şi care
circulau nespus de prost – spre a nu atrage atenţia cuiva.
Toate autorizaţiile necesare le obţinu cu uşurinţă, dată fiind
calitatea ei de cântăreaţă la Opera din Petrograd. Călătorea
cu Helenka, fata de care se îngrijise ani de-a rândul şi care-i
făcea servicii pe jumătate de secretară, pe jumătate de
cameristă. Se îmbrăcară în cojoace simple, îşi puseră pe cap
broboade de lână şi aşa, amestecate în mulţimea ostăşească,
pătrunseră în vagonul ce trebuia să plece la Kiev. Până la
pornirea trenului mai trecură câteva ore, în răstimpul cărora
patrulele verificau actele, nimeni neputând să părăsească
Petrogradul fără autorizaţie; erau căutaţi îndeosebi
aristocraţii, negustorii şi ofiţerii ţarişti.
Elzunia se aşeză pe o canapea, cândva de clasa întâia sau
a doua, iar astăzi, jupuită de postav, rânjindu-şi părul şi
arcurile afară. Helenka stătea în picioare. Lângă ea se
ascundea, în umbră, un om gras, îmbrăcat într-o
„poddiovka” neagră, aşa cum obişnuiau în trecut negustorii
mai mărunţi şi aşa-zâşii „prikazciki” 28. Pe cap purtao şapcă,
lucind din cale-afară de nouă ce era. Omul căută puţin la

28 Băieţi de prăvălie (rus.).

Elzunia, bănuind că şi ea ascunde, ca şi el, pe cineva ce
aparţine „lumii” petersburgheze, la care astăzi, trebuia nu
numai să renunţi, dar chiar să şi fugi cât mai departe de ea.
Elzbieta bănui de asemenea, mai ales după nerăbdarea cu
care călătorul acesta aştepta plecarea trenului, că era cineva
ce ţinea cu tot dinadinsul să zboare spre sud. Cu câteva clipe
înainte de pornirea trenului o patrulă intră în vagon. De fapt
numai un soldat, celălalt rămase pe peron, dincolo de geamul
spart, zorindu-l pe primul:
— Hai, termină, trenul pleacă îndată.
Soldatul examină hârtiile mai mult de formă.
Ceru şi omului cu şapcă nouă să-i arate actele. Cu mâna
tremurândă, acesta i le dădu. În aparenţă, erau în perfectă
ordine. Comisariatul general al sănătăţii autoriza pe felcerul
Rabinovici să plece la Kiev, la familia lui.
Soldatului nu-i plăcu însă, se pare, aspectul exterior al
„felcerului Rabinovici14.
— Vî kto takoi? întrebă el fără să-i restituie autorizaţia.
— Scrie doar în bilet, sunt felcerul Rabinovici. Locuiesc
permanent la Kiev.
— În ce stradă?
— În strada Funduklejovska.
— Minţi, strigă deodată soldatul, pe strada
Funduklejovska nu locuieşte niciun felcer Rabinovici!
Omul şovăi.
— Am locuit mai de mult pe strada Tereşcenkovska,
adăugă el şi asita-l pierdu.
— Urmează-mă, zise soldatul.
Rabinovici începu să-i explice în grabă ceva, dar cuvintele i
se încurcau în gură. Al doilea soldat din patrulă zorea, de pe
peron.
— Mai iute, Vasia, s-a dat semnalul.
— Mai repede, mai repede, urmează-mă, striga soldatul
din vagon.
Presupusul felcer arunca în jurul lui priviri disperate,
căutându-şi salvarea. Elzbietei i se făcu milă de el. Nedându-
şi seama ce face, zâmbi soldatului, spunându-i:
— De ce nu lăsaţi în pace pe tovarăşul Rabinovici? Merge
doar cu mine la Kiev. Este un cunoscut de-al meu.
— Dar tu cine eşti? se burzului soldatul.
— Eu sunt cântăreaţă la Opera din Petrograd, Elzbieta
Szyller, zise Elzunia cu demnitate.
— Cântăreaţă? întrebă soldatul.
— Vasia, Vasia, mai repede, îl zorea glasul de pe peron,
trenul porneşte.
— Da, cântăreaţă. Nu m-aţi auzit cântând?
— Nu evo k ciortu! 1 înjură el şi, schiţând un gest de
renunţare, îşi făcu loc cu forţa spre ieşire. Trenul, într-
adevăr, pornise domol.
În umbra peroanelor pe lângă care treceau, felcerul
Rabinovici se înclină, strângând recunoscător braţul
Elzbietei.
Drumul întreg trecu cu bine. Aşteptară câteva ore la
Moscova, apoi, la Kiev, legătura. Când. După o săptămână de
călătorie, grea, ajunse în sfârşit la Odesa, Elzbietka era
frântă de oboseală.
Tot Edgar îi deschise uşa, zărind în prag pe sora lui,
însoţită de Helenka. Rabinovici îşi însemnă adresa cântăreţei,
făgăduindu-i că o va vizita în una din zilele următoare.
Elzbietka în cojoc şi cu broboadă intră în sufragerie şi,
sprijinită de fratele şi de mama ei care, înspăimântată, venise
în fugă, se lăsă pe un scaun. Privirea-i căzu pe un tânăr
înalt, chipeş, ’care stătea de cealaltă parte a mesei şi o privea
uimit.
— Jozio! rosti Elzbietka, nu te-am recunoscut din primul
moment… Mamă, e cu putinţă să fac o baie?
— Da, vom face tot ce putem. Trebuie să încălzim apa pe
soba din bucătărie… Altfel nu se poate.
— Numai să n-o puneţi la treabă pe Helenka; şi ea este
obosită.
Helenka însă îşi scosese cojocul, desfăcuse broboadele cu
care fusese înfofolită şi cu paşi liniştiţi începuse să
trebăluiască prin casă.
— Unde va locui domnişoara Elzbietka? întrebă ea.
— În odaia ei; este liberă. Jozio, ajută-i Helenkăi să ducă
bagajele.
Jozio apucă valizele Elzuniei, înfăşurate în saci şi legate cu
sfori spre a nu da de bănuit, şi le cără prin coridorul lung
până la o odaie mică, situată între dormitorul bătrânilor
Szyller şi odaia pe care o ocupa el cu Janusz. Odaia Elzuniei
era micuţă, dar foarte plăcută. Era tapisată toată cu creton
pe care erau imprimate păsări mari, cafenii-verzi pe un fond
crem. O fotografie mare a lui Carusso era pe birou, iar alături
un pian, în miniatură, „pentru exerciţii”. În toată odaia
stăruia un miros pătrunzător dar delicat de parfumuri cu
totul deoesbite şi un soi de mireasmă de flori ofilite de
salcâm, sau de liliac neînflorit. Jozio, aşezând valizele pe
pardoseală, zise Helenkăi, care tocmai deschidea dulapul:
— Ce miroase aici, aşa?
— Parfumurile domnişoarei Elzbieta, răspunse ea, aceleaşi
de totdeauna: „Nuit de Paris”.
Pe Jozio îl izbi frumosul accent franţuzesc, cu care
Helenka pronunţase numele parfumului. Deasupra patului
atârna un tablou de şcoală germană înfăţişând scene din
legenda trandafirilor sfintei Elisabeta. Sub el, o gravură de
proporţii mai mici, reprezenta pe Liszt dirijând, în sutană,
oratoriul Sancta Elisabsth.
Când Jozio se întoarse în sufragerie, Elzbietka, fără să-şi fi
scos încă broboadele şi cojoacele, discuta însufleţită cu
doamna Szyller şi cu mătuşa Michasia – tot legată la falcă –
despre viitoarea căsătorie a Olei cu Golqbek.
— Ar fi un lucru lipsit de sens să dăm fata după un moş.
— Dar e tânăr!
— Un brutar este întotdeauna bătrân.
— Cofetar, draga mea, cofetar, zise mătuşa Michasia, cu ’ o
uşoară indignare.
— Se vor putea întoarce la Varşovia – încercă doamna
Szyller să o convingă, uitându-se la lampa de deasupra mesei
– gândeşte-te, Elzunia, ce fericire pentru Michasia.
— Doar nu se mărită mătuşa Michasia J exclamă Elzunia,
indignată.
Edgar şedea lângă soră-sa ţinând-o de mână, O privea fără
să-i spună vreo vorbă şi fără să asculte conversaţia din jurul
lui.
Când Jozio intră, Elzunia îşi reaminti de el.
— Nici nu te-am recunoscut, n-am crezut că mai poţi
creşte! Te-ai făcut un adevărat bărbat. Dar mama unde-i?
— Mama s-a dus în oraş. Se va întoarce îndată.
Cuvintele schimbate erau destul de obişnuite; urechea
trează a lui Edgar sesiză însă în sunetul vocilor lor un ton
ciudat. Îşi luă ochii de pe chipul Elzbietei şi cercetă atent pe
Jozio.
Jozio simţise şi el că în fraza: „Mama s-a dus în oraş, se va
întoarce îndată”, pusese prea mult sentiment. Intonaţia îi
răsuna în urechi prea semnificativ, ca o coardă, întinsă, de
violoncel. Se ruşină foarte tare şi se înroşi, simţind cum
sângele îi năvăleşte în obraji.
Edgar observă acest lucru şi se sculă de pe scaun.
— De ce nu te dezbraci? întrebă el pe Elzunia.
— E mai bine să mă fac comodă în odaie la mine, răspunse
ea, ridicându-se şi îndreptându-se cu paşi nesiguri, obosiţi,
spre coridor.
Peste câteva zile îşi făcu apariţia felcerul Rabinovici.
Helenka îl conduse în odaia Eliuniei. Din camera lui, Jozio îi
auzi prin perete cum vorbeau cu glas tare, râzând apoi, cu
voioşie. Nu ştia de ce, dar lucrul acesta îl irită nespus de
mult. În odaia lui Jozio se afla şi Walerek, îmbrăcat în haine
civile. Unde locuia Walerek şi cu ce se ocupa, era greu de
aflat. Fraţii nu se puteau înţelege. În timp ce Jozio punea
toate chestiunile, toate întrebările pe şleau, aproape primitiv,
Walerek, dimpotrivă, avea o predispoziţie naturală să se
sustragă de la răspunsuri făţişe. Nu era în stare să se
pronunţe firesc în nicio chestiune. Se pare că se ocupa cu
ceva treburi comerciale, dar ce vindea, cui şi unde, era greu
de ştiut. Jozio, de altfel, nici nu-l ascultă pe fratele său care
povestea nişte lucruri ciudate despre. Spychala. El îşi
încordase auzul ca să asculte ce se petrecea dincolo de
perete. Conversaţia nu dură mult, urmară paşi, zgomotul uşii
închise, soneria de trei ori (aşa o chema Elzunia pe Helenka)
şi apoi alţi paşi în direcţia antreului.
— Ce-ai spus despre Spychala? întrebă maşinal Jozio pe
fratele său.
— Am spus că se ocupă aici, cu treburi secrete, răspunse
acesta, dar încă n-am putut mirosi cu ce anume.
Walerek stătea în dreptul ferestrei. Jozio îi examina silueta
înaltă, deşirată, neînchegată încă. Nu-i plăcea luciul acela
neliniştit, ce-i sclipea în ochii aplecaţi acum spre el cercetător
şi totdeodată ochiul stâng, care, alunecând parcă în adânc,
ar fi încetat să vadă, pierduse orice expresie. Mîniat de chipul
acesta de a privi, dădu din umeri.
— E mai bine să nu mai adulmeci…
Intră în sufragerie; acolo, în mijlocul încăperii, doamna
Szyllerowa, neputincioasă, privea cu ochii larg deschişi
chipul Elzuniei, care-i spunea ceva repede şi agitat.
— Acum? Cu vaporul? prin marea minată?
— Numai până în România, preciză Elzunia.
— România e ocupată de germani.
— Nu toată. El spune că va putea ajunge până la
Constantinopol.
Doamnele tăcură. Jozio traversă încăperea şi se îndreptă
spre camera lui Edgar, care, întins în pat, citea.
— E o carte admirabilă – şi adăugă un nume rusesc –
despre Sieilia…
Fără să spună un cuvânt. Jozio se aşeză lângă pat pe un
fotoliu. Frânturile de conversaţie ce se auzeau îl neliniştiră,
deşi nu le înţelegea semnificaţia. Asculta mecanic pe Edgar,
dând afirmativ din cap. Din salonul aflat în faţa uşii lui
Edgar răsunară game şi cântece. Elzunia începuse să se
ocupe de fiica paznicului, care, după cum constatase, avea o
voce frumoasă.
 — Tu Edgar, zise deodată Jozio, eşti un om ciudat, pe tine
nu te interesează nimic?
— Cum, nimic? Dimpotrivă, mă interesează totul.
Veni şi Janusz. Tăcut, se aşeză şi el în alt colţ al odăii. Era
neliniştit cu toată aparenta lui imobilitate.
— Germanii înaintează pe urmele armatei în
descompunere, rosti el. În curând, vor fi aici. În Crimeea, pe
Don, garda albă continuă să lupte. Situaţia roşilor la Odesa
se înrăutăţeşte pe zi ce trece.
O clipă tăcură. Edgar reveni însă din nou la lucrarea
despre Sieilia şi apoi vorbi despre Florenţa. În salon,
cântecele amuţiră, Elzunia cu Hania încercând acum game.
Jozio simţea că nu va mai putea rezista. În odaie, întunericul
cădea cu repeziciune.
După cină bătu la uşa Elzuniei şi, curajos, intră în odaie.
La micul ei birou, Elzunia ridică spre el, fără uimire, ochii ei
mari, albaştri şi-i zise:
— Ia loc, Jozio.
Şezu chiar lângă birou. Niciodată nu-i văzuse faţa atât de
aproape. Îi examină nările care-i vibrau când vorbea, buzele
care i se arcuiau cu precizie la articularea limpede a
cuvintelor. El zunia avea o dicţiune admirabilă. Se apleca
spre ea, ca şi cum ar fi vrut să-i soarbă cuvintele, deşi,
Dumnezeu îi era martor, nu prea le înţelegea sensul.
La un moment dat o întrerupse, întrebând-o:
— Ce-i cu felcerul care a sosit azi? Cine e? Elzunia zâmbi.
— Nu-i niciun felcer. Ţie îţi pot spune, fiindcă nu vei
repeta nimănui. Este bancherul Rubinstein, ştii, acela de la
Petersburg. El vrea să se strecoare până în Crimeea, duce
bani împărăteseimamă.
— Şi tu vrei să pleci cu el?
Elzunia se gândi o clipă şi-l privi cercetător.
— De unde ştii?
— Mi-am închipuit, şopti el, sau mai bine zis am presimţit.
Îi apucă mâna, mai sus de încheietura palmei şi simţi, în
acelaşi timp, calda atingere a pielii şi răceala metalică a
brăţării ceasului.
— Nu pleca, o rugă el, nu pleca.
Elzunia râse destul de înţelegător.
— Ce ţi-a năzărit? De ce să nu plec? Ţinta lui finală este
Londra. Acolo are bani. Mi-a făgăduit că mă va ajuta să
ajung şi eu acolo. N-am cântat niciodată la „Covent Garden”.
Fără a-i lua în seamă vorbele, Jozio îi strângea tot mai
puternic mâna, simţindu-i pulsaţia sângelui. Şi-n timp ce
brăţara intra tot mai adânc în piele, el repeta aproape
inconştient:
— Nu pleca, nu pleca.
Elzunia, iritată, încercă la un moment dat să-şi smulgă
braţul din mâna lui, dar nu izbuti:
— Ce-i cu tine? strigă ea. Lasă-mă! Mă doare! Şi-şi dădu
capul pe spate, descoperindu-şi gâtul alb.
Jozio, fără să-i slăbească mâna, se ridică şi, aplecat spre
ea, cu dinţii încleştaţi şi vocea tremurândă, îi zise:
— Gândeşti că pe mine nu mă doare că nu te uiţi la mine
deloc?
Şi o sărută pe gură, scurt, puternic. Ea închise ochii. Jozio
se desprinse, făcu doi paşi spre uşă, apoi se întoarse şi,
oprindu-se foarte aproape de Elzunia – rămasă aşa cum o
lăsase, cu capul dat pe spate, nemişcată şi cu ochii închişi –
îi şopti la ureche:
— Nu închide uşa, mă voi reîntoarce la noapte!
X
Din ziua în care Odesa fusese ocupată de bolşevici, în casa
Târlo de pe deal domnea sau pustiul, sau animaţia. Nievolin
şi Volodia erau foarte ocupaţi. Nievolin lucra într-un birou,
iar Volodia, la început, la sfatul orăşenesc, apoi la comisia
extraordinară pentru lupta împotriva contrarevoluţiei.
Ariadna trecea iarăşi printr-o nouă fază. Pe jumătate în
uniformă, purta pe cap o „papahă” enormă, frecventând
mitingurile şi şedinţele, unde lua cuvântul şi declama versuri
revoluţionare. Era la modă Maiakovski, şi aşa cum în trecut,
prelungind uşor accentele, recita melodioasele versuri ale lui
Blok, la fel şi acum îşi dădea toată osteneala să spună
răspicat, în faţa mulţimilor, versurile sacadate ale lui
Maiakovski. Janusz, care o auzise de câteva ori, mărturisea
că o prefera când declama versurile lui Blok.
El venea acum destul de des la ei, petrecându-şi timpul
mai mult în casa Târlo decât la familia Szyller, unde apărea
doar noaptea, destul de târziu. Rar se întâmpla însă să-i
găsească pe toţi împreună, în casa Târlo de pe Dvorţova. Cel
mai rar o găsea tocmai pe Ariadna şi aproape niciodată nu se
întâlneau numai ei doi, singuri. Venea cu câteva clipe mai
înainte de ora când poliţia interzicea circulaţia, fie bine
dispusă, cu obrajii aprinşi şi povestind despre ultima
şedinţă, fie încruntată dar calmă, fără să scoată un cuvânt.
Volodia aducea cu sine, în servieta de care nu se despărţea
niciodată, maldăre de hârtii, pe care le răsfoia – cu un aer
preocupat – la masa din prima încăpere, în timp ce în a doua
odaie, Ariadna, cu Nievolin şi Janusz, abia de schimbau
câteva cuvinte. Devenise oarecum neîncrezătoare şi se
comporta ca şi cum Janusz ar fi trădat-o.
Walerek se furişa acum pe străzile Odesei într-o
îmbrăcăminte civilă, foarte modestă. Cu toată purtarea sa
revoluţionară, Volodia îi făcuse rost de nişte acte false şi de
un post fictiv, la unul din docurile din port. Spychala nu
ieşea din casă şi nimeni nu-l putea vedea prin oraş. Seara,
Nievolin întârzia îndelung la Târlo şi, cum locuia în altă
parte, avea acum un bilet de voie cu care putea să circule şi
noaptea.
Janusz se gândea atât de mult la Ariadna, numai la ea şi
la comportarea ei, încât nu-l mai interesau nici problemele
cele mai importante. Prinţeza Muszka, la care locuia
Bilinska, fiind arestată împreună cu fiul ei cel mai vârstnic,
Maria veni la Janusz să-l roage să intervină pe lângă Volodia
în favoarea prinţesei.
— Ce te interesează? întrebă el, extrem de ui – mit de
această rugăminte, după care trecu la alt subiect. Ce se înt.
Împlă oare cu Spychala? Nu l-am mai văzut de mult.
 — Nu ştiu, răspunse Maria, indispusă.
Serile şi uneori chiar nopţile se întorcea acasă de la familia
Tairlo fără să posede biletul de voie legal, iar dacă întâlnea
vreo patrulă, le spunea cu o mutră atât de dezarmantă, că
nu are „bilet de voie”, încât de cele mai multe ori i se dădea
pace. De altfel, ca de obicei în astfel de cazuri, avea marele
noroc să fie foarte rar oprit de patrule. Ceea ce simţea el,
atunci când se întorcea noaptea pe străzile pustii şi rău
luminate ale Odesei, nu se putea defini. Pentru el, pe de o
parte, exista doar o singură dominantă: Ariadna. Pe de altă
parte, ambianţa de beznă în care erau cufundate casele,
adierea mângâietoare a vântului din port, ca şi răbufnirea
surdă a unor împuşcături îndepărtate ce-i atingeau din când
în când auzul, toate acestea îi trezeau un soi de vagi
remuşcări de conştiinţă. „Ce fac eu aici?” se întreba el.
Bilinska îl îndemna să se înroleze în corpul de armată de la
Dowbor-Musnicki, el însă nu era deloc dispus să facă aşa
ceva. Spychala – oare asistase la convorbire, ieşind pentru
câteva clipe din vizuina lui – nu sprijinea câtuşi de puţin
propunerea Mariei şi nici nu îndemna pe Janusz să se
strecoare până la Dowbor.
— Poate va avea altceva de lucru, chiar aici, zise Spychala.
I «tr-o seară Ariadna se întorsese acasă însoţită de un
ofiţer francez, membru al uneia din nenumăratele misiuni
militare ce se, aflau pe vremea aceea în Rusia. Epoca păcii de
la Brest era pe aproape şi francezii simţeau că terenul le
devine tot mai neprielnic. Noua cunoştinţă a Ariadnei se
gândea, desigur, cum ar face şi încotro s-o şteargă. Se numea
Maurice Delattre; nu se ştie de unde-l culesese Ariadna, sau
unde-l întâlnise şi ce intenţii avea. Făcea, de altfel, o impresie
destul de bună; de n-ar fi fost infernala lui uscăţime, ar fi
fost chiar chipeş. Avea ochii negri, mari, cu sclipiri cochete,
lăsând impresia că-l interesează femeile.
Prin chipul lui de a fi mărturisea că venise în casa din
Dvorţova numai ca un cunoscut al Ariadnei. Volodia şi
Nievolin îl tratau cu o politeţe rafinată, dar rece. Ariadna însă
se fălea cu el ca şi cum ar fi fost o specie rară de animal
exotic. Deşi se găsea cu multă greutate făină de grâu, ea
(ajutată îndeosebi de Janusz) făcea totuşi prăjituri pentru el.
Francezul, la început, venea din trei în trei zile, apoi deveni
un musafir de fiecare zi. Înghiţi întreaga rezervă de dulceaţă
de care mai dispunea încă Ariadna. Janusz mersese atât de
departe, încât o rugase pe doamna Szyller să-i dea două
borcane din cămara ei, numai pentru a vedea în ochii
Ariadnei – căreia i le adusese – o licărire de recunoştinţă.
Odesa îşi schimba aspectul exterior. Abandonată şi
neglijată câtva timp, după ultimele lupte, acum erau
deschise cinematografele, teatrele şi câteva cafenele, ceea ce
necesitase multă trudă şi eforturi susţinute, despre care doar
Volodia – din întreaga societate din Dvorţova – mai ştia câte
ceva. Odată cafenelele deschise, mulţimea năvăli. Uneori,
Ariadna mergea acolo cu Janusz, la o cafea. Nu puteau ieşi
prea des, cafenelele fiind scumpe, iar Janusz lipsit de bani de
mai multă vreme. Bilinska îl întrebase de câteva ori dacă are
nevoie, el însă nu voise să primească bani de la ea. De altfel
nu ştia măcar, dacă ea însăşi, mama unui copil, într-o vreme
când laptele, greu de găsit, costa atât de scump, are cu ce
trăi.
Janusz observase că Ariadna şedea acum mult mai puţin
acasă, şi că destul de des se întâlnea c u I
Maurice la cafeneaua mică de pe strada Derbasovska.
Janusz ocolea localul acesta, deoarece nu ’ţinea să 1
întâlnească pe Golbek, faţă de care nutrea o instinctivă
antipatie cât şi un profund regret cauzat de întâmplarea cu
Ola. În această privinţă era stăpânit de simţăminte felurite.
Un simţământ de părere de rău încerca el în raport j de
Spychala, dar mai ales în raport de sora lui.
O compătimea sincer pe biata Ola. Golbek insista tot mai
mult ca nunta să aibă loc cât de repede, fără a aştepta
întoarcerea – atât de nesigură – în patrie.
Cu toate acestea, Janusz o conducea adesea pe Ariadna
până la uşa cafenelei lui Golşbek. Îşi luau rămas bun în faţa
vitrinei cu oglinzi, în dosul căreia se putea zări coama neagră
şi ochii scli’ pitori ai lui Maurice. Întotdeauna, în aceste
cazuri, îi săruta mâna în stradă, deşi ea îl rugase j să nu mai
facă acest lucru.
Într-o bună zi îl atrase însă înăuntru. Coni simţi, fără
tragere de inimă şi stătu mult la masă, în timp ce Ariadna
conversa cu Maurice. J Nici măcar nu asculta ce vorbesc. La
un moJ ment dat îl puse pe gânduri o întrebare a Ariadnei:
— Şi cât timp e necesar pentru a ajunge pe mare în
Crimeea? (Vorbea prost franţuzeşte şi spusese „le Crime” în
loc de „la Crimee”).
Cuvintele acestea, auzite în treacăt, îl zăpăciră în aşa
măsură, încât nu ştiu cum să reacţioneze.
De data aceasta Ariadna nu stătu prea mult în cafenea; se
grăbea, din nou, la o întrunire şi îşi luă foarte repede rămas-
bun de la domnul Delattre. Janusz se ridică repede spre a o
conduce, dar de-abia făcuse câţiva paşi de la uşa cafenelei,
când ea îi întinse mâna.
— Acum du-te, nu-i bine să fim văzuţi mereu împreună.
— Eşti urmărită?
— Presupun că nu. Dar Delattre este.
— Pleci? o întrebă Janusz, ţinându-i mâna.
— Nu ştiu încă nici eu – şi Ariadna îşi trase mâna din
mâna lui.
— Dar de ce? zise Janusz, ca şi cum răspunsul Ariadnei ar
fi fost pozitiv.
— Nu ştiu nimic, şopti Ariadna întorcând capul, fără însă
să plece.
— Dar munca ta? Dar revoluţia? întreb ă Janusz.
Se uită la el în fugă şi îşi întoarse din nou privirea.
— Vreau să trăiesc! şopti ea şi mai încet. Janusz se miră.
— „Să trăiesc”? Ce însemnează?
Ariadna râse.
— Ce înseamnă să trăiesc? Cum să-ţi explic… Cogito ergo
suin… iar altfel… aino ergo sum. 1
— Nu înţeleg nimic, spuse Janusz, apropiindu-şi faţa de
chipul Ariadnei, spre a-i examina mai bine trăsăturile. Avea
pieliţa obosită, îngălbenită.
— Nici eu nu pricep prea multe, dar vom vedea.
Ariadna se uită la el din nou. I se păru chiar că-l privise cu
compătimire.
— Să nu mai vii de-acum, dragul meu, la noi
— Adăugă ea pe neaşteptate şi cu o oarecare hotărâre –
aşteaptă scrisoarea mea.
Timp de trei zile Janusz nu mai ieşi din locuinţa familiei
Szyller, în aşteptarea unei veşti de la Ariadna. De-abia acum,
stând tot timpul în casă, de dimineaţă până seara, observă el
cât de multe lucruri se schimbaseră aici. Doamna Szyllerowa
umbla foarte încruntată, doamna Royska şi mătuşa Michasia
se închideau în odaia lor, Ola se pare că plângea şi umbla
din colţ în colţ. Palidă şi tristă. Numai Jozio era
întruchiparea bucuriei cu care, pur şi simplu, umplea
întreaga locuinţă, atât de înghesuită. Doamna Royska
temându-se foarte mult pentru el, nu-l lăsa să iasă în oraş şi
era silit să stea toată ziulica în sufragerie. Uneori, glasul şi
râsetele lui răsunau din odaia Elzbietkei. Aceasta, de câteva
ori pe zi, începea să cânte, dar după câteva măsuri amuţea,
ca o pasăre ce-şi înălţase glasul într-o prea timpurie
primăvară. În fiecare zi pe la amiază, venea la lecţie micuţa
Hania din casa paznicului şi atunci, de după uşa închisă, se
auzeau două glasuri sonore, repetând solfegii şi note
singuratice, care răsunau ca un fel de arie a flautului din
Somnambula – flautul fiind vocea Elzbietkei. Zilele de
februarie erau cenuşii, iar adierea vântului. De sud, aducând
miros de iod, îi mângâia lui Janusz nările ori de câte ori
geamurile erau deschise pentru obişnuita curăţenie. În a
treia zi spre seară, Elzbietka – uşa odăii sale spre coridor
fiind deschisă – începu să cânte. Janusz, în camera lui, în
faţa ferestrei privea cum deasupra acoperişurilor caselor din
faţă cerul se întuneca a noapte. Jozio, după ce aruncase
cartea citită, fiind de altfel şi prea întuneric, se întinsese în
pat. Când însă Elzbietka emise prima notă, prelungită, într-o
mezza-voce suculentă (glasul ei răsuna într-adevăr, în
această clipă, minunat) Jozio sări în sus. Janusz îşi
desprinse şi el ochii de pe cerul cenuşiu şi-l privi cum.
Rezemat în coate şi strâmbându-şi capul ca un câine de
rasă, se pornise să asculte, atât de concentrat, ca şi cum ar fi
căutat să descopere ceva anume în acest cântec. Şi în
adevăr, în aria de Hăndel – cu care Elzbietka începuse azi
concertul – străbătură unele tonuri bizare, mişcătoare şi
pline de rugăciune şi totodată de senzualitate. Janusz,
deopotrivă, asculta cântarea asta de parcă ar fi fost propria
destăinuire a unei fiinţe.
— Ce s-a întâmplat? şopti Jozio. De ce cântă aşa?
În acelaşi timp, pe coridor se auziră paşi uşori, uşa se
deschise şi apăru Edgar. Vocea Elzbietei zbura acum mai
susţinut, ca a unui violoncel, fără surdină. Jozio se uită la
Edgar, dar îşi întoarse ochii. Nu-şi schimbase poziţia.
Janusz, simţi un fior rece.
Aria de Hăndel se apropia de sfârşit, într-un minunat
pianissimo; ultimele două acorduri se stinseră într-o cadenţă
perfectă. Nimeni nu se mişca. Un nou acompaniament uşor,
unduitor şi Elzbieta execută, apoi, una după alta, melodiile
italiene ale lui Wolff. Janusz văzu aievea plaiurile calde ale
fericirii, ceva ce nu există pe pământul secolului al
douăzecelea şi nici n-a putut exista vreodată, decât doară
într-un asemenea eântec. Presimţirea fericirii amestecându-i-
se pe neaşteptate cu spaima unei întâmplări cumplite, repeta
şi el, în gând, aceeaşi întrebare, ca şi Jozio: „Ce s-a
întâmplat? De ce cântă aşa?” Şi-l cuprinse teama că aici se
petrecea un lucru nespus de important, de care nu ştia
nimic; că soarta lui se hotărăşte undeva, în afară de el şi fără
nicio participare, cât de mică, a fiinţei lui. Soarta lui, sau
poate soarta lor, eâteştrei? Faţa lui Edgar, stând în faţa uşii,
sprijinit cu mâna de pervaz, pălea în umbră. Jozio, nemişcat,
tot în capul oaselor, în pat şi cu capul aplecat, asculta cu
sfinţenie. Janusz, dându-şi capul pe spate, închise ochii:
pleoapele i se umplură de lacrimi.
 Tocmai atunci se auzi un ciocănit puternic dinspre uşa
bucătăriei. Nu se mişcă nimeni şi nici Elzbieta nu-şi
întrerupse cântecul. Janusz se ridică, îmbrăţişă în pragul
uşii cu căldură pe Edgar, şi se duse la bucătărie unde
aprinse o lumânare. Elzbieta continua să cânte: „Poţi să
rămâi până în zori la fereastră, cântecul tot nu-ţi va folosi la
nimic”. Janusz deschise uşa şi un marinar zvelt, negricios la
obraji şi nespus de frumos, îi întinse, fără să spună o vorbă,
un bilet şi, salutând „ca albii44, făcu stânga-mprejur,
coborând scările, ca şi cum s-ar fi dat jos de pe o scenă.
Apropiind bileţelul de lumină (din el se desprinse o fiţuică
tipărită) şi aplecându-se asupra-i, Janusz citi:
„Vino mâine la nouă seara în portul vechi, pe molul al
şaptesprezecelea. Te va întâmpina acelaşi marinar. Alăturat
îţi trimit, pentru orice eventualitate, un bilet de voie pe
numele tău, spre a putea circula noaptea.
A riadna”
A doua zi dimineaţă, cu toate că-i fusese interzis, Janusz
se repezi la casa din Dvorţova; nu era însă nimeni. Se
întoarse acasă neliniştit, unde găsi o scrisorică de la Maria,
care-l implora să vină la ea. De câtva timp Bilinska îi evita pe
Szylleri. Aruncă biletul şi începu să umble în sus şi în jos
prin odaia îngustă. Jozio era în camera lui Edgar. La prânz
Janusz observase că neliniştea lui molipsise, oarecum,
întreaga familie adunată în jurul mesei. Edgar tăcea, cu
nasu-n farfurie, Elzbieta răspundea fără nicio noimă la
întrebările mătuşei Michasia, Ola arunca priviri agitate
mamei şi mătuşi-si, iar doamna Royska se căznea – şi lucrul
se vedea limpede
— Să articuleze vorbe fără rost despre percheziţii, despre
vreme, despre un vecin arestat.
Se făcea seară încetul cu încetul. Janusz se aşezase în
fotoliul lui din faţa ferestrei, în timp ce Jozio se întinsese din
nou în pat, cu aceeaşi carte în mână. Lui Janusz nu-i
scăpase că Helenka traversase de câteva ori coridorul de la
bucătărie până la odaia Elzbietei, unde se găsea doamna
Szyllerowa. Ecoul conversaţiei lor liniştite străbătea prin
perete, în camera băieţilor. Seara de februarie căzuse
devreme, iar în camera lor ce dădea spre curte, întunericul se
întindea din ce în ce mai mult.
În cele din urmă Janusz, nemaiputând rezista, porni în
oraş, fără ca Jozio să-l întrebe măcar de ce iese atât de
târziu. În camera de lucru a lui Edgar ardea încă lampa,
muzicianul stând liniştit de vorbă cu Ryniewicz asupra
veşnicei teme a profesorului: epoca glaciară.
Când Janusz se află în stradă, se întunecase de-a binelea,
dar felinarele nu erau încă aprinse. Fiind chiar în faţa casei,
auzi în depărtare o rafală de puşcă-mitralieră. Erau puţini
pietoni. Trecu prin strada Richelieu şi după câteva minute
ajunse la scările uriaşe care duceau spre port. Mai era încă
multă vreme până la ora fixată. Portul dormea, iar dinspre
mare sufla un vânt aspru, rece, aducând din când în când mi
ros de fum. TJnul sau doua vapoare somnolente, ca nişte
animale domesticite, fumegau cu înverşunare pe apa
invizibilă. Pe alocuri, mai la vale, clipoceau lumini roşii şi
felinare verzi. Sirena unuia din vapoare vui jalnic şi în
geamătul acesta, ca şi în cântecul Elzbietei de ieri seară,
răsuna vestea unei despărţiri. Acum înţelese el, pe de-a-
ntregul, că Ariadna pleacă.
Coborî o parte a scărilor, se aşeză pe o bancă de piatră şi
rămase aşa nemişcat şi fără să se gândească la ceva, până la
ora stabilită. Pe scări circulau foarte puţini oameni. Paşii lor,
târşâiţi, răsunau ca un ecou pe treptele de granit. În sfârşit
Janusz se ridică şi se duse în port. Cu mare greutate
descoperi molul cu numărul şaptesprezece, fiind obligat de
trei ori să prezinte patrulelor întâlnite biletul de voie primit
de la Ariadna. Când începu să păşească pe molul descoperit,
către micuţa clădire ce se ridica la capătul lui, simţi de
îndată reavănul mării şi auzi clocotul surd al valurilor
tălăzuite de diguri. Şi-l năpădi în clipa aceea un dor
înverşunat de ducă, dorinţa plecării sau poate a nimicirii. În
minte îi reveniră dimineţile copilăriei, când se trezea sub
obsesia acestui dor.
Tocmai atunci se ivi din întuneric un marinar înalt care-l
salută.
— Vă rog, poftiţi aici, dumnealor aşteaptă.
După câţiva paşi abia, zări lângă mal conturul negru al
unei bărci mari cu motor, pe care nu ardea nicio lumină. I se
păru totuşi că în barcă se agită nişte umbre. Deodată, chiar
lângă el, răsări o siluetă scundă, întunecată. O recunoscu:
era Ariadna.
— Vino cu noi, zise ea pe loc, apucându-l de braţ. Fără a-l
saluta, vino cu noi!
În umbră Janusz îşi zâmbi lui însuşi.
„De ce n-aş pleca?” gândi el. Însă răspunse:
— Nu, Ariadna, nu pot.
Apucându-l şi de celălalt braţ. Ariadna încercă să-l
privească în ochi.
— De ce nu poţi?
Janusz nu răspunse nimic, îi îndepărtă doar mâinile de pe
braţ şi o sărută.
— Cu cine fugi? o întrebă el.
— Delattre a aranjat totul, şi încă unul… totul e asigurat,
nu ne vor opri.
— Păcat, glumi Janusz.
— Vai. Cum poţi vorbi aşa… zise Ariadna, şi-apoi, mai este
şi Valia…
— Nievolin? şopti Janusz cu un glas vădit mai
înspăimântat decât ar fi vrut să fie.
— Mai aşteptăm… şopti Ariadna şi se opri.
Auzind cum cineva se apropie, din spatele lui, cu paşi
repezi, Janusz se întoarse; în faţa lui era Elzbieta, aşa cum
venise de la Petesburg, în cojoc şi cu broboadă pe cap.
Rubinstein şi Helenka trecură de-a dreptul în barca cu
motor, însoţiţi de marinarul cel înalt. Elzbieta îşi ridică faţa
spre Janusz; în întuneric, ochii ei păreau obosiţi şi negri.
— Ştiam că vei fi şi dumneata aici. Rosti Elzbieta. Eşti un
om atât de bun. Să-i spui lui Jozio…
 — Jozio ştie?
— Nu, nu i-am spus nimic. Numai Edgar şi mama ştiu.
Spune-i însă că voi ţine minte.
Janusz se încruntă:
— Ce vei ţine minte?
— Ce? Totul… răspunse Elzbieta.
Ariadna se apropie din nou.
— Să mergem, zise ea.
Îndată motorul hurui şi începu să pocănească. În tăcerea
care domnea răsunetul era atât de tare, încât oricine ar fi
putut crede că se va trezi nu numai portul, dar chiar întreaga
Odesă.
— Rubinstein a azvârlit desigur mult bănet, spuse Janusz
adresându-se Ariadnei.
În faţa lui erau acum două femei cu mâinile întinse spre el.
Avea impresia că totul se petrece în vis. Se aplecă spre
mâinile Elzbietei care-l sărută pe frunte, spunându-i ceva,
din care nu reţinu decât doar un singur cuvânt: „Jozio”.
— Bine, bine, făgădui el.
Ariadna îl cuprinse cu amândouă braţele de gât, dar nu
putea grăi nimic. Simţi însă, lângă el, trupul ei întreg, micuţ
şi plăpând.
— Ariadna, strigă el.
— Ştiu, i se auzi glasul, chiar lângă urechea lui, ştiu, eşti
singurul om care mă iubeşte. Eu însă nu pot…
Marinarul se apropie şi salută. Motorul pocănea ca o salvă
de carabine. Cele două femei porniră şi. Întinzând pe rând
mâna marinarului, urcară în barcă. Marinarul sări şi el
trăgând puntea de scândură. Dintr-o zvâcnire barca se
avântă în beznă şi dispăru deodată; doar zgomotul ei,
infernal, deveni repede tot mai slab şi îi marca urma.
„Iată ce înseamnă curaj41, gândi Janusz.
Rămase încă o clipă locului, ca ameţit, apoi traversă molul
şi, în sfârşit portul, uitându-se în jur cu atenţie, ca nu
cumva să se trezească de data aceasta în faţa unei patrule.
Din fericire, scăpă.
 Cu greutate urcă scările, când, pe penultimul nivel, îi
aţinu calea o umbră:
— A plecat?
Recunoscu silueta lui Volodia.
— A plecat, răspunse Janusz şi de-abia acum înţelese el ce
s-a întâmplat.
— Tu oare o înţelegi? îl întrebă-pe Volodia.
— La naiba, cine poate înţelege o femeie… Îţi dai seama –
înjură urât Volodia – cât de mult m-a trădat…
Janusz mişcă din cap nedumerit:
— Pe tine?
— Da, pe mine! întreaga mea credinţă, grăi Volodia.
— Cum, tu crezi? întrebă Janusz.
— Cred! strigă deodată Volodia cu un glas atât de tare,
încât ecoul, izbind granitul scărilor, se rostogoli în jos, pe
trepte, departe, până dincolo de malul mării, unde zgomotul
bărcii cu motor ce se îndepărtase amuţise de-acum.
XI
După încheierea păcii de la Brest, germanii porniră asupra
Ucrainei într-un iureş impresionant. La jumătatea lui martie
ocupară Kievul şi Odesa. În Odesa intrară unităţi
amestecate, austriace şi germane, iar în Kiev numai germane,
sub comanda feldmareşalului Eichhorn.
Când armata germană pătrunse în Odesa, primăvara era
în toi, iar soarele strălucea pe cer, martie fiind o lună atât de
frumoasă, cum doar în sudul Rusiei se mai întâmplă să fie.
Mulţimea ieşise pe străzile pe unde treceau unităţile
îmbrăcate ca de paradă, cu coifuri şi purtând sub centuri
ramuri verzi de brad. Germanii, deşi foarte obosiţi de război,
găsiseră undeva, pentru ocuparea oraşelor ucrainiene, câteva
unităţi nea tinse, care au avut un impunător efect asupra
locuitorilor Odesei, obişnuiţi de luni de zile cu soldaţi în
uniforme rupte, cu granatele şi cartuşierele atârnându-le în
neorânduială pe piept. După unităţile care, cu cizmele lor
potcovite, bocăneau ritmic pe caldarâm. Se încolonau, în
mers domol, două automobile. Într-unul se afla comandantul
şef al armatelor acordului, iar în celălalt atamanul Petliura 29.
Maşina acestuia era încărcată de flori, iar atamanul, în
picioare, saluta zâmbind şi întorcând capul, şi într-o parte şi
în cealaltă. Mulţimea urla şi, din când în când, pe deasupra
capetelor zburau buchete mari de flori sau de frunze, care,
descriind un arc, cădeau peste automobil, nimerindu-l când
mai bine, când mai rău. Şoferul căuta să se descotorosească
de ele ca de nişte muşte, ridicând coatele în sus, în timp ce
palmele ţineau crispat volanul.
Amestecat în mulţime Janusz privea, cu un sentiment
ciudat, armatele care treceau. Fără îndoială, aduceau cu ele
ceva în felul unei eliberări: ordine, legalitate, adierea
apusului. Dar, în acelaşi timp, nu-şi putea reţine ura
sufocantă, când privea feţele soldaţilor care, dacă nu erau
îndeajuns de hrăniţi, erau, în orice caz, bine spălaţi…
Janusz se retrase cât putu de iute din înghesuiala asta
enervantă. La colţul străzii Derâbasovska întâlni pe Volodia,
pe care abia de-l recunoscu în negustorul vioi, bine îmbrăcat
şi cu o barbă destul de mare. Volodia se apropie repede de el
şi-i dădu noua lui adresă.
— Vino, zise el, sunt întotdeauna acasă pe la orele şase.
— Unde vine strada asta? întrebă Janusz, care nu prea
cunoştea oraşul.
— Nu-i departe de port, acolo la vale… adăugă Volodia şi
se topi în mulţime.
În casa Szyllerilor Janusz dădu peste un lucru cu adevărat
senzaţional. Karl – urmând să se întoarcă la unitatea sa –
venise să le mulţumească pentru găzduire şi ocrotire. Acum
aflară că nu era soldat de rând, cum se prefăcuse în vremea
prizonieratului. În uniformă de ofiţer, el se prezentă drept
căpitanul Schaefer, luă loc la masa din sufragerie şi conversă
cu un uşor accent vienez cu doamna Royska, căreia îi
mărturisi că are, în sfârşit, veşti de la familia sa, aflată în loc
sigur în Wiener-Neustadt. Adăugă apoi că rămâne foarte

29 Simon Vasilievici Petliura (1876—1926), naţionalist ucrainean, contrarevoluţionar. S-a aliat, în 1920,
cu Polonia burgheză, pentru a lupta împotriva Rusiei Sovietice.
recunoscător familiei Royski pentru ospitalitatea şi
bunăvoinţa arătate, rugând-o din inimă să-i viziteze cânjdva,
în Austria. Doamna Royska, surprinsă de schimbarea
situaţiei, nu prea ştia ce să spună şi se vedea bine că îşi
rememora în minte mai toate momentele în care fusese prea
aspră sau prea exigentă cu Karl. Ofiţerul, având aerul că nu
înţelege nimic, se întoarse spre Janusz şi-i spuse:
— Vă sunt nespus de recunoscător, deoarece, la drept
vorbind, la dumneavoastră mi-am început cariera de
servitor… Am fost foarte impresionat de moartea tatălui
dumneavoastră.
— Ţin minte, răspunse Janusz, reamintindu-şi paraclisul
rotund şi groapa cu lutul ei galben, şi niciodată nu voi uita
purtarea dumneavoastră.
Căpitanul Schaefer, pocnindu-şi călcâiele în formă de
salut, îşi luă rămas bun, în timp ce doamna Royska cu
braţele încrucişate rosti:
— Cine şi-ar fi putut închipui una ca asta.
Întreaga întâmplare o povestiră apoi profesorului şi lui
Edgar, în timp ce acesta, vădit îngândurat, măsura neîncetat
odaia. De la plecarea Elzuniei nu le parveniseră niciun fel de
ştiri de la niciunul din pasagerii misterioşi ai bărcii cu motor.
Reuşiseră ei să ajungă în Crimeea sau la Constantinopol?
Acum, cu greu putea străbate până la ei vreo scrisoare, mai
ales în scurt timp. Iar războiul se tot prelungea, fără ca nimic
să-i vestească sfârşitul.
Când doamna Royska ieşi, Janusz povesti lui Edgar
întâlnirea cu Volodia. Edgar se învioră:
— Du-te, du-te la el, îndată… azi. Poate are el vreo ştire.
Totuşi, nu se putu duce chiar în seara aceea. În amurg
apăru domnul Golqbek, palid şi oarecum neliniştit. Janusz fu
extrem de uimit aflând că vrea să-i vorbească între patru
ochi. Îl conduse în odaia Elzuniei, toate celelalte încăperi
fiind ocupate. Fără să se aşeze, pan Golqbek spuse lui
Janusz că îl consideră drept singurul bărbat în această casă,
deşi, fireşte, mai este şi Jozio, dar tocmai lui Jozio…
 — Ce s-a întâmplat? rosti neliniştit Janusz.
În adevăr domnul Goiqbek primise de la un cunoscut din
Kiev ştirea că domnul Royski fusese împuşcat încă din
ianuarie, în parcul Marâiski din Kiev, îndată după ocuparea
oraşului de bolşevici.
— De ce? Pentru ce? se precipită Janusz.
— De unde să ştiu? A fost luat de-acasă împreună cu
gazda sa, un ofiţer din gardă, şi au fost împuşcaţi cu toţii în
parcul Marâiski.
— Dumnezeule, dar cum să le spun aşa ceva? murmură
Janusz înspăimântat.
Au mers să se sfătuiască cu Edgar, unde era şi profesorul
Ryniewicz. Nimeni nu se încumeta să comunice doamnei
Royska şi fiilor ei – Walerek locuia de câtva timp în atelierul
lui Szyller – o ştire atât de dureroasă. În cele din urmă Edgar
luă asupra-şi această sarcină.
— Vedeţi, le zise el, care dintre noi este un adevărat
bărbat? Asemenea lucruri cad, dintotdeauna, pe capul meu.
Şi cu pasul liniştit se duse la doamna Royska.
Chiar în seara aceea Walerek spuse lui Jozio şi lui Janusz,
pe când se pregăteau de culcare, că o parte din polonezii care
serviseră în armata rusă se organizează într-o unitate
poloneză al cărui Stat Major în curs de formare îşi are sediul
la căzărmile Pavlovsk, în afara oraşului. Şi adăugă că mâine
chiar se va duce acolo, să se înscrie.
Spre uimirea lui Janusz, Jozio nu prea avea încredere în
unitatea asta poloneză. Dar peste câteva zile ajunse şi la
Odesa ştirea formării Corpului al III-lea al Armatei Polone, la
Vinniţa şi de-abia ştirea asta îl mai învioră pe Jozio. Walerek
dispăru în cazărmile sale de îndată şi nu se mai întoarse
acasă.
De la plecarea Elzuniei, Jozio se găsea într-o stare totală
de apatie. Nu ieşea în oraş, nici chiar după intrarea
austriecilor, iar timpul întreg şi-l petrecea citind romane
poliţiste, din bogata rezervă din cabinetul bătrânului Szyller.
Ştirea morţii tatălui îi dădu, aproape, lovitura de graţie.
Acum singurul lui gând era să plece la Vinniţa, îndemnându-
l şi pe Janusz să facă acelaşi lucru. Acesta nu prea ştia ce să
facă, nu prea înţelegea ce putea fi armata aceea polonă: ulani
cu steguleţe, sau un soi de artilerişti. Ştirile ce soseau la
Odesa erau confuze, iar pentru formaţia locală nu simţea
nicio atracţie, deoarece acolo s-ar fi găsit alături de Walerek,
faţă de care simţea, de câtva timp, un fel de aversiune. Şi
dacă încerca să afle cauzele acestei antipatii, totul pornea de
la palma pe care i-o dase Walerek cu patru ani în urmă;
desigur, o neînsemnată ciocnire copilărească, o ceartă
furtunoasă între doi prieteni, dar de la această întâmplare
ceva esenţial se schimbase în atitudinea lui faţă de Walerek.
Cu Jozio era altceva. Janusz nu-şi dădea seama, chiar de loc,
de puternicul ataşament ce-l avea faţă de el. În aceste câteva
luni de permanent contact se crease o deplină apropiere între
el şi acest băiat frumos şi trupeş. Se temea puţin de soarta
lui şi nu voia să piardă legătura cu el. De aceea înclina să se
înroleze în Corpul al III-lea, spre a fi cât mai îndelung
împreună cu Jozio. De altfel, ce altceva avea de făcut? Din
clipa în care Ariadna plecase, singurul lui vis era să ajungă
în Apus. Şi poate că prin mijlocirea armatei polone se
deschidea drumul cel mai sigur.
Abia după vreo zece zile putu să meargă la Volodia. L-a
găsit într-o odaie mică, la parterul aripei dinspre curte. Casa
era de lemn şi tare prăpădită; în curtea murdară, creşteau
nişte salcâmi firavi, iar dincolo de gard, într-un locşor
îngrădit, gâgâia o pereche de gâşte, avere adusă de undeva
din sat. Volodia se agita prin mica lui odaie ca un leu în
cuşcă. Era vizibil că din iipsă de mişcare se îngrăşase foarte
mult; barba dădea feţei lui palide şi umflate de grăsime o
nuanţă roşcată. Părea pe de-a-ntregul umflat. Aşezat sub
fereastră, Janusz îl asculta.
Situaţia revoluţiei ruse apărea ca fără ieşire: la răsărit, pe
Don şi în nordul Caucazului, Kornilov şi Denikin erau
victorioşi; germanii ocupaseră întreg sudul Rusiei despărţind
Moscova de grânarul Ucrainei. La Moscova şi Petrograd era
foamete. În Armata Roşie – care lupta cu unităţile albe – era
dezordine, uneori chiar anarhie. Volodia credea însă că totul
se va schimba. Din moment ce America a intrat în horă,
germanii vor fi învinşi. Că nemţii vor stăpini minele din
bazinul Cherson şi al Donului, că ei vor culege grânele de pe
câmpiile Iekaterinoslavului – nu! nici vorbă nu putea fi. De
altfel puterea lor se întindea doar de-a lungul liniilor ferate,
iar în adâncul ţării – şi e ştiut doar cât de rară este aici, la
sud, reţeaua feroviară – domneau bandele de ţărani, care nu
vroiau să ştie nici de nemţi, nici de Moscova, nici de Denikin.
Germanii îi repuneau în drepturi pe foştii proprietari ai
fabricilor şi moşiilor.
Oprindu-se în faţa lui Janusz şi privindu-l cercetător,
Volodia îl întrebă:
— Vrei să te întorci la Mankowka?
Janusz făcu un gest negativ, de renunţare…
— La ce bun? Nu mă voi mai întoarce niciodată. Acolo,
totul s-a sfârşit.
Volodia începu din nou să se agite ciocnindu-se de pereţii
vechi şi de mobilele uzate.
— Aşa gândeşti? Aşa binevoieşti să gândeşti, domnule
conte?
— Inutilă ironie, precizâ Janusz calm, casa a fost
incendiată, tata nu mai trăieşte. Un trecut sfârşit. Roata
istoriei nu-i chip să fie întoarsă.
— Bine, aşa-i, izbucni Volodia, dar ce-i de făcut? Vrei să vii
cu noi?
Janusz tăcu.
— Crezi în revoluţie? Volodia se opri din nou în faţa lui
Janusz. Acesta continua să tacă.
— Cred în ireversibilitatea revoluţiei, începu el domol; faţă
de ceea ce revoluţia a înfăptuit, nu-i nimic de făcut.
— Şi ai fi vrut tu să găseşti ceva de făcut? zise Volodia
râzând.
— Nu, n-aş vrea, răspunse Janusz, dar eu consider
revoluţia voastră drept o cauză a voastră, proprie. În clipa
asta, ea mă interesează prea puţin pe mine.
Volodia, amuţit, se aşeză, ca şi cum spusele lui Janusz i-ar
fi astupat gura.
— Întotdeauna susţii, continuă el peste o clipă, că eşti în
căutarea adevărului. Ce fel de adevăr cauţi, fir-ar să fie, dacă
nu vezi că revoluţia rusă este evenimentul cel mai mare al
secolului al douăzecelea? Nu te poţi găsi în afara orbitei ei.
— Polonia… reîncepu Janusz.
— Tocmai Polonia – răbufni Volodia, aşa de tare, încât
Janusz se uită pe fereastră, căutând să-şi dea seama dacă
glasul lui nu putea fi auzit din curte – tocmai Polonia nu se
poate afla în afara revoluţiei ruse!
Janusz aşteptă să treacă explozia şi apoi, cât se poate de
calm continuă:
— Eu socot că Polonia are în clipa de faţă sarcinile ei
proprii. Când Germania se va prăbuşi…
— Liiste o chestiune de câteva luni, adăugă Volodia.
— Vom vedea. Dacă Germania se va prăbuşi, ne aşteaptă
sarcina, nespus de grea, de a uni într-un tot întreg cele trei
părţi ale ţării eliberate. Lucrul acesta nu-i oare o sarcină?
De-abia atunci ne vom putea gândi la revoluţie.
— Raţionezi ca un adevărat burjui, izbucni Târlo.
— Acum o clipă m-ai făcut „prea luminat conte”. Cum aş
putea să raţionez altfel? Trebuie să înţelegi că nu pot.
Adevărul adevărat e acesta. Eu însă nu sunt un revoluţionar.
— Cine nu-i cu noi e împotriva noastră.
— Socot că n-ar fi nefiresc dacă ne-am găsi pe cele două
părţi ale baricadei. Dar, nu este aşa.
— Baricada nu are şi o a treia parte.
— Eu însă, în general, nu mă urc pe baricade. Am alte
treburi de înfăptuit, obiectivele noastre sunt diferite. Asta-i
tot.
— Mi-am închipuit, zise Volodia, te înrolezi în armata
polonă?
— Da, intenţionez, răspunse Janusz fără şovăire, deşi
până chiar în clipa aceea se ridicase sus şi tare împotriva
unui asemenea gând, după cum nu venise aici, deloc, cu o
hotărâre gata luată.
— Păcat de tine, mărturisi Târlo, ai fi fost un bun tovarăş,
deşi, ce-i drept, puţin cam prea moale. Voi, polonezii, aveţi
întotdeauna păreri confuze asupra problemelor. Vă apasă
romantismul vostru.
— Cred că voi izbuti să-mi înfrânez romantismul care,
recunosc, are uneori o putere prea mare asupră-mi.
Tocmai…
În clipa aceeâ putu ei să-şi libereze din adâncuri
întrebarea, singura pentru care venise aici.
— N-ai vreo ştire de la sora ta?
Saltul mintal al lui Janusz era, se vede, prea dificil pentru
Volodia care, câteva clipe, tăcu. Pauza aceasta i se păru lui
Janusz nesfârşită. Privindu-l o clipă cu un ochi absent şi
gândindu-se probabil la altceva, Târlo, în cele din urmă,
răspunse:
— Da, aşa-i, am primit ştiri… cu toţii sunt la
Constantinopol. S-au întâlnit pe drum cu un vapor turcesc,
care i-a luat pe bord.
— Ai primit scrisoare?
De data asta Volodia nu-l mai privi absent, ci dimpotrivă,
foarte pătrunzător şi, oarecum, ca pe un vrăjmaş.
— Nu, zise el rar, am avut o ştire verbală.
Acum, Janusz se putea ridica. Putea să şi plece. Nu voia
însă să se despartă de Volodia atât de rece, ca un străin. Nu
ştia nici el de ce! Poate pentru motivul că era fratele
Ariadnei? Sau poate pentru că prin el îşi lua rămas bun de la
o parte a vieţii de la Odesa? Sau pentru că nu voia să-i lase o
amintire rea despre sine. Se despărţeau, desigur, pentru
multă vreme.
— Ştii ceva, rosti el, ştii, Volodia, niciodată nu voi uita
zilele petrecute la Odesa. Dacă aş fi fost rus, aş fi rămas cu
tine. Aşa însă…
Efectul nu fu cel dorit. Totuşi, Volodia pricepuse. Îmbrăţişă
pe Janusz, care rămăsese în uşă, fără niciun cuvânt. Janusz,
însă, înţelese că se despart prieteni.
— Înainte de toate aş vrea să-ţi dai seama că nu-i vorba de
asta… Rus… Polonez… Aici e vorba despre cu totul altceva…
— Poate cândva voi pricepe, zise Janusz, umil.
Volodia îi întinse mâna.
— Nu se ştie ce ne aşteaptă, eu cred însă că ne vom mai
întâlni, şopti Janusz ieşind…
În curte, îl gâgâiră gâştele albe de dincolo de gard. Un căţel
lătră undeva, departe. Janusz era însă de acum stăpânit de
un singur gând, cel mai important pentru el: „Ea este la
Constantinopol!” Şi gândul acesta nu-l mai părăsi până
seara.
XII
Cam în aceeaşi vreme, spre sfârşitul lui martie, avu loc
nunta Olei cu domnul Golbek. Spychala, după intrarea
germanilor, dispăruse undeva, nu se ştie unde, Bilinska, în
schimb, cu ajutorul prinţesei Muszka – eliberată din
închisoare (pe fiul ei îl împuşcaseră) – legase cele mai strânse
relaţii cu unii generali din armata austriacă de ocupaţie,
printre care de altfel avea rude şi cumetri din familiile Baden
şi Esterhazy. Cu ajutorul lor îşi pregătea plecarea la Viena,
de unde intenţiona să ajungă la Cracovia şi apoi la Varşovia,
oraşe unde avea stare şi imobile mari de raport. În aceste
stăruitoare pregătiri i-a fost de cel mai mare ajutor, nu
grangurii de sus, ci modestul slujbaş al statului major,
căpitanul Karl Schaefer. Maria urma să părăsească Odesa la
începutul lui aprilie. Edgar voia şi el să plece la Viena, dar
întâmpina dificultăţi. Bilinska îl consola, încurajându-l,
făcându-l să spere că în curând se vor întâlni la Varşovia.
Dar Edgar zâmbea trist, nevoind să-i spună că acolo îl avea
pe Kazimierz.
În orice caz, sfârşitul acesta de martie trecu pentru Edgar
în linişte. Soarele era cald, ardea chiar şi zvânta stepele din
jurul Odesei. De câteva ori o întovărăşise pe Maria la mare, la
Fântâna centrală. Şi cu toate că în plimbările lor nu era
nimic vesel, totuşi Edgar se simţea cu mult mai bine după
ele, mai puţin stingher, mai ales că nu primea veşti de la
Elzbieta, despre care ştia doar că este la Constantinopol.
Maria, pe care o conduse la gară, călătorea cu Alo şi cu
domnişoara Biesiadowska, într-un vagon de dormit german,
unde fu salutată de nişte soldaţi austrieci cu sunătoare bătăi
din copite. Ea, impunătoare, indiferentă, acoperindu-şi
trăsăturile alungite cu un voal cu picăţele negre, primea totul
ca şi cum pe bună dreptate i s-ar fi cuvenit.
La fel primi de altfel şi salutul lui Edgar, care îşi înclinase
capul şi-i sărutase mâna. Intrând în vagon, chiar în clipa
când trenul se urni din loc, îi făcu semn prin geam cu un
bucheţel de violete. Dar… toate acestea s-au întâmplat mai
târziu, după nunta Olei.
Naşi la nunta asta, fireşte, destul de modestă, au fost
Edgar şi profesorul Ryniewicz, la ceremonia religioasă
participând în afara lor, mama, mătuşa şi doi veri. Walerek,
apăru şi el într-o splendidă uniformă nouă cu o cască de
culoare kaki, de-a aliaţilor, având şi un mic vultur de argint.
Doamna Szyllerowa şi domnişoara Biesiadowska pregătiseră
acasă un dejun simplu. Ucenicii domnului Francisc
trimiseseră însă un tort splendid. Aprovizionarea, după
intrarea germanilor, se mai îmbunătăţise, aşa că se mai
putea ciupi câte ceva din rezervele imense adunate de ei în
silozurile Odesei cu destinaţia „în die Heimat”30.
Ola petrecu ziua nunţii ca în vis. Vedea zâmbetul fericit al
mamei şi al mirelui şi încerca şi ea să le zâmbească; de altfel,
ţinea cu tot dinadinsul să nu se mai gândească la domnul
Kazimierz, lucru ce-i izbutea fără prea mari eforturi. Izgonise
din viaţa ei până şi amintirea acestuia; chiar amintirea celor
câţiva ani cât îl aşteptase, ca şi întâlnirea aceea neaşteptată,
care-i făcuse atunci atâta bucurie. Îşi amintea doar
plimbarea făcută la Molince, îndată după sosirea lui şi din
când în când îi apărea în faţa ochilor imaginea gazonului
pătat de noroi, precum şi stejarii proaspăt căsăpiţi ai căror
butuci lucioşi zăceau risipiţi pe gazon, asemenea unor

30 In patrie (germ.).
scuturi albe.
„Totul, rosti ea în gând, seamănă cu arborii ăştia căsăpiţi.
Aşa-mi este şi viaţa: un arbore căsăpit…”
La dejun se află că băieţii, Jozio şi Janusz, vor pleca a
doua zi la Vinniţa. Walerek lăudându-şi formaţia, râdea de ei
cât putea. Băuse puţin şi-i înveselea pe toţi cu poveştile lui
despre locotenentul Kalikst şi despre sergentul Gorbal, care
erau nu numai spaima, dar şi idolii unităţii. Sergentul, de
altfel, era, în civilie, un tânăr actor din Varşovia, îndestul de
cunoscut. Jozio combătea afirmaţiile lui Walerek, susţinând
că formaţia lor este demoralizată pe de-antregul, că nici nu
se gândeşte la luptă, şi cu atât mai puţin să se întoarcă în
patrie.
— În orice caz nu ne vom bate cu nemţii, spuse Walerek,
iar bolşevicii sunt hăt-departe.
— Dar… se pot apropia, observă Janusz.
— Ferească Dumnezeu, exclamă domnişoara Tekla,
îmbujorată de repetata gustare a bunătă1 ţilor la care
lucrase ea însăşi toată dimineaţa.;
După dejun, tinerii căsătoriţi plecară la locuj inţa mirelui,
unde mătuşa Michasia avea să-i urmeze abia peste câteva
zile, apartamentul dom1nului Francisc, deşi micuţ, fiind
alcătuit din j trei odăi. Domnul Golqbek nu se putea dezbăra
de năravul de a folosi expresia „stimată doamnă”, nici de a-i
spune Olei – decât cu mare greutate – „tu44. La rându-i Ola
nu putea proj nunţa, nici ea, cuvântul acesta simplu, faţă de
Jun domn mai vârstnic decât ea şi pe deasu1 pra gras.
Aşezându-se la masă, în sufragerie, nu ştiau ce să-şi
spună.
— Poate doreşti ceai? întrebă Franciszek. Eu, stimată
doamnă, ţi-l voi pregăti chiar eu.
— Bine, aş bea cu plăcere, zise Ola, aşa ca să scape de
societatea lui.
Târându-şi picioarele, domnul Franciszek porni spre
bucătărie.
În faţa Olei se deschidea perspectiva unor zile disperat de
pustii. Îi lipsea mătuşa, îi lipsea şi mama şi chiar viaţa de
până atunci, concentrată, cu care se obişnuise. Francisc îi
era înspăimântător de străin.
După câteva clipe îi aduse ceaiul. Tare, bine pregătit. În
zilele acelea, cu greu se putea găsi ceai la Odesa. Îl privi eu
gratitudine, iar el îi sărută mâna şi, făcând gestul acesta
simplu, din inimă, pentru întâia oară nu-i mai păru ridicol.
Se aşeză alături şi se întoarse întreg, cu faţa spre ea. În
clipa aceea îi văzu de aproape faţa frumoasă, cam rotofeie
însă de grăsime, ochii lui albaştri cu genele albe şi pleoapele
uşor înroşite. Începu să vorbească, ca şi cum ar fi vrut s-o
convingă de ceva:
— Ştiu, îţi este greu, îţi vine greu să mă îndrăgeşti; te
înţeleg, să ştii că te înţeleg cu adevărat şi îţi sunt atât de
recunoscător că ai vrut să-mi fii soţie…
Ola, ascultând vorbele lui stângace, se gândi cu oarecare
emoţie că Golqbek nu spusese încă nici măcar o singură dată
„stimată doamnă44, şi preţui nespus de mult lucrul acesta.
— Uite, vezi, vroiam să-ţi spun – continuă Golbek şi-şi lăsă
privirea în jos – vroiam să-ţi spun… să fie aşa, dacă vrei, cum
este şi acum… să te obişnuieşti cu mine, eu sunt doar atât
de nepriceput, ştii… cât timp vei vrea tu… când vei vrea… iar
acum să rămână aşa cum este.
Se uită acum la ea cu ochi întrebători, iar Ola se înroşi şi-
şi plecă pleoapele. Inima îi bătea ca un ciocan.
— Nu, tu eşti, oricum, om de treabă, şopti ea.
— Nu, nu, protestă brusc Golqbek, nu sunt om de treabă,
sunt un om rău. Ah, tu nu mă cunoşti. Dar te iubesc nespus
de mult, termină el, încet.
Afară răsunară câteva împuşcături, ceea ce era un lucru
obişnuit. Ola nu dădu faptului nicio atenţie, dar se gândi,
precis, la domnul Kazimierz; îşi reaminti silueta lui înaltă,
osoasă „nobilă44 – cum obişnuia să spună odinioară –, de
ochii lui mari, negri. Fu cuprinsă de o cotropitoare tristeţe.
Resimţi violent lipsa mamei
— De care nu se despărţise aproape din copilărie
 — Şi izbucni în hohote de plâns. Golfţbek o îmbrăţişă şi la
pieptul lui lat ca un scut simţi reazim, o pernă de piatră, sub
visele ei spulberate. Plânse îndelung.
Cam la acelaşi ceas, în locuinţa familiei Szyller, cele două
surori – Ewelina Royska şi Michasia Seczykowska – şezând
una lângă alta pe canapea, jeleau domol, liniştit, s-ar putea
spune aproape metodic. Doamna Ewelina privea dincolo de
fereastră, în timp ce lacrimile îi curgeau şiroaie, unele după
altele, făcându-i poteci pe faţa pudrată. Mătuşa Michasia, cu
falca legată, se sprijinea îngrijorată pe mâna stângă,
cutremurându-se fără zgomot, mărunt, ca o brişcă bătrână
cu arcurile stricate.
— Cel puţin tu ai avut noroc în viaţă, zise în sfârşit
Michalina, ai trăit cu bărbatul tău aproape douăzeci şi cinci
de ani… de, l-au împuşcat, e drept, dar l-au ucis într-o astfel
de vreme, de parcă a picat tocmai la timp… ce-ai fi făcut
acuma, cu el?
— Dragă Michasia, ripostă Royska, cum poţi vorbi aşa…
— Da, da, n-ar fi trebuit să ţi-o spun, continuă mătuşa
Michasia, zgâlţâindu-se din tot trupul, dar în fundul
sufletului îmi dai dreptate. De, ce poţi face? Te vei întoarce în
Polonia mai avem acolo încă moşia Puste Lqki, unde te vei
putea gospodări destul de bine. Cu el însă, ai fi avut numai
necazuri… ar fi început iarăşi experienţele… iarăşi
însămânţările în şiruri paralele…
— N-ai inimă, Michasia, grăi doamna Ewelina, să-mi
vorbeşti aşa după o lovitură atât de grea.
— Desigur că n-am inimă. Cum aş putea s-o mai am? De
când m-a părăsit Seczykowski, şi tot trăind din mila altora,
mi s-a împietrit.
— Ştii bine că n-ai trăit din mila nimănui.
Ai avut, la noi, micul tău capital, arendaşul plătea câte
ceva pentru Puste Lqki… Cum poţi vorbi aşa!
— Nu, fireşte, nu. Ai fost bună cu Ola.
— De când mi-a murit Helenka, am socotit-o ca pe fiica
mea.
 — Da, da – şi mătuşa Michasia jeli ceva mai apăsat – cu
toate astea însă m-am simţit ca un om ee trăieşte din mila
altora.
— Nu din vina mea.
— Vai de mine, Ewa, fireşte că din propria mea vină. Mi-a
lipsit casa mea proprie.
— Acum, o vei avea… la Ola.
— Aceea va fi casa domnului Goibek. Este el un om foarte
de treabă, dar…
— Uite, Michasia, am impresia că faci nazuri.
— Desigur, dragă Ewelina, desigur că fac nazuri. Dar…
femeile care n-au avut parte în viaţă de dragoste, fac
întotdeauna nazuri!
— L-ai iubit pe doctor.
— Pe Seczykowski? L-am iubit, dar după doi ani m-a
părăsit şi am venit la voi. De altfel nici în cei doi ani n-am
avut prea multe bucurii. Îşi aducea ibovnicele acasă.
— Mi-ai mai povestit.
— Da, ţi-am povestit, şi nu o dată. Dar tu ţi-ai cam uitat.
Uite, vezi, acum am vrut să-şi aibă Ola casa ei. Golbek n-o va
părăsi şi în orice caz nu-i va aduce acasă ibovnicele. Este un
om bun. Cât despre Spychala, să ştii, n-am prea avut
încredere.
— Şi pe drept cuvânt.
— Băieţii pleacă mâine.
— Da, asta mai lipsea. Walerek rămâne î n Odesa, dar
Jozio…
— Ce-o mai fi şi cu armata asta polonă! Cu nemţii…
— Deocamdată cu ei, iar mai apoi, împotrivă lor. Niciodată
mu poţi să ştii…
— Dragă Ewelina „asta nu-mi place. Seczykowski spunea,
întotdeauna, că nemţii sunt puternici.
— Ah, mai dă-mi pace cu… Seczykowski al tău.
Doamnei Ewelina i se împletici de-a binelea limba la
pronunţarea numelui fostului ei cumnat, începu să umble cu
paşi mari prin cameră.
 — Crezi că-mi plac toate astea, exclamă ea adresându-se
surorii care, ştergându-şi ochii cu batista, încetase să mai
plângă, deşi continuă să şadă sprijinită pe mână, ca un
Hristos îngrijorat.
Doamna Royska trecu în coridor şi, fără să bată în uşă,
intră în odaia băieţilor. Jozio îşi făcea valiza. Stând deasupra
ei, cu o ciudată expresie a feţei, privea fotografia ce o avea în
mână. Când intră mama, o ascunse, repede, sub rufăria din
valiză. Doamna Royska îşi încruntă sprâncenele.
— Ai fotografia Elzuniei? întrebă ea. De unde?
Jozio se uită fugar la mamă-sa şi-şi întoarse privirea.
Mi-a dat-o Edgar. Ştii?
— În casă ştiu toţi. Te-ai purtat ca un copil. Doamna
Royska se aşeză în fotoliul lui Janusz, de lângă fereastră.
— O, mamă, zise Jozio, făcând un pas spre ea!
— De! Ce să-i faci! Aşa-i cu motanii. Asta-i prima ta
experienţă.
— Mamă, dumneata crezi că se va mărita cu Rubinstein?
— Crede-mă, ştiu mult mai puţine decât tine.
Ea nu ţi-a făgăduit nimic?
— Ea? Nimic. Nici n-am ştiut că pleacă. Nu mi-a spus
nimic. Numai Janusz a văzut-o.
— Janusz?
— Da. Cu aceeaşi barcă a mai plecat cineva… Doamna
Royska se posomori şi câteva clipe tăcu. Apoi şopti:
— Vezi dacă nu ştie omul nimic despre voi.
Jozio se repezi la ea, o sărută, şi se aşeză apoi la picioarele
ei. Se întunecase.
— Vezi, mamă, zise el voios, şed la picioarele tale ca în
micul buduar din Molince.
— Buduarul nostru nu mai există, suspină doamna
Ewelina. Jozio o privi uimit. Nu o auzise niciodată
suspinând. Îşi aduse aminte însă de moartea tatălui şi-şi
întoarse faţa.
— Îţi aminteşti, când îmi citeai din Sienkiewicz? Îţi
aminteşti, după scarlatină, m-au adus în buduar şi mi-ai
citit din Potopul? Îţi aminteşti?
— Da, îmi amintesc, Jozio, au fost timpuri foarte bune.
— Mademoiselle Berthe avea grijă de Walerek, iar tu erai
toată ziulica lângă mine.
— Da, îmi amintesc. Au trecut toate.
— Dar… se vor întoarce, zise Jozio cu adâncă siguranţă.
— Nu, copilul meu, să nu ne facem iluzii, nu se vor mai
întoarce.
— Cum? Nu crezi, mamă, că ne vom întoarce la Molince?
— Nu, dragul meu, nu ne vom mai întoarce. E sigur că nu.
Acest capitol al vieţii şi istoriei noastre s-a încheiat.
— Nu, nu, strigă Jozio, apucând-o de genunchi, nu, nu-i
cu putinţă! Vezi, când mi-ai citit din Sienkiewicz, atunci mi
se părea, că nu-i cu pu tinţă o întoarcere la timpurile
acelea… că-i imposibilă. Dar acum, gândeşte-te, acum
cavaleria polonă e la Winniţa, Strâjavka, Iarmolinţe… e ca şi
cum ar fi la Kudak!
— Păcat că nu-i aici Janusz, zise doamna Royska, punând
mâna pe capul feciorului ei, el te-ar fi lămurit. Revoluţia este
ireversibilă, aşa mi-a spus chiar el, nu de mult. Noi mai avem
încă datorii de împlinit, de-am putea măcar să ne orientăm
bine asupra lor. De aceea trebuie să ne întoarcem la
Varşovia.
Jozio dădu din umeri.
— Varşovia! Varşovia! Toţi vorbesc acum de Varşovia. Eu
voi rămâne aici.
Atunci, nu mai avem ce vorbi, spuse cu adâncă tristeţe
doamna Royska.
Jozio amuţi.
— Trebuie oare să ştergem fila aceasta din istoria noastră?
Mamă, istoria este şi ea ireversibilă, dacă vrei!
— Trebuie să ţinem seama de fapte. Şi de aceea mă
mâhneşte plecarea ta la Winniţa. Socot că-i inutil să ne fălim
cu săbiuţele noastre.
— Profesorul Ryniewicz spune că aşa ne dictează cele mai
bune tradiţii ale epocii cavalereşti.
 Profesorul Ryniewicz nici nu ştie ce spune. Te îndeamnă să
te duci la Corpul al III-lea, în timp ce el însuşi face stăruinţe
să capete autorizaţie pentru Varşovia. Secolul al
şaptesprezecelea a trecut, suntem acum în al douăzecilea.
— Al douăzecilea! Un secol frumos, splendid, n-am ce zice!
— Începe destul de sângeros, şi doamna Royska suspină,
pentru a doua oară.
— De data asta, Jozio nu mai dădu atenţie suspinului.
— … Căci dumneata, mamă, eşti pacifistă, şopti el
nerăbdător.
— Nu, copilul meu, sunt numai femeie, iar după o clipă îl
întrebă: Ai tot ce-ţi trebuie?
Câtva timp Jozio tăcu. Doamna Royska, uimită, se aplecă
asupra lui. În întunericul care se lăsa, văzu cum îi luceau
ochii lui mari, albaştri, sub degete îi simţi părul tânăr,
ondulat, aspru şi foarte des, iar dedesubt rotundul craniului.
Deodată, Jozio se apropie, îngenunchie şi îşi lăsă capul pe
genunchii mainei. Plângea.
— Prea multe lacrimi au curs azi la Odesa, zise doamna
Ewelina pe un ton glumeţ, deşi simţea şi ea cum i se pune un
nod în gât.
„Nu, acum n-am voie”, cugetă ea. Şi se stăpâni. Cu podul
palmelor mângâie rotunziinea capului iubitului ei fecior şi
părul lui uscat, care se răsfira. Îşi lipi buzele de el, simţind,
de aproape, mirosul lui atât de ciudat, atât de drag şi totuşi
îmbibat puţin de parfumurile Elzbietei.
XIII
Sosiţi la Winniţa, Jozio şi Janusz fură primiţi de un ins
într-o manta uzată, instalat după o uşă pe care se putea citi
inscripţia: „Corpul al III-lea al Armatei Polone, înrolări”. Omul
îi trimise la cazarma situată dincolo de Boh, la celălalt capăt
al oraşului. Aici se prezentară unui ofiţer de artilerie,
locotenentul Kieliszek. Jozio îşi ascunse gradul de ofiţer,
nevoind să se despartă de Janusz. Locotenentul Kieliszek îi
repartiză la unitatea a doua de artilerie şi le arătă odaia
cazărmii, unde se puteau instala. Acolo eau deja vreo
douăzeci de soldaţi, vârstnici ş i Oaliţi în vânzoleala lor de
aproape patru ani pe toate fronturile ruseşti. Unii dintre ei,
rezervişti, erau bărboşi vechi. Primiţi foarte neplăcut şi chiar
bănuitor, cei doi tineri nobili nu prea ştiau ce să facă pentru
a ajunge pe picior de camaraderie cu noii lor tovarăşi.
Ţigările oferite n-avură efectul dorit. Avusese el, Jozio de-a
face cu soldaţii din armata ţaristă, dar situaţia era alta. În
primul rând, acolo făcuse parte din casta privilegiată a
ofiţerilor, faţă de care soldatul nu era niciodată sincer, iar în
al doilea rând aceia erau, aproape toţi, ruşi, în timp ce el era
polonez. În momentul izbucnirii revoluţiei, Jozio se afla la
spitalul din Human, uşor rănit la pulpă. Noii lui camarazi
trecuseră în schimb prin toate acestea şi ieşiseră din
vâltoare, din vijelie, cu dorinţa intactă de a se întoarce în
patrie, la colibele lor. Numai în scopul acesta se adunaseră ei
aici, la formarea Corpului al III-lea, privind cu multă
neîncredere la toţi ofiţerii, în ochii cărora luceau – tot ce se
poate – alte ţeluri. În orice caz, faptul că astfel de unităţi se
formau, dacă nu sub egida germanilor, cel puţin tolerate de
ei, le dădea de gândit soldaţilor. Se temeau că vor fi folosiţi în
luptele împotriva bolşevicilor, sau la combaterea bandelor
ţărăneşti, care se înmulţiseră ca ciupercile după ploaie, mai
la fiecare kilometru de linie ferată. Se vede treaba că şi
ţăranii se temeau, de asemenea, de această nouă apariţie a
unei armate străine, deşi legată totuşi prin anumite interese
de pământul ucrainian; de aceea, cum le spusese tinerilor
voluntari locotenentul Kieliszek, ei urmăreau cu o deosebită
atenţie acţiunea soldaţilor cu vulturul polonez pe berete. În
localitatea Niemirov se formau unităţile de ulani, iar în
Winniţa şi Gniewan – artileria călare şi infanteria.
De oamenii tineri se îngrijea în mod deosebit sergentul
Golicz, un bărbat scund dar muşchiulos, ceva mai vârstnic
decât. Jozio. Era un tânăr foarte blond, pieptănat cu un
smoc ascuţit ce-i cădea pe fruntea albă, cu dinţi mari lucioşi
şi cu o expresie de cruzime în ochii lui de culoare deschisă.
Din clipa în care Janusz şi Jozio apărură în odaie, privirea
lui se aţinti asupra lor şi de-atunci nimeni altul n-a mai
măturat încăperea şi n-a mai şters geamurile. Mai ales îi
punea deseori să facă de planton, până ce lucrul atrase
atenţia tuturor celorlalţi. Un ţăran bătrân, bărbos, de lângă
Sandomierz, Burek, luă partea celor doi tineri, la care Golicz
făcu un scandal atât de mare şi-i apostrofă atât de aspru pe
soldaţii adunaţi – spunându-le că sunt „bolşevici” şi
„revoluţionari” – încât pe dată se liniştiră.
Întâmplarea totuşi le fu de folos. Amândoi fură acceptaţi în
sânul grupei, devenind astfel camarazii unor veterani
încercaţi. În cazarmă nu era lumină; în amurgul siniliu
oamenii aprindeau focul într-o sobiţă de fier şi rămâneau
strânşi în jurul ei, seara întreagă. Prin grătarul sobiţei lumini
roşietice cădeau pe feţele soldaţilor brăzdate de zbârcituri –
pe bărbiile lor, pe trupurile lor goale, când îşi puricau
cămăşile scoase de pe umeri. Pe toţi îi înveselea un mărunţel,
un tânăr, un păcătos de frizer din Varşovia, născut întocmai
ca şi sergentul Golicz în mahalaua Powisle. Lângă focul
acesta nu domnea însă nici vreo armonie emoţionantă şi nici
vreo bunăvoinţă reciprocă. Oamenii erau înrăiţi de
despărţirea de casele lor – care dura de aproape patru ani –
de lipsa veştilor de la ai lor. Întâmplările de pe câmpul de
luptă, ca şi cele revoluţionare alungaseră din ei orice urmă
de blândeţe şi chiar dacă vreunul ar fi cultivat, acum, în
fundul sufletului simţăminte ceva mai omeneşti, s-ar fi
ruşinat să recunoască că le are. Cu cinism, cu sarcasm îşi
povesteau ei faptele de război, ironizând pe ofiţeri şi pe
subofiţeri şi fiind în permanenţă în aşteptare. Micul frizer
Gustek făcea glume pe socoteala tuturor, imitându-i pe şefi,
precum şi limbajul ideologic-abstract folosit faţă de ei de
„idealistul41 Kieliszek. Soldaţii se tăvăleau de râs, când
Gustek imita expresiile locotenentului: „scumpa noastră
patrie44, „drapelul naţional44, „onoarea armatei polone44.
Toate astea erau pentru ei doar nişte neroade copilării.
Janusz nu luase niciodată contact, atât de direct, cu
brutalitatea vieţii. Până acum întotdeauna – chiar când se
izbise de asasinate, jafuri şi teroare – plutise oarecum pe
deasupra lor. Aici, se trezise însă într-un mediu rău, ordinar.
De altfel, se supusese fără murmur sergentului Golicz şi
chiar găsea, în umilirea sa, un fel de plăcere. Curăţea
closetele, mătura încăperea, spăla geamurile şi făcea de
planton mai în fiecare noapte. Jozio, în pofida acestor
realităţi, îşi croise o poziţie mai avantajoasă. Janusz chiar îl
admira pentru iuţeala cu care ştiuse să se împrietenească cu
Gustek – cel care prin glumele lui crea atmosfera odăii şi era,
la drept vorbind, stăpân peste toţi şi toate; sau cum izbutise
să câştige încrederea bătrânului Burek. În privinţa asta
Janusz rămăsese departe de toţi, iar înstrăinarea asta o
simţea aici la fel ca şi în Mankowka sau în locuinţa familiei
Szyller.
Instrucţie aproape că nu se făcea deloc. Locotenentul
Kieliszek nu voia să rişte de a face instrucţie cu nişte soldaţi
care ar fi putut, în multe privinţe, să-i fie lui însuşi
instructori. În schimb, îşi iniţia unitatea în mecanismul
tunurilor, le explica modul şi tehnica tragerilor cu tunurile
uşoare de câmp, pe care – în număr de patru – le adunaseră
în cazarmă. Deşi manevrau puţin cu aceste tunuri, băieţii
învăţaseră să le pună în mişcare şi să le aşeze în bătaie.
Chiar soldaţii bătrâni şi mai refractari ascultau bucuroşi
lămuririle lui Kieliszek privitoare la chestiuni pur tehnice.
Kieliszek venea însă şi în odaia lor, ca să stea de vorbă şi
tocmai cu acest prilej folosea el expresiile pe care apoi
Gustek le lua în derâdere. De altfel, îl ascultau cu
indiferenţă, fără a-i întrerupe expunerea cu întrebări. O
singură dată un ţăran, ciupit de vărsat, de prin Pultusk, îl
întrebase la sfârşitul prelegerii:
— Şi-acum, domnule locotenent, să ne spuneţi când vom
pleca acasă?
La auzul acestor cuvinte, ceilalţi nici măcar nu mişcară,
ştiind prea bine că Kieliszek nu va răspunde la întrebare.
Într-adevăr locotenentul se umflă în pene şi le spuse:
— Dragii mei, înainte de a ne întoarce în prea scumpa
noastră patrie ne aşteaptă încă multe întâmplări – la care
drept răspuns se auzi mormăitul ursuz al soldaţilor.
Pentru Janusz lucrul cel mai greu era plantonul de noapte
în grajd. Caii erau neastâmpăraţi; legaţi de o mână
nepricepută se dezlegau şi se plimbau prin grajd, intrau în
alte despărţituri şi se muşcau nechezând zgomotos. Janusz
făcea de gardă cu încă un soldat, dar acesta, de cele mai
multe ori, se înfofolea în paie şi dormea dus, întreaga
răspundere pentru ordinea din grajd căzând pe capul lui
Janusz. Caii i se pă reau pe atunci nişte monştri plini de
răutate şi nerozi, nişte forţe ale iadului ce nu puteau fi
stăpânite cu niciun preţ.
Într-o noapte, cam vreo zece zile de la sosirea lor în
Winniţa, Janusz făcea de gardă cu un soldat pe care până
atunci nu-l mai văzuse. Era un băiat tânăr, cu capul rotund,
tuns scurt, cu ochii mari, căprui şi foarte isteţ în mişcări. Nu
numai că nu se culcă, dar îl şi ajută toată noaptea şi, cum se
pricepea mai bine decât Janusz să lege căpestrele, caii fură
mai liniştiţi, aşa încât cei doi soldaţi putură să stea mai mult
de vorbă. Şedeau pe o laviţă mică sub felinar, în mijlocul
grajdului, şi sporovăiau. Numai când vreunul din caii mari,
de artilerie, începea să se agite, să izbească podeaua cu
copitele sau să lovească jgheabul cu lanţul, numai atunci
tovarăşul lui Janusz ridicând capul şi-l îndrepta spre calul
neastâmpărat şi-i striga cu o voce prefăcută de bas:
— Ohoo, stai, frate, stai!
Şi calul se liniştea.
Din convorbirea lor înţelese că tânărul soldat se chema
Wiadek Sobariski şi că provenea dintr-o mică aşezare
nobiliară de lângă Zytomierz. Nobilimea aceasta nu se
deosebea prin nimic de ţăranii din partea locului, în afară
doar de nume şi de credinţa ei catolică, la care ţineau cu
străşnicie. Wtadek nu apucase să intre în armata rusă, nu
făcuse nicio campanie şi, aflându-se din întâmplare la
Winniţa, se înrolase ca voluntar în corpul polonez. Cu toată
experienţa lui redusă, părea să fie un soldat înnăscut. În
chestiunile militare se orienta mult mai bine decât Janusz,
avea şi unele cunoştinţe politice şi pe deasupra ştia multe
cânţşce ostăşeşti. I le cânţş lui Janusz, îndelung, noaptea.
CU vocea lui necultivată, slabă, dar nespus de plăcută. Aici
auzi Janusz pentru întâia oară cântecul acesta, ce-l va însoţi
de atunci multă vreme:în răzbel ah! cât e de frumos,Când din
şa ulanul cade jos…
Ce-i drept, îl cam pusese pe gânduri filosofia acestui
cântec, dar se lăsă cucerit de farmecul lui. În grajd era cald,
mirosea a băligar şi urină de cal, iar în jurul lui Wiadek te
răzbea şi o duhoare specifică de năduşeală soldăţească,
mirosuri care, cu toată acreala lor, nu-i erau neplăcute lui
Janusz. Deşi Wiadek se tot plângea de dureri de dinţi, totuşi
nu-i mai tăcea gura. Se vedea bine că nutrea şi un
sentiment, o simpatie pentru Janusz şi că vrea să-şi descarce
inima de toată povara ce fusese nevoit, până atunci, să o ţină
sub obrocul tăcerii militare. Era cam de aceeaşi vârstă cu
Janusz.
Îi vorbi despre casa lui din natala Smolowka, despre
surorile lui Anielcia şi Joasia, grăind despre toate cu o
naivitate dezarmantă. Povestea cum taică-său îl trezea
dimineţile la muncă, cum ieşea la pădurea care înconjura
satul din trei părţi şi chiar cum cântau păsările pădurii, în
zori. Janusz aţipea pe jumătate – era foarte obosit – dar
asculta poveisteia şi glasul lui Wtadek, şi vorbirea lui
amuzantă, puţin dialectală, arhaică, aşa cum se păstrase în
aceste părţi de graniţă, laolaltă cu străvechile obiceiuri.
— Ştii ceva, îl ghionti Wiadek în coaste, acum, acolo,
cocoşii de munte îşi cheamă găinuşele. Oh, ce mai chestie
hazlie!…
Dimineaţa sosi pe nesimţite, cântară mai întâi cocoşii din
depărtări, apoi, pe undeva, şuieră un tren şi, în sfârşit, sună
deşteptarea. Wtadek ieşi din grajd ţinându-se de falcă. În
dimineaţa aceea locotenentul Keliszek făcu un fel de
instrucţie cvi cei noi, dar Wiadek obţinu scutirea. Când
Janusz l-a regăsit, spre seară, Wiadek şedea în tr-un colţ al
odăii, pe un pat de scânduri şi avea faţa umflată. Ţinând-o
cu mâna, îi zise lui Janusz:
— Trebuie să găsesc o soluţie, nu mai pot răbda.
— Să-l chemăm pe Gustek, poate că se pricepe el.
Frizerul veni, îl aşezară pe Wiadek lângă sobă şi la lumina
uşiţei deschise Gustek examină falca. Sub un dinte putrezit,
se adunase puroi mult, iar gingiile înroşite arătau că e vorba
de un abces al periostului. Dând din cap, Gustek îşi scoase
degetele murdare din gura lui Wiadek.
— Nu-i nimic de făcut, dintele ăsta trebuie scos.
Janusz se sperie. Să-l scoată aşa cu puroi şi abces? I se
spusese întotdeauna că un dinte poate fi scos numai după
dezumflare.
— Nu există altă ieşire, adăugă Gustek, altfel se va chinui
vreo săptămână. Aşa, îi va trece într-o clipă…
Janusz propuse timid:
— Poate la dentist?
— Deştept mai eşti, râse Gustek, unde poţi găsi aici un
dentist şi cât o să ceară? Hai, spune, să-l scot? se adresă el
lui Sobariki.
Băiatul şovăi.
— Dar… eşti tu în stare?
— Voi încerca. Trebuie însă să găsim undeva un cleşte ca
lumea. Are careva nişte spirt?
Spirtul s-a găsit. Frizerul găsi în forja cazarmei un cleşte
nu prea mare şi se apucă de lucru. Wiadek îl rugă pe Janusz
să-l ţină tare de cap.
— Să-l ţii numai cu toată puterea, zise şi frizerul.
Janusz apucă capul lui Wiadek, tuns scurt şi vru să-şi
întoarcă privirea. Dar, îşi zise el apoi în gând, asta ar
însemna laşitate şi, strângându-şi fălcile, privi operaţia.
Gustek vărsă spirt peste cleşte şi unse cu lichidul ăsta
gingiile umflate ale bolnavului. Soldaţii se adunară în jurul
sobei şi priveau operaţia. Unul din ei ţinea un muc de
lumânare şi lumina cu el lăuntrul gurii lui Wiadek. Frizerul
îşi sumese mânecile şi prinse cleştele. Janusz ţinea cu toată
puterea capul rotund al lui Wiadek. Îşi rezemă bărbia de el şi
simţi, pe piele, părul aspru, tuns scurt, ca şi mirosul de
mătreaţă ce se degaja din el. Frizerul apucă, destul de
stângaci, dintele cu cleştele, după ce alunecase de două ori
peste el. Apoi ceva trosni, Gustek scutură de câteva ori
cleştele, trăgând de capul lui Sobanski, Janusz îl ţinea însă
cu toate puterile.
— Poftim, priveşte-l, zise Gustek, trăgând cleştele
împreună cu dintele. Din gura băiatului ţâşni puroi şi sânge.
Janusz nu-l slăbi din mâini, simţind în palme cum capul i se
acoperise într-o clipă de broboane mari de sudoare. Sub
mâinile lui Myszynski, Wiadek se înmuie. Puncte negre
treceau prin faţa ochilor lui Janusz, care se temu de-a
binelea că el şi nu cel operat va leşina.
— Hai, lasă-mă, lasă-mă, zise brusc, cu gura însângerată
şi îndurerată, tânărul soldat. Janusz lăsă mâinile în jos şi se
dădu înapoi. Wiadek se ridică iute de pe scăunel, dar se cam
împletici.
— Mi-e greaţă, zise el, îndreptându-se spre ieşire, în timp
ce soldaţii, râzând se dădeau la o parte, făcându-i loc.
Maşinal, Janusz se luă după el. Sobariski mergea spre
latrină şi, când intră acolo, Janusz crezu că băiatul varsă. El
însă doar scuipa sânge şi puroi. Janusz se opri lângă el.
— Cum te simţi?
Dar Wiadek nu răspunse. De-abia peste o clipă întoarse
ochii la Janusz, îl prinse de gât şi îşi lăsă capul pe pieptul
lui. Cu o groaznică uimire, Janusz băgă de seamă că Wiadek
plângea ca un copil. Hohotele îi zguduiau tot trupul.
Îmbrăţişându-l, simţi cât este Wiadek de plăpând, de slab şi
ce oase micuţe are. Îl cuprinse o jale îngrozitoare.
— Taci, linişteşte-te, repeta el mângâindu-i părul aspru, ce
mai soldat eşti şi tu. Ai vrut să pleci pe front şi acum
plângi…
Wiadek ridică repede capul şi, în umbra latrinei puturoase,
Janusz zări privirea ochilor lui mari, cu adevărat omeneşti.
— N-ai să spui nimănui? Nimănui, nu-i aşa? întrebă el
printre lacrimi.
Janusz zâmbi.
— Fireşte că nu. Voi spune că ai vărsat.
— Căci te pomeneşti că o să-şi râdă de mine, adăugă
Wiadek.
Janusz se întoarse în odaie şi se culcă pe patul lui de
scânduri, alături de Jozio. Se lăsase seara. Jozio stătea mai
tot timpul culcat şi Janusz ştia bine că se gândeşte neîncetat
la Elzbieta.
— Vezi mai bine dacă n-ai cumva păduchi, mormăi
deodată Jozio, l-ai ţinut pe ăla de cap.
— Vai, dar e un băiat aşa de curat, răspunse Janusz.
Oarecum uimit.
— Ce te-a apucat să faci pe sora de caritate?
— Am vrut să-l ajut.
— Grozav l-ai ajutat. Ce barbarie! Mai mult ca sigur c-o să
se infecteze – şi Jozio dădu din umeri.
— Nu va păţi nimic, observă Janusz, şi în acelaşi timp îi
veni în minte şira spinării lui Wiadek, aşa de firavă.
— Desigur, un bădăran ca el! izbucni cu răutate Jozio.
Janusz nu răspunse nimic. Se întoarse doar cu spatele la
Jozio. Îndată sosi şi cafeaua de seară, apoi soldaţii se duseră
să se culce, iar Janusz nu mai vorbi cu Jozio. A doua zi îşi
mută chiar efectele pe patul de scânduri liber de lângă
Wiadek, care se simţea cât se poate de bine, nemaiavând
nicio durere. Nu dormiră însă acolo, fiindcă înainte de a
cădea seara se ţinu o adunare şi se ordonă strămutarea
întregului detaşament din Winniţa la Gniewan.
Era o frumoasă seară de primăvară, când Jozio şi Janusz,
aşezaţi pe cheson, porniră la drum. În clipa aceea se apropie
de ei Wiadek şi-i întrebă politicos:
— Domnilor, se poate cu dumneavoastră? De acord?
Janusz consimţi bucuros. Când tunurile porniră, li se
alătură încă un ostaş, de asemenea tânăr. Le plăcu foarte
mult călătoria asta. Caii erau conduşi de călăreţi ce şedeau
cu spatele la direcţia drumului. De îndată, dincolo d e
Winniţa, se deschise deasupra lor un cer înalt, transparent,
cu o spuză de stele. Se întuneca foarte încet, pe măsură ce
înaintau. Din când în când se opreau pentru câteva clipe,
uneori mai lungi. Wiadek cânta tot timpul cu vocea lui
plăcută, înceată, cântece ostăşeşti, arii de nuntă din satul
lui, cântece din bătrâni, apoi de-ale voiniceilor, fetelor şi
peţitoarelor. Unul din aceste cântece era deosebit de duios,
de mişcător. Cânta desoărţirea miresei de casa părintească şi
o jale adâncă străbătea toată melodia.
Noapte bună, praguri joase,V-au trecut picioare dalbe,Cine o
să vă mai treacă Când n-oi fi aci eu floare?
Noapte bună, noapte bună!
Ascultând cântecul, Janusz îşi reaminti de seara din
ajunul plecării Elzbietei şi de melodiile italiene ale lui Wolff,
pe care ea le cântase, desigur, ca un rămas bun. Şi se
minună ce bună bucată de vreme se scursese de atunci!
Totul era altfel acum, atât de îndepărtat. Încercă să repete,
împreună cu Wiadek, jalnica melodie şi apoi, aplecându-se la
urechea lui Jozio, îl întrebă:
— Îţi aminteşti?
Jozio îşi ridică doar capul, uitându-se la stele, dar nu
răspunse nimic. Chesonul ba huruia peste bulgări, ba se
legăna lunecând pe drum moale, în timp ce călăreţii strigau
la cai. Dinspre tunuri răsuna, din când în când, un glas:
Stai, la naiba, încotro ai pornit! sau, mai apoi, de-a lungul
întregului convoi: Staţi! Staţi!
Wiadek cânta acum aria peţitorilor.
…Janusz însă ştia bine că J6zio îşi aminteşte.
XiVîn Gniewan situaţia era cu totul alta. Soldaţii au fost
cazaţi la fabrica de zahăr, prin locuinţele slujbaşilor şi prin
casele ţăranilor. Umbra de disciplină, care mai domnea încă
la Winniţa, se spulberă de-a binelea. Zilele deveneau tot mai
calde, mai însorite, ca de vară – deşi pomii erau încă goi – şi
întreg cantonamentul se transformă astfel într-o adevărată
vilegiatură. Băieţii locuiau într-o căsuţă albă, la marginea
orăşelului: Janusz, Jozio, Wiadek şi un al patrulea, care
luase loc alături de ei pe cheson; îl chema Stas Czyz şi era
din Kiev. De altfel, era originar din „regat”. Chiar de lângă
casă începeau fâneţele şi puţin mai la vale şerpuia brâul
argintiu al Bohului. Mergeau acolo să se spele, iar Stas se
scălda şi chiar înotă, deşi apa nu era prea adâncă.
Ceva mai prost mergeau lucrurile cu mâncarea. Janusz şi
Jozio reuşiră să fie primiţi la cantina ofiţerilor, amenajată în
locuinţa casierului. Concentrarea de unităţi fiind ceva mai
mare la Gniewan, erau şi destui ofiţeri. Janusz şi Jozio
mâncară o masă bună, fără să dea vreo importanţă faptului
că erau priviţi chiorâş, deşi nimeni nu le făcuse încă vreo
observaţie. Tocmai când ieşeau în antreu, se apropie de ei un
militar înalt, în uniformă de căpitan din artileria călare. Era
Spychala.
Fără a intra în amănunte le spuse doar pe un ton de sus:
— Ascultaţi, băieţi, totul e-n regulă. Dar n-aveţi acces la
cantina ofiţerilor. Sunteţi numai soldaţi.
Jozio dădu, simplu, din umeri. Janusz vru însă să-i
explice.
— Aşteptaţi-mă în faţa porţii, rosti Kazimierz, voi ieşi
îndată după voi, vă voi întovărăşi până la locul unde sunteţi
încartiruiţi; vreau să văd cum staţi.
Băieţii ieşiră la soare şi se opriră în faţa portiţei. Jozio se
juca cu vârful cizmei în nisip, ridicând un nouraş de praf.
— Ce-o fi făcând el aici? întrebă Janusz.
— Naiba ştie, răspunse Jozio indispus, şi de unde are el
cele trei stele…
— Întotdeauna ţi-am spus…
Spychala apăru şi porniră împreună. El ştia că sunt la
Winniţa şi-i aşteptase să vină la el. Nu avusese timp să-i
găsească mai devreme.
— Ştii ceva? spuse el lui Janusz, sora ta a plecat deja la
Varşovia.
— Deja? zise Janusz, indiferent.
— Da, cu Alo şi cu domnişoara Tekla. Doamna Szyllerowa
este grav bolnavă, iar Edgar a rămas la Odesa, deşi urma să
plece şi el la Viena.
— Dar Walerek? întrebă Janusz.
— Walerek este acolo, la ăia… în Odesa… răspunse
Spychala încruntat.
În clipa când ajunseră aproape de căsuţa lor, trecu pe
lângă ei un călăreţ într-o uniformă soldăţească foarte
prăfuită. Fruntea lui înaltă era acoperită cu un strat de
noroi, faţa înnegrită de pulbere, de pe care sudoarea îi curgea
şiroaie. Calul, şi el, numai spume. La câţiva paşi, îl urma
călare alt soldat. Recunoscând în primul călăreţ pe tânărul
său vecin, Konrad Kicki, Janusz îi făcu semne cu mâna, de
bucurie. Konrad nu-i răspunse însă printr-un zâmbet, ci cu
un gest scurt, ca şi cum ar fi gonit o muscă. Şi galopară mai
departe în direcţia locuinţei directorului fabricii de zahăr,
unde staţiona statul major.
Spychala rămase cu ochii ţintă pe urmele cavaleristului
care gonea cât putea.
— Oho, zise el ridicând în sus una din sprâncene, s-a
întâmplat ceva.
Acum Jozio i se adresă făţiş.
— Ascultă, Kazio, noi suntem aici de două săptămâni, dar
nu pricepem nimic. Explică-ne ce-s toate astea?
Spychala se opri din drum.
— Am impresia că nu vom avea timp acum pentru aşa
ceva. Vom vorbi mai târziu.
Se întoarse şi porni imediat, în direcţia în care galopase şi
călăreţul pe calul lui înspumat. Peste puţin timp intră în
casă, repede, Wiadek strigând:
— Adunarea! Adunarea!
Au putut afla că detaşamentele ţărăneşti prinseseră lângă
Niemirow câţiva ulani din regimentul abia format, le-au tăiat,
cu carne cu tot, epoleţii şi lampasurile şi, legându-i cu sârmă
ghimpată de copaci, i-au schingiuit îngrozitor. Ulanii din
Niemirow, o mână de oameni, porniseră spre Gniewan, spre a
se uni cu restul corpului aflat aci în formaţie, ei înşişi
nesimţindu-se în prea mare siguranţă. Trebuia să le iasă deci
în întâmpinare şi să se unească imediat cu ei. Colonelul
comandant poruncise adunarea şi marşul.
De altfel, până să se adune, până să pună în mişcare – cu
destulă nepricepere – tunurile şi să înhame caii, îi apucase
seara. O înserare minunată, de primăvară, caldă, ca în iunie.
Deasupra şesului Podoliei coborâse diafana strălucire a
soarelui. Pământul, gol şi nelucrat, se întindea până hăt-
departe sub cerul albastru.
Iată cum cei patru băieţi – Janusz, Jozio, Wiadek şi Stas
Czyz – şedeau, din nou, pe chesonul lor. Porniseră ca la
plimbare. Convoiul lung de artilerie – chesoane, infanterie,
vehicule – se întindea de-a valma pe drumul care şerpuia de-
a lungul Bohului pe la Sutyski şi Tywrow, în direcţia Peczara.
Drumul era lat, plantat pe margini cu stejari şi marcat, la
fiecare verstă – ca în tot ţinutul Potocki – prin trei plopi zvelţi,
ce săgetau văzduhul ca nişte fântâni. De data aceasta
tuspatru cântau cântece ostăşeşti, iar Jozio îşi bălăbănea
picioarele izbind cu călcâiele chesonul. Locotenentul
Kieliszek îi instruise pe băieţi în meşteşugul tunurilor şi
acum se deprinseseră cât de cât să îndese proiectilele în
ţeava tunului. Toţi patru fură repartizaţi la acelaşi atelaj.
Soarele asfinţise dincolo de Boh, ciocârliile însă continuau
să cânte.
— Priveşte, zise J6zio, ce minunat este drumul acesta.
Într-adevăr, stejarii bătrâni şi rămuroşi, cu resturi de
frunziş din anul trecut, uscate pe crengi, înfăţişau o
privelişte nespus de frumoasă. Fără să se oprească, băieţii
mâncară conserve de peşte şi câte o bucată de pâine.
Bulionul de roşii al conservelor le lăsase în colţul buzelor
urme de sărătură, tare usturătoare. Gura le era arsă de
vântul de primăvară, care le bronzase repede şi pielea.
— Pretutindeni… mărturii ale culturii noastre, rosti Jozio,
drumul acesta…
Janusz zâmbi trist.
— Ai uitat încotro mergem.
— Cum aşa? întrebă Jozio. Nu înţeleg.
 — Se vede cât de slabă a fost cultura asta dacă a dat astfel
de rezultate.
— Dar tu ce-ai fi vrut? întrebă Jozio, agresiv.
— Nu ştiu. Eu însumi nu înţeleg.
— Ne va explica Spychala.
— Spychala? Nici el nu ştie nimic. Nu-i de prin părţile
locului. Ca să pricepi totuşi trebuie să trăieşti îndelung aici.
— Vor să ne alunge şi de aici, zise Jozio încruntat.
— Ne-au şi alungat, confirmă Janusz dând din umeri, tu
nu vezi oare că falimentul este general? Ne tot adunăm, dar
numai pentru a ne putea întoarce la Varşovia. După trei
veacuri de strădanii ne întoarcem jumuliţi, la prima vatră.
Aici, ceva nu-i în ordine.
— Tu eşti un bolşevic, zise Jozio, ai petrecut prea mult în
societatea lui Volodia şi a Ariadnei…
Când auzi numele acesta, Janusz amuţi pe loc. Soarele era
deja aşa de coborât, încât te puteai uita la el în voie. Pe cer,
dinspre apus, treceau două rânduri de nouri violeţi. „Să
ajungi până la Varşovia, îşi zise Janusz în gând, însemnează
să ajungi până la Ariadna.” Şi, uitându-se la soare, adăugă,
tot în gând: „Spre apus, acolo unde soarele apune…”.
— Dumnezeule mare, suspină el, ar trebui să mai judeci şi
tu puţin, Jozio, să nu zvârli aşa, că totul e bolşevism. Tu nu
vezi dincolo de vârful nasului. Şi ai fi putut să înveţi ceva,
măcar de la mama ta.
— Mama a fost întotdeauna o socialistă, mormăi Jozio.
— Într-adevăr, observă Janusz, pentru că dădea voie
ţăranilor să se plimbe duminicile în parcul de la Molince.
— N-a ajutat la nimic, se răsti Jozio, la fel au distruis
parcul acesta, ca şi pe toate celeilalte.
— Se vede că metoda nu era prea bună, râse Janusz şi-şi
întoarse faţa spre vecinul său Stas.
Czyz fluiera cu însufleţire, ţuguindu-şi puternic buzele.
— Eşti din Kiev? întrebă Janusz.
— Da, răspunse Czyz, întrerupându-şi fluieratul, dar la
origină sunt de lângă Lodz. Doar postul tatei este la Kiev, la
Societatea varşoviană de asigurări.
Janusz simţi o vie simpatie faţă de Czyz care era cu mult
mai tânăr decât cei doi băieţi.
— Fratele meu este aici locotenent, continuă Czyz, fără să
fie întrebat, a rămas la Gniewan cu restul garnizoanei. Noi
am vrea să ajungem la Varşovia…
La auzul cuvântului „Varşovia14, Jozio se încruntă din
nou, dar nu zise nimic. pre seară ajunseră la Tywrow şi fură
încartiruiţi în orăşel. Janusz şi Jozio făcură rost de locuinţă
la un evreu bogat, care le cedă „salonul44 cu o canapea
îngustă, incomodă. Întinseră cojocul direct pe pardoseală,
dar nu putură aţipi. Deşteptarea fusese anunţată pentru
orele cinci. Evreul le oferi ceai şi conversă puţin cu ei, evitind
cu grijă temele mai actuale. Nu le comunică nimic şi nici nu
le puse întrebări. Li se adresa cu expresia „domnişori”.
„Domnişorilor44 nu le e foame? „Domnişorii44 sunt de la
Odesa?…
— Acestea erau singurele întrebări.
Stând aşa întinşi pe cojoc, Janusz şi Jozio căzuseră puţin
pe gânduri. Cel dintâi vorbi Jozio:
— Ştii ceva? Eu nici acum nu înţeleg nimic din aventura
noastră.
— Cred, zise Janusz, că în cazul acesta e mai bine să nu
judeci. Raţiunea nu te-ar ajuta la nimic.
— Nu ţi se pare că ne-am vârât într-o treabă inutilă?
— Poate.
— Deşi s-ar putea să nu fie inutilă, spuse Jozio. Vezi, eu
îmi dau seama că sunt prost…
Janusz mormăi ceva, în semn de protest.
— Dar, la drept vorbind, nici aşa nu puteam sta, cu
mâinile în sân, în Odesa aia. Trebuia făcut ceva. Uite, cred că
dacă aş fi fost rus, poate că aş fi mers alături de Volodia…
— Tu, bolşevicule, râse Janusz.
— Nu mă cicăli. Da, însă noi trebuie să facem ceva pentru
Polonia.
— De aceea mâine vom trage în ţărani uerainieni.
 — Tocmai – ceva nu-i în regulă aici.
— Raţiunea noastră n-are nimic de spus aici, oftă Janusz,
nu putem face nimic.
— Oare trebuie întotdeauna să pluteşti în sensul
curentului? întrebă Jozio.
— Dacă n-ai destulă forţă să te opui…
Dar… când la cinci sună deşteptarea, băieţii îşi uitară
toate îndoielile. Era o dimineaţă de primăvară, minunată.
Turnul bisericii din Tywrow, de culoarea fildeşului, se ridica
sus, deasupra orăşelului, iar Bohul curgea lin, ca şi cum ar fi
fost de sticlă. În uşa întredeschisă a parohiei, preotul privea
cu neîncredere soldaţii care se mişcau în piaţă de colo până
colo. Locotenentul Kieliszek luă două tunuri cu chesoanele
lor şi porni cu ele dincolo de Tywrow, în direcţia opusă
Gniewanului. Tunurile înaintau uşor, chiar şi pe drumul
polonez pe care cotiră. Roua ogoarelor lucea în soarele
splendid al primăverii, în timp ce ciocârliile se înălţau şi
coborau întocmai ca plumbii de puşcă. Wiadek fredona într-
una:în rezbel, ah, cât e de jrumos…
Locotenentul Kieliszek, îndreptându-se spre şesul neted pe
care răsărise grâul, porunci să se aşeze tunurile în bătaie. La
vreo doi kilometri în faţa lor, dincolo de un deal lin, cu o
pădurice, se vedea un sat, iar, în faţă câteva case albe.
Dimineaţa era liniştită şi în sat părea că totul doarme; de
altfel, de departe, cu greu se putea recunoaşte ceva precis.
Locotenentul fixă dispozitivul de ochire spre casa albă din
marginea satului, la stânga. Janusz scoase cu mâna
tremurândă proiectilul şi-l aşeză în ţeavă. Tunul se
cutremură, se trase înapoi şi bubuitul lui asurzi pe Janusz
cu desăvârşire. În timpane îi răsuna acum un ţiuit ascuţit,
insuportabil. Se auzi zborul şuierător al proiectilului şi
Janusz văzu cum casa albă sări în aer şi cum streaşina ei se
risipi în toate părţile. O coloană înaltă de foc şi fum se ridică
din ea, în aceeaşi clipă. Traseră şi cu celălalt tun. O clipă
după cel de al doilea proiectil Janusz observă cum fug
oamenii din sat, de-a lungul dealului, ca nişte furnici
mărunţele. Undeva, departe spre hotarul câmpului, se
mişcară mici puncte negre. Locotenentul Kieliszek comandă:
— Cu şrapnele, după fugari! Şi trăgătorul îndreptă tunul,
iar Janusz îi dădu proiectilul ce explodă într-un mic nor
negru, în care luci ceva
— La orizontul de dincolo de deal – pe deasupra micilor
puncte negre.
Printre soldaţii care stăteau în jurul tunurilor, Janusz
observă o subită tulburare. Sergentul Gromko se apropie de
locotenent şi-i şopti ceva. Locotenentul luă binoclul şi privi în
direcţia locurilor împădurite din apropierea câmpului unde
staţionau tunurile. Janusz observă că pe câmp, ici şi colo, la
o oarecare distanţă de baterie, se ridicau de pe pământul
uscat mici nouri de pulbere. Nouraşii aceştia durară însă
scurtă vreme, se topiră imediat, în dimineaţa liniştită,
luminoasă. Jozio îl atinse pe Janusz cu cotul arătându-i unul
dintre nouraşi.
— Trag în noi, zise el.
Janusz se uită la locotenentul Kieliszek. Acesta îşi luase
binoclul de la ochi. Era palid. Cu glas liniştit porunci
retragerea tunurilor. Băieţii săriră pe chesoane. În clipa
aceea, Stas Czyz ţipă uşor şi se apucă de ureche. Când îşi
trase mâna, era plină de sânge.
— Mi-au retezat-o! strigă el.
La trăsura sanitară – lăsată pe şosea – se ajungea mai
repede de-a curmezişul, peste câmp. Locotenentul Kieliszek
observând că rana lui Czyz sângera din belşug, ordonă:
— Soldat Royski, condu rănitul la trăsura sanitară.
Jozio apucă de braţ pe Stas şi porniră în direcţia indicată.
Intre timp, tunurile făcuseră un ocol şi se apropiaseră de
şosea. Chesonul era deschis; când Janusz îşi desprinse ochii
de pe Jozio
— Care înainta peste câmp spre trăsura sanitară
— Văzu că Wiadek se căzneşte, de unul singur, să închidă
sertarele chesonului, fără să izbutească. Călăreţul devenise
nerăbdător. Un sunet limpede, frumos, ca de la o coardă
plesnită, răsună deasupra capetelor lor.
„Un glonte”, zise Janusz în gând.
În mare grabă se aşeză să-l ajute pe Wiadek, dar ultimul
sertar nu se lăsa închis cu niciun preţ. Disperat, Janusz se
uită la Wiadek, care
— Dându-şi capela pe ceafă, şi cu limba scoasă, ca un
şcolar când face un desen mai greu – transpira, împingând
sertarul din toate puterile lui.
Janusz îl reţinu cu mâna.
— Nu forţa, zise el, cu forţa nu vei reuşi nimic.
Gloanţele şuierau tot mai des, iar nouraşii negri se
îngrămădeau tot mai aproape de chesonul ascuns între
tulpinele grânelor, de un verde palid.
Tunurile se îndepărtau pe şosea; ei însă erau singurii care
rămâneau pe loc.
Calm, Janusz scoase de tot sertarul cel îndărătnic şi apoi,
cu grijă şi încet îl vârî din nou în cheson. Alături de el
Wiadek gâfâia, în timp ce călăreţul le tot dădea zor. Sertarul
se închise. Janusz verifică dacă a intrat bine şi trânti
capacul. Călăreţul porni pe loc, aşa că Janusz şi Wiadek abia
de putură să se caţere pe cheson, sărind din fugă pe
banchetă.
Ajunseră repede la Tywrow. Aici nu fură lăsaţi nici să
răsufle, căci primiră ordinul să plece îndată dincolo de Boh,
peste deal, în partea opusă. Tywrow era înconjurat din toate
părţile de detaşamente de ucrainieni. De pe dealul unde
staţionaseră până la amiază, locotenentul Kieliszek
bombardă, la întâmplare, împrejurimile orăşelului.
Nouraşii sinilii de ieri, dinspre apus, se transformară acum
în nouri grei, de furtună. Pe fondul lor violet închis,
şrapnelele care explodau luceau ca nişte puncte de foc
roşietice, în vreme ce nouraşii lor se destrămau în văzduh.
După ce au consumat întregul cheson, li s-a ordonat să se
retragă în spatele dealului. Jozio cu Stas nu se întorseseră
încă. Janusz împreună cu Wiadek rămase pe cheson aproape
toată ziua. Erau flămânzi. Wiadek mai avea în manta o cutie
de „consierve” – cum le spunea el; o împărţi cu Janusz, cum
împărţi şi codrul de pâine. Un detaşament de ulani –
strecurat probabil până aici din Niemirow – trecu pe lângă
chesonul aflat în şosea. În primul şir – alcătuit din trei ostaşi
– călărea chipeşul Konrad Kicki, a cărui bărbie – strânsă cum
era în cureluşa coifului – tremura. Îşi întoarse faţa – palidă,
fără urmă de zâmbet – spre Janusz, înclinând uşor lancea cu
steguleţul ei alb-roşu.
Janusz, nedorind să împărtăşească semnificaţia acestui
semn al disperării, îi strigă:
— Nu te teme, Konrad, totul se va sfârşi cu bine.
Abia atunci un zâmbet lumină faţa lui Kicki, scoţându-i la
iveală admirabilii lui dinţi. Acum era şi mai frumos; un
arhanghel pe fundalul nourului violet ce se ridica deasupra
dealului, acolo pe unde călăreau ulanii. Şi după ce trecură,
la pas, pe lângă cheson, o porniră apoi la trap.
— Tot un domnişor este şi ăsta, zise Wiadek, gândindu-se
la Kicki, când detaşamentul se scurse.
Janusz, zâmbind, răspunse:
— Domnişor ca şi mine.
— O, tu nu eşti deloc domnişor, tu eşti băiat dintr-o
bucată, protestă Sobanski.
— Ce ştii tu! mormăi Janusz, foarte măgulit de elogiul
adus.
— Ştiu, ştiu bine, stărui Wiadek, e destul să se uite omul
la tine.
XV
Spre seară sosiră şi Jozio şi Stal Stas avea capul bandajat.
Nu fusese decât o simplă zgîrietură. Toată ziua au stat în
Tywrow, aşteptând medicul şi gustând totodată pe-ndelete o
băutură bună la hanul din mijlocul pieţei.
— Hai, spune-mi, cum îţi place războiul ăsta, Janusz? zise
Jozio, bătându-l peste pulpe. Janusz îşi întoarse însă faţa şi-l
întrebă pe Stas dacă-l doare ceva.
Chiar în clipa aceea primiră ordin de plecare, întoarcerea
spre Gniewan nu mai fu însă tot atât de senină; începuse să
cadă o ploaie primăvăratică, violentă. Sub răpăitul ei,
pământul umed pornea să se umfle, iar mugurii fragezi ai
plopilor pe lângă care treceau răspândeau, din verstă în
verstă, o aromă asemănătoare aceleia de tămâie. În freamătul
vremii ăştia urâte, împuşcăturile se stingeau, în urma lor,
încetul cu încetul, în timp ce foşnetul amurgului albastru
estompa totul în jur. La spatele lor – cu toată ploaia – stăruia
o văpaie purpurie ce se ridic? în înaltul cerului, treptat, pe
măsură ce ei se îndreptau spre Gniewan.
Wiadek se întoarse şi el pe banchetă. Văpaia de pe cer se
reflecta şi pe chipul lui.
— Tywrow-ul arde, repetă el, un lucru bine cunoscut de
toţi. În ochii lui Janusz încremenise imaginea căsuţei albe, ca
şi momentul neaşteptatei ei prăbuşiri şi al împrăştierii
rămăşiţelor streaşinii, în locul căreia apăruse imediat
coloana neagră provocată de explozie.
— Şi cum mai fugeau oamenii aceia! zise la un moment
dat Stas, ca şi cum ar fi citit gândurile lui Janusz. Probabil
că se gândise şi el la acelaşi lucru.
De-abia spre dimineaţă sosiră la Gniewan. De data aceasta
fură altfel cazaţi. Toţi soldaţii fură siliţi să intre într-o hală
mare de fabrică şi să doarmă pe pardosele. Sergentul Golicz
din nou porunci lui Royski şi Myszynski să facă de planton.
De data asta însă ei se revoltară şi fură sprijiniţi de întreaga
companie. Până la urmă au făcut de planton doi dintre
soldaţii care nu plecaseră „la rezbel”.
Deşteptarea îi trezi în zorii unei zile umede, de primăvară.
Ceaţa joasă se lipea de tufişurile de pe malurile Bohului,
aerul era rece şi înmirezmat, pe nisip se iveau băltoace
proaspete a căror apă dispărea cu repeziciune. Toţi soldaţii
fură adunaţi în marea curte a fabricii, unde – cu armele în
piramidă – serviră cafea neagră şi… aşteptară. Ofiţerii ţineau
sfat în locuinţa directorului.
La un moment dat apăru în curte Spychala, care apelă la
câţiva voluntari dintre soldaţi; fusese informat că în gară se
află un vagon de muniţii; trebuie dar mers acolo, cercetat la
faţa locului şi adus, eventual, ce se putea aduce. Cu toate
luptele din împrejurimi, trenurile treceau prin Gniewan în
chip normal şi astfel Janusz auzi, din nou, şuieratul prelung
al locomotivei, în timp ce mergeau spre gară.
Pentru a ajunge în faţa peronului, trebuia să te strecori pe
un drumeag îngust între două zăplazuri. Nebănuind nimic,
Stas dădu bice cailor înhămaţi la căruţa cu care porniseră
după muniţii Janusz, Jozio, Stas şi Wiadek – tuspatru
prezentaţi ca voluntari. În mijlocul drumeagului era o
băltoacă mai mare, peste care Stas vru să treacă la trap. În
clipa când intrară printre zăplazuri, izbucni deodată o rafală
de puşcă-mitralieră, atât de aproape, încât avură impresia că
se trăgea chiar din spatele zăplazului. Nici Stas şi nici
altcineva nu văzu cum caii făcură cale întoarsă într-un loc
atât de strâmt, dar… căruţa porni în galop în direcţie opusă.
Răsună o a doua rafală; se putu însă vedea că trag mâini
foarte nepricepute, căci nimeni nu păţi nimic. Accesul la gară
era în mâinile ţăranilor. Aşa fu informat Spychala, care făcu
un gest de nepăsare.
— Nu-i nimic, zise el, am telefonat la Winniţa. Un
detaşament de infanterie austriacă va sosi de partea cealaltă,
în despresurare; trebuie doar să mai aşteptăm puţin.
Jozio, mirat, întrebă:
— I-aţi chemat pe austrieci în ajutor?
Spychala lăsă să-i cadă braţele în jos.
Restul dimineţii – până la amiază – fu petrecut pe sacii de
ovăz. Stas se dusese la pansament, Royski pornise în
cercetare. Tunurile, înhămate, se odihneau, iar soldaţii
aşteptau în formaţie liberă, pe două rânduri, păstrându-şi
armele în piramidă. Încet-încet soarele ieşea de după nouri,
sti’ăbătând ceaţa. Din pădurea care începea chiar de lângă
fabrică, ajungea până la ei ciripitul, în cor, al păsărelelor. În
înaltul plopilor, din chiar curtea fabricii, ciorile îşi construiau
cuiburile cu mare larmă.
Janusz şi Wiadek schimbau între ei cuvinte potolite.
Soarele începând să încălzească, îşi desfăcură mantalele, şi-
şi descopciară vestoanele. Wiadek fluiera liniştit melodia lui
preferată.
— Colegii nu-l compătimesc, repetă Janusz maşinal.
Voia să-l atragă pe Wiadek într-o conversaţie oarecare, dar
nu ştia cum să înceapă. Faţă de ostaşul ăsta tânăr avea
mereu sentimentul unei vinovăţii, pe care nu era în stare să
şi-l explice, dar care îl împiedica să-şi mărturisească
gândurile.
— Wiadek, întrebă el în cele din urmă, ce-o fi acum în
Smolowka?
Acesta se opri din fluierat şi, căzând pe gânduri, îşi puse
capela pe sacii de ovăz. Janusz văzu în faţa lui un cap mic,
tuns chilug şi plăpând. Wiadek privea în gol, nu răspundea
nimic.
— Te mai doare dintele? întrebă Janusz din nou.
— Nu, mi-am uitat de el, răspunse Wiadek şi, ca şi cum şi-
ar fi depănat mai departe gândurile, începu să povestească
despre Smolowka. Ah, şi ce mai pregătiri se fac acum acolo,
Paştele-i doar aproape, şi ce de mişcare-i pe câmp…
Şi în pădure…
Deodată, apăru în fugă locotenentul Kieliszek şi,
prinzându-şi cureaua sub bărbie, îşi luă carabina din căruţă.
Soldaţii, aflaţi pe două rânduri se aliniară cât ai clipi, luând
poziţie de drepţi.
— La arme! comandă locotenentul. Lăsaţi câte un om la
transporturi! După mine! la atac!
Sergentul Golicz. Zărind pe Jozio îi ordonă:
— Royski, rămâi la căruţă!
— Wiadek! grăi Janusz, să stai lângă mine, vreau să te
întreb ceva.
Wiadek făcu un gest de nerăbdare cu mâna liberă.
— Lasă acum, mai târziu! strigă el întorcându-şi faţa spre
Janusz. Şi se năpusti înainte.
Toţi soldaţii alergară după locotenent în direcţia pădurii şi
se împrăştiară la marginea ei, în trăgători. Carabina lui
Janusz agăţându-şi patul între doi saci, acesta se căznea s-o
desprindă. Jozio alergă până la el.
— Janusz, te implor, rămâi lângă căruţă; mă voi repezi eu
în locul tău. În pădure, se pare, sunt bande; pădurea trebuie
curăţită. Lasă-mă pe mine.
Janusz şovăi.
— Hai, ce zici?!
La câţiva paşi izbucniră strigătele de „ura!” ale soldaţilor
care atacau. Janusz dădu din umeri:
— Bine, zboară! consimţi el.
O
Jozio se năpusti în goană mare spre pădure, de unde şi
începuseră să şuiere unele proiectile singuratice, tot mai dese
apoi, pe măsură ce formaţia de tiraliori se adâncea mai mult
în fundul pădurii. Ecourile luptei se îndepărtară însă în
direcţia Bohului; odată, mai ţăcăni şi o puşcă mitralieră, dar
amuţi pe loc. Janusz se învârtea în jurul căruţei, strigând la
cai; aceştia, neliniştiţi, îşi tot frecau urechile. În sfârşit, se
făcu linişte şi în pădure. Soarele devenea tot mai arzător, iar
Janusz, nedormit din noaptea trecută, căsca de zor, în timp
ce ciorile, aciuite în plopi, croncăneau tot mai gălăgios.
După vreo trei sferturi de oră începură să se întoarcă
soldaţii, îmbujoraţi şi năduşiţi, cu vestoanele descopciate, cu
carabinele aruncate halandala pe spate, în grupuleţe, râzând
zgomotos şi sporovăind despre curăţirea pădurii. În adevăr,
în pădure fuseseră aşa zişii „ciubărâci”. Avuseseră şi o
puşcă-mitralieră, dar s-au speriat aşa de tare de cum
sloboziră prima împuşcătură, încât o şi luară la sănătoasa,
de-abia mai trăgând câte o împuşcătură şi lăsând chiar să le
fie capturată puşca-mitralieră.
Veni şi Jozio, care în focul atacului se împrietenise, se vede
treaba, cu sergentul Golicz, fiindcă mergeau acum împreună,
discutând cu foc, cu feţele aprinse de atâta alergare şi cu
capelele date pe ceafă. Jozio se apropie de Janusz şi, ca şi
cum ar fi fost beat, fără vreo introducere, începu să-i
povestească:
— Păi să vezi cum a fost, mă uit, şi când colo ce să văd,
luceşte ceva printre stejari. Iau poziţia şi trag…
Janusz asculta cu o oarecare jenă povestea asta despre
împuşcarea „ciubărâci”-lor.
— Pe Wiadek nu l-ai văzut? întrebă el.
— L-am văzut, alerga pe flancul stâng. Acolo unde era şi
carabina.
— Dar… nu-l văd întorcându-se.
— Va sosi îndată, îl linişti Jozio.
— Nu avem pierderi, adăugă Golicz scoţându-şi capela şi
îndreptându-şi într-o oglinjoară, ca de obicei, moţul de păr de
pe frunte – moţişor bălai şi fără luciu, pe care-l pieptăna cu
multă grijă.
Aproape toţi soldaţii se întoarseră cu locotenentul. Curtea
se umplu de zarva convorbirilor. Janusz se nelinişti.
— Tinde l-ai văzut? Hai, arată-mi..;
— Dă-mi pace, nu vezi că sunt obosit, răspunse Jozio,
aşezându-se pe sacii cu ovăz.
— Nu, nu! Trebuie! Janusz îl apucă de mână şi-l trase din
căruţă. Poate să fie rănit…
— Ce te interesează Wiadek ăsta, făcu Jozio, pierzându-şi
răbdarea. Dar se lăsă convins. Porniră împreună în pădure.
— Fiţi atenţi, băieţi, strigă Golicz în spatele lor, poate că a
mai rămas cineva acolo.
Intrară printre copaci, ţinând carabinele în mâini, ca
pentru apărare. În pădure era însă linişte. Păsăruicele
speriate de împuşcături, se vede că se întorceau de acum
înapoi, ciripitul lor auzindu-se din nou, parcă şi mai
însufleţit. Wiadek nu mai era acolo unde îl văzuse Jozio, în
tiraliori. Zăcea la vreo douăzeci de paşi mai încolo, cu faţa în
sus şi cu capul dat pe spate. Pe frunte purta un semn mic,
roşu, iar ţeasta-i zăcea într-o băltoacă de sânge. Ochii lui
cenuşii, fără expresie, erau îndreptaţi spre cer, care, acum,
se înseninase.
Pe Wiadek Sobanski îl îngropară în grabă lângă zăplazul
fabricii. O dată terminată îngroparea, în curtea fabricii intră
infanteria austriacă. Prăfuiţi şi murdari de noroi până peste
cap, soldaţii (se vede bine că plouase pretutindeni) se uitau
obosiţi şi vizibil dispreţuitori la detaşamentul polonez, care-i
salutase cu strigăte de bucurie. Austriecii au fost ţinuţi mult
timp în poziţie de drepţi, apoi li s-a ordonat „pe loc repaos14,
nu însă şi să rupă rândurile. Intre timp detaşamentul
polonez a intrat în formaţie, ca de regulă, cu infanteria în
frunte, apoi cu tunurile, iar la urmă căruţele şi trenul
regimentar. Şi au pornit în direcţia Winniţa. Golicz porunci lu
i Janusz să-l înlocuiască pe călăreţul bolnav. Îl văzuse pe
Jozio cum se aşezase comod în căruţa cu ovăz1 şi cum se
acoperise cu pătura. Seara de primăvară, rece, înmirezmată,
îi învălui repede. Janusz, frânt de oboseală, de-abia se ţinea
în şa. Călăreţul din faţă se tot uita la el şi îi tot spunea ceva,
dar Janusz nu pricepea. Aţipind pentru câteva clipe se
proptea pe grumazul calului, simţindu-i părul aspru al
coamei şi cutremurându-se de teamă să nu alunece şi să nu
cadă sub roţi.
Într-un astfel de moment de somnolenţă, zări pe Wiadek
ieşind din pădure şi spunându-i cu carabina ridicată în sus:
„Îţi voi spune îndată totul, totul!” Şi voia parcă să tragă în el
cu carabina, dar Janusz ţipă şi se trezi. Noaptea se făcea tot
mai rece.
Prin întuneric, fără popas, trecură prin Winniţa şi
dimineaţa erau pe malurile Bohului. Şoseaua şerpuia de-a
lungul râului, care devenea tot mai îngust. După ploaia din
ajun păşunile înverziseră. Janusz băgă de seamă, trecând pe
lângă aşezările de pe Boh, că mugurii vişinilor erau umflaţi
de sevă şi simţi, deodată, în întreaga lui făptură, adierea
primăverii.
Către amiază se opriră într-un sat, unde trebuiră să
rămână până seara şi chiar să înnopteze. Jozio, Janusz şi
Stas Czyz ocupară o odaie într-o căsuţă bine gospodărită; de
data aceasta li se alătură şi sergentul Golicz. Se vede treaba
că mirosise ceva gologani la soldatul de rând Royski. De care,
îndrăgindu-l nespus de mult, nu voia să se mai despartă cu
niciun chip. Cerură babei să le fierbă nişte cartofi, sergentul
Golicz scoase, fireşte, o mulţime de conserve de carne şi se
apucară să pregătească o masă în lege. Golicz făcu rost de
undeva şi de o sticlă de vodcă. Festinul se anunţa plin de
veselie. Au invitat şi gazda, un ţăran încă în puterea vârstei
şi pe soţia lui, o nevastă destul de chipeşă. Bând vodcă, s-au
împrietenit cât ai clipi din ochi. Gazda, om scund, bărbos şi
cu ochii aprinşi, se năpusti lacom asupra conservelor prăjite
de Golicz într-o tigaie mare. Vodca, de asemenea, servită cu
pahare mari, de sticlă groasă, se topi şi ea cât ai bate din
palme. Janusz înghiţise un pic din lichidul acela arzător cu
miros neplăcut. El băgase de seamă că gazdele li se adresau
cu expresia „pan”, iar armatei lor îi spuneau armată „de
pani”. „Pentru ei, îşi spuse el în gând, polonezii sunt
întotdeauna pani.” De altfel în timpul mesei evitaseră
conversaţiile politice. Numai sergentul Golicz, pe măsură ce
vodca îşi făcea efectul, se înghesuia tot mai mult în stăpâna
casei, al cărei nume era Motriona, în timp ce soţul ei se
prefăcea că nu vede nimic, atâta timp cât mai era vodcă în
sticlă.
În încăpere se făcuse groaznic de cald. Odaia joasă, cu
ferestre mici, pe care nu le deschisese nimeni niciodată, se
încălzise brusc de focul care trosnea în cuptor, ca şi de
căldura celor şase trupuri masive. Golicz îşi descătărămase
revolverul şi îl pusese pe fereastră, lângă un cerceluş
plăpând, apoi îşi descopcie scurta şi îşi desfăcu cămaşa
dezvelind un piept puternic şi alb. Acum, cuprinzând-o de
mijloc pe Motrioana cu braţul drept, cu mâna stângă ridica
rând pe rând paharele la gură. După o jumătate de oră
rachiul i se urcase bine de tot la cap, ca şi ţăranului, beat de-
a binelea. Jozio zâmbea pe suia mustăcioara lui bălaie, iar
Stas moţăind, îşi tot clătina capul bandajat peste masă. Se
întunecase,Motriona, alegând o aşchie mare, uscată, din
legătura de după sobă, o înfipse într-un suport special de fier
şi o aprinse la focul din cuptor. Flacăra aşchiei ardea inegal,
lumina ei lunecând pe pereţi şi pe feţele oamenilor. Şi afară
se lăsase o umbră sinilie, primăvăratică.
 Golicz ridică cu mâna stângă paharul cu restul de vodcă,
iar pe cea drepată şi-o mută de la mijlocul Motrionei mai spre
subţiori, strigând:
— Şi acum, să bem în sănătatea armatei noastre, a
armatei de pani. Ura!
Deodată, gazda sări ca un motan, apucă revolverul de pe
fereastră, îl scoase din toc şi-l îndreptă spre sergent.
Toţi se ridicară într-o clipită de pe locurile lor, în timp ce
J6zio se clătina de-a binelea pe picioare, fie din cauza beţiei,
fie, poate, de oboseală.
Ţăranul strigă cu vocea răguşită:
— Mâinile sus!
Nimeni nu ridică însă mâinile sus.
— Să beau eu în sănătatea armatei voastre de pani? Eu,
Vasâl Ciobotarâk? De-ar da moartea în voi, să pieriţi cu toţii,
Ieşi blestemaţi ce sunteţi! Dă-i pace soţiei, că te împuşc pe
loc, se adresă el lui Golicz, deşi acesta n-o mai ţinea de mijloc
pe Motriona.
Se făcuse tăcere. Janusz simţi că situaţia trebuie, oricum,
salvată şi izbucni deodată într-un râs puternic, hohotitor.
Ţăranul îl privi şi îndreptă cu mâna tremurând revolverul
spre el. Janusz, făcu însă un pas înainte dojenindu-l:
— Ce glumă proastă mai e şi asta! şi, calm, luă din mâna
ţăranului revolverul. Astfel de fapte, gazdă, nu-s glume! Ţine
revolverul, zise el dându-i arma lui Golicz, iar dumneata,
gazdă, şezi aici pe laviţă. Mai am puţină vodcă în paharul
meu. Vom bea, bătrâne, nu în sănătatea armatei poloneze, ci
în sănătatea polonezilor. Se ştie doar că polonezii nu-s numai
pani. Ştii şi dumneata că există şi ţărani polonezi, şi
muncitori polonezi – aşa că: în sănătatea polonezilor!
Ţăranul se aşeză pe laviţă şi hohoti atât de puternic, încât
lăcrimă.
— Aşa-i… repetă el, aşa-i, am glumit, aşa-s glumele mele…
Şi goli restul de vodcă din paharul lui Janusz. Cu toţii se
aşezară din nou la masă. Janusz prezentând gazdei pe Stas îi
spuse:
 — Uite, vezi, ăsta-i un ţăran polonez, iar ăsta, şi-l arătă cu
degetul pe Golicz, este un muncitor din Varşovia – şi încă de
la uzina electrică.
Ţăranul, care continua să râdă, hohotea cât îl ţineau
puterile, apucându-se cu mâinile de burtă, iar Motriona – ea
însăşi destul de ameţită – reuşi să-l culce pe patul din colţul
odăii, pe un morman de perne.
Golicz, strânse mâna lui Janusz pe sub masă şi-i spuse:
— Îţi mulţumesc.
Râzând, Janusz răspunse:
— Altă dată va fi rândul dumitale!
Janusz şi Stas se întinseră pe cuptor, unde era şi cald şi
curat. Golicz şi Jozio se lungiră pe laviţă. Lumina aşchiei se
stinse, şi cu tot întunericul se putu vedea cum Motriona se
oploşi lângă bărbatu-su.
Janusz, deşi ostenit peste măsură, nu putea aţipi,
dogoarea fiind cumplită, iar Stas, pe care-l mai durea
urechea împuşcată, gemea şi-n somn. Geamurile ferestrelor
se proiectau pe peretele întunecat al odăii ca două pătrate
albastre. Janusz văzu, cu ochii minţii, trupul lui Wiadek
— Ieri încă atât de firav, de plăpând – acoperit de lutul
greu; apoi, îi văzu surorile, pe Anielcia şi pe Jozia, care-l
aşteptau în Smolowka.
— Mult timp vor mai aştepta ele ştiri, mormăi el.
Deodată Stas se ridică pe jumătate de pe cuptor şi strigă
cât putu de tare:
— Mamă!
Golicz, de pe laviţă, râse: se vede că nici el nu dormea.
— Copii, şopti atunci Janusz, suntem cu toţii nişte copii.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, porniră mai departe, mereu
de-a lungul Bohului. După-amiază unitatea se opri la fabrica
de zahăr din Uladowka. Ziua era din nou frumoasă, iar cireşii
în floare. După artileria călare a Corpului al III-lea. Dar
înainte de a se însera, sosi o unitate de honvezi unguri. Toţi
soldaţii fură chemaţi şi li se ordonă să se împrăştie fără
carabine, care, aşezate în piramide, rămaseră în grija
santinelelor.
În seara aceea, la postul de pază din faţa casei unde erau
încartiruiţi ofiţerii, stăteau de pază Janusz şi Stas. Noaptea
fusese caldă. Spre dimineaţă, cornul lunii alunecase undeva
printre acoperişurile de paie, către livada cireşilor înfloriţi.
Dincolo de casă, într-un mălin înalt, acoperit de mărunte
flori albe, cântase toată noaptea o privighetoare. După ce s-
au preumblat îndelung prin faţa casei, băieţii, în cele din
urmă, s-au aşezat pe pragul ei. Către orele patru, când
întunecimea sumbră se lăsă pătrunsă de o strălucire
interioară, iar cireşii se luminară prin propriul lor luciu, uşa
casei se deschise, încet, şi un bărbat înalt, cu cizme dar în
cămaşă, ieşi pe verandă. Băieţii se ridicară iute; el însă le
spuse:
— Şedeţi, şedeţi, voi sta şi eu lângă voi. Aş vrea să stăm de
vorbă.
Era Spychala.
— Nu vă este frig? întrebă Janusz.
— Nu, nu mi-e frig. Îţi mulţumesc. Nu pot aţipi, şi ştiam că
eşti aici…
Tăcură o clipă. Privighetoarea îşi reîncepu trilurile, cele
mai măiestre triluri. Dimineaţa se apropia.
— Aţi văzut cum ne-au dezarmat austriecii? rosti
Spychala, în treacăt. Băieţii nu răspunseră.
„Aha, îşi zise Janusz în gând, asta însemnează dezarmare.”
— Trebuie să vă vedeţi de drum, continuă Spychala, aici
nu mai aveţi ce face. V-aţi războit un pic, şi gata.
— Frumoasă războire, zise Stas.
— Şi de ce nu? Eşti rănit! E drept că de un altfel de glonţ…
Tăcură din nou. Spychala, mişcându-se ca şi cum ar fi
vrut să se ridice, grăi:
— Janusz, să veniţi mâine la cancelarie. Vă voi da bilet de
lăsare la vatră şi bilet de călătorie. Dar încotro?
— Tocmai, întrebă Janusz, încotro pot pleca?
— La Odesa nu v-aş sfătui, răspunse Spychala, Maria a
plecat. Familia Szyller se pregăteşte şi ea de plecare…
 — Eu vă rog să-mi daţi un bilet până la Kiev, interveni
Stas, spre Kiev trenurile circulă normal.
— Poate că şi dumneata, Jozio, ai vrea tot la Kiev, adăugă
Spychala, nesigur. Oricum, e mai aproape de Varşovia.
Janusz zâmbi. Îşi reamintise cât de puţin îi plăcea lui Jozio
Varşovia.
— Doamna Royska, continuă Spychala, se pregătea, de
asemenea, să plece la Kiev.
Sta atinse mâna lui Janusz.
— Veniţi cu mine la Kiev. Veţi locui la mine. Mama va fi,
desigur, bucuroasă.
— De! n-am ce face, se decise Janusz, putem pleca la Kiev.
Când cineva se rupe de propriul său cămin, nu se mai
întoarce curând la el.
XVI
Spychala reintră în casa încă adormită. Se opri în antreu
şi îşi dezmorţi puţin mădularele. Totuşi răcoarea zorilor de
primăvară îl pătrunsese din plin şi resimţi cum îl trec fiorii.
Roua îi jilăvise cămaşa şi îi umezise coapsele. Mai zăbovi o
clipă. Antreul casei directorului fabricii de zahăr avea
aspectul adormit, obişnuit tuturor interioarelor. Ferestrele
erau deschise şi prin ele străbătea odată cu o uşoară răcoare
şi mireazma nopţii. Coarnele de cerbi dormitau pe pereţi, iar
de sub măsuţe, de pe cuier, ca şi din oglindă pândeau pete
de albastru. Chipul lui Kazimierz se tulbură în oglindă, ca şi
cum s-ar fi răsfrânt în fundul unui lac. De departe răsună o
împuşcătură.
Kazimierz rămase pe gânduri. De câtva timp între el şi
Janusz se iscase o răceală nedefinită. De când oare anume?
Spychala ştia foarte bine de când. Cu toate acestea, nu se
putea decide să-l privească cu simpatie pe fratele Mariei. De
altfel, nici nu semăna cu sora lui, nu era nici atât de înalt şi
nici aşa de zvelt ca ea, nu avea nasul ei uscat, splendid
sculptat. Doar uneori, ca de pildă acum pe verandă – când
ochii îi străluceau de sub ochelari – privirea lui i-o reamintea
pe Bilinska. Kazimierz îşi dădea seama că Janusz nu vedea
cu ochi buni toată povestea lui cu Ola şi nici nu i-ar fi plăcut
să-i devină cumnat. Deşi era convins, că în această privinţă
nu aveau niciun rol unele prejudecăţi de castă, mormăi
totuşi, cu aversiune, către veranda de unde se auzeau încă
glasurile băieţilor:
— Tot domnişor, fir-ar să fie!
Nu-i venea să creadă că Maria n-ar mai fi la Odesa.
Plecase la Viena…? Kazimierz cunoştea Viena, fusese acolo la
universitate, în 1914, după întoarcerea din Rusia, puţin timp
însă, abia câteva luni, fiindcă venise mobilizarea. Apoi, se
înrolase în legiune. Acum şi-o imagina pe străzile Vienei, ceea
ce – fără voie – îi modifica impresiile de la Odesa. Este posibil
ca la Mankowka, ameninţată cum era, să i se fi părut –
atunci, în gang, pe fondul conacului condamnat la distrugere
– neverosimilă. Acum, pe fondul Vienei, nu era decât o femeie
obişnuită, de rând, cum sunt atât de multe la Viena. E
posibil! Dar ea este Maria, Maria lui, această mare şi
splendidă doamnă, care, atunci, cu o simplitate atât de
cuceritoare îşi ascunsese faţa la pieptul lui, şoptindu-i:
— Apără-mă.
Îşi cam reproşa că se despărţise de ea. Se gândea însă că
acum se află în siguranţă. De l a Viena urma să plece la
Varşovia – unde avea casa ei – lucru ce desigur îl va putea
rezolva cu ajutorul familiei Esterhazy. Lui Spychala îi făcea
plăcere chiar fără voie, să repete numele acesta sonor, pe
care în trecut îl citise doar în ziare; acum, datorită Mariei,
ştia să vadă sub aceste sonorităţi persoane vii. Esterhazy,
bătrânul, este, după cât se spune, un om foarte amuzant.
Grozav de amuzant. Ce glumă îi povestise oare Maria despre
el? Poate că îi vorbise despre Dzieduszycki?
Făcu încă un pas şi se apropie de fereastră. Din gâtlejul
privighetoarei, cocoţată pe mălin, se rostogoleau triluri
puternice, al căror ecou – prin izbirea de clădirea vecină –
dubla puterea de pătrundere a glasului păsărelei. De-ar fi
putut asculta, împreună cu ea, cântecul acesteia! Ah, dacă ar
fi fost măcar mai aproape, la un lat de mână, dacă i-ar fi
putut atinge brăţara cu amet iste, ce-i împodobea încheietura
mâinii! Când i se adresa în limba franceză îi spunea
întotdeauna vous. Kazimierz începuse să ia, pe furiş, lecţii de
franceză încă de la Odesa, căci nu ştia prea bine limba
aceasta şi uneori nu înţelegea ce-i spunea Maria. Atunci se
înroşea groaznic, îşi privea picioarele lui mari şi articula
repede şi aproape şoptit: „Pardon?” Iar ea îi repeta fraza în
limba polonă. Lucrul acesta era, poate, cea mai mare
umilinţă pe care o resimţea în societatea ei.
Nu putuse să o însoţească la Viena, fiindu-i încredinţată o
nouă misiune în sudul Ucrainei, printre altele să se ocupe de
problemele Corpului al III-lea. „Cred – îşi zise el în gând – că
lucrul acesta este de acum lichidat. Trebuie să mă întorc la
Varşovia, să prezint raportul. Poate că ea a şi ajuns acolo?
Sau, poate, mă vor trimite la Viena? Din Viena se ajunge
mult mai repede la Magdeburg.”
Porni pe scările ce duceau la etaj, spre camera pe care o
ocupa împreună cu alţi doi camarazi. Era dormitorul
directorului. În penumbra zorilor se distingeau pe fondul lor
albastru doar lustra trandafirie şi rotundă ce spânzura în
mijlocul încăperii şi deasupra paturilor un covor negru cu un
câine mare. Pe unul din aceste paturi dormea tun
locotenentul Robinson de la intendenţă. Pe canapeaua din
colţ se lungise Kieliszek. Când Spychala intră în odaie, în
vârful picioarelor, acesta se ridică din aşternut şi-l întrebă:
— Ai ieşit? S-a întâmplat ceva?
— Nu, răspunse Spychala calm, am avut ceva de spus
santinelelor. Nu dormi?
— Nu pot să dorm. Îl invidiez pe Robinson. Privighetoarea
face atâta larmă şi tocmai deasupra urechilor mele.
Singura fereastră a dormitorului dădea în adevăr spre
mălinul înalt, încărcat cu flori albe, din care cauză în
dormitor stăruia un miros greoi. Câteva clipe privighetoarea
îşi încetă cântul pentru a reîncepe, cu un şi mai viu suflu,
asemenea perseverentelor cântăreţe ce fac exerciţii de
coloratură. Spychala îşi reaminti de Elzbieta. Se aşeză pe pat
fără să se culce.
Kieliszek nu se culcase nici el.
— Ascultă, Kazio, zise acesta, ce se va mai întâmpla de
acum încolo? Ne-au făcut figura! Să fie oare acesta sfârşitul
definitiv al Corpului al III-lea?
— Cred că acţiunea trebuie socotită lichidată. Nu-mi
închipui că pentru asta o să ne închidă.
Va trebui să ne vedem de drum.
— Oare crearea unei astfel de armate a avut un scop
măreţ? întrebă Kieliszek, culcându-şi capul pe pernă.
— După cum am văzut, nu prea măreţ. Încă o dată o
„armată de pani”… Fir-ar să fie, nu suntem în stare să găsim
drumul cel bun. Ce greu se lipeşte învăţătura de noi!
— Fiindcă nu putem să păşim alături de nemţi, răspunse
Kieliszek, pe un ton hotărât.
— Ştii ceva, Antos? continuă Spychala, în apus, după cum
scriu gazetele, nemţilor nu prea le merge. Ofensiva a doua, la
Verdun, a eşuat din nou.
— Crezi că până la urmă vor fi bătuţi? Nu va fi oare prea
târziu?
— Cred că nu. Situaţia se prezintă chiar destul de bine.
Ţarismul s-a prăbuşit. Sovietul Suprem a recunoscut
independenţa Poloniei…
— În partibus injidelium.31
— Nu face nimic. Pe de altă parte America susţine aceleaşi
teze.
— Germanii au anunţat chiar formarea unui regat… într-
un cuvânt’, toţi vor să existe o Polonie, conchise râzând
Kieliszek.
— Nu-i totuşi ceva prea îmbucurător.
— De ce?
— Fiindcă cu toţii vor ceva, foarte mult; apoi, tot cu toţii,
n-or să mai vrea – acel ceva
— Tot foarte mult!
— N-avem încotro, trebuie s-o pornim spre Varşovia.

31 In ţara necredincioşilor (lat.).

 Kieliszek zâmbi.
— Spre Varşovia, da, nimic de zis, dar şi mai bine spre
Polonia. Să terminăm odată cu „corturile” noastre din
Ucraina…
— Din păcate nu de bună voie. Dar nici nu te-am întrebat:
Tu de unde eşti?
— Ştii că există un oraş cu numele de Turek?
— Turek? se miră Spychala. Pe unde o fi?
— Eh, om înapoiat din Galiţia ce eşti, zise Kieliszek
mişcându-se pe canapea, cum, nu ştii? E un oraş strălucit…
Kalisz este situat în apropiere de Turek!
— Aha, acolo. Şi cu ce te ocupi?
— Cu ce mă ocup? Deocamdată cu nimic. Am tot fost la
şcoală, dar am plecat în 1915, când ne-au cotropit nemţii.
Părinţii mei locuiesc tot acolo. Tata este meseriaş, cizmar.
— Spune, glumi Spychala, este cizmar bun? Poate că ar
putea să-mi facă nişte cizme ofiţereşti?
— Vino, îţi va face sigur, râse Kieliszek şi din nou se aşeză
pe canapea; şi-apoi ce de dom-’ nişoare frumoase avem la
noi… Se spune că doar la Lublin şi la Turek găseşti femei
atât de frumoase.
Robinson, mişcându-se în pat, deschise un ochi umflat de
somn.
— Aţi înnebunit? At’âta vorbărie în miez de noapte…
— Scoală, Kamil, s-a făcut ziuă-albă de-a binelea, glumi
Kieliszek. Acuşi o să te întrebe maiorul Nagy ce-i cu
conservele.
— Să vă ia naiba! înjură Robinson şi se întoarse pe partea
cealaltă.
Kazimierz se ridică din pat şi se apropie de fereastră;
dincolo de mălinul de un verde crud şi de florile lui albe se
desfăşura, cât vedeai cu ochii, pajiştea verzuie-albastră peste
care cerul se înălţa auriu, proaspăt, primăvăratic. Spychala
îşi întinse braţele şi căscă.
— Păcat de ţinuturile astea, zise el.
— Mie totul mi se pare aici puţin cam străin,. Suspină
Kieliszek, e prea întins. La noi, lângă Turek, pământul e
deopotrivă de frumos.
— Ţi se pare prea întins? făcu Spychala adresându-se
locotenentului şi aşezându-se pe i anapeaua lui, fiindcă, vezi,
noi suntem oameni mărunţi, prea obişnuiţi cu treburi mici,
cu probleme mărunte. Lângă Turek spui că ogoarele sunt
deopotrivă de bune. Există însă lucruri şi mai importante
decât soiul pământului; ca să-l ari. Bine, pământul trebuie
să fie al tău, nu-i aşa? Tata a muncit la căile ferate, dar
venise de la ţară. Bunicul avea două iugăre de pământ ale lui
şi mai ţinea două cu arendă. De câte orim ajutat la arat,
bunicul îmi spunea că-i vine munca mai uşoară pe ogorul
lui… Precum vezi, s-a terminat şi cu arenda. S-a terminat
prost. Trebuie să ne întoarcem la uneltele noastre…
— Ai arat? întrebă locotenentul Kieliszek, după ce se gândi
câteva clipe.
— Da, am arat. Şi ce-i cu asta?
— Vezi, eu nu mă mai pricep să ung aţa cu smoală. Tata
m-a dat la şcoală. Şi am ajuns ofiţeraş.
— De, şi asta-i o meserie.
— Cam proastă. Nu-i aşa?
— „Domnişoarele se ţin lanţ…”
— Da, dar…
— Şi când te gândeşti cât sânge am vărsat noi aici. Şi
totul… a curs pe şesul acesta întins şi… s-a uscat. Sânge
mult, şi… nici urmă. Nimic. Adio tuturor…
Antoni nu prea înţelegea mult din spusele lui Spychala,
dar îl asculta cu smerenie.
Avea mare respect pentru căpitanul Spychala, şi mai ales
ştia că este iniţiat în numeroase taine.
— Kazio, hai să ne culcăm, zise el în cele din urmă.
— Crezi că merită? Ia priveşte…
Şi-i arătă fereastra. Soarele se înălţa de dincolo de linia
orizontului şi, luminos, strălucitor, îşi săgeta razele jucăuşe
printre frunzele albe ca zăpada ale mălinului.
— Acum va suna şi deşteptarea.
 — Da, aşa-i, şi Kieliszek îşi încordă trupul puternic, încă o
noapte nedormită.
— Ai remuşcări? îl întrebă Spychala.
— Nu! N-am ajuns aşa de departe. Dar tare aş vrea să ştiu
la ce bun toate astea?
— Pui întrebări ca soldatul de rând Royski.
— Ce spune el nu-i nimic. În schimb prietenul lui e un om
primejdios. Cugetă mult prea mult.
— Janusz? Eşti de părere că a gândi e o ocupaţie
primejdioasă?
— Aşa cred. Şi desigur că aşa şi e.
— Dar tu, tu nu cugeţi deloc?
— Uite… acum cuget… şi presimt primejdia. Trebuie să ne
sculăm şi să ne ocupăm de biletele de voie.
— Să se împrăştie cu toţii, care încotro. Dar mai degrabă
îndrumă-i spre Kiev, zice Spychala.
— Spre Kiev? De ce?
— Cine ştie ce se mai poate întâmpla. Hai să mergem…
Spychala se ridică de pe canapea, bătu din pinteni şi-l izbi
pe Robinson în şoldul ce-l ţinea mai ridicat. Când îşi îmbrăcă
vestonul răsună deşteptarea. Soldaţii se treziră, pentru
ultima oară, în Corpul al III-lea al Armatei Polone.
XVII
Doamna Royska către Jozio:
„Odesa, aprilie 1918
Dragă Jozio!
1 S-au scurs câteva săptămâni de când aţi plecat, tu şi
Janusz, şi în afara celor câteva rânduri scrise din Winniţa, n-
am primit nimic de la voi. Iar timpurile – vai, ce mai timpuri!
— sunt de aşa fel încât ne gândim cu teamă la soarla
voastră. La Odesa, prea puţine schimbări. Maria, femeia
aceasta minunată, a plecat – aţi aflat desigur – după prinţesa
Muszka la Viena, iar, după cum spun unii, Spychala s-ar afla
undeva prin părţile voastre. Să fie adevărat? Să se fi despărţit
oare plebeul ăsta de aristocrata aceea? Mă bucură însă
faptul că toată povestea a contribuit la fericirea Olei. Nici n-ai
idee ce plăcut este la familia Golabek! Michasia a mutat şi ea
acolo; îi merge tare bine. În sfârşit, a apucat şi ea zile mai
fericite – sărmana şi atât de draga mea surioară. Golbek a
primit deja veşti din Varşovia – prăvălia lui continuă să fie
deschisă şi s-ar părea că prosperă. Este condusă de asociatul
lui’, Waflewski. Nomen omen. 1 Singura parte mai aşa şi aşa
est e Expresie semnificând; nume predestinat (Waflewski).
Doar că Ola, făptura asta pură, poartă în prezent un nume
atât de puţin răsunător. Presupun însă că în Polonia există
acum multe nume asemănătoare. Vineri am fost la ei la un
ceai. Ola mi s-a părut cam posomorită, dar poate că era ceva
trecător, poate avusese vreo mică neînţelegere cu soţul ei, cu
omul acesta de omenie. Nu-mi vine să cred că această
căsnicie ar fi nepotrivită. Se pregătesc să plece la Varşovia.
Se pare că la Kiev s-a deschis o secţie a Consiliului Central
de Ocrotire, care se ocupă de întoarcerea emigranţilor acasă,
în Regat. Se vorbeşte că şi la Odesa se va deschide o astfel de
instituţie; socot că la vară voi putea pleca şi eu la Varşovia şi
atunci voi vedea ce se întâmplă la Puste Lki. Arendaşul era
un om de treabă, aşa că nu cred să fie în stare să ne tragă pe
sfoară, pe mine şi pe sărmana mea Michasia.
Timpul este minunat, şi cred că şi voi faceţi instrucţie cu
plăcere, în aer liber. Am fost astăzi la ţărmul mării,
îndreptându-mă spre palatul Brzozowski. De departe, palatul
acesta face încă o impresie atât de frumoasă, încât mi-am
adus aminte de vremea când, domnişoară fiind, veneam aici
la familia Brzozowski. Tatăl meu, adică bunicul tău, Jozio,
deşi – ce-i drept – doar proprietar al unei argăsării din
apropierea Odesei şi a Charkovului, era totuşi un om instruit
şi simpatic, primit pretutindeni cu plăcere. Nici cei din
familia Brzozowski nu erau prea îngâmfaţi. Pe tatăl tău l-am
cunoscut în altă parte, dar îmi aduc aminte că tot la familia
asta Brzozowski, la un bal strălucit, am dansat cu el
mazurca, iar la cină am fost la vecini. Nu-mi trecuse prin cap
că voi deveni soţia lui, nici chiar atunci când
— Neîndemânatecul – mi-a vărsat un păhărel de punch, pe
rochia mea cea nouă, albastră… Sărmana Helenka semăna
leit cu bunică-su.
Închipuieşte-ţi, Jozio! Cine crezi că m-a întrerupt în
terminarea acestei scrisori? bătrânul Opanas cu fiica lui – nu
mai ţin minte care din ele, el are doar atâtea, cred însă că
Jalyna, aia frumuşică. Au fost la mine acum câteva clipe şi
mi-au adus câteva lucruri salvate de la Molince. O miniatură
a bunicului tău Royski în uniformă de şambelan, portretul
micuţei mele Helenka, portretul tatălui meu domnul
Kalinowski, despre care ţi-am amintit mai sus… Ce ciudată
coincidenţă! În chiar clipa în care eu, stingheră, neavând cu
cine sta de vorbă, îţi scriam despre tatăl meu – aşa cum îmi
venise, pe neaşteptate, să-ţi povestesc despre sărmanul de el
– tocmai atunci să sosească şi perechea aceea de ţărani
„aducându-mi chiar portretul lui! Tu peux croire que j’etais
contente. Je dirais plus, j’etais heureuse. Mon pauvre pere…
S-o fi gândit el oare, vreodată, că voi locui din nou la Odesa
în condiţii atât de deosebite? Nu-i plăcea oraşul acesta şi
întotdeauna ofta după Siedice, locul lui de baştină, despre
care spunea că este cel mai frumos oraş din Europa.
Beautiful indeed! Opanas m-a informat că a fost prădată
casa, rămasă însă în picioare, şi că doar parcul a fost
căsăpit, din loc în loc! Ce păcat! Iată un lucru pe care nici nu
mi-l pot imagina.
— Tu cred că te vei întoarce acolo. Deci va trebui să
sădeşti parcul din nou. Eu – bătrâna sceptică – sunt de altă
părere. Roata asta nu se mai întoarce. Dar… mai ştii? Fiica
lui Opanas —atât de tânără şi de frumoasă – mi-a adus
câteva mărunţişuri de pe toaleta mea, printre careo cutiuţă
de argint, pe care mi-o luase tata de la Londra, când eram
încă o domnişoară foarte tânără. Gândeşte-te, din toată
frumoasa noastră, argintărie şi din celelalte lucruri frumoase
mi-a rămas doar cutiuţa asta mică – amintirea asta! Şi m-am
bucurat de ea atâta, de parcă aş fi redobândit toată casa.
Poate că ai dreptate, poate că este cu neputinţă să pierdem
totul; gândeşte-te câtă cultură am făcut să rodească aici:
curţi, palate, colecţii, tablouri, porţelanuri – îţi aminteşti de
vaza noastră de Corint? Dar tu nu prea dădeai atenţie
acestor lucruri! Şi e posibil ca toate acestea să se irosească?
Spychala spunea că am semănat pe nisip, am plantat pe pă.
Mint străin… şi uneori mă gândesc – să nu te superi, fiule, că
are el dreptate; dar, pe de altă parte, regret toate acestea.
Opanas, săracul, a plâns puţin, mi-a sărutat mâna, dar
dându-mi obiectele mi-a spus: „Sunt ultimele lucruri care v-
au mai rămas, doamnă, din Molince al dumneavoastră; nouă
nu ne sunt de trebuinţă, dar dumneavoastră vă veţi aduce
aminte, la bătrâneţe, cum aţi fost doamnă, cândva!” Şi, în
ochii lui de viezure, am observat ceva ce ar fi putut avea
semnificaţia unui triumf. Dacă aş fi o femeie rea, aş înclina
să cred că dinadins a venit şi mi-a adus cele câteva lucruri,
pentru ca să se bucure, cât de puţin, de umilitoarea mea
situaţie. Iar eu, cu bunătatea inimii mele l-am lăsat să se
bucure de privelişte. Am plâns puţin – eu, incorigibila
— Deasupra portretului Helenkăi. El însă, desigur, ar fi
vrut să mă plâng de pierderea conacului, sau, poate, a dorit
să afle dacă nu intenţionez cumva să mă folosesc de ajutorul
nemţi-, lor şi să mă întorc la Molince, aşa cum a făcut familia
Kicki. Dar eu nu mă voi întoarce cu nemţii acolo şi i-am
spus-o pe şleau lui Opanas. Bănuiesc că nu fără nicio
intenţie – şi fără ştirea celorlalţi ţărani – a venit el la mine, ci
spre a mirosi cum stau lucrurile… Doar sărmănica aceea de
Jalyna, sau Kalyna, mi-a sărutat mâna şi părea stingherită şi
tristă. Dar, desigur, ar fi avut alte mutre dacă le-aş fi spus că
mă întorc chiar mâine la Molince. Ei şi-au împărţit şi
pământul şi inventarul, gospodărind fiecare după bunul lui
plac, iar „chliborobii” lor alegând pe hatman. Toate astea însă
– socot eu – n-o să dureze mult… L-am văzut şi pe prietenul
tău, care mi-a spus lucruri ciudate. De la Elzunia n-au sosit
ştiri şi nici de la sora lui. De Elzunia îmi reaminteşte numai
Hania Wolska, care vine să exerseze la pianul ei. Familia
Wolski ne este foarte dragă şi pe cât putem o ajutăm. Din
păcate, Hania a neglijat muzica serioasă, cântând aproape
numai romanţe ţigăneşti şi cântece la modă. Ce păcat!
Domnul Szyller a scris soţiei sale din Wapniarka: vrea să
plece la Varşovia, şi acolo să lucreze mai departe în industria
zahărului. Dar Szyllerowa este bolnavă, Edgar cam plictisit –
umblă toată ziua de colo până colo prin odaie – iar
profesorul, foarte agitat, îşi varsă năduful pe Rusia de nord,
de mă şi îngrozesc, uneori. El continuă să prevestească o
nouă epocă glaciară, teorie cu care vrea să plece la Cracovia.
Uite dar, o sumedenie de veşti de la mine, despre tot ce se
petrece aici. Să te binecuvânteze Dumnezeu, fiul meu cel mai
scump, sărută-l p e Janusz şi purtaţi-vă acolo bine. Aveţi
spălătoreasă? Porţi izmene calde? Căci ştiu bine că ţie nu-ţi
prea plac – uşuratic ce eşti!
Te strâng la inima mea de mamă şi te sărut fierbinte.
Walerek nu vine aproape deloc acasă şi-i îndrăgostit de
slujba lu i Mania t a Ewelina Royska, născută Kalinowska.”
Scrisoarea aceasta n-a ajuns însă în mâinile lui Jozio.
XVIII
Dacă doamna Royska ar fi cunoscut unde se află fiul său
mai tânăr, şi slujba „de care era îndrăgostit44, desigur că n-
ar mai fi fost de acord cu admiraţia lui. Regimentul de
infanterie din Odesa al armatei polone era cantonat în aripa
pustiită a cazarmei de artilerie situată în partea de nord-estt
a oraşului, propriu-zis în afara oraşului, pe şesul de stepă,
care începea chiar din apropierea Odesei. Ajungând într-un
tramvai arhiplin – la staţia finală, Walerek mai avea de mers
încă o jumătate de oră pe un trotuar plin de noroaie, prin
mijlocul unor căsuţe mici de lemn, dintre care multe
cufundate pe jumătate în pământ. Căsuţele deveneau tot mai
rare până ce dispăreau cu totul. De pe o moviliţă pustie se
deschidea priveliştea unei vaste cazărmi din cărămidă
gălbuie. Marele complex de clădiri, construit chiar înainte de
război – atunci când Rusia începuse să se pregătească febril,
înţelegând, în sfârşit, rostul discursurilor „ireponsabile44 ale
lui Wilhelm – purtase numele de cazarma „Mai’eâui Duce
Alexandru Mihailovici”. Acum însă îşi pierduse nu numai
vechea firmă arhiducală şi vulturii de pe frontoane şi de pe
porţi, dar chiar geamurile de la ferestre şi o parte din
pervazuri. Părăsită de armată, devastată de populaţie,
cazarma se înălţa acum ca o paragină, cu geamurile sparte şi
parcă stropită de noroi. În ultimul pavilion, ale cărui ferestre
dădeau spre câmpul pustiu şi neted ca o masă, spre stepa
fără copaci a gurberniei de pe ţărmul mării, se instalase, în
ultimele zile ale lui martie, formaţia poloneză. Aici au fost
organizate două companii de infanterie şi acum un escadron
de cavalerie.
Iniţiatorul acestei acţiuni era locotenentul Duszan, un
bărbat solid ca un stejar, cu o faţă mare, frumoasă şi cu
părul tuns cu maşina numărul zero. Avea vocea puternică.
Ieşind în curte i se auzea glasul în toată cazarma, iar când
comanda „drepţi! 44 cădeau şi restul de geamuri din
ferestrele pavilioanelor. Walerek izbutise să câştige simpatia
locotenentului Duszan. Devenise colaboratorul lui principal;
amândoi munceau de zor toată ziulica, de dimineaţă şi până
seara. Nişte furnizori de mâna a doua nu mai ieşeau din
mica odaie unde, la o masă simplă acoperită cu un ziar prins
în pioneze lucra Kalikst Duszan, de cele mai multe ori însoţit
de Walerek.
Cazarma avea în interior un aspect jalnic. Trebuie să
recunoaştem că în formaţia aceasta, fie din cauză că Odesa
era un oraş rău famat, fie că aici se îngrămădeau în mod
special ofiţerii, aventurierii şi se înrolau elementele cele mai
deochiate. Dacă la Corpul al III-lea din Winniţa veneau
oameni de treabă, meşteşugari mărunţi, ţărani, intelectuali
care visau să ajungă la Varşovia şi numai rareori oameni
obosiţi şi demofalizaţi de cei patru ani de război, în
regimentul de la Odesa – spre deosebire de alte formaţii
organizate în acelaşi oraş şi care ulterior, mărşăluind prin
România, s-au întors în patrie, în bună ordine – se
strânseseră nişte aventurieri şi păcătoşi cu mâna pe cuţit, pe
care nici războiul cu nemţii, nici războiul civil nu-i putea
potoli. E greu de ghicit de unde s-au putut aduna aici toţi
bărbaţii ăştia corpolenţi, cu părul pieptănat căzăceşte sau cu
capetele rase şi cu palmele cât o ciosvârtă mare de vită. Nici
chiar locotenentul Duszan nu izbutea întotdeauna să se
descur. Ce cu ei, deşi îşi dădea silinţa să introducă o
disciplină de fier.
„Băieţii” beau vodcă, aduceau femei în cazarmă, furau pe
capete, se tăiau uneori cu baioneta, ba unii din ei ţineau şi
câte un cuţit de rezervă în carâmbul cizmei. Deocamdată pe
nemţi îi lăsau în pace, dar cu soldaţii atamanului Petliura şi
cu cazacii din Sicz – care purtau şepci cu ciucuri atârnaţi ca
măscăricii – se băteau destul de des. În spitalul cazărmii era
mereu întins pe salteaua murdară de paie câte un soldat sau
subofiţer împuşcat, sau tăiat cu cuţitul. Locotenentul
Duszan se apuca de cap, înjura groaznic, apoi poruncea să
vină brişcă cu două roţi, îl lua pe Walerek sau pe sergentul
Gorbal, cu care – cu tot gradul lui – era prieten şi pornea în
galop spre Odesa. Aceeaşi vodcă, aceleaşi femei uşoare –
numai în hoteluri elegante.
Într-o bună zi a plecat cu Walerek. Acesta voia să meargă
la mama lui, fiindcă acum avea tot mai des nevoie de bani, pe
care îi scotea de la doamna Royska, deşi aceasta nu era prea
bucuroasă să-i dea ultimii ei bănuţi. Walery se urcă sus, iar
Kalikst rămase în faţa casei. Hani a Wolska, înlocuind pe
tatăl ei ia măturat, tocmai ieşise la poartă şi se uita la
trecătorii de pe stradă, care se plimbau în frumosul amurg de
primăvară. Purta o bluză albă, pe care i-o dăruise Elzunia la
plecare, iar pe umeri o haină de primăvară. Era foarte
frumoasă, ceea ce Kalikst observă pe dată. Când Walerek
coborî, schimbă câteva cuvinte cu Hania în limba polonă, iar
Kalikst intră şi el în vorbă.
— Vino, hai vino, Royski, zise el, nu-ţi pierde vremea cu
domnişoarele. Afară de cazul că o inviţi pe domnişoara în
brişcă.
— Hania! hai vino să ne plimbăm, strigă Walerek.
Dar Wolska scăpără numai din ochi, râse tare şi o zbughi
spre casă dând cu tifla – în semn de bătaie de joc – în direcţia
lui Duszan. Walerek se urcă în brişcă. Duszan însă nu porni
îndată, ci tot privea spre poartă, ca şi cum ar fi aşteptat ca
domnişoara să apară din nou.
— Cine-i femeia asta? întrebă el în sfârşit pe Walerek.
— E Hania, fiica paznicului. Eleva Elzbietei Szyller. Cântă.
— Cântă frumos?
— Ştiu şi eu? Nu mă pricep la aşa ceva. Oamenii spun că
da.
De atunci, plecând în oraş Duszan îl lua mai des pe
Walerek decât pe Gorbal. Şi întotdeauna îl întreba dacă nu
are vreo treabă la mama lui, şi-l îndemna chiar să-şi viziteze
familia. Câtva timp doamna Royska fu mirată de desele vizite
ale lui Walerek, mai ales că erau cât se poate de
dezinteresate. La un moment dat chiar îi spuse doamnei
Szyller:
— Ştii ceva, Joasia, am impresia uneori că sunt nedreaptă
cu Walerek.
Dar nu peste multă vreme, Walerek încetă să mai vină la
locuinţa din strada Derâbasowska, iar motivul – simplu – era
că Duszan nu-l mai lua cu el. Nu-l lua nici pe Gorbal.
Walerek era silit să meargă cu tramvaiul, iar dacă se întorcea
seara târziu, trebuia să vină pe jos.
Formarea escadronului (Duszan fiind cavalerist) mergea
încet: nu erau cai. În toamna anului şaptesprezece se
născuse un comerţ foarte rentabil care comporta însă un
mare risc şi mult curaj. Negustorii de cai din Kiev şi de la
Odesa (şi de asemenea din alte orăşele) organizau expediţii pe
frontul în descompunere. Acolo se putea găsi de toate în
depozitele intendenţei şi în primul rând se puteau cumpăra
caii armatei pe o nimica toată şi, mai mult, se puteau găsi
chiar cai abandonaţi, de care nu avea nimeni grijă. Toată
greutatea era de a transporta averea astfel dobândită printre
masele de soldaţi ce se retrăgeau, printre comitetele şi
sfaturile legale şi ilegale. Acestea, în lipsa oricăror organizaţii
militare, pândeau pe toate drumurile, fiind dornice să pună
mâna măcar temporar pe hergheliile de cai şi pe convoaiele
de bunuri de tot felul. Acum, caii de pradă se aflau însă deja
în locuri tainice, în mâna geambaşilor şi „barâşnicilor”, care
îi vindeau la preţuri mari, fiindcă de cele mai multe ori nici
nu prea erau de găsit.
Duszan alerga cât putea prin toate părţile, iar în
alergăturile astea îi era de mare folos sergentul Gorbal, care,
uitând că fusese actor ca civil, devenise acum un ostaş
sadea, de nerecunoscut. Totuşi îi rămăsese darul de a-i face
să se intereseze de teatru chiar pe camarazii cei mai înrăiţi,
organizând, din când în când, spectacole la „căminul
cultural” – o sală murdară din pavilionul învecinat şi pe
jumătate părăginit. Pe urmele cailor de care escadronul avea
nevoie într-un număr destul de mare – Duszan vorbea
deocamdată numai de optzeci – se putea ajunge doar dacă
luai contact cu un soi de negustori suspecţi în anumite
localuri de noapte. Localurile astea erau nu numai lăcaşuri
unde se bea multă vodcă – ba se putea găsi chiar şi
şampanie – dar unde puteai afla, de asemenea, în acele
vremuri ale ocupaţiei austriece, tot felul de lucruri. Acolo se
făceau fel de fel de tranzacţii, de cele mai multe ori fictive,
putându-se cumpăra un vagon de zahăr, un vagon de
biciclete sau un vagon de grâu. Cel mai mare local de acest
gen era, pe atunci, cafeneaua „Lux”, deschisă toată noaptea
şi unde aveau loc deopotrivă reprezentaţii date de cântăreţi,
dansatori şi scamatori.
Pe nesimţite, Duszan, Walerek şi Gorbal deveni că
musafirii, aproape zilnici, ai acestei taverne. De cele mai
multe ori însă, veneau aici fie are în parte. Duszan mai ales,
începuse, de (îtva timp, să se cam ferească de societatea
subofiţerilor. Walerek căpătase, nu se ştie prin ce minune,
două galoane.
Într-o seară Gorbal şi Walerek frânţi de oboseală intrară
pentru o clipă la „Lux”, pe la orele zece. Veniseră pe jos de la
cazarmă şi erau nespus de trudiţi. Walerek îl înjura pe
Kalikst ea merge numai el cu trăsura în oraş, iar Gorbal
clipea din micii lui ochi negri, surâzând ca un Buddha. În
sală erau puţine persoane, marile lustre nu fuseseră încă
aprinse peste tot, iar în lojile de lângă pereţi domnea
întunericul. Ocupară o masă mai mică şi cerură câte o cafea
neagră: nici Gorbal, nici Walerek un prea dispuneau de bani
în ultimul timp. Tocmai se terminase un număr de estradă,
când aprinzându-se toate lustrele, ieşi la iveală într-una din
lojile din apropiere, la o masă plină de sticle, o întreagă
societate alcătuită din persoane cunoscute, dar aşezate într-
un mod foarte ciudat. Walerek nu-şi putu stăpâni râsul şi îi
făcu semn lui Gorbal să se uite şi el la cei din lojă. La mijloc,
trona trupeşul Kalikst – aprins şi cherchelit, cu ochii ieşiţi
din orbite şi cu broboane mari de năduşeală ce-i împânzeau
creştetul ras; alături de el, la dreapta, într-o bluză albastră şi
cu o pălărie cu pene – pe care Walerek o recunoscu: era
pălăria doamnei Royska – şedea Hania Wolska, veselă,
zâmbitoare, aproape complet transfigurată; iar la stângă, un
evreu nespus de palid, încă în puterea vârstei, pe care
Walerek îl mai văzuse la Molince şi care era un negustor de
cai din Skwira. Kalikst, observându-i şi el, le făcu un semn
cu mâna, apoi se ridică, ceru scuze Haniei şi cu paşi ţepeni
se apropie de masa lor. Deşi peste măsură de băut, totuşi
făcea eforturi uriaşe să se domine.
— Veniţi la masa noastră, zise el, dar să nu puneţi nicio
întrebare. Înţelegeţi? Nicio întrebare. Mai târziu am să vă
explic totul.
Gorbal şi Walerek trecură în lojă, chelnerul le puse în faţă
pahare şi le turnă şampanie. Walerek spuse lui Kalikst:
— Aş mânca ceva.
Acesta făcu un gest către evreul din Skwira, prezentându-l:
— Domnul Lipowiecki este aici gazdă.
— Poftim, vă rog. Lipowiecki zâmbi şi-i făcu semn
chelnerului.
— Bâlo da splâlo i, rosti Walerek zâmbind. Negustorul
porunci să aducă lista, iar Walerek se adresă Haniei:
— Arăţi minunat!
Hania îi aruncă o căutătură neliniştită. Nu ştia dacă e
ironie, sau trebuie să-i ia în serios cuvintele. Arătându-i cu
degetul pălăria rotundă cu pene de struţ negre, pe care o
purta, îl întrebă:
— O recunoşti?
Walerek dădu din umeri. Nu-l interesa deloc.
— Atâta îţi spun, şopti el, arăţi strălucit. Kalikst îşi
îndreptă ochii pe furiş spre ei, adresându-se lui Lipowiecki,
cu accentul lui lituanian:
— Aşadar, domnule Lipowiecki, ăsta-i târgul. Pentru
optzeci de cai de călărie regimentul oferă două milioane de
ruble kerenkiene. Sau ucrainiene, cum preferi.
Lipowiecki se uită la noii oaspeţi din jurul mesei.
— Putem vorbi pe faţă, dânşii mă ajută la ţinerea casei de
bani a regimentului, aşa că, oricum, vor avea cunoştinţă de
întreaga tranzacţie.
Bine că fuseseră preveniţi de Kalikst, să nu pună întrebări.
Walerek şi Gorbal se uitară doar unul la altul, timp în care
chelnerul le aduse felurile comandate. Atât Gorbal cât şi
Walerek ştiau că regimentul dobândise o jumătate de milion
de ruble kerenskiene pe care le avea încasă şi că în afară de
această sumă, nu dispunea de alte fonduri. La mijloc, se vede
treaba, era vorba de o manevră pusă la cale de Kalikst.
I A fost dar s-a isprăvit (rus.).
Walerek îşi examină prietenul cu o oarecare spaimă.
Duszan şedea ca un munte puternic, dar cu o faţă fără
expresie, întocmai ca un luptător de circ. Ochii lui mari,
albaştri şi holbaţi nu spuneau nimic. Făcea doar impresia că
gulerul uniformei lui de locotenent îi strânge aşa de tare
grumajii de taur, încât din cauza aceasta, respiră greu, iar
ochii îi ies din cap.
— Aşadar, ne-am înţeles. Zilele astea, când vei vrea
dumneata, David Abramovici, îmi vei preda caii loco cazarmă.
În aceeaşi zi, după amiază, vei primi gologanii.
— Dar arvuna? întrebă Lipowiecki, uitându-se pe furiş la
Hania, ca şi cum s-ar fi ruşinat să vorbească despre afaceri
în prezenţa unei doamne.
 — Să-ţi dau arvună şi pe cai, să-i ia dracu? Ţi-am spus
limpede: caii în grajd, plata pe loc. Îţi dau cuvântul meu de
nobil. Nu-ţi ajunge?
Gorbal se uită din nou la Walerek şi mai-mai să i se
oprească în gât osul peştelui pe care-l consuma. Duszan era
fecior de ţăran din Zmudz şi povestea deseori prietenilor
despre acest lucru, amintindu-şi de albinele şi lacurile din
locul său de baştină. Luminile localului se stinseseră din nou
pe jumătate şi pe scenă începu numărul jonglerului, care
azvârlea în sus lămpi şi farfurii. Kalikst, ridicând cupa de
şampanie, întrebă:
— Pe cuvânt?
— Pe cuvânt, răspunse Lipowiecki, cu o vizibilă îndoială în
glas.
— În sănătatea dumitale! strigă Duszan aşa de tare, încât
oamenii îşi întoarseră capetele spre el. Dădu cupa pe gât şi
apoi rămase din nou tăcut, înţepenit. Numai după ochii lui
holbaţi, care mai că nu mai clipeau, se putea vedea cât era
de beat.
După câtva timp se ridică. Lipowiecki îşi lua încă o dată
rămas bun la garderobă, portarul chemă băiatul care păzea
brişcă lui Duszan şi calul, târând-o, ajunse în faţa porţii. Era
o noapte umedă de primăvară. Duszan, cu gesturi de stăpân,
o ridică pe Hania în brişcă.
— Tu, spuse el lui Gorbal, te vei duce cu Hania, o vei lăsa
acasă şi te vei întoarce la cazarmă, iar eu cu Walerek vom
merge pe jos.
Walerek îşi privi uimit prietenul. N-avea deloc chef să
meargă pe jos o atât de mare bucată de drum. Dar Kalikst
dădu hotărât din cap.
— Da, da, aşa va fi mai bine.
Hania se aplecă peste spatele lui Gorbal şi-i şopti lui
Walerek:
— Vino, vino mâine. Va fi debutul meu.
— Debutul tău? Unde?
— Aici. La „Lux”. Debutul meu. Am nişte emoţii…
 — Şi ce-ai să faci?
— Voi cânta… ce, nu ştii?
— Cum să nu! Şi… voi veni.
— Vino, vino. Hania doreşte să aibă în sală cât mai mulţi
prieteni, rosti Kalikst, pe un ton patern, protector. În lumina
felinarului, Walerek văzu, încă o dată, jocul ochilor mici, de
tătar ai lui Gorbal, care parcă grăiau:
„Ia poftim, să vezi cum merg treburile de iute…”
Şi calul porni.
Walerek şi locotenentul porniră şi ei în aceeaşi direcţie. La
început au mers în tăcere, cu paşi mari. Îşi dădeau silinţa să
ocolească micile băltoace lăsate de ploaia de primăvară între
bolovanii inegali ai trotuarului. Walerek era zvelt şi aproape
tot atât de înalt ca şi locotenentul Dus2ân. Acesta, beat şi
obosit, mergea dormind. De-abia când au ajuns hăt departe,
în străzile din apropierea periferiei oraşului, au mai încetinit
mersul. Un ultim felinar lumina o casă scundă, cu un singur
cat, zugrăvită în roz, cu ferestrele alungite şi cu balcoanele de
fier forjat. Kalikst se opri lângă această casă.
— Uite, vezi, zise el deodată, apucându-l pe Walerek de
nasturele tunicii, vezi, trebuie să joci pe cartea norocului…
ca la loterie.
— Nu înţeleg, şopti Walerek cam speriat.
— Iiiii… făcu Kalikst, să nu pui întrebări… nici chiar aici
să nu. Pui întrebări…
— Tac, răspunse Royski.
— Totul depinde de faptul dacă evreul va reţine trăsura,
sau îi va da drumul.
— Ce fel de trăsură?
Kalikst se prăvăli în bezna care stăpânea tot restul
drumului. Mergând repede, depăşi pe Walerek cu câţiva paşi.
Vocea lui, când se auzi din nou, ajungea la Royski ca din
fundul nopţii întunecate, cu miros de stepă.
— Evreul va veni poimâine după bani… la cazarmă. Tot
poimâine este şi spectacolul lui Gorbal… la cămin. În primul
pavilion vom fi singuri. Dacă evreul va trimite trăsura înapoi
în oraş – norocul nostru! Al nostru va fi şi omul.
În câteva salturi Walerek se apropie de Duszan şi-l apucă
de mână. Duszan nu se opri, mergea mai departe; Walerek îl
trase de mânecă.
— Ascultă, strigă el, ce-ai pus la cale? Ce vrei să faci?
— Eu? nimic, mormăi Duszan cu jumătate de glas. Tu vei
face!
— Cum eu? Walerek lăsă mâneca lui Kalikst, care sărea
peste băltoace şi fugea înainte în bezna ce devenise cumplită,
de parcă avea, se vede treaba, ochi de pisică.
— Tu, tu, şuieră Kalikst după o clipă de tăcere. N-am
încredere în Gorbal. O să-i fie frică. E artist.
— Ascultă-mă, te-ai îmbătat turtă? Eşti în toate minţile?
— Da! în toate minţile… Vino mai repede, am să-ţi explic.
Lui Walerek i se păru că înseşi pavilioanele cazarmei, ele
însele, au zburat spre ei, aşa de repede au ajuns la ele.
Trecură pe lângă santinelă şi urcară scările în fugă. Kalikst
întoarse întrerupătorul şi deodată se aflară faţă în faţă, pe
două scaune, cu mâinile rezemate de masă şi eu ochii aţintiţi
unul în ochii celuilalt.
— Gândeşte-te numai, zise Duszan, vom avea şi cai pentru
trupă şi jumătate de milion în buzunar.
— Vei lua banii?
— Îi voi împărţi.
— Vor afla.
— El locuieşte aici singur, la hotel. O dâră în apă… şi gata.
— Dar de ce eu? întrebă Walerek, simţind fiori reci pe şira
spinării.
— Cine altul? Eu trebuie să stau de vorbă cu el. Cineva,
trebuie, de la spate. Eşti în stare?
— Sunt, zise Walerek, tremurând tot şi clănţânindu-i
dinţii.
— Să nu-i spui lui Gorbal.
— Dar dacă refuz?
— Ordon! strigă Kalikst, cu vocea omului pe jumătate
beat.
 — Ordoni? izbucni Walerek într-un uriaş hohot de râs,
care-l sili să-şi rezeme capul de tăbila mesei. Ordoni? Poate
mai şi adaogî: pentru binele obştesc! Ha, ha, ha! Hahaha!
Kalikst îşi aplecă trunchiul şi, urmărind atent cum se tot
rostogoleşte pe masă capul negricios al lui Walerek, rosti:
— Ascultă, Royski. Să nu fii isteric. Înţelegi?
— Înţeleg, strigă Walerek, ridicându-se repede de la masă.
Şi, apucându-l pe Kalikst de umeri, începu să-l zguduie.
— Ascultă, ascultă-mă, noi doi vom cuceri lumea.
— O, dar lumea nu-i doar un singur evreu, răspunse
Kalikst împingându-l în aşa fel pe Walerek încât acesta se
opri abia lângă perete. El se întoarse însă şi, îmbrăţişându-l
pe Kalikst, îl sărută pe gură.
XIX \
I Vara anului 1918 a fost nespus de frumoasă. ’ În mai era
deja arşiţă şi greu se putea respira în oraş. Emigranţii din
Regatul Poloniei aşteptau promisele trenuri de reevacuare,
care însă nu se j prea vedeau. Doamna Szyllerowa se întreba
– în j gând – dacă n-ar fi înţelept să se mute, măcar l pentru
câteva săptămâni, în vila de pe malul j mării. Zăduful şi
praful ce domneau în oraş erau j de nesuportat. Doamna
Royska şi mătuşa MichaŞ sia ar fi plecat poate cu ei, iar soţii
Golqbek ar, fi venit acolo duminicile, el fiind reţinut de treJ
buri în oraş. În chipul acesta timpul până la plecare ar fi
trecut mai uşor. Szyller primise, la Kiev, un bilet de voie
special pentru trenurile germane – lucru extrem de greu de
obţinut – şi plecase deja la Varşovia, dar din scrisoarea
trimisă nu se putea înţelege mare lucru. Edgar j îşi petrecuse
ultimele luni într-o stare de totală depresiune. De la Elzunia
nu avea ştiri, iar Bilinska scrisese din Viena nişte lucruri cu
totul neprecise. Starea asta de suspendare în vid nu mai
putea continua. Doamna Szyller îl îndemnase pe Edgar să
meargă el la „Fontan”, să vadă în ce stare e vila şi dacă ar
putea fi folosită măcar câteva săptămâni. Locuia acolo, ce-i
drept, bătrânul Napoleon Wolski, dar el era cu desăvârşire
năucit de faptul că Hania cânta la cafe-chantant. Nu ştia nici
el dacă trebuie să fie mâhnit sau, dimpotrivă, trebuie să se
bucure, motiv pen-î’u care îşi exprima sentimentele când
într-un fel, când într-altul. Faţă de lumea străină încelase
însă cu desăvârşire să mai reacţioneze. Aşa că informaţiile lui
asupra vilei erau la fel de confuze.
Edgar rugase pe Walerek să-l ducă până la v ilă,
împrumutând de la locotenentul lui un cal şi o brişcă. Când
văzură marea – care li se dezvălui pe neaşteptate, de după o
cotitură a străzii Edgar se cruci că a putut trăi atâtea luni de
zile, aici, într-o astfel de deprimare, având totuşi marea
alături. Vila era în deplină ordine. Walerek, cu bătrânul
Wolski deshămară iapa, fiind acum înhămat alt cal de la
atelajul locotenentului Duszan – şi adăpostiră brişcă sub
şopronul trăsurilor. Edgar vizită încăperile. Mobilele,
acoperite cu huse, erau aşezate lângă pereţii salonului.
Edgar deschise pianul şi făcu să răsune câteva note. Era
prima frază din Verbor/enheit. Îşi aduse aminte de Elzunia –
care eânta aria asta – şi, deodată, i se făcu dor de muzică.
Prin fereastră se vedea marea şi valurile ei verzi-palide,
care se înălţau mari, dar liniştite.
Prelungi nota „mi bemol” de sus şi ea, sub degetele lui,
sună oarecum jalnic. Niciodată nu simţise, atât de viu,
sensul efemer al tuturor lucrurilor, şi că trebuie să te
grăbeşti dacă vrei să faci ceva, să te grăbeşti… Valurile mării
tot vor veni şi tot vor nimici totul.
Apucă una din perdele şi contactul stofei prăfuite îi
reaminti de primul spectacol al Elzbietei la Opera din Odesa,
de atingerea draperiilor când sta în culise şi asculta
barcarola din Povestirile lui Hoffmann, melodia atât de
îndrăgită de toţi diletanţii şi de toţi spiritiştii. Citise nu de
mult Şerpii şi trandafirii de Nalkowska – carte ce-i făcuse o
puternică impresie – şi-şi aminti că îl mişcase descrierea
aceleiaşi barcarole. Poezia Nai-» kowskăi, amintirea Elzuniei,
priveliştea mării îl scoaseră, pe neaşteptate, din îndelungata
lui stare de depresiune. Dacă nu s-ar fi ruşinat s-ar fi j
aşezat, ca atunci, aici la pian şi ar fi început să compună. M
 Cineva intră. Era Walerek. Edgar nu-şi întoarse j deîndată
capul, reuşind abia cu mare greutate să-şi desprindă ochii de
la infinitul mării.
— Nu te deranjez, unchiule?
Nu se ştie de ce Walerek îi spunea lui Edgar j „unchiule”.
— Nu, nu, de ce? Privesc cât este astăzi marea de
frumoasă.
— Nu vrei, unchiule, să facem o plimbare? j Wolski
pi’egăteşte dejunul şi asta va ţine cam o’i oră. 1
— Bine, să mergem la plajă. Mă bucur mult că j voi face
plimbarea asta. Î
Coborâră de pe terasă, jos, la plajă, care era pustie de tot.
Lui Edgar îi plăcea nespus de mult să se mişte pe plajă, fără
grabă, pas cu pas, să asculte şi să vadă cum valurile se
rostogoleau pe ţărm şi cum, retrăgându-se apoi, lăsau o
dantelă transparentă de spumă pe nisip.
Salutul acesta al mării, după o atât de îndelungată
despărţire, îi umplea azi inima de duioşie. Mergea nespus de
încet, oprindu-se la fiecare pas. Walerek, întocmai ca
aghiotantul unui general, îl urma la doi paşi distanţă.
Trecură pe lângă plaja Szyllerilor şi colindară de-a lungul
ţărmului luminos şi destul de înalt, pe care nisipul din
partea mai joasă fusese răscolit de furtuna fluxului. Acum
marea era însă liniştită şi verde, precum ciorchinii de
struguri; valurile ei, netransparenIe, se înălţau domol şi se
rostogoleau pe ţărm ca nişte lighioane ascultătoare. Uneori,
soarele făcea să răsară pe întinsul undelor lumini de licurici
mărunţi, strălucitori.
După multe luni de tăcere, Edgar simţea nevoia să
vorbească, dar… de o conversaţie nici vorbă nu putea fi.
Walerek răspundea doar prin monosilabe şi – după impresia
lui Edgar – ţinea s, i nu-şi trădeze spiritul cazon, nici măcar
printr-un cuvânt spus mai pe şleau. Nu-i rămânea deci decât
să monologheze. Mărturisindu-şi în gând că Walerek ar putea
fi interesat de descrierea călătorilor, îi vorbi despre alte
tărâmuri, pe care le cutreierase. Şi, ca de obicei, începu din
nou să vorbească despre Sieilia. Tema asta se pare că-i
suridea lui Walerek, care din când în când punea câte o
întrebare:
— Şi cum a fost acolo, unchiule? Şi când s-au întâmplat
toate astea, unchiule? —
Edgar se oprea şi-i povestea cum arată marea, de pildă, la
Palermo – pe plaja din Mondello situată de partea cealaltă, la
Monte Pellegrino…
— Dar Monte Pellegrino ce este?
Îi descria întreaga privelişte de la Palermo, situat la
picioarele lui Monte Pellegrino, care avea forma unei mese. Îi
vorbi apoi de portocalii înfloriţi din parcul vilei „La Favorita”,
cu adierile lor înmiresmate ce rătăceau deasupra mării în
serile de primăvară. Aici însă, Marea Neagră exala doar miros
de iod şi de alge, iar pe ţărm înverzeau nişte salcâmi firavi.
Îi mai vorbi apoi despre lăcaşurile sfinte, despre oameni,
despre cântece. Pe măsură ce vorbea, Edgar se însufleţea, se
oprea sau grăbea şi mai tare pasul.
Într-una din aceste avântări de paşi iuţiţi, se poticni de
ceva ce zăcea de-a curmezişul plajei „acoperit cu o pânză de
corabie. Un miliţian cu carabină stătea lângă pachetul ăsta
de o formă ’ alungită. 1
— Prohodite, prohodite32, îi zise el lui Edgar, care se oprise
brusc.
— Şto eto takoie? întrebă, mirat, Edgar.
De mai multe ore acolo, miliţianul, plictisit, 1 era bucuros
să-l lămurească cum marea aruncase, chiar în locul acela,
cadavrul unui om ucis. După cum s-a constatat, era unul
dintre bandiţii care jefuiseră „Orlovski-Kamski Bank”.
Desigur că, ; spre a fi în siguranţă, îşi împărţiseră prada pe o
corabie în mijlocul mării. Cu ocazia răfuielii îm’ puşcaseră pe
unul din bandă şi-l aruncaseră în, apă. În buzunare – afirma
miliţianul – avusese o mulţime de pietre, dar buzunarele
rupându-se mortul revenise la suprafaţă.
— Dacă buzunarele erau rupte de unde ştiţi că au fost

32 Circulaţi, circulaţi ! (rus.).

pline cu pietre? râse Edgar, întorcându-se spre Walerek.
Acestuia îi pierise însă zâmbetul, se făcuse palid şi privea
necontenit cadavrul din pânza de corabie, sub care se
desenau formele unui bărbat trupeş.
Edgar vru să ocolească cadavrul şi să meargă mai departe
pe plajă. Chiar se pregătise să povestească despre Paestum,
când Walerek îl apucă de mână.
— Să ne întoarcem, unchiule, zise el cu glasul schimbat,
desigur că Wolski a pregătit dejunul.
Edgar se întoarse, nespus de surprins de neliniştile lui
Walerek.
— Vai, Doamne, cât sunteţi voi tinerii de nestăpâniţi.
Există doar atâtea asasinate, de toate felurile. Ştiam chiar o
astfel de întâmplare, mi-a povestit-o profesorul Ryniewicz.
Foarte romantică, exact ca în Comoara din insulă de
Stevenson. Împărţirea pradei în barcă, încăierarea, înecarea
cadavrului cu buzunarele pline de pietre. Nu mă aşteptam,
însă, să mă întâlnesc în modul acesta eu victima dramei…
Probabil că pietrele erau pregătite din vreme.
— În astfel de cazuri soarta găseşte ea singură soluţiile,
zise pe neaşteptate Walerek; desigur că pietrele se aflau în
barcă întâmplător.
Edgar se uită la el mirat. Walerek, înalt, svelt, dar palid,
păşea mai în urmă, grav şi elastic, cu părul lui negru
împrăştiat în neorânduială de vânt. Trăsăturile cam
armeneşti ale feţei ce-şi pierduse rumeneala erau acum
crispate într-un fel de concentrare de parcă încerca să rezolve
o problemă, cu ochii larg deschişi ca şi gura, cu dinţii ei de o
albeaţă strălucitoare. Lui Edgar i se păru că-i nespus de
frumos, aşa cum mergea el având ca fundal verdele mării.
Zâmbind, întoarse capul. Fără îndoială Walerek trecea, în
clipa asta, printr-un moment hotărâtor. Zâmbetul lui Edgar
mărturisea neabătuta sa atitudine indulgentă faţă de
tineretul confruntat întotdeauna cu problemele proprii lui.
Pentru Edgar, tânărul Walerek, cu toată expresia crispată a
feţei, nu era decât un copil naiv.
 Deodată începu să-i vorbească, iar cuvintele curgeau
destul de uşor:
— Unchiule, unde găseşti dumneata atâta calm în faţa
problemelor vieţii? Cum faci, unchiule, de reuşeşti să te
izolezi din întâmplările ce ne asaltează din toate părţile? Cum
poţi, unchiule, în prezenţa cadavrului unui bandit ucis, să
vorbeşti despre portocalii înfloriţi? Unchiule, reprezintă asta
o forţă, sau e o slăbiciune?
Mirat, Edgar se opri. Se uită încă clipă la băiat. Îmbujorat
de avalanşa atâtor întrebări, Walerek pare-se mirat el însuşi
şi cu buzele întredeschise se opri lângă Edgar, privindu-l şi
el, la rându-i.
— Uite, Walerek, nu-ţi voi răspunde la întrebările ce mi-ai
pus. Eu însumi nu-s în stare să le dau răspuns. Da… fiindcă
Sieilia mă interesea ză, iar banditul ucis nu…
— Dar dacă n-o fi fost un bandit?
— Din moment ce nu l-am cunoscut… nu mă interesează.
Desigur, aici mai este şi un alt aspect. Când omul mă
interesează, îl compătimesc.
E adevărat. Dar, dacă aş ţine să mă preocup de tot ce se
întâmplă acum în jurul meu, ce s-ar mai alege din arta mea?
Iar ea este e, el mai important lucru pentru mine.
Walerek nu mai spuse nimic. Intrară în vilă şi se aşezară la
masă. Era limpede că şi Edgar băgase de seamă că Walerek îl
scrutează, ironic, pe „unchiul44 său. Edgar simţea chiar
mustrări de conştiinţă, temându-se ca vorbele lui să nu fi
avut o influenţă demoralizantă asupra tânărului. Aşa îşi
făcea el griji, din orice.
— Tu ştii că acolo unde se taie o pădure sar aşchii.
Walerek avea în clipa aceea o jumătate a feţei acoperită de
ceaşca din care-şi bea ceaiul. Ochii lui însă, sclipind
deasupra ceştii, aveau un luciu funest. Conversaţia
întreruptă nu şi-a mai putut relua firul.
După câteva ore s-au întors. Walerek mânând calul îşi
dădu silinţa tot timpul să şteargă o mică pată de culoare
deschisă de pe partea din faţă a briştei. O frecase cu batista,
o zgâriase cu unghia, dar pata nu dispărea. Deşi
comportarea asta a lui Walerek îl enervase pe Edgar, totuşi s-
a despărţit de el, în faţa porţii, cu destulă afecţiune.
— Îţi mulţumesc din inimă că m-ai însoţit. Nu-i aşa că a
fost o plimbare plăcută?
— Foarte plăcută, confirmă Walerek şi dădu bici calului.
XX
Janusz şi Jozio după sosirea lor la Kiev locuiră la mama
lui Stas Czyz. Doamna Czyzowa nvea o locuinţă mare pe
strada Malia Vlodimirskaia şi trăia din închirierea camerelor.
Acum nu mai avea mulţi locatari, aşa că cei doi tineri se
aranjară comod, cu toate că doamna Czyzowa uvea şase fii.
Unul din ei, ce-i drept, nu era pre zent, se aventurase undeva
spre nord şi aterizase în corpul de armată al lui Dowbor; toţi
ceilalţi însă se aflau la Kiev. Lucrau undeva, dispăreau, se
întorceau, aduceau câte ceva de mâncare. Faptul cel mai
amuzant era că toţi erau întru totul la fel cu Stas. Doi, ceva
mai trupeşi, alţi doi ceva mai mici, dar semănau între ei în
mod aproape comic. Doamna Czyzowa, o persoană încă în
puterea vârstei, frumoasă, îmbujorată, cu năsucul cârn,
guverna cu simplitate şi graţie întregul grup. Şi în timpurile
acelea nu era o sarcină uşoară să fii mama a şase feciori. Dar
doamna Helena o scotea admirabil la capăt cu ei, iar băieţii
ascultau de glasul calm al mamei, chiar când erau
muştruluiţi bine. Lui Janusz i se părea cu totul comic să-l
vadă pe Stas – pe care până atunci îl ştiuse un soldat plin de
independenţă şi de curaj – cum devenea din nou, în mediul
familiei, un „băiat” oarecare, ce-şi ajuta mama, iar după
masă ducea chiar vasele murdare la bucătărie.
Călătoria de la locul de cantonament al Corpului al III-lea
până la Kiev avusese loc în condiţii bune, fără niciun fel de
surprize. Cu trenul mic, pe şine înguste, ajunseseră până la
Kalinowka, unde aşteptaseră câtva timp legătura cu trenul
obişnuit, pe şine normale, Odesa-Kiev. Ieşiseră puţin în oraş,
în căutarea – cum spunea Jozio
— Unor rude, deoarece doamna Royska era născută
Kalinowska. Dar nu găsiră nimic. Pe drum au făcut însă
cunoştinţă cu un tânăr pictor, Henryk Antoniewski, care
călătorea de la Odesa la Kiev. Era un tânăr cu pălărie şi
pelerină neagră, purta plete şi era simplu, vesel, natural.
Lucra ca ajutor de decorator la Teatr Polski din Kiev şi i-a
rugat pe băieţi să-l viziteze acolo. Nu fu ne-
Voie să-i roage de două ori. Îndată după sosire, Jozio şi
Janusz au început să frecventeze regulat teatrul. Nu mergeau
atât de des la spectacole, cât se furişau în culise, la Henryk,
asistând la repetiţii, ori urmărind de departe actorii de
seamă, cum erau Jaracz sau Osterwa, care pe vremea ’aceea
jucau la Kiev. Jozio făcu chiar cunoştinţă cu tânără actriţă
Halina Wyczer, pe care începu s-o şi curteze un pic, mergând
împreună la cofetăria din Piaţa Dumei, la o cafea sau la o
turtă dulce. Janusz aduna, pur şi simplu, impresii. Îi plăcea
să meargă în culise, în cursul spectacolelor, să privească
maşiniştii cum demontau decorurile şi avea chiar prieteni
printre ei, cum era un tâmplar, sprijinitor al muncii
electrotehnicienilor şi inventator chiar al unei spade speciale,
ce se împlânta treptat în tărâţe şi cu ajutorul căreia se
puteau stinge sau intensifica luminile de scenă. Domnul
Malek era varşovian. Stând între culise, îi plăcea să-i
povestească lui Janusz istoria tinereţii lui, demonstraţia din
piaţa Grzybowski la care luase parte, şi alte asemenea
întâmplări. Jozio ieşea din teatru cu Halina, Janusz se
întorcea singur, iar în serile frumoase de primăvară, chiar pe
jos. Niciodată nu-şi simţise mai mult singurătatea.
Întorcându-se spre casă, se gândea nespus de mult la
oamenii simpli şi buni, cum ora tâmplarul, precum şi la
liniştea ce ţi-o dă o astfel de simplitate. În minte îi mai venea
şi Wladzio Sobanski, şi fără să-şi dea seama începea sa
fredoneze, încet, cântecul Corpului al III-lea: „în răsbel, ah!
cât e de frumos.
Cel mai mult însă îi plăcea lui Janusz să stea de vorbă, în
culise, cu Henryk. Era aproape ciudată însufleţirea cu care
discutau despre artă, chiar în timpul când Antoniewski
trebuia să supravegheze deplasarea decorurilor sau
manipularea luminilor. Printre construcţiile de pânză
înfăţişând odaia doamnei Dulska, sau cârciuma din piesa
Celălalt de Zapolska33, Henryk făcea spume împotriva întregii
picturi contemporane, condamnând-o din principiu. Avea
chiar o teorie a lui, deosebită, despre influenţa dăunătoare a
sculpturii asupra picturii. După el, pictura bizantină,
lucrările în mozaic din Ravenna – iată arta pură. Sculptura,
prin influenţa ei, demoralizase oarecum pictura. Janusz, fie
că aproba sau nu pe Antoniewski, era însă uimit de faptul că
cineva putea să manifeste în problemele de artă o atât de
mare dârzenie. Când Edgar vorbea despre muzică, el îşi
păstra calmul şi chiar o oarecare răceală. Pictorul – cunoscut
de curând – îşi revărsa însă întregul său temperament
asupra presupuşilor adversari. Într-o zi îi arătase lui Janusz
tablourile lui, într-o mică încăpere deasupra podului, pe care
o ocupa în clădirea teatrului. Janusz avusese o mare decepţie
văzând cartoanele acelea pictate în dungi, de culori diferite,
în flăcări şi petece, atârnând ca nişte cravate. El poreclise
aceste „tablouri” cravate, denumire pe care şi-au păstrat-o.
Antoniewski nu s-a supărat de porecla dată şi începu el
însuşi să o folosească, considerând-o un fel de „termen
tehnic” al picturii abstracte. Ciudate păreau, desigur,
reîntoarcerile după aceste convorbiri în casa doamnei
Czyzowa, unde toate problemele care depăşeau nivelul
casnic, ale existenţei de fiecare zi, erau socotite stupide,
lipsite de sens. Stas Czyz nu pricepea deloc rostul
preocupărilor lui Janusz pentru pictură sau teatru. El avea
alte treburi, cărora le consacra tot timpul, şi Janusz îl putea
bănui chiar că-şi pregăteşte din nou o evadare de-acasă. De
altfel şi Antoniewski avea un aer confuz ori de câte ori
Janusz pomenea de o eventuală plecare la Varşovia.
— Aşteaptă, îi zise el într-o zi, vom avea desigur şi aici
unele surprize, un fel de intermezzo.

33 Gabriela Zapolska (1860—1921), scriitoare clasică poloneză, cunoscută mai ales ca dramaturgă
(Moralitatea doamnei Dulska).
 Janusz aştepta acest intermezzo cu neliniştea în suflet.
Dar… nu aşteptă prea mult. Într-o seară se dusese la
spectacolul Celălalt să mai vadă o dată măiastra creaţie a lui
Jaracz în rolul Căpitanului. La mijlocul spectacolului intră
Henryk şi se aşeză lângă Janusz.
— Nu ştii oare unde este Jozio? întrebă el.
— Cred că-i în culise, răspunse Janusz în şoaptă.
— După actul acesta să ieşi din sală. Te voi aştepta în faţa
teatrului.
— E ceva important? mai întrebă Janusz, neliniştit.
— Foarte important. Plec peste două ore.
— Încotro? întrebă Janusz fără să-şi dea seama.
Henryk îşi duse degetul la buze şi se strecură iucet, afară.
i Wyczerowna juca rolul unei fete tinere, nefericite. Era
simplă şi emoţionantă, deşi avea unele deficienţe de dicţiune.
La gândul că Jozio se află în culise, Janusz zâmbi. Elzbieta
fusese îndepărtai a deci din memoria lui. Lucrul acesta îi
reaminti de Ariadna lui. Oare i-a dispărut şi ea din memorie?
Din nefericire, nu. În primul momentonstatarea asta o simţi
ca o povară grea, dar după o clipă i se păru că-i o mare
fericire. Cortina se lăsă, mai înainte ca Janusz să-şi revină,
să-şi dea seama ce se petrecea pe scenă. Alergă în culise,
unde Jozio, rezemat de o construcţie de lemn, stătea de
vorbă cu Halina. Îl chemă, îşi luară repede pălăriile şi porniră
în goană pe scări. În stradă, lumina felinarului se amesteca
cu lumina încă stăruitoare a serii de primăvară. Jozio nici n-
apucă să-l întrebe pe Janusz despre ce e vorba, când dădură
peste Antoniewski. Îi luă de braţ şi porniră în josul străzii
Merângowskaia. De-abia atunci Antoniewski le zise!
— Uite ce-i, Haller cu brigada a doua carpatică a trecut de
partea aceasta şi vrea să ia contact cu armata rusă. S-a
îndreptat în direcţia noastră şi acum este undeva aproape, la
sud-vest de Kiev. S-a lansat un manifest către soldaţii şi j
ofiţerii polonezi, să i se alăture. Mergeţi?
Jozio răspunse imediat:
— Mergem.
 — Trebuie însă procedat repede. Peste trei ore ne vom
întâlni la ultima staţie a tramvaiului care merge spre
Pădurea Wodiţa. Noi trei şi încă doii băieţi…
— Stas Czyz va merge cu noi?
— Trebuie să vă duceţi imediat la Vladimierskaia şi să vă
îmbrăcaţi aşa, încât să nu atrageţi’ atenţia asupra voastră.
Nemţii sau oamenii din formaţia Mazepa ar putea să pună
mâna pe noi. J Pe de altă parte însă, trebuie să fiţi pregătiţi j
pentru un drum lung şi, fireşte… pentru luptă»
— Putem să-l luăm şi pe Stas Czyz? întrebă j din nou
Jozio.
— Bine, luaţi-l. Dar… pe răspunderea voastră.!
Janusz tăcu. Tăcu tot drumul până acasă, în-Jcotro se şi
îndreptară imediat. Nu-şi dădea seaj ma ce vor să facă. Ce
gândeşte Haller? Ce vrea? Să lupte cu nemţii? Sau… Ce pot
însemna toate astea? Şi din nou întrebarea: procedând astfel
se apropie sau se îndepărtează de Ariadna? Nu. Nu uitase
nicio clipă de fata asta, de trupul ei mărunt, plăpând. Mai
calmă decât toţi ceilalţi primi vestea plecării băieţilor doamna
Czyzowa. Când sosiră, era culcată în pat. Îmbrăcă în grabă
halatul şi pregăti ceva de mâncare pentru drum. Consimţi,
îndată, să plece şi Stas, dar avu grijă să nu ia cu el decât
lucrurile indispensabile.
— Vezi să nu te încarci cu prea multe, spuse ea, să nu-ţi
fie greu mai târziu. Şi aşa le vei arunca.
Unse cu untură bucăţi de pâine şi le înfăşură în hârtie.
Stas se hotărî între timp să meargă la o faţă de deasupra
lor, la etajul al patrulea. După câteva clipe apăru cu
domnişoara, cu mama şi bunica ei, care strângea la piept
icoana Maicii Domnului pictată pe tablă. Doamna Czyz râse
aproape cu poftă:
— Bunica a pornit cu întregul aparat? întrebă ea.
— De, aşa trebuie, se ruşină puţin bătrânica, livmurând
toată. Doar… pleacă la război.
— E adevărat – şi doamna Czyz se opri cu cuţitul în mână
– iar eu le pregătesc de parcă ar merge în excursie.
 Careva dintre fraţii lui Stas vru să pornească şi el, dar nu-l
lăsară, deoarece Henryk nu fusese de acord. Când trecură
pragul în antreu, Janusz observă privirea tulburată a
doamnei Czywiwa încremenită pe chipul lui Stas. Îşi dete
seama – totul dură însă doar o clipă – că numai pe el nu-l
petrecea nimeni.
Noaptea era liniştită şi întunecată. Din timp în timp, norii,
alunecând, acopereau luna. Paşii răsunau zgomotos pe
trotuar. Tramvaiul spre Pădurea Vodiţa nu mai circula,
trebuiră deci să meargă tot timpul pe jos, pe linia
tramvaiului. La bariera oraşului intrară în umbră şi, înşiruiţi
unul câte unul, trecură prin locurile unde umblau patrulele.
Nu-i acostă însă nimeni.
Întârziaseră puţin. La staţia de tramvai îi aştepta
Antoniewski, singurul îmbrăcat aproape ca un militar. Numai
părul cam lung şi bereta îndesată pe o ureche erau cu totul
şi cu totul civile. Trebuiau să meargă patru kilometri până la
un sat, unde locuiau nişte cunoscuţi de-ai lui Henryk, şi de-
acolo să pornească cu căruţa, să traverseze Niprul şi să
înainteze direct spre miazănoapte. Unităţile lui Haller, care
trecuseră încă din martie în ţinutul Zbrucz, în apropiere de
Husiatyn, înaintau acum şi ele în aceeaşi direcţie.
Deocamdată, germanii îi lăsau să treacă, fără să le facă
niciun fel de piedici. Brigada înainta în marş liniştit prin sate
şi orăşele, iar ofiţerii de stat major îi înrolau pe soldaţii şi
ofiţerii polonezi, care se prezentau din toate părţile.
Cei patru tineri aiunseră noaotea târziu, foarte obosiţi,
într-un sat mic, situat la marginea unui codru. Mai departe
spre sud şi spre nord-vest se întindea şesul. Ocoliră satul şi
găsiră la o distanţă de un kilometru o casă mare, ai cărei
pereţi, înălbiţi cu var, luceau chiar şi în timpul nopţii. Nourii
acoperiseră complet luna şi totuşi în văzduh se revărsase un
luciu ca de plumb, care învăluia toate obiectele cu un soi de
lumină fosforescentă. Era răcoare şi pe rucsacurile
drumeţilor căzuseră picături de rouă. Când se apropiară de
casă, cocoşul cântă de două ori. Noaptea se scurgea cu
repeziciune.
Henryk se orienta pe terenul acesta cu atâta uşurinţă, de
parcă ar fi fost locul lui de naştere. Un câine lătră, pictorul
însă îl îmblânzi. Intră într-o grădină mică şi bătu în oblon. În
scurtă vreme uşa se deschise şi se ivi un bărbat înalt, în
cămaşă albă şi în mână cu o puşcă cu două ţevi.
— Eu sunt, zise Henryk, am adus încă trei… De data asta,
merg şi eu.
— Bine, spuse gazda, intraţi. Trebuie să dormiţi până spre
seară. Astăzi nu vom merge împreună.
— De ce?
— Ştiu eu de ce, răspunse posomorit pădurarul şi se
scărpină în cap. Haideţi, intraţi în casă, afară e frig. Se
apropie revărsatul zorilor.
În odaia pădurarului drumeţii fură izbiţi în obraz de
căldura cuptorului şi de mirosul acru al pâinii proaspete. Se
vede că nu demult se sfârşise coptul. O lampă mică de gaz
lumina slab încăperea.
— Culcaţi-vă câteşitrei în pat şi puteţi dormi până la
amiază măcar. Eu trebuie să mai stau de vorbă cu domnul
şef al ocolului silvic, zise Henryk şi trecu în odaia alăturată,
luând cu el şi lampa. Camarazii îşi scoaseră rucsacurile de
pe umeri şi-şi lepădară vestoanele.
Janusz se aşeză pe pat şi, văzând la lumina slabă ce
pătrundea prin fereastră cum Stas îngenunchiase lângă pat
şi-şi spunea rugăciunea, gândi în sinea lui:
„Ce om bogat, are o mamă şi pe Dumnezeu!”. Se întinse
alături de Jozio, lăsând loc şi pentru Stas, dar nu aţipi.
Ceilalţi mai vorbiră un pic, cu r. Las de ora somnoros, şi nu
peste mult începură să sforăie ritmic şi tare. Cu ochii
deschişi, Janusz privea în întuneric, când deodată zări –
dincolo de cuptorul în care se stingea spuza ultimilor cărbuni
aprinşi – deschizându-se uşa şi intrând Ariadna. Tristă, se
apropie de el şi-i puse mâna pe frunte. Atunci, strigă… şi-şi
dău seama îndată că adormise; că se trezise după o scurtă
aţipire. Afară era aproape ziuă. Acum, într-adevăr, nu mai
putu închide ochii timp îndelungat.
Abia pe seară porniră mai departe. Bătrânul pădurar se
dovedi a fi un mare guraliv. În căruţa mică la care înhămase
un singur cal, prin cărări cunoscute doar de el, transportă
băieţii, fără să înceteze o clipă pălăvrăgeala şi îndemnurile cu
care dădea zor căluţului lui mărunţel şi sur. În pădure, era o
frumoasă seară de mai. Întunecimea albastră se înălţa drept
în sus, de sub crengile plecate ale stejarilor, sau, în partea
unde creşteau pinii, se concentra într-o masă compactă. Din
când în când apăreau, în zare, câmpuri întinse, mai luminate
parcă. Înaintau mereu pe marginea pădurii, drumul fiind
lipsit de aşezări omeneşti. Abia târziu, în noapte, ajunşi într-
un loc pustiu, o apucară în partea ce părea a fi o şosea largă,
chiar foarte largă şi cu urme adânci de roţi. Răcoarea se vede
că pătrunsese căluţul cel sur, care înainta acum mai repejor,
aşa încât pădurarul începu să facă tot mai lungi pauze în
povestirile lui de vânătoare, de război, de prădăciuni. Janusz
se culcase în căruţă, cu spatele rezemat de banchetă pe care
era proţăpit pădurarul, iar alături de el având pe Stas Czyz şi
pe Jozio. Henryk ocupase loc în codârla căruţii, cu picioarele
atârnând afară. Uneori îşi întorcea capul spre stele, ca şi
cum ar fi vrut să le întrebe ceva şi atunci, pe fundalul de
întuneric, profilul lui – altminteri neclar – se schiţa mai
luminos. Starea de somnolenţă era generală, deşi dormiseră
bine cu toţii. Din când în când mai borboroseau câteva vorbe,
apoi tăcerea grea se lăsa din nou. Căruţa zdrăngănea într-
una, hurducându-se peste hârtoape, în timp ce pădurarul îşi
agita mereu biciul. Janusz, urmărind privirile lui Henryk, se
uita şi el la stele. De mult timp nu le mai văzuse aşa,
adunate deasupra lui, pe o suprafaţă imensă şi deschisă
parcă de-a dreptul peste toată stepa; căruţa care mergea pe
drum făcea impresia că-i mai degrabă un corp ceresc
alergând prin spaţiul stelar. Janusz simţi direct fiorul
infinitului şi fu cuprins de o uşoară ameţeală. De asemenea
şi Jozio era cu ochii ţintă pe cer.
— Uite, vezi, se adresă el deodată lui Henryk, niciun pictor
n-ar fi în stare să redea priveliştea asta.
— Şi niciun poet n-o poate descrie, adăugă Janusz.
Henryk se întinse pe spate, aşa că acum nu mai privea
stelele pe furiş.
— Pictura nu constă în reproducerea naturii, zise el la un
moment dat, şi aş vrea să înţelegeţi bine lucrul acesta.
i— Da, eu înţeleg, mormăi Janusz oarecum contrariat, dar…
impresioniştii francezi şi-au dat to-uşi silinţa să exprime
lumea exterioară.
I— Aşa ţi se pare, răspunse Henryk, fiecare ar-ist se pictează
pe sine, după cum fiecare scriilor vorbeşte numai despre
sine.
Nu sunt de acord, ripostă Janusz, cu şi mai multă
hotărâre. Fiecare artist caută adevărul.
Aş! se mulţumi să mormăie Antoniewski.
De câtva timp aerul cald şi înmiresmat era străbătut de
adieri uşoare, reci. Miresmele deveneau tot mai tari, undeva
hăt-departe se apropia parcă ceva ce semăna cu răcoarea
unei ape. Orizontul – şi nu numai spre răsărit – începuse să-
şi schimbe culoarea, feţele băieţilor devenind cenuşii.
— Dar de ce fel de adevăr vorbeai? reveni Henryk din nou
la convorbirea începută.
— Adevărul este unul singur, ca stelele, ca iu3 birea,
continuă Henryk pe neaşteptate, chiar pentru el însuşi,
constatând cu neplăcere că pusese prea mult sentiment în
aceste cuvinte. El nu voise să exprime toate astea chiar aşa
cum făcuse.
Câtva timp continuară să meargă în tăcere. Acum, coborau
pe un drum larg spre o livadă albastră, întunecată încă, de
unde se răspândea un miros de ierburi tămăduitoare.
Deodată, chiar de lângă una din roţile căruţei, zvâcni o
ciocârlie care, cu un ciripit zglobiu, porni să se înalţe spre
ce-; rul cenuşiu, pe care stelele străluceau încă. Băieţii se
înfăşurară mai bine în paltoanele lor.
— Uite, vezi, zise Henryk încet, dându-şi la o’ parte părul
care-i căzuse peste frunte şi ochi, eu cred în artă.
 — Da, răspunse Janusz, căruia declaraţia lui Henryk i se
păru destul de naivă, eu însă cred în viaţă. Din viaţa asta a
noastră ceva tot tre-5 buie să iasă…
— Dar ce anume? întrebă deodată Jozio.
— O învăţătură morală.
— Pentru cine? spuse în silă Henryk.
— Pentru toţi, pentru noi, pentru oameni. Uite, tu crezi în
artă şi ai vrea să pictezi… şi chiar pe tine însuţi! Acum însă
mergi cu noi la război.J
Fiindcă socot că asta nu va fi o vorbă goală…
— Sper, mormăi Jozio.
— Nu-mi va lipsi prilejul şi nici inspiraţia, suspină
Antoniewski.
— Da, însă tu nu mergi singur, tu organizezi plecarea
noastră. Şi lucrul ăsta îl faci tot pentru arta ta?
— Sigur, e doar un imperativ…
— În numele cui? La asta să-mi răspunzi. Iar lu, cum se
vede, nu-mi poţi răspunde…
Căruţa pătrunse în răcoarea şi ceaţa întâlnite înainte de
ivirea zorilor în livada înmiresmată, iar acum se îndreptă în
sus pe dealul din faţă, înaintând în zig-zag, când pe o latură,
când pe alta a drumului larg de ţară. Repede se făcu tot mai
multă lumină şi dealul era acum vizibil în întregime. Când
ajunseră pe coamă pădurarul Irase iute de hăţuri, opri
căruţa şi, întinzând biciul în faţă, le zise:
— Uite-i, vin!
Băieţii întoarseră imediat capul într-acolo.
Dealul pe care-l urcaseră era mai abrupt pe celălalt
versant. Din locul unde opriseră, se desrhidea perspectiva
unui şes întins până-n zare năpădit de lumina palidă a
aurorei de vară. Şesul acesta se contopea cu orizontul
întunecat şi cu cerul, pe care stăruiau doar stelele mai mari.
Jos, lui departe, pe un drum transversal înainta armata. De
aici convoiul făcea impresia unui şir de furnici mari; soldaţii,
caii, căruţele mergeau în şiruri înghesuite, dar distincte. Pe
alocurea, deasupra unui soldat sclipea ascuţişul unei
baionete. Alteori, în intervalele dintre unităţile de infanterie1,
apărea silueta unui turn. Convoiul ieşea din noapte şi
pătrundea, din nou, în noapte.
Căruţa coborî şi băieţii se alăturaseră convoiului chiar din
mers. De aproape soldaţii arătau ceva mai bine. Se anunţa o
dimineaţă luminoasă; totul era acoperit de rouă. Nimeni nu
le dădu însă vreo importanţă. De-abia după circa un
kilometru îi acostă un ofiţer călare.
— Încotro? încotro? strigă el de departe. Unde vă vârâţi?
— Voluntari, domnule locotenent, strigă la rându-i
pădurarul.
— Aţi fi putut veni mai devreme! exclamă locotenentul,
apropiindu-se. Ce să facem acum cu voi?
— Să ajungem deocamdată la cel mai apropiat punct de
oprire, spuse Henryk.
— Naiba v-a adus şi pe voi? Şi aşa ne târâm ca o broască
ţestoasă.
Abia după convorbirea asta cu locotenentul, se destrămă
oarecum pânza care ascundea căruţa de privirile soldaţilor.
Îndată, cei din căruţă fură înconjuraţi de-a valma şi cum
convoiul înainta într-adevăr foarte încet – iar din când în
când ordinele care veneau din faţă şi treceau repede de-a
lungul masei de oameni în mers îl opreau cu desăvârşire –
soldaţii începură să le pună tot felul de întrebări: „De unde
veniţi? Mai e mult până la Kiev? Pe nemţi i-aţi văzut? La ce
vă pricepeţi?”
»
Cel mai bucuros răspundea pădurarul. Henryk sărise şi el
din căruţă, îşi scosese bereta şi, răscolindu-şi părul, alungă
într-o oarecare măsură urmele reveriei nocturne ce i se
întipărise pe obraz. Ochii, cu care citise în stele, îi erau acum
şi mai pătrunzători. Scruta chipurile oamenilor care-l
întrebau şi el însuşi punea întrebări. Lucrurile nu prea erau
clare nici pentru unii, nici pentru ceilalţi. Care va fi sfârşitul?
încotro îi va duce generalul? Repetau în gând cuvintele
manifestului, cuvintările lui Haller şi Zymierski – fireşte că
era vorba de germani. Războiul dura însă de atâta timp,
oamenii se gândeau de-acum la sfârşitul lui, la întoarcerea
lor acasă; iar aici, în loc să meargă acasă, mărşăluiau într-o
cu totul altă direcţie. Desigur, nemţii pot fi bătuţi! Ce se va
întâmpla însă pe urmă?
Jozio, aplecat peste căruţă, stătea de vorbă, aşa într-o
doară, cu câţiva soldaţi care mărşăluiau alături. Unul din ei
era un bărbos bătrân, înalt şi cu o figură cuvioasă; altul, mai
mărunţel, neastâmpărat, cu faţa rotundă ca o lună şi pe
care-l chema Ludwis, zâmbea ca un copil; în sfârşit un al
treilea, un om chipeş, viguros, puternic şi cu un nas de
vultur privea cu simpatie la „voluntari”. Din primul moment
legară o convorbire de ordin tehnic. Soldaţii informară pe
Jozio de câte zile sunt pe drum, cum s-a desfăşurat
străpungerea inelului austriac de la Rarancea, ce fel de parc
regimentar au, şi unde se află în clipa aceea Haller împreună
cu statul său major. În schimb Jozio le povesti cum se
prezenta instruc1, ia în armata rusă. Apoi examinară foarte
amănunţit deosebirile şi superioritatea armamentului
austriac şi rusesc, apreciind valoarea artileriei celor două
armate, iar când ajunseră la problema puştilor-mitraliere,
discuţia dură neîntrerupt până la amiază. Ludwis, şi mai ales
chipeşul Franek, ţăran de lângă Tarnobrzeg, se împrieteniră
la toartă cu Jozio.
În sfârşit se opriră într-un sat la câteva verste de Kaniov.
Era vădit că Haller se îndrepta spr e Nipru şi succesul
acţiunii sale depindea de faptul dacă germanii îi vor permite
să treacă fluviul. Într-o casă mică de lângă biserică se oprise
statul major, iar în clădirea şcolii erau primiţi voluntarii.
Când băieţii noştri ajunseră acolo, se întâlniră cu alţi vreo
douăzeci de tineri – unii aşteptând să fie primiţi, alţii
repartizaţi deja la diferite unităţi – dintre care mulţi
căpătaseră carabine austriace cu baionete plate în formă de
cuţit. Stas Czyz descoperi chiar cunoscuţi de la echipa de
fotbal a Societăţii polone de gimnastică din Kiev.
În faţa grădiniţei şcolii erau două bănci de lemn, pe care se
aşezaseră oamenii care-şi aşteptau rândul. Era o galerie
întreagă de tineri de toate tipurile, din părţile centrale ale
ţării, ca şi de la marginea ei, care îi cam luau peste picior pe
soldaţii „austrieci” ai lui Haller. Pădurarul îşi luă rămas bun
şi porni înapoi spre casă. Primirea carabinelor, repartizarea
şi înregistrarea erau treburi executate de subofiţerii
comandamentului şi de furieri, cu multă, greutate – totul
dând impresia unei stări de haos – iar aşteptarea dura de
multă vreme. Staţionarea ordonată la miezul zilei se
prelungea peste măsură, iar bucătăriile de câmp nu mai
apăreau. Era trecut bine de amiază – să fi fost orele două –
când deodată, în faţa şcolii, apăru din nou căluţul sur al
pădurarului şi mica lui căruţă. Henryk se repezi la el.
Pădurarul, cu un aer misterios, se aplecă de pe capră şi-i
şopti:
— Suntem împresuraţi. Nu m-am putut întoarce.
— Cum împresuraţi?
— Nemţii au mers pe urmele noastre, şi acum nu mai lasă
să treacă pe nimeni.
Cam în acelaşi timp sosi la şcoală, în goană, şi un sergent
gâfâind tare. Câţiva subofiţeri din cancelarie săriră îndată,
pornind să conducă la posturile lor pe voluntarii „înrolaţi11.
Cei care nu fuseseră încă primiţi, neştiind ce să facă, stăteau
în faţa şcolii. Janusz intră pe coridor şi se uită în
„cancelarie”, unde nu mai era nimeni.
Casa parohială se afla la câţiva paşi de şcoală. Acolo
începu acum o mare forfotă, ca în faţa unui stup. Intrările şi
ieşirile curierilor, ale aghiotanţilor şi ofiţerilor, prin uşile
scunde ale casei zugrăvite în albastru, se înteţiră nespus.
Stas Czyz, colegul său de fotbal, un lungan care juca în
apărare şi era poreclit „Pipsa”, slăbănogul Hieronim
Dobrzynski, Janusz şi Henryk rămăseseră în faţa şcolii
neştiind ce să facă. Jozio pornise spre comandament să afle
ce se întâmplă.
Bătrânul pădurar îşi duse calul într-o mică şură din
spatele şcolii, apoi se întoarse şi-i zise lui Henryk:
 — N-am ce face, va trebui să încerc din nou la noapte. Eu
cunosc drumurile mai bine decât ei…
În clipa aceea, în uşa comandamentului – pentru moment
liberă – apăru, grăbit, fără chipiu, un ofiţer înalt, blond şi cu
capul rotund care, dând cu ochii de Jozio, îl întrebă:
— Cine eşti tu?
— Voluntarul Royski, răspunse el puţin cam prea tare, fost
locotenent în armata rusă.
i — Domnule locotenent, i se adresă atunci ofiţerul cel înalt,
din uşa comandamentului, du-te repede la capătul satului,
în penultima casă din dreapta, se află căpitanul Kniaziewicz.
Să vinăudată la mine.
— Am înţeles, zise Jozio care salută şi, răsUcindu-se pe
călcâie, porni în goană. Ofiţerul de stat major se întoarse în
casa pai’ohială.
Zâmbind, Henryk se uită după Janusz.
În clipa aceea răsunară împuşcături îndepărtate,
disparate, după care urmă o salvă regulată şi apoi totul
amuţi. Soldaţii fură scoşi din case şi postaţi de-a lungul
străzii săteşti pe două rânduri. Uitară cu toţii de tinerii care
aşteptau în faţa şcolii. „Pipsa” şi Czyz începură să umble de
colo până colo; într-o mică încăpere din fundul şcolii
descoperiră un diacon speriat cu soţia lui, de la care primiră
o pâine mare neagră, bine coaptă, şi câţiva castraveţi muraţi.
Se aşezară cu toţii în grădiniţa din faţa şcolii, sub pomi, şi
mâncară. Prin ulucile vechi, pe alocuri rupte şi acoperite de
tufe, se putea vedea intrarea la comandament. Acolo, nicio
mişcare. Nu mai apăru nici Jozio.
Se auzi motorul unui automobil, care se opri repede, în
faţa comandamentului. Pe scările lui stătea unul din ofiţerii
lui Haller, arătând drumul. Din automobil coborâră patru
ofiţeri germani purtând chipie noi cu fire de argint
sclipitoare. Intrară grăbiţi în casa comandamentului,
împreună cu ofiţerul care-i însoţea. Tinerii din grădiniţă se
culcară pe burtă şi, târându-se puţin mai aproape de zăplaz,
îşi fixară privirile asupra scundei intrări în casa parohială.
Pădurarul, care se afla şi el pe acolo, ofta şi gâfâia de mama
focului.
Nu trecură nici douăzeci de minute şi nemţii ieşiră din
casă, se urcară în automobil şi plecară, fără să spună vreun
cuvânt. De data aceasta fără călăuză. După ei se repeziră
îndată ofiţerii comandamentului şi, ţinând în mâini săbiile şi
chipiele, alergară de-a lungul şirurilor lungi, cenuşii.
— Drepţi, drepţi! răsunau comenzile lor.
Rândurile ostaşilor erau acum nemişcate, iar baionetele
alăturate dădeau impresia unui uriaş pieptene.
În uşa casei parohiale apăru atunci un militar mărunţel,
cu faţa palidă şi bărbuţă neagră. Uşa ora scundă, iar pragul
înalt; militarul, cu trese de colonel, păşi peste prag cu
oarecare greutate. Şchiopătând, se sprijinea pe un baston
obişnuit, cu mânerul încovoiat. Ieşi singur, abia pe urmă
apăru căpitanul acela înalt, care îi dase ordine lui Jozio, şi
încă vreo câţiva aghiotanţi.
— E Haller, şopti pădurarul.
Micul colonel trecu şchiopătând prin faţa rândurilor
cenuşii de ostaşi. Nu i se vedea decât bastonul de culoare
roşietică. Se opri şi începu să vorbească.
Cerul era albastru şi ciocârliile cântau în văzduh; fiica
diaconului, speriată, ieşise după apă; printre frunze, cu toate
că era plină amiază, bondarii se porniră să bâzâie şi să
zboare, într-un număr neobişnuit de mare în anul acela.
Undeva, departe, se auzea din când în când câte o
împuşcătură. Haller trecu de-a lungul satului până la
capătul rândurilor; între timp ofiţerii dădeau ordine soldaţilor
postaţi în apropierea lor. În sfârşit fură aduşi caii colonelului
şi ai suitei lui, după care se îndreptară spre unităţile brigăzii
’. Intonate mai departe. Soarele începu să scapete de-a
binelea.
Janusz mai aşteptă puţin şi apoi grăbi în căularea lui
Jozio, de-a lungul uliţei, printre gardurile de nuiele împletite
arătos. Viaţa, în căsuţele albe, se stinsese, rareori ivindu-se
câte un moşneag sau o băbuţă care dădeau de mâncare
animalelor. Prin curţi încremeniseră căruţele neînhămate,
dar încărcate cu raniţe, cu pâine, sau cu saci de ovăz. Jozio
nicăieri!
Abia dincolo de sat, lângă o troiţă, descoperi câţiva ofiţeri
cu binoclurile la ochi. Cu ei era şi Jozio. Văzându-l cum se
apropia, îi făcu semn cu mâna, iar Janusz nu întârzie să vină
spre el.
— Vino! vino! striga Jozio, vom avea aici un admirabil
punct de observaţie. Nemţii nu sunt departe.
Janusz cercetă cu ochii drumul pe care veniseră, dar nu
remarcă nimic. Larga şosea era scăldată de razele soarelui,
iar stepa se întindea uniform până către orizont, unde se mai
înălţa un pic. Văzduhul tremura, parcă, de căldură şi secara
măruntă – fără spice – se agita precum undele unui lac. Era
o tăcere fremătătoare.
Şi deodată, în liniştea asta, răsună o bubuitură
îndepărtată, slabă, de tun, se auzi chiar zborul proiectilului
şi, apoi, o a doua explozie, mai îndepărtată. J6zio lăsă
binoclul în jos şi zise:
— A început.
Ofiţerii se retraseră, iar băieţii se aşezară jos, lângă troiţă.
Janusz îşi cuprinse genunchii cu mâinile, privind stepa.
Seara se apropia.
Tunurile începură acum să cânte cu regularitate un soi de
simfonie. Jozio era nespus de emoţionat. Puştile-mitraliere
ţăcăneau şi ele.
— Uite, mă simt aşa, zise el, de parcă m-aş afla pentru
întâia oară în mijlocul focului.
— Păi ăsta-i foc? întrebă Janusz.
— Dar ce-ai crezut? Jozio dădu din umeri. Eu cred,
adăugă el peste o clipă, cum să-ţi spun? Ni se pare nouă aşa,
pentru că este prima noastră bătălie. Bătălia noastră,
proprie…
— Cum proprie?
— Bătălia poloneză! Pe riscul nostru.
— Oare nu-i tot una?
 E limpede că toate astea au un scop.
— Cum adică, ne luptăm cu nemţii? Aşa-i?
Da, fireşte, în sfârşit…
Nu crezi că o să ne bată?
— De data asta, desigur, şi nici nu-i ultima dată…
— Dar nici prima. Războiul este oare lucrul cel mai
important? cel mai firesc?
— Cred că-i mult mai mult decât arta lui Henryk!
— Da, se poate, mai ales că Henryk luptă acum. Uite-l,
tocmai se apropie.
Henryk venea în goană din sat şi se opri lângă troiţă
strigând celor patru soldaţi care-l urmau rărind o puşcă-
mitralieră:
— Aici! aici!… şi le ordonă s-o aşeze între cele patru tufe
care înconjurau troiţa. Jozio se indignă:
— Asta nu-i ascunzătoare! Ascultă, ai înnebunit, oricine
poate bănui că aici e un cuib. Habar n-ai de aşa ceva.
— Puşca-mitralieră trebuie să rămână aici! Irigă Henryk,
stacojiu la faţă. Înţelegi?
— Aici, însă, o să ne facă praf! răspunse JAzio.
— Eşti liber să nu stai aici. Doar n-ai ordin.
— Eu n-am primit, în general, niciun fel de ordin.
— Atunci, ce tot te învârteşti pe-aici?
Janusz observă în cele din urmă că fuseseră obligaţi să
ridice mult glasul. Acum abia îşi dete Meama că văzduhul tot
vuia de salvele tunurilor.
Privind spre stepă, zări deodată la o mare depărtare mici
mogâldeţe alergând în tiraliori şi aruncându-se la pământ. Pe
alocurea mogâldeţele se ridicau repede şi fugeau mai departe.
Janusz ştia de-acum cum şuieră gloanţele. Câteva din ele
trecură chiar deasupra capetelor lor. Un ofiţer veni în goană,
roşu ca sfecla, cu părul negru, ciufulit, ieşindu-i vâlvoi de
sub chipiul albastru şi comandă:
— Trageţi, trageţi!
— Doamne, ce balamuc, se adresă Jozio lui Janusz.
În clipa asta puşca-mitralieră de sub tufe începu să pârâie
şi Janusz îşi întoarse faţa, curios, în direcţia aceea, când
deodată lui Jozio i se înmuiară picioarele de la genunchi şi
încet, ca un actor pe scenă, se prăbuşi cu capul înainte.
Janusz se repezi la el. Jozio încearcă să se ridice.;
— Ajută-mă, zise, am fost rănit în coastă.: Henryk se
apropie şi el. Amândoi îl ridicară, Jozio era palid, cu gura
încleştată! Nu-i curgea i sânge.
— Să mergem, să mergem, spuse Janusz.
Îl conduseră în direcţia satului. La început um’bla destul
de bine, chiar glumi:
— Nu mă doare nimic.
Apoi însă începu să-şi mişte greu picioarele.!
Aproape că-l duceau de subţiori. Aşa au ajuns la prima
căsuţă. În curte se afla o grămadă de lucernă, verde ca
smaragdul, proaspăt cosită. Îl duseră până la ea; mai
degrabă îl purtară pe sus – nu mai mişca picioarele. Deodată,
gemu i încet.
Janusz îşi ridică privirea şi, pur şi simplu, văzu cum pe
chipul prietenului trecu încet mâna morţii. Mai întâi îi amorţi
gura, apoi nasul i se subţie peste măsură, ochii lui oglindiră
pentru o clipă expresia spaimei şi apoi deveniră sticloşi şi
nemişcaţi. Cea din urmă – învăluindu-se de o paloare gălbuie
– se stinse fruntea, deasupra căreia se mişca, în adierea de
primăvară, o şuviţă blondă. Şi Jozio se prăbuşi ca o bucată
de lemn peste aşternutul verde de lucernă.
VARŞOVIA
În anul acela, deşi vara era frumoasă, puţini oameni
părăseau Varşovia şi, când plecau, era pentru totdeauna.
Străzile, însorite, deveneau pustii, iar circulaţia extrem de
redusă. Janusz se instalase într-o odăiţă la mansarda casei
familiei Bilinski, unde se simţea foarte bine. Pe sora sa o
întâlnea des; pe bătrâna prinţesă Bilinska, care locuia pe
strada Bracka, mai rar, atmosfera de familie fiind menţinută
doar de domnişoara Tekla Biesiadowska, conducătoarea
întregii gospodării şi de bătrânul Stanislaw. Acesta, după
fuga de la Mankowka se strecurase prin Kiev şi Brest până la
Varşovia şi, aterizând la familia Bilinski, reveni astfel la
vechiul său cămin, pe care nu-l părăsise decât în timpul
războiului. Micul palat din Bracka fusese de fapt transformat
într-o mare casă de raport cu multe etaje, care nu numai că
masca discret reşedinţa unor magnaţi, dar aducea şi un venit
destul de apreciabil – cu toate măsurile de „protecţie a
chiriaşilor44 ce fuseseră introduse. Îndeosebi ea constituia
însă un azil pentru bătrâna prinţesă, în mare măsură
ruinată, pentru nora ei îndurerată de întâmplările din
Ucraina, ca şi pentru nepotul Alo, acum un tânăr chipeş.
Doamna Royska, de câte ori venea din Puste Lşki în capitală
– în vara aceea poposise aici de-a binelea, fără să ştie când se
va întoarcc acasă – trăgea la familia Golqbek, care ocupa o
locuinţă mare pe strada Czacki. Tot aici locuia şi Walerek, la
început înscris la facultatea de drept, iar acum aflat în
armată.
Janusz cunoscuse în acea vreme un tânăr jurist, Cherubin
Koiyszko, care locuia cu părinţii lui într-o casă mică lângă
biserica Fecioara Maria din strada Nowy Swiat. Janusz îl
întâlnea la Ola, fiind o bună cunoştinţă a familiei Golbek.
Tatăl lui Cherubin, în calitate de organist al bisericii, avea
aici locuinţa – legată de serviciu – la etajul întâi, chiar
deasupra azilului de bătrâni al prinţesei Anna Mazowiecka.
Era o anfiladă de odăi de modă veche, încăpătoare şi scunde,
cu puţine mobile, vechi. Odaia lui Cherubin era la capătul
acestei anfilade şi trebuia să traversezi întreaga locuinţă,
pentru a putea ajunge în odaia asta, plină de cărţi şi de
tăieturi din jurnale, prinse cu ace în tapetele decolorate. În
curte creştea viţă sălbatică, ale cărei împletituri căzând pe
ferestrele mici făceau ca lumina să pară filtrată printr-o sită
verde. Janusz obişnuia să piardă multe ore ascultând
monoloagele lui Cherubin.
Numele tânărului jurist – şi puţin poet, căci. Scria din
când în când şi unele versuri satirice – era o negaţie totală a
aspectului său exterior. Înalt, slab şi neglijent, cu nasul
strâmb spânzurând deasupra gurii căzute în jos Cherubin,
deşi foarte urât, avea farmecul irezistibil al intelectului şi
umorului, atât de preţuit de Janusz. Uneori, Janusz
îndrăznea să opună spuselor sclipitoare ale lui Cherubin
modestele lui păreri.
E uimitor, îi spuse el într-o zi, cât de mult în a intimidat
Varşovia.
Era o după-amiază luminoasă, în primele zile ale lui iulie
din acea frumoasă vară.
Cherubin căzu puţin pe gânduri, apoi se uită pătrunzător
la noul său prieten şi-i spuse:
— Mărturisesc că nu pricep. Ce-ai vrut să spui?
Janusz zâmbi. Îşi luase obiceiul să se apere prin zâmbete,
considerând că-i o bună metodă faţă de cutezanţa oamenilor.
— Vezi dumneata, zise el desprinzându-şi privirile de pe
chipul lui Kolyszko, cu toată originea mea poloneză, am fost
foarte puţin pregătit să trăiesc la Varşovia. Nu înţeleg oraşul
acesta şi totodată nici nu prea îmi place. Pe de o parte mă
supără scara socială – cu mult mai redusă, – în toate
privinţele, decât aceea cu care am fost obişnuit – iar pe de
alta, în raport cu firea sclipitoare a oamenilor de aici mă simt
lipsit de inteligenţă şi de supleţe. Aşa, de pildă, dumneata mă
intimidezi în mare măsură.
Zâmbetul lui Cherubin părea un fel de triumf.
— Vezi dumneata, aşa se întâmplă întotdeauna cu voi
toţi… Vă trageţi dinspre părţile răsăritene şi asta explică
totul!
Janusz îşi întoarse faţa spre fereastră. După o clipă începu
să se preumble prin odaia încăpătoare.
— Am impresia, zise el cu oarecare tristeţe, că tocmai
spusele dumitale dau dovadă că nu înţelegi nimic din toată
problema. Scuză-mă, adăugă el văzând că Cherubin se
indignează, n-am vrut să te supăr! Dar, într-adevăr,
dumneata nu pricepi. Dacă am amintit despre scară, m-am
referit la scara problemelor noastre poloneze. Am impresia că
Varşovia nu le vede, la propriu, din moment ce un 0111 atât
de inteligent, cum eşti dumneata, ai atât de false idei în
această privinţă. Nici chiar dumneata nu eşti orientat asupra
celor ce discutăm, iar eu nu sunt în stare să-ţi explic mai
precis…
— Cred că dumneata nu ţii să mă insulţi, spuse Cherubin,
dând din umeri.
Janusz continuase să se preumble prin cameră. Din
ultimele vorbe ale lui Kolyszko înţelegând însă că acesta este
iritat, se opri din mers şi adăugă:
— Domnule Cherubin, cred că nu spui cuvintele astea în
serios… Eu mă simt, pur şi simplu, străin.
— Eşti aici de un an şi jumătate şi încă nu te-ai obişnuit?
— După cum vezi, nu m-am obişnuit.
— De fapt, cu ce te ocupi dumneata?
— Cu nimic – şi Janusz porni din nou să se preumble prin
odaie – cu nimic. Vreau să mă mai orientez în ce priveşte
politica, oamenii… m-am înscris la drept, am dat patru
examene, dar dumneata ştii universităţile din ziua de azi…
— Şi ce-ai de gând să faci?
— Mă tem să-ţi răspund. Dumneata vei spune, din nou,
că-i o influenţă răsăriteană.
Cherubin zâmbi.
— Într-adevăr, preciză el, nu te înţeleg… Şi poate tocmai
de aceea îmi trezeşti atâta interes…
— Mulţumesc, surâse Janusz galben. Vezi numai să nu
cazi jos când vei auzi ce-am să-ţi spun… Caut oameni
adevăraţi.
— Bună distracţie, făcu Cherubin, n-am ce zice! Vei căuta
mult şi bine.
După o clipă însă adăugă:
— La ce-ţi trebuie?
— Socot că ar putea da un sens oarecare vieţii mele. Un
om adevărat… Dumneata, oare, îţi imaginezi cum ar putea să
arate el?
Cherubin zâmbi din nou şi-l întrebă:
— Scuză-mă, dar câţi ani ai dumneata?
Janusz, fără să mai surâdă, dar şi fără niânie răspunse:
 — Douăzeci şi patru. Am crescut într-o bogată familie de
moşieri.
— O, asta se răzbună, zise ironic Cherubin.
— Ştiu. Dar am trecut prin foarte multe încercări: moartea
tragică a tatălui meu, revoluţia, luptele de la Odesa, armata
poloneză, bătălia de la Kaniov… La Kiev l-am văzut pe Haller
în izmene, cum îşi schimba hainele şi îmbrăca pantalonii
prietenului meu Stas Czyz… Toate astea, cred, sunt destule
încercări, ce zici? Într-un cuvânt, viaţa nu m-a cruţat.
— Dar femeile? întrebă deodată Cherubin.
Janusz se îmbujoră şi se opri la jumătatea cuvântului.
Apoi se hotărî să fie sincer până la capăt.
— Într-adevăr, zâmbi el, prea puţin am avut de-a face cu
ele.
— Vezi, iar lucrul acesta e cel mai important!
În cuvintele lui Cherubin, Janusz descoperi nu atât
falsitatea lor – fuseseră pronunţate pe un ton glumeţ – cât
mai degrabă dorinţa de a ocoli un răspuns serios. Lucrul
acesta i se mai întâmplase, de multe ori, în convorbirile cu
acest om. De îndată ce ajungeau la o problemă care, pentru
Janusz, era cu adevărat o problemă – oricât de naivă ar fi
fost formularea ei – Cherubin se sustrăgea, printr-un spirit,
prin erudiţie sau printr-o frază superficială. Toată
însemnătatea problemei cădea baltă, rămânând doar
zâmbetul.
Şi tocmai lucrul acesta era pentru el stema Varşoviei. La
drept vorbind venise aici cu un scop bine determinat. El
socotea că Cherubin este un om inteligent, capabil să-i
răspundă la o întrebare concretă, ce-l frământa de câtva
timp. Gluma privind „femeile44 împinsese însă problema pe
un făgaş cu totul altul. Fiinţa Ariadnei îi apăru şi de astă
dată, aproape tot atât de concret, ca şi atunci când o visase,
în casa pădurarului de lânga Kaniov. Ştia mai de mult că
Ariadna se afla la Paris, dar mai ştia că nu exista încă nicio
legătură poştală regulată cu capitala Franţei, şi cu atât mai
mult nu putea visa la o călătorie. Era un lucru extrem de rar
ca o persoană oficială, un om cu mult noroc, un participant
la Conferinţa de pace de la Versailles sau vreun diplomat să
poată merge la Spa sau la Paris. Janusz, în urmă cu o
jumătate de an trimisese o scrisoare printr-o verişoară, fără
însă o adresă precisă, ci doar cu menţiunea „Comitetul
ruşilor albi44. Cum nu primise încă niciun răspuns, socotea
că scrisoarea nu parvenise Ariadnei.
Discuţia lor fu urmată de o pauză. Cherubin zâmbind se
tot uita la Janusz.
— Amintiri? întrebă el aprinzând o ţigară.
Un băiat micuţ, îmbrăcat sărăcăcios dar cu mănuşi albe
de bumbac, aduse pe o tavă cafea şi prăjituri. Cafeaua se
găsea încă destul de greu la Varşovia, dar Cherubin sconta
efectul produs, dovadă mănuşile albe ale micului servitor.
Janusz surâse, amintindu-şi grand train ’-ul familiei Bi-l
liriskî, şi chiar al familiei Royski şi-şi spuse în gând:
I Viaţa pe picior mare (fr.).
„Ai fi rămas, băiete, cu gura căscată dacă l-ai fi văzut aşa
cum era”.
Fireşte, cuvin tul „băiete” se referea la Kolyszko, nu la
servitor – şi Janusz îşi dădu bine seama că-l cam lua la vale
pe noul său cunoscut. Ce-ar fi putut, deci, să însemne opinia
acestuia într-o chestiune sau în alta?
Turnând cafeaua, Cherubin aruncă o privire micului
servitor, care se oprise lângă uşă, privire în care era atâta
răutate, încât Janusz rămase uimit, deşi voia să nu
condamne pe nimeni.
— Hai, cară-te, alungă Kolyszko, destul de brutal, pe micul
servitor.
În casă răsunară, în surdină, tonurile unui armoniu. Tatăl
lui Cherubin executa nişte lucrări de orgă, pe care fiul său le
asculta cu oarecare neplăcere. Janusz îşi aduse aminte de
pianola tatălui său. Vai, cum o mai urâse şi el, deşi n-ar fi
trebuit să-şi îngăduie un astfel de sentiment.
Întinse mâna spre prăjitură şi, aproape pe neaşteptate
chiar pentru el însuşi, rosti:
 — Vezi, domnule, dumneata poţi să consideri şi lucrul
acesta drept o influenţă răsăriteană. Eu însă am venit tocmai
la dumneata cu o anumită întrebare. Nu prea sunt dispus să
mă înrolez în armată. Cum crezi că va fi considerat acest
lucru?
Privindu-şi gazda Janusz simţi, pe loc, că n-ar fi trebuit
să-i pună o astfel de întrebare. În orice caz, Cherubin făcu o
mutră de parcă şi-ar fi spus în gând: „întrebarea asta n-am
să ţi-o iert nicicând în viaţă”. Îşi încleştă dinţii – ceea ce făcu
să-i cadă gura în jos şi mai mult, iar nasul să i se lungească
– şi se uită drept înainte, cu o privire ascuţită. Janusz
înţelese: nu asta era prietenia visată de tineret. Nu aici era
locul unde să-şi spună pe faţă toate gândurile, tot ceea ce
constituia adică propria lui viaţă. Omul acesta nu era Jozio
Royski, nici chiar Wâadzio Sobariski. Şi nu era nici Edgar
(„de ce nu l-am mai văzut oare de atâta vreme pe Edgar?” se
întrebă el în gând). Nu, asta nu era o discuţie, ci un joc.
Temele, problemele, chestiunile trebuiau alese cu multă
prudenţă, aşa ca în relaţiile dintre adulţi, şi poate chiar
dintre unii oameni din apus. Simţi că era mult prea dintr-o
bucată pentru spiritul Varşoviei…
După un minut de tăcere – timp în care Cherubin îi oferi a
doua ceaşcă de cafea, cu prăjituri şi ţigarete – Janusz
pricepu pe deplin care-i situaţia. Nici Kolyszko nu intenţiona
să se înroleze, hotărâre pe care însă o păstra doar pentru el,
pentru uzul lui particular. Se considera – şi incontestabil, pe
drept cuvânt – o excepţie şi că era păcat de umorul, de ştiinţa
şi inteligenţa lui, să le irosească într-o oştire de voluntari.
Totuşi, considera hotărârea asta ceva cu totul neobişnuit.
Janusz se convinse că pentru Cherubin i’l este doar o fărâmă
din mulţime, cineva fără nicio importanţă, că soarta lui nu-l
interesa nici cât negrul sub unghie.
— Cum să-ţi spun, domnule? începu Cherubin,
amestecând cu un zel exagerat zahărul în ceaşcă. Nimeni nu
poate lua o decizie pentru altul. Am însă impresia că în
situaţia dumitale lucrul nu va fi în adevăr bine văzut. În
armată se înrolează acum cu toţii…
— Cu toţii? se miră Janusz şi gândindu-se mai bine îşi
dădu seama că săvârşise o nouă gafă.
— Fireşte, continuă Cherubin, nerăbdător şi vizibil
indignat, nu-i vorba de Berent şi nici d e Miriam…
Imaginează-ţi-l o secundă pe Miriam în uniformă!
Şi pe loc trecu la înfăţişarea amănunţită a acestuia – cu
cărarea lui pieptănată ri-gid pe chelie – în vălmăşagul vieţii
de ostaş. Şi se porni să hohotească, dezvelindu-şi prin buzele
lăbărţate j dinţii prematur găunoşi. Situaţia era foarte
neplăcută şi Janusz dorea să-i schimbe cursul. Tot privea
cârceii mlădiţelor de viţă, dar nu-i venea nicio idee. Ascultă şi
acordurile domoale ale arI moniului, ceea ce îi ocazionă a
treia gafă:
— Tatăl dumitale cântă foarte frumos. Dar… ce bucată o fi
asta?
Cherubin încruntă sprâncenele.
— E doar meseria lui… improvizează desigur, i răspunse el
pe un ton ce vroia să confirme că bătrânul Kolyszko nu-i un
organist de duzină. I Janusz îi prinse intenţia din zbor,
adăugând: *
— E un adevărat artist!
Simţea bine că trebuie să plece, dar nu-i vei nea să se
mişte din loc.
Vedea bine că prezenţa lui îl face nerăbdător 1 pe
Cherubin, care, nefiind destul de bine educat, 1 nu-şi putea
masca sentimentele. Cum totuşi sim1 patiza pe tânărul
jurist, în a cărui casă liniştită 1 îi plăcea să vină şi cum
înţelegea că pe viitor nu j va mai fi un oaspe prea des – dorea
să-şi pre1 lungească şederea. Pe deasupra îi plăceau cu J
adevărat şi sunetele armoniului.
— Trebuie să plec, mărturisi el, dar nu-mi 1 vine să mă
urnesc.
Propria sa sinceritate îl făcu să zâmbească. De data asta
ea nu-i displăcu lui Kolyszko, care îii îmbie:
— Mai stai, domnule, poate… încă puţină cafea?
 — Nu, de fapt trebuie să plec. Janusz se ridică în picioare
şi-i întinse mâna lui Cherubin. Mulţumesc.
Kolyszko îl conduse prin şirul de încăperi. Deabia în a
patra întâlniră lângă instrument un bătrânel mărunt cu un
bogat păr alb. Cântând se foia neliniştit, lucru care îl miră pe
Janusz. Cherubin nu-l prezentă însă tatălui său, deşi acesta
se ridicase în grabă de lângă armoniu.
În antreu îşi întrebă din nou musafirul, dar numai din
vârful buzelor:
— Şi care va fi hotărârea dumitale?
Janusz dădu din umeri.
— Vom mai vedea! şi ieşi în curtea bisericii.
Dinspre Vistula sufla o adiere calmă, proaspătă. Se
apropia seara. Janusz simţi totuşi că hotărârea fusese luată.
I r De ce tocmai în acele zile hotărâse Bilinska să pună la
punct treburile privitoare la avere… nu se ştie! Ea începuse
să discute cu Janusz, care pricepuse repede că soră-sa luase
deja hotărârile cele mai importante. Fu oarecum surprins,
deşi în fond lucrurile îl lăsau rece.
Modul de viaţă în micul palat de pe Bracka era strict
reglementat. Bătrâna prinţesă ţinea mult la acest lucru,
susţinând că viaţa organizată conservă tinereţea. Nu se
înşela, incontestabil, căci arăta minunat. Figura ei mare,
impunătoare, ochii negri vioi, mişcările degajate erau o
dovadă a sănătăţii pe care şi-o păstrase intactă până la cei
şaptezeci de ani ai săi. Era o cucoană mare, ale cărei legături
şi avere erau cunoscute în ţară şi peste hotare; fusese de
asemenea celebră, la sfârşitul veacului trecut, prin aventurile
ei sentimentale. În Rusia fusese doamnă de onoare a
împărătesei Maria Teodorovna, iar, ca majoritatea
aristocraţiei poloneze avea în vine ceva din sângele Ecaterinei
a II-a, fiind considerată la curte ca o rudă colaterală a
Romanovilor. Avea, deopotrivă, întinse relaţii în Apus, fratele
ei căsătorindu-se cu infanta spaniolă Alfonsina, în timp ce
fiica ei cea mai mare se măritase cu prinţul BourbonParma.
Le cumpărase chiar un castel în sudul Franţei. După exilarea
fostei familii regale din republica franceză, acum locuiau în
Sieilia, la Palermo, unde bătrâna Bilinska venea adesea să-i
viziteze.
Vechile splendori însă trecuseră. Astăzi, bătrâna prinţesă
rămăsese cu puţin, doar casa şi micul palat din Varşovia,
nişte terenuri, puţin numerar în Bank of England şi o
mulţime de hârtii de valoare ruseşti, cărora împuternicitul
prinţesei. Szuszkiewicz, le pusese de mult cruce.
Căsătoria fiului ei mezin cu Myszynska o con-; siderase
drept o mezalianţă, ba chiar mai puţin decât o mezalianţă,
ceva cu mult mai rău:
— Un mariage d’amour *, cum spunea întotdeauna, cu o
nedefinită ironie, de câte ori era vorba în faţa ei despre Maria.
E drept că se bucurase foarte mult de nepot, adusese pentru
el o miss englezoaică şi avea grijă deosebită ca în fiecare
dimineaţă să fie frecat cu peria şi apă rece. De fiecare dată
Alo urla însă până nu mai putea, gura lui fiind auzită în tot
palatul. Miss Crips îl trezea la orele şase dimineaţa, îi dădea
să bea un ceai tare, iar la orele opt vâra în el o porţie de
„porridge”, deşi aceasta îi provoca, din când în când, ţipete şi
mai mari. Prinţesa se scula la orele nouă, îl vizita pe nepot în
odaia lui, situată la acelaşi etaj cu dormitorul ei, apoi se
instala în budoar cu o bună carte franceză în mână. De
regulă erau memorii sau cărţi istorice, publicate de Hachette
sau Payot. Maria rămânea de obicei în pat până la
douăsprezece. La unu se servea dejunul. Prinţesa ţinea ca
toţi ai casei să vină la masă, unde luau loc, de asemenea,
miss Crips şi domnişoara Tekla, ori de câte ori nu erau
oaspeţi, iar de două ori pe săptămână apărea, foarte corect,
şi mărunţelul domn cu părul cărunt, Szuszkiewicz. În zilele
acestea, îndată după dejun, prinţesa se închidea în cabinet
cu împuternicitul ei şi făcea socoteli. La masă apărea, de
asemenea, o „dame de compagnie” a prinţesei, o mică
bătrânică căruntă într-un străvechi costum, domnişoara
Potelos, grecoaică, căreia prinţesa îi spunea: „Helene!”
Dejunurile acestea îl oboseau pe Janusz; soră-sa îl rugase
însă să nu lipsească de la ele. Aprovizionarea Varşoviei, în
acele zile, lăsa mult de dorit, iar mijloacele materiale ale
prinţesei mame şi ale Mariei erau aproape epuizate.
Amândouă aceste cauze nu justificau însă excesiva modestie
a mâncărurilor, servite totuşi pe servicii de porţelan cu
blazon. Acţiona aici o a treia cauză: neînfrânata zgârcenie a
prinţesei când era vorba de lucruri mărunte. „Dejunul44 era
alcătuit dintr-o supă slabă de legume, o bucată de carne sau
de peşte strict numărate în raport cu numărul persoanelor
aşezate la masă, nişte mere pătate, de calitatea a treia („Unde
găsesc ei oare astfel de fructe?’4 întrebă într-o zi Janusz pe
vecina sa, domnişoara Potelos) şi o felioară din brânzeturile
indigene. Doar vinul servit la masă amintea în ce fel de casă
te afli. Beciul scăpase în întregime neatins şi când Stanislaw
aducea zilnic câte două sticle din bufet şi le destupa –
buchetul burgundului excelent inunda îndată toată
încăperea. Momentul în care bătrânul lacheu se apleca
deasupra capului său şi-l întreba disj cret: „Alb sau roşu?”
era pentru Janusz singurul moment agreabil al tuturor
acestor mese. Mej niul nu suferea nicio schimbare nici când
la i masă erau oaspeţi. Se vede treaba că prinţesa \ considera
invitaţia la masa ei ca o astfel de cinste i pentru „persoana14
respectivă, încât nu. Mai era j necesar să se gândească şi la
delectarea ceruluiurii acesteia.
Prinţesa îl simpatiza de altfel pe Janusz, con-, versa cu el
la masă şi făcea impresia că-l preferă norei sale. Probabil că-l
considera mai inteligent j decât aceasta – cum şi era de fapt –
şi ori de câte ori se vorbea despre vreo carte sau de
evenimente politice, i se adresa întotdeauna lui. Băi trâna era
deşteaptă, instruită şi-i detesta la culmei pe nemţi. Se
interesa îndeaproape de diplomaţie şi toate misiunile străine
care se opreau, pe acea vreme, la Varşovia, în legătură cu
plebiscitele şi cu ajutorul Apusului pentru Polonia, trebuiau
să guste la masa ei din merele cu pete (bălţate) şi din
brânzeturile tăiate în felioare subţirele. I
În salonul de lângă sufragerie unde aşteptau cu toţii să fie
deschisă uşa, apăru într-o zi un domn mărunt cu baston şi
în uniformă de general. Ja— nusz recunoscu pe Haller. Când
fu prezentat bătrî-J nului general, Janusz spuse că a avut
deja cins-; tea să-l întâlnească.
Generalul îl întrebă unde, iar Janusz îi răs-; punse că a
luat parte la bătălia de la Kaniov, unde şi-a pierdut prietenul.
Vru să-i mai amintească de Kiev şi de locuinţa familiei Czyz,
dar se opri la timp. Îşi dăduse seama că reamintirea numai a
Kaniov-ului şi era destul de neplăcută pentru Haller, deci cu
atât mai mult ar fi fost scena travestirii în boarfe străine.
Bătrâna prinţesă netezi însă situaţia spunând cu glasul ei
îngroşat:
— Da, domnule general, i-ai bătut bine pe nemţi, păcat
doar că n-a durat mai mult; nu mă îndoiesc însă că se va mai
ivi prilejul.
Haller, nesigur, zâmbi.
Maria se amestecă şi ea în conversaţie:
— Oh, eu îi prefer pe nemţi… Restul îl completă printr-un
suspin.
Prinţesa mamă dădu din umeri:
— On ne sait jamais34, zise ea.
În clipa aceea uşa se deschise şi Haller dădu politicos
braţul prinţesei. În aceeaşi zi, îndată după plecarea
generalului, Janusz fu chemat jos, la sora lui. În micul ei
buduar găsi întruniţi pe bătrâna prinţesă, pe Maria şi pe
domnul Szuszkiewicz. Se cruci.
— Îţi închipui, poate, că-i un consiliu de război, întrebă
bătrâna.
Luă cuvântul Maria. Şedea într-un fotoliu adânc în care
trupul ei slab şi înalt se afunda. Frumosul ei cap, puţin cam
de pasăre, îl mişca parcă mai greu. Continua să fie plăpândă
şi fără putere. Nu mai părăsise Varşovia după întoarcerea de
la Viena, iar oraşul o obosea. Cuvintele le rostea cu greutate
parcă.
— Uite, Janusz, mătuşa – cum îi spunea ea Noacră-si –

34 Căsătorie din dragoste (fr.),

mi-a atras atenţia…
— Vai, dar eu nam zis nimic, întrerupse bătrâna Milinska,
cred că ţi-ai fi dat seama şi singură.
1 Cine poate şti (fr.).
— Mătuşa mi-a atras atenţia asupra poziţiei tale materiale
nedefinite. Şi aş fi vrut să găsesc o soluţie…
Aici se amestecă Szuszkiewicz, cu obişnuita sa amabilitate:
— Vă rog să mă scuzaţi, domnule conte, dar aş vrea să
ştiu cu ce vă ocupaţi acum.
Janusz se strânse pe scaun.
— Eu? întrebă el. Cu nimic. După pierderea moşiei
Mankowka, nu mai avem nimic. Nu-i aşa? se adresă el soră-
sii. Fiindcă hârtiile de bancă nu fac astăzi nici doi bani.
— Eu îi dau unele mici sume în contul veniturilor casei
noastre de la Cracovia, explică Maria lui Szuszkiewicz. Şi
cred că şi chestiunea înscrisurilor Societăţii de Credit se va
lămuri, desigur.
— Sumele astea îmi sunt de-ajuns, observă Janusz; o
parte din costumele cumnatului meu, găsite la Varşovia, îmi
vin bine – şi arătă costumul de culoare deschisă, din şeviot
englezesc, pe care-l purta.
— Bine, bine, se amestecă bătrâna cu basul ei, dar
lucrurile nu pot rămâne aşa timp îndelungat. Maria este aici
ca în casa ei; ba chiar fără niciun „ca” ci, pur şi simplu, în
casa ei… dar tu…
Janusz începu să intre la bănuieli. Era vorba de vreun
interes personal al prinţesei Anna? Să fie oare chiar felioara
de brânză „de trop”35, cum o denumea Potelos?
— Aşadar, există o casă în comun, la Cracovia? întrebă
politicos Szuszkiewicz. Dar hârtiile de valoare?
— Da, răspunse Maria în grabă. Hârtiile sunt o poziţie
moartă; în plus, două terenuri în cartierul Mokotow, nişte
acţiuni ale minelor franceze depuse la Credit Lyonnais…
— Ce fel de acţiuni? se interesă bătrâna prinţesă.
— Nu-mi amintesc, mătuşă. Am undeva o însemnare; tata

35 In plus (fr.).
le-a depus la Paris pe numele meu, deşi ele ne aparţin
amânidurora. Suma nu este însă mare. Mai sunt, în plus,
hârtiile Societăţii de Credit Urban din Kiev… însumând o
cifră destul de importantă, dar care azi nu au nicio valoare.
— Din păcate, zise Szuszkiewicz, încrucişându-şi braţele.
— Mai există încă o poliţă de asigurare la o societate din
New York, dar la Petersburg…
— Vom vedea, se învioră Szuszkiewicz, mai putem avea
oarecari speranţe.
Szuszkiewicz aparţinea acelor oameni cărora le Tace
plăcere când alţii au bani. Spera, totodată, că-i va putea
„rula”, cum spunea el frecându-şi mâinile.
— Într-un cuvânt, conchise Janusz, ajungem la spusele
mele: n-avem nimic.
Maria îşi întoarse faţa spre el. Pe trăsăturile ci de obicei
reci se reflecta o oarecare emoţie. Chiar se îmbujorase.
— Îţi mai aduci aminte de legăturica pe care mi-a dat-o
cazacul Semen în gang, când am sosit la Mankowka?
— În cursul pogromului?
— Da. Era legăturica cu bijuteriile mamei noastre. Am
considerat-o proprietatea mea… am vândut-o.
— Ai vândut-o? Acum? Janusz îşi întoarse plivirea de la
Mana spre Szuszkiewicz, Acesta lăsă ochii în jos şi îşi
încrucişă neputincios braţele, zâmbind ca un copil.
— Pe astfel de hârtii? întrebă Janusz, care, cu toate
acestea, era impresionat de lipsa de pricepere a surorii sale.
— A trebuit să plasez banii îndată, în ceva. Am arvunit o
mică fermă lângă Sochaczew, continuă Maria, care, cu toată
dezinteresarea ei aparentă, trăda din fragedă tinereţe simţul
afacerilor – care însă doresc să fie proprietatea ta. Mâine vom
încheia actul. Trebuie să-l semnezi tu însuţi…
— Eu însă nu vreau… O mică fermă?
— Patruzeci de hectare, casă, grădină cu pomi fructiferi…
zise Szuszkiewicz, care se vede treaba că fusese informat
amănunţit asupra tranzacţiei.
— Asta a fost ideea mea, adăugă prinţesa Anna, să nu fie
mai mare de cincizeci de hectare. În cazul unei reforme
agrare…
Szuszkiewicz se mişcă pe scaun tulburat şi, lăsând mâinile
în jos, se înroşi:
— Vai de mine, doamnă prinţesă, dar cine vorbeşte despre
reformă agrară?
— Cum cine? strigă prinţesa. Se ridică de pe scaun şi
începu să se plimbe prin cameră. Reforma agrară este chiar
votată. Dumneata ştii bine, nu-i aşa? Vărul meu a votat
pentru reformă…
— De la vot până la aplicare e drum lung, zise
Szuszkiewicz, lăsând puţin pleoapele în jos.
Arătând cu degetul spre noră-sa, prinţesa adăugă:
— La ea, acolo, reforma a fost aplicată. Şi încă cum!
— Ferească Domnul, oftă Szuszkiewicz, doamna prinţesă
nu se teme de cuvinte. Aici e doar Polonia.
— Polonia, ne-Polonia, rosti prinţesa Anna, făcând un gest
de parcă ar fi vrut să despice aerul cu tăişul palmei, oricum,
e mai bine că aţi cumpărat patruzeci de hectare pentru
Janusz.
— Şi tu, ce spui? zise Maria, întorcându-se spre Janusz.
— Cum ce spun? răspunse Janusz, cu un fel de indignare.
Aţi hotărât fără mine! Din moment ce arvuna e dată…
— Vei avea casa ta proprie, zise Maria, neputincioasă.
— Cred că nu-i cel mai rău lucru, adăugă servil
Szuszkiewicz.
— Oare ferma aceasta… cum îi spune?
— Komorow, răspunse împuternicitul.
— Oare pentru ferma aceasta, continuă Janusz, se va
folosi întreaga sumă obţinută din vânzarea bijuteriilor?
— O, nu! răspunse soră-sa, înroşindu-se şi mai tare, am
împărţit-o în două…
— Aşa da, se linişti Janusz.
— Printre bijuterii erau şi smaragdele.
— Cum, ai Vândut şi smaragdele?
— Ce era să fac cu ele? Tot n-aveam să le mai port
niciodată, iar aşa ai şi tu ceva şi eu… rosti Maria, cu un uşor
regret, lăsându-se din nou în adâncul fotoliului.
Bătrâna prinţesă continua să se preumble prin încăpere cu
paşi mari de dragon. Într-o rochie lungă, de culoare deschisă,
a la regina Mary, părea uriaşă. Mişcându-se, nu înceta să se
uite ironic, dar binevoitoare, la noră-sa.
În clipa aceea initră Stanislaw.
— Doamnă prinţesă, a sosit domnul Spychala de la
Ministerul Afacerilor Externe.
Maria, contrariată, răspunse:
— Pofteşte-l în salon.
Apoi se ridică alene din fotoliu, aruncându-şi pe umeri un
şal lung de mătase. Doar în colţul buzelor se vedea o anume
înviorare. Se adresă soacră-si:
— Scuză-mă, mătuşă…
— Mais, nia chere36, zise prinţesa, dând din umeri. De
altfel am impresia că am şi terminat, se adresă ea lui
Szuszkiewicz. Nu-i aşa?
Bătrânul mărunţel se ridică repede pe picioarele lui scurte
şi îşi frecă mâinile.
— Da, desigur. Mâine la douăsprezece, la Cartea funciară,
se adresă el lui Janusz.
Şi se despărţiră.
Deci, a doua zi, volens nolens, Janusz se duse la Cartea
funciară şi încă în calitate de cumpărător al unei proprietăţi!
Niciodată nu visase aşa ceva. Presupunând că toată
tranzacţia asta era doar un pretext pentru vreo altă
maşinaţie a Mariei, nu voia să i se opună. În realitate, el îşi
compătimea sora.
Cartea funciară din Varşovia fusese întotdeauna
indicatorul situaţiei economice sau cel puţin valutare a ţării.
Când oamenii îşi pierdeau încrederea în bani, tranzacţiile
deveneau mai numeroase, iar coridoarele acestei ciudate
clădiri mult mai frecventate. În momentul acela masa largă a
oamenilor nu înţelegea încă ce se întâmplă, devalorizarea

36 Poftim, draga mea (fr.).

banului nu era cunoscută nici măcar ca nume, însă
„scumpetea crescândă”, majorarea taxelor comunale şi a
preţului biletelor de cale ferată subminau deja încrederea în
marca polonă… Aşa că pe coridorul de la etajul doi Janusz a
trebuit să se strecoare cu greu până la biroul notarului,
printr-o mulţime destui de deasă de evrei, ţărani şi indivizi
ciudaţi. La notar nu sosise încă niciuna din persoanele care
lua parte la tranzacţie. Secretarul, înalt şi slab, îmbrăcat
impecabil, îl asigură că actul „pentru domnul conte” este deja
întocmit, dar că trebuie să mai aştepte o clipă. Janusz se
întoarse pe coridor şi se opri lângă o: fereastră. Pe o banqă,
alături, şedea o întreagă familie de ţărani (Oficiul rezolva şi
chestiuni districtuale), care se vede că venise pentru o
împărţire de pământuri. Era acolo o mamă, măruntă,
speriată, cu ochii umezi şi umflaţi, doi băieţi bine dezvoltaţi,
puternici, dintre care unul era chior şi două fete, una
îmbrăcată orăşeneşte, cealaltă ţărăneşte, cu broboadă.
Întreaga familie era foarte ruşinată, şedea sfioasă pe o
margine a băncii, numai băiatul fără un ochi încercă să facă
pe grozavul, vorbind tare. Chiar în faţa lui se opri un ins
bătrân, înalt, într-un pardesiu lung de pânză groasă
ţărănească, cum în oraş nu se mai vedea de mult – şi începu
să-l întrebe de ce a venit la Cartea funciară. Ţăranca bătrână
îi explică ceva, dar atât de încet, încât fu silit să-şi aplece
urechea spre ea. De-abia atunci observă Janusz că la spatele
omului cu haină lungă stătea o fată tânără, măruntă, într-o
rochie de vară roz şi cu o pălăriuţă de pânză. Cu o mutră
nemulţumită, îşi încrunta sprâncenele ei scurte, groase şi
negre, de parcă erau date cu funingine. Se vede treaba că o
necăjea faptul că tatăl – căci omul acela era desigur tatăl ei –
intră în vorbă cu oameni necunoscuţi şi le pune întrebări
amănunţite. De aceea îşi şi întorcea ea
— De la cei ce şedeau pe bancă – ochii mari, cenuşii,
profund mâhniţi. În mişcarea lor, ochii i se opriră o clipă pe
faţa lui Janusz. El regretă că stă în dreptul ferestrei, fiindcă
ochii ei clipiră din cauza luminii prea puternice de vară şi se
fixară pe peretele de deasupra capetelor ţăranilor, unde
spânzura un manifest bătător la ochi.
În clipa aceea Janusz observă, înghesuindu-se în
mulţimea de evrei, silueta înaltă a Bilinskăi urmată, anevoie,
de Szuszkiewicz, care făcea impresia că înoată prin mulţime.
Maria făcu semn lui Janusz cu mănuşa albă, strigându-i de
departe:
— Nous y voilă!…37
Janusz, contrariat de franţuzeasca surorei sale
— Care aici nu era la locul ei – făcu câţiva paşi către uşa
notarului. Cu toţii, împreună, ajunseră lângă clanţă şi, spre
uimirea lui Janusz, Szuszkiewicz îi prezentă pe domnul cu
haină lungă şi pe faţa cu ochii albaştri. Tocmai ei erau
proprietarii fermei Komorow: domnul Zgorzelski şi fiica lui
Zosia.
Când intrară în cancelarie, se produse oarecare mişcare.
Bilinska se opri în mijlocul înaltei încăperi şi se uită în jur,
cu o figură destul de mirată; pe loc, secretarul îi oferi un
scaun împletit. În picioare, domnişoara Zgorzelska se uită –
cu o privire ce mărturisea că nu pricepe nimic – la domnul
Szuszkiewicz care-i tot explica ceva. Janusz îşi încordă
urechea. Împuternicitul o asigura că vânzând Komorâw fac o
bună afacere.
— Eu ştiu, zise domnişoara Zosia, din cadrul ferestrei
deschise, doar atât că-mi pare nespus de rău. Şi prelungi
aceste ultime cuvinte cu un astfel de accent, încât Janusz,
cuprins de regrete amarnice, ar fi dorit chiar să renunţe la
toată tranzacţia.
Dar, cu actul în mână, se apropia domnul notar, un bărbat
de talie mijlocie, cărunt, cu inel„şevalieră” pe mâna albă,
îmbrăcat într-un costum maro şi mai impecabil decât
secretarul. Pe cravata lui – observă Janusz – avea o perlă
frumoasă prinsă într-o ramă de aur, ca o ghiară de uliu…
Notarul îşi aplecă deasupra mâinii prinţesei capul lui cărunt,
salută în treacăt pe bătrânul Zgorzelski şi-i zâmbi prieteneşte

37 Iată-ne !... (fr.).

lui Szuszkiewiecz. Se aşeză apoi la birou. Abia atunci Janusz
oferi un scaun domnişoarei Zgorzelska care, mulţumind, îl
examină cu atenţie.
Notarul îşi trase pantalonii pe dungă, îşi sprijini palma cu
inelul„şevalieră” pe hârtia pe care o aşezase în faţa lui şi,
căutând pătrunzător la „părţi”, adică spre Zgorzelski din
dreapta şi spre Bilinska din stângă biroului, întrebă destul
de solemn:
— Putem începe?
Janusz, care nu prea pricepea despre ce e vorba, văzu că
nici domnişoara Zosia nu înţelege, deopotrivă, nimic.
Notarul, continuând să ignoreze prezenţa acestora, începu
însă citirea actului.
— „întocmit în oraşul capitală Varşovia în ziua de…
(introduse data cu creionul). În faţa mea, notarul Alexander
Olszowski, se prezentară cetăţenii polonezi pe care-i cunosc
personal…”
Aici notarul Olszowski citind cu uimire numele înscrise în
act îşi întoarse capul spre Szuszkiewicz oarecum întrebător.
— Da, da, zise acesta în grabă „vinde domnişoara Zosia
Agnieszka Zgorzelska şi cumpără domnul Janusz Stanislaw
Myszynski.
— Ah, aşa-i, zâmbi notarul şi atunci îl observă pe Janusz.
Îi făcea un semn protector cu mâna… Aşadar, continuă el,
„domnişoara Zosi a Agnieszka Zgorzelska, domiciliată şi
alegându-şi drept domiciliu legal…44 Unde? se adresă fetei.
Zosia nu înţelese.
— Unde locuiţi, domnişoară? întrebă Szuszkiewicz.
Zosia, lăsând capul în jos zise:
— Nu ştiu.
— Deocamdată locuim în Komorow, adăugă repede tată-
său.
— Dar când Komorow va fi vândut, nu ştiu unde vom
locui, preciză Zosia cu hotărâre.
Janusz se uită la ea uimit.
— Dar… începu el.
 Îl întrerupse Szuszkiewicz:
— Domnule notar, treceţi: Komorow.
— Foarte bine, zise notarul cu glas echilibrat, „domiciliată
şi alegându-şi drept domiciliu legal în Komorow, comuna
Zukow, districtul Suchaczew, şi Janusz Teodor Stanislaw
Myszynski, domiciliat şi alegând drept domiciliu legal…”
— La Varşovia, strada Bracka douăzeci, îi dictă
Szuszkiewicz.
Notarul, însemnând adresa aruncă o privire tristă
prinţesei, ca şi cum i-ar fi reproşat că ea nu participă activ
sub nicio formă la tranzacţie. Maria zâmbi evaziv,
îndepărtând mânerul umbrelei la o oarecare distanţă de ea.
Singur Szuszkiewicz, aşa cum se cădea să procedeze un
om de afaceri, puse întrebări cu privire la terţi, ipoteci,
datorii, impozite şi alte lucruri asemănătoare. Se putu
constata, fireşte, că totul era în ordine. Când veni rândul să
fie menţionată suma pentru care domnişoara Zosia „semna
de primire domnului Janusz Myszynski44, Szuszkiewicz
scoase din buzunar un pachet de bancnote şi le numără
împreună cu domnu l Zgorzelski, la o măsuţă aşezată mai la
o parte. Notarul Olszowski se prefăcu că nu vede lucrul
acesta şi o întrebă pe Maria:
— Prinţesa este de mult la Varşovia?
Inlăuntrul acestei pauze, Janusz cătă la Zosia care, cu
pălăriuţa ei albă de pânză stătea posomorită, neclintită şi
rece, cu ochii la fereastra de unde – pe fondul cerului
albastru de deasupra străzii Kapucynska – se vedeau
rândunicile zburând. Şi, deodată, Janusz simţi faţă de ea o
puternică simpatie şi o arzătoare dorinţă de a se plimba
împreună pe străzile Varşoviei sau în pădurea de la
Komorow. Fu atât de distrat, tot uitându-se la Zosia, încât
nu observă că notarul terminase citirea actului şi că
întinsese domnişoarei Zgorzelska tocul, arătându-i locul
însemnat cu cruce, unde trebuia să semneze: „Zosia
Agnieszka Zgorzelska44.
Notarul se adresă apoi lui Janusz:
 — Vă rog, aici, alături, cu toate prenumele, domnule conte.
Janusz, neobişnuit, se încurcă la numele de Teodor şi râse
încet.
— Nu face nimic, nu face nimic, interveni notarul.
După ce iscăli, Janusz se uită din nou la Zosia. Continua
să stea posomorită. Doar o roşeaţă închisă, puternic
revărsată pe faţă, i se întindea şi pe frunte şi pe gât. Îşi luară
cu toţii rămas bun.
— De acum înainte dumneavoastră sunteţi proprietar la
Komorow, rosti notarul, dându-i mâna. Janusz ar fi dorit să
întocmească, pe loc, un act de donaţie pe numele
domnişoarei Zgorzelska, atât de mult îl mişcase glasul ei grav
şi emoţionat. Strânse puternic mâna ce-i fusese întinsă şi
privi din nou ochii ei adânci şi înnouraţi.
— Să mergem, tată, spuse ea.
Szuszkiewicz şi Janusz au mai rămas să achite taxele
actului. Când însă Zgorzelski cu fiica au ajuns lângă uşă,
Szuszkiewicz se apropie repede de ei şi le spuse cu glas tare:
— Poimâine vom veni cu contele Janusz la Komorow. Noul
gospodar îşi va face instalarea, adăugă el, adresându-se
prinţesei Bilinska.
Janusz îşi dădu seama pe deplin, că este mult prea mult la
cheremul altora. Rochiţa roz dispăruse însă dincolo de uşă,
fără a se mai opri, măcar o clipă.
III
Locuinţa ocupată de familia Golqbek pe strada Czacki era
foarte mare, înaltă, poate prea întunecoasă şi cam încărcată
de mobilele cumpărate de domnul Franciszek fără rost, la
nimereală. Ola şi-a început gospodărirea cu îndepărtarea
multora din obiectele inutile. O parte le-a depus spre
păstrare, iar o alta le-a dăruit simpaticei doamne Koszekowa,
sora mai vârstnică a soţului, care şedea în cartierul Praga.
Locuinţa deveni astfel mai spaţioasă. Din salon fură scoase
otomanele grele cu rame de stejar şi în schimb fu adus un
pian mare Bliithner, cumpărat destul de ieftin în colţul străzii
Mazowiecka. Mătuşa Michasia îşi avea micul său buduar
imediat la dreapta din antreu şi acolo îşi primea musafirii:
sora, doamna Koszekowa, cu care se împrietenise, şi doamna
Szymanowska (născută Wolowska, ca şi celebra pianistă),
care ocupa deasupra lor un apartament imens. Domnul
Franciszek ieşea în zori la brutărie şi cofetărie, aflate în
apropiere, chiar în colţul străzii Swiţtokrzyska. Micuţul
Antos, de un an şi jumătate, îşi avea odaia la capătul unui
coridor lung, fiind sub îngrijirea domnişoarei Romana,
educatoare premiată; iar Ola, destul de stingheră, rătăcea
prin odăile pustii, citind sau cosând un nou trusou de copil,
ori atingând din când în când claviatura şi deschizând chiar
notele cu arii de Wolf sau Duparc. Recent învăţase frumoasa
arie Invitation au voyage a acestui compozitor, dar n-o
ascultase nimeni, în afara servitoarelor care spălau
geamurile locuinţelor învecinate. Franciszek nu putea părăsi
brutăria, iar Ola nu voia să plece singură în vilegiatură.
Antos urma să meargă la mare însoţit de domnişoara
Romana. Doamna Michasia îşi îndemna fiica să nu renunţe,
Ola însă nu făcea numai un gest de pură renunţare. Ea îşi
purta greu a doua sarcină, căzuse într-un fel de apatie şi nu-
i venea nici să se mişte din loc, nici să facă altceva. Umbla
prin odaie cu paşi egali, fredonând aria lui Duprac:
Mon enjant, ma soeur Songe a la douceur D’aller la-bas
vivre ensemble,Aimer a loisir,Aimer et mourir Au pays qui te
ressemble…38
Uneori se oprea în mijlocul salonului cel mare cu tablouri
îngrozitoare, pe care Franciszek nu îngăduia să fie
îndepărtate, şi repeta eu glas tare: Aimer et mourir au pays
qui te ressemble…
Ştia însă bine – şi lucrul ăsta era cel mai rău – că nici să
iubească, nici să moară nu-i era cu putinţă şi nici nu trebuia
să fie, după cum mai ştia că nu-i pe lume ţară care să-i

38 Copilul meu, sora mea,

Visează la plăcerea De a porni acolo împreună,
De a iubi în voie,
De a iubi şi muri In ţara ce-ţi seamănă... (fr.).
(Traducere liberă după Baudelaire)
semene lui.
Kazimierz! Ce ţară oare ar fi putut să-i semene? Era
originar din Sokal sau din Rzeszow, oraşe ce în mintea Olei –
care habar n-avea de geografia Galiţiei, şi cu atât mai puţin
de ţinuturile acestea – se contopeau într-unul singur. Ele –
era mai mult ca sigur – n-aveau nimic din acele: „pays
lointains” ale lui Baudelaire. N-avea nici corăbii cu catarge
înalle, nici acel „la bemol” pătrunzător, înalt, care trebuia
atacat pianissimoi la „ton moindre desir”39, şi nici chiar acel
liniştit „de major” cu care se termina aria. Lucrurile existau
numai în poezie şi în cântec, iar acolo – în acel Sokal sau
Rzeszow – era doar o staţie de cale ferată obişnuită, cu
semafoare, gherete şi lumini, de unde şinele manevrate prin
macazuri complicate, porneau în linii paralele către orizontul
apropiat. Lângă staţie: castani mărunţi sau alt fel de pomi,
iar la etaj, trei locuinţe cu câte o odaie şi bucătărie. Într-una
din ele crescuse Kazimierz; tată-su sculându-se şi plecând la
lucru la orele patru, iar mamă-sa trezindu-şi odorul la orele
opt: „Scoală-te, Kazik, trebuie să înveţi!” Şi Kazik învăţa.
„Bunicuţu” venea din sat aducând pâine neagră, două bucăţi
de brânză înfăşurate într-o cârpă albă şi câţiva pumni de
cartofi. Şi Kazik era în adevăr un băiat obişnuit, ce nu
semăna cu nicio ţară vrăjită.
În răstimp, Edgar, care locuia la hotel, aflând că Ola are
pian acasă, o rugă să-i îngăduie să vină la, ei, să cânte şi să
compună, ceea ce reprezenta o înviorare imensă a vieţii
monotone pe care o ducea Ola. În dormitorul ei spaţios, pe o
canapea albastră de pluş, cosând cămăşuţe albastre pentru
copilul ce urma să se nască (va fi fată – era sigură), asculta
cum Edgar zdrăngănea la pian, improvizând uneori timp
îndelungat, alteori cântând numai câteva măsuri sau câteva
acorduri, după care urma o nesfârşită tăcere. Ola nu cuteza
să-l întrebe cum compune, dacă-şi notează acordurile, notele
astea venite de-a valma şi fără să se ştie ce puteau să
însemne, crucindu-se doar că dintr-un astfel de haos, din

39 Dorinţa ta cea mai modestă (fr.).

astfel de germeni se pot naşte partituri întregi, pline de
armonie.
În ziua când devenise proprietarul Komorowului, Janusz
întâlni pe stradă pe Edgar, mergând la Ola. Îl însoţi şi sunară
la marea uşă neagră, pe care se putea citi: „Soţii Franciszek
Golqbek”. Ola se bucură de sosirea lor, dar, în acelaşi timp,
se ruşină de neglijenţa ei. Inspăimântată, se întreba despre
ce vor vorbi? Edgar îi impusese întotdeauna, se temea chiar
un pic de el şi se minuna că totuşi dorea să stea de vorbă cu
o prostuţă ca ea. Ola îşi închipuia că dragostea penitru
Kazimierz o prostise cu desăvârşire, după cum căsătoria cu
Goibek îi luase tot farmecul. Şi se preocupa mereu de lucrul
acesta, mai ales când erau de faţă şi alte persoane.
Intimidată complet, lega cu greutate câteva cuvinte. Pe
Janusz îl cunoştea de copil, dar şi el, aici l a Varşovia, i se
părea că-i altul, de neînţeles şi oarecum învăluit de o
misterioasă ceaţă.
Când toţi trei intrară în salon şi se aşezară în grelele fotolii,
fiecare în parte şi pe neaşteptate îşi simţi propria lui
singurătate. Edgar, încă neobişnuit cu Varşovia, Janusz
răvăşit şi neştiind ce trebuie să facă, iar Ola având mereu
impresia că se găseşte pe altă lume. La început vorbiră, în
general, despre ceea ce interesa la Varşovia pe toată lumea;
apoi amuţiră. Ziua se apropia de amurg şi locuinţa sumbră a
familiei Golqbek se întunecase de tot.
Cândva, doamna Royska spusese lui Janusz, că dacă,
uneori, atmosfera devine greoaie în societate, cel mai bine
este să începi să vorbeşti chiar despre acest lucru; atunci,
situaţia se diluează şi foarte adesea se limpezeşte, iar
atmosfera se purifică. Acum îşi reaminti lucrul acesta.
— Uite, grăi el deodată, am impresia că nu prea ne
descurcăm în Varşovia asta. Mă simt foarte prost în casa
surorii mele, iar bătrâna mă oboseşte groaznic cu înaltele ei
maniere. Şi bănuiesc că nici voi, amândoi, nu vă simţiţi prea
în largul vostru. Mai ales în clipa asta.
Edgar se ridică, plimbându-se prin odaie. Se opri în faţa
pianului, deschise caietul cu arii de Duparc şi zise:
— Pentru mine, cel mai important lucru este muzica mea,
dar… acum, de unde muzică?
— Vai, am atâta treabă, rosti la rându-i Ola, pe un ton
lipsit de sinceritate şi continuând să împungă cu acul în
pânză, eu nu mă mai gândesc la nimic.
— Eu însă mă gândesc, spuse Edgar, accentuînd apăsat
fiecare cuvânt, eu mă gândesc. Ar trebui să plec din Polonia
asta; numai că, acum. Ar fi o laşitate, şi iată că trebuie să
rămân. Peste câteva zile plec la Arkadia, lângă Lowicz. Poate
că acolo voi putea compune.
— Fugă? îl întrebă Janusz pe neaşteptate.
Edgar dădu din umeri.
— Fireşte, dacă vrei, fugă. Eu, însă, fug de mine însumi.
Ola zâmbi cu totul nefiresc şi-l întrebă aşa, într-o doară:
— De la Elzunia ai veşti?
— Da, răspunse Edgar, contrariat, pleacă peste o lună în
America.
— A obţinut un angajament?
— Nu ştiu, nu mi-a scris, dar, desigur, din moment ce-mi
scrie: „Voi pleca acum să cânt în America…”
— Fericită! suspină Ola.
— O invidiezi? se miră Edgar – pentru ce?
— În primul rând, pentru că ştie să cânte, iar apoi…
Janusz o întrerupse:
— Uite, vezi, nu poţi şti niciodată pentru ce anume trebuie
să invidiezi pe cineva. De cele mai multe ori, omul nu ştie
nici măcar ce posedă. Eu, abia atunci am înţeles ce prieten a
fost pentru mine Jozio, când l-am pierdut.
— Da, aşa-i, dar doamna Royska? întrebă Edgar.
— Este la Varşovia, răspunse Ola, locuieşte la noi, acum s-
a dus însă la o întrunire a femeilor, ori la un miting. Se ţin
atâtea în zilele noastre.
— N-am văzut-o de mult, cum o duce? făcu Szyller.
— Bine. Toată întâmparea cu moartea lui Jozio a ascuns-o
în inima ei. Niciodată nu scoate un cuvânt despre ea şi nici
de vremurile de la Molince. Se consacră acţiunilor sociale şi
este nespus de prinsă.
— Dar Walerek?
Ola începu să coasă din nou.
— Cum să-ţi spun? Walerek se ocupă prea puţin de mama
lui. S-a făcut chipeş de tot, e în regimentul 17 ulani. A fost
rănit, acum însă e plecat din nou…
Răsună soneria şi în salon pătrunse repede Franciszek
Golşbek. Se îngrăşase mult în ultimul timp; broboane de
sudoare luceau pe faţa lui stacojie; se opri în mijlocul odăii,
gâfâi o secundă, şi apoi, fără să dea bună ziua cuiva,
exclamă:
— Imaginaţi-vă, mi-au spart geamurile de la cofetărie.
— Jezus-Maria, cine le-a spart? întreabă Ola.
— O, iartă-mă, copila mea, o alintă domnul Golqbek, nu-ţi
fie teamă, nu s-a întâmplat nimic.
— Nu mă tem, vreau doar să ştiu.
— Mi le-au spart nişte femei, cu bastoane, cu pietre, mai
ştiu şi eu. Cineva le-a aţâţat, erau pornite să trimită oamenii
pe front. Când văzură lumea multă din cafenea se năpustiră
cu bastoanele, iar eu, în doi timpi şi trei mişcări, am închis
uşa cu cheia. Ele începură să ameninţe pe clienţi prin
ferestre, urlând: „Mergeţi pe front, pe front!”; aceştia o
zbughiră prin grădiniţă, iar ele, buf, buf, asupra geamurilor,
făcură ţăndări patru din ele. Vă puteţi închipui paguba…
Ola se ridică şi calmă îi spuse:
— Şezi, Franciszek, n-are niciun rost să te enervezi. Voi
porunci să-ţi aducă o cafea.
Sună, dar în locul servitoarei apăru domnişoara Romana.
— În bucătărie nu-i nimeni, zise ea,
— Pregăteşte te rog cafea pentru patru persoane şi,
aşezându-se pe braţul fotoliului, Olâ îmbrăţişă pe
Franciszek.
— Nu te alarma, Franek, geamurile vor fi puse la loc şi
totul va fi în ordine.
— Nu-i chiar aşa de uşor să găseşti acum sticlă în
Varşovia.
— Într-un fel se va găsi, îl asigură Ola, calmă. Uite, vezi,
am discutat aici cu Edgar şi Janusz despre cu totul altceva.
— Despre ce altceva se poate discuta acum? întrebă
domnul Franciszek, oarecum înspăimântat.
— Despre viaţă, singurătate, artă.
— Nebunie, exclamă cofetarul care, ridicându-se, începu
să se plimbe prin salon cu mâinile la spate, ceea ce îi punea
şi mai mult în relief abdomenul.
— Eu socot, continuă Ola, că un mod de a gândi despre
orice chestiuni este şi acela prin eliminare.
— Aveţi într-adevăr preferinţe, zise domnul Franciszek,
care nu înţelesese nimic, sunteţi de invidiat!
— Prin eliminare, repetă Janusz, aşa ca pentru sine.
Când ieşiră pe stradă, se întunecase aproape de-a binelea.
Un cer străveziu de vară se întindea deasupra Varşoviei.
Edgar, mergând fără nicio grabă, începu să vorbească. Nu
vorbise niciodată cu atâta sete, ceea ce îl cam miră pe
Janusz, care bănuia că în sufletul lui adunase atât de multe,
încât trebuia să se reverse.
— Gândirea prin eliminare este o strălucită invenţie şi cine
şi-ar fi putut închipui că tocmai biata Ola va descoperi
această idee. Mă duc la ei, ca să compun, aproape în fiecare
zi, dar… nu prea merge. Nu merge chiar deloc. Pentru a crea
ai nevoie de atmosferă şi acolo atmosfera asta nu există. Ola
are o fire potolită, nimic de zis; pianul e bun şi linişte la ei
câtă vrei. Numai că tablourile acelea de pe pereţi sunt
groaznice. Mai ales mimoza aceea galbenă pe fondul de
mătase albastru închis! De câte ori o văd, de atâtea ori
trebuie să-mi curm inspiraţia. Aşa cum spune şi poetul:
Jâvoim nî v mire nerazgadanom,Na odnoi iz udobnâh
planet,Gde ieşti mnogo cego ne nado nam,Togoj cito nam
hocetsia – net…40

40 Vieţuim într-o lume fără de-nţeles Şi pe o planetă aşa de comodă,

Unde multele-i lucruri nu ni-s de folos,
Iar cele dorite ne lipsesc cu totul (rus.).
(Citat din Igor Severianin)
 — Vezi ce bine ar fi să ai o astfel de Olă… zise Edgar.
Ca să-i audă vorbele, Janusz se aplecase spre Edgar,
mişcarea de pe stradă, ca şi zgomotul automobilelor deranj
îndu-l tare, mai ales că Edgar vorbea încet, parcă mai mult
pentru el.
— Cred că şi eu compun, deopotrivă, tot cam prin
eliminare. Compoziţia elimină adică din viaţa mea toate
celelalte preocupări, cărora nu le-aş fi putut face faţă. Pur şi
simplu, n-aş fi fost în stare… Am încercat lucrul acesta în
Rusia, pe vremea revoluţiei. Nu eram în stare să fac faţă
problemelor despre care se vorbea în jurul meu şi cu care-mi
împuia capul Volodia. Ştii, înainte de a pleca din Odesa, mă
întâlneam adesea cu Volodia, oare nu avea însă niciun fel de
ştiri de la Ariadna, de la care nu primise nimic, adăugă el în
grabă, ca şi cum ar fi simţit întrebarea ce clocotea în sufletul
lui Janusz. Aşadar, revenind la muzică, trebuie să recunosc
că am ales-o prin eliminare, de nimic altceva nu mă simt în
stare şi nimic altceva n-aş putea face. Ieri, o zi întreagă am
analizat variaţiile lui Brahms – acelea pe o temă de Paganini
– şi, uite, de mult n-am mai încercat o aşa de mare bucurie.
N-are decât să se prăbuşească pământul, dar… să
supravieţuiască variaţiile lui Brahms.
— Dacă însă nu va avea nimeni nevoie de ele? Dacă se vor
prăbuşi şi ele? întrebă Janusz.
Edgar nu răspunse nimic.
— Între timp în casa familiei Golqbek alerga prin salon
micul Antek, mereu sub supravegherea domnişoarei
Romana. Abia învăţase să umbleşi-şi sălta atât de nostim
picioruşele, ţinându-şi mânuţele ridicate în sus şi mişcându-
şi întregul trupşor. Era rotofei şi roz, semăna foarte bine cu
domnul Franciszek. Şi Ola şi domnişoara Romana erau
încântate. Micuţul alerga de colo până colo pe covor, trecea
din braţele domnişoarei Romana în braţele mamei şi
gângurea voios, până ce, în cele din urmă căzu şi începu să
plângă.
— Aşa se termină totul, de fiecare dată, zise Franciszek
fără să-şi alunge zâmbetul.
Mătuşa Michasia intră alarmată.
— Ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat?
Plânsul copilului nu ţinu însă mult. Ola îl luă în braţe şi-l
strânse la piept, în timp ce micuţul, desprinzându-se din
mâinile ei arăta cu degetul lui roz spre tată-său, silabisind cu
seriozitate:
— Ta-ta, ta-ta, cuvânt pe care-l învăţase nu de mult.
Ola îl strânse şi mai tare în braţe, acoperindu-l de
sărutări.
— Eşti fericită, pentru că îl iubeşti… cel puţin pe el, grăi
domnul Franciszek.
IV
În ziua a treia, după cum fusese stabilit, Szuszkiewicz şi
Janusz porniră să viziteze noua proprietate. Bătrâna prinţesă
le împrumută încăpătorul său automobil, cu o formă atât de
ciudată şi care avea motorul ca un clopot. În mai puţin de o
oră fură la faţa locului. Călătoriră pe şoseaua ce ducea la
Sochaczew; cotiră mai înainte de a ajunge în orăşeul acesta,
la dreapta, pe un drumeag îngust, printre castani bătrâni. La
câţiva kilometri de la şosea se găsea ferma. Peisajul era trist
şi monoton, ca un preludiu de Chopin. Drumul îngust,
printre castani, ducea direct la fermă. Maşina intrând pe
poartă, opri, iar Janusz coborî şi privi în jur.
Curtea mare, înconjurată din trei părţi cu clădiri în destul
de bună stare, părea cu mult mai spaţioasă decât ar fi fost
necesar unei gospodării aşa de modeste. La dreapta, aproape
de poartă, erau grajdurile şi şoproanele, la stângă o şură
mare continuată cu un hambar ceva mai mic, iar în fund,
mai la o parte, o căsuţă înaltă zugrăvită în cafeniu, cu
pervazurile ferestrelor şi uşilor albe. În casă se intra printr-
un cerdac de lemn, deasupra căruia trona capul unui
mistreţ. În spatele casei se întindea livada de pomi.
În timp ce privea în jurul său, ieşi din cerdac domnul
Zgorzelski într-o scurtă de pânză, cu o biciuşcă în mână.
Salută cât se poate de cordial pe cei sosiţi. Dinţii lui albi
luciră sub mustăţile cărunte.
— Doriţi să vizitaţi mai întâi acareturile, sau intrăm de-a
dreptul în casă? întrebă el.
Szuszkiewicz se uită la Janusz.
— Să intrăm în casă, zise Janusz simţind bine că se
îmbujorează.
Trecură prin curtea a cărei întreţinere cam lăsa de dorit,
fiind plină toată de resturi de paie. Un om venind dinspre
hambar purta ceva, într-un sac, pe spinare. Zgorzelski se
tulbură.
— Ce duci acolo, Ignaţ? strigă el din cerdac.
— Domnule moşier, Mymka n-a ieşit astăzi la păscut.
— Aha, bine, bine, mormăi Zgorzelski şi-i pofti pe oaspeţi
în casă.
Intrară într-o săliţă lungă şi cam deteriorată, unde erau
numai cuiere şi câteva coarne pe pereţi. Scările duceau la
etaj.
— Acolo mai sunt încă două camere, zise Zgorzelski.
— Câte sunt în total? întrebă Szyszkiewicz.
— Trei şi bucătăria de jos, iar sus două, atâta tot.
— Destule pentru un burlac, râse împuternicitul.
— Chiar dacă domnul conte se va căsători, glumi gazda.
— Janusz încruntă sprâncenele.
„Va trebui să locuiesc aici? îşi zise el în gând. Singur?” Şi
simţi pe loc că se cam lăsase prins în mrejele acestei ferme.
Intrară în odaia din stângă. Aici, domnişoara Zosia se
ocupa de masă. Întinse mâna lui Janusz fără să-l privească,
şi se întoarse imediat spre bufet, de unde începu să scoată
pahare şi păhărele. Domnii intrară în odaia alăturată, de
unde, printr-o fereastră largă, se desfăşura priveliştea spre
grădină, spre ogoarele de dincolo de grădină şi spre pădurea
din apropiere. Toate astea n-aveau dimensiuni prea mari.
— Grădina-i mică, constată Szuszkiewicz, cu oarecare
decepţie.
Zosia, auzindu-i din sufragerie cuvintele protestă:
— E însă foarte frumoasă.
 Janusz se aşeză la masa ovală, acoperită cu o faţă de pluş,
fără să ştie ce trebuie să spună. Din fericire, îi veni în ajutor
Szuszkiewicz, care începu să discute cu Zgorzelski despre
recolta ce se anunţa bună, despre inventarul viu şi
înmulţirea lui, precum şi despre muncitorii care lucraseră la
fermă, câţi au fost şi de care. Janusz se gândi cu spaimă că
va trebui să se ocupe el singur de aceşti oameni, de traiul lor,
de condiţiile lor de muncă. Primi deci bucuros propunerea
domnişoarei Zosia de a vizita grădina. Ieşiră prin coridor într-
o cămăruţă din fund, de unde un mic cerdac ducea direct
spre cărările grădinii. Janusz privea atent tot ce întâlnea în
cale, dându-şi seama tot timpul că numai astăzi va vedea el
toate astea aievea. Apoi, totul – Komorow, casa şi tot
cuprinsul ei – vor deveni lucruri atât de obişnuite, încât vor
pierde perspectiva de azi, întreaga lor prospeţime. De altfel,
nici nu-şi imagina că va putea cândva locui aici. Casa şi
amenajarea ei erau foarte comune, aproape primitive, iar el
nu numai că n-ar fi ştiut să şi-o aranjeze, dar mai mult, n-ar
fi ştiut nici cum să se apuce de această treabă.
Zosia mergea înainte pe o alee mai largă, printre meri, pe
laturile căreia creşteau flori simple de vară; floxuri, calendule
şi campanule întârziate – violete şi roz – asemănătoare cu
cele din ghivecele aşezate pe farfurioare. Merii erau bătrâni şi
acoperiţi cu belşug de fructe, încă necoapte. În mijlocul
grădinii se afla un iaz mic şi murdar, acoperit până la
jumătate cu o pojghiţă de lintiţă verde. Dincolo de iaz
creşteau aluni deşi, deasupra cărora se înălţa un stejar
drept. Toate acestea, de altfel, ar fi încăput şi într-un spaţiu
restrâns. Pe iaz pluteau raţe albe. Zosia se opri lângă iaz şi i
se adresă lui Janusz cu tristeţe:
— Aşa se prezintă întreaga noastră gospodărie.
Mică şi neîngrijită.
— E foarte plăcut, zise Janusz banal.
— Dumneavoastră totul vă este străin, eu însă m-am
născut aici, spuse Zosia.
— Nu-i prea mult timp de-atunci, constată Janusz răzând.
 Ea îşi întoarse capul şi păşi mai departe, înainte, iar după
o clipă adăugă:
— Cât a trăit mama, totul era altfel.
— De mult nu mai trăieşte mama dumneavoastră?
— De doi ani.
Se opriră lângă un şanţ. Dincolo era un ogor acoperit cu
secară, prin care o potecuţă îngustă şerpuia spre pădure.
— Doriţi să mergeţi în pădure? întrebă Zosia.
— Bucuros. Oriunde vreţi dumneavoastră…
Porniră înainte pe potecă. Spicele grele de secară o izbeau
peste piept şi, puse în mişcare de paşii ei, îl loveau şi pe
Janusz. Cerul era curat şi tăcerea spânzura în văzduh. Din
păcate şi între cei doi tineri ce mergeau să se plimbe domnea
aceeaşi tăcere. Nu ştiau ce să-şi spună, iar Zosia era desigur
şi indispusă, poate chiar puţin jenată. Cam pe la jumătatea
drumului spre pădure, ea îl întrebă:
— Domnul conte este pentru prima oară prin părţile astea?
Janusz se supără.
— Vă rog să nu-mi mai spuneţi conte. Bine?
— Domnul Szuszkiewicz când vorbeşte despre
dumneavoastră spune întotdeauna: domnul conte.
— Nu-mai place să mi se spună aşa, zise Myszynski, şi-
apoi ce titlu mai e şi ăsta!
— Papal? întrebă Zosia curioasă.
— Fireşte. Şi încă dobândit într-un mod cât se poate de
amuzant. Bunicul meu i-a trimis lui Leon XIII, la jubileu,
două vagoane de zahăr de la fabrica noastră din Podolia şi în
schimb a primit titlul de conte pentru sine şi pentru fiul său
mai vârstnic. Şi cum tatăl meu era fiu mezin, n-avea nici
dreptul să poarte titlul acesta, aşa mizer cum era. Dar, din
obişnuinţă, oamenii i-au spus aşa…
— Ce ridicole sunt toate lucrurile astea, zise Zosia răzând
cu fruntea descreţită – toate aceste titluri. Ce prostie!
— Asta-i şi părerea mea, confirmă Janusz asprele ei
cuvinte.
Intrară în pădure. Nu mai era atât de cald. La margine
erau pini şi brazi înalţi – plantaţi se vede treaba în formă de
parc – dar mai încolo, la câteva zeci de metri, începea
alunişul crescut în voie, mestecenii şi scoruşii tineri, iar, mai
sus, se înălţau, în chip surprinzător, stejari şi tei bătrâni.
Pădurea era minunată.
Mergeau alături unul de celălalt. Pe cărarea din pădure
Zosia devenise, dintr-odată, mai mică, şi de-abia aici Janusz
îşi dădu seama cât este de plăpândă, de măruntă, dar, în
acelaşi timp, de calmă, de stăpână pe sine. Conversaţia
lâncezea, tot ca mai înainte.
— E mare pădurea? întrebă Janusz.
— Da, foarte mare. Se întinde câţiva kilometri şi face
legătura cu codrii Kampinoşi. Pe aici se poate ajunge, prin
pădure, până la Sochaczew, în direcţia Varşoviei. Pădurea se
întinde chiar până la Vistula. Dacă cineva vrea să se
ascundă, aici o poate face admirabil…
— Să se ascundă? Pentru ce?
— Mai ştiu şi eu? Ceva bandiţi, sau oameni din gherilă…
— Aveţi un mod romantic de a gândi, zise Janusz.
— Fiindcă socot că trăim într-o epocă romantică.
— Epocile romantice, suspină Janusz, sunt frumoase în
cărţi.
— Da, aşa-i, confirmă Zosia.
Intrară adânc în pădure. De-a curmezişul cărării, la un
anumit loc, era un şanţ destul de adânc. De-a lungul lui, se
înşiruiau din nou brazi plantaţi care străjuiau ca o coroană
neagră şanţul acesta. Dincolo de şanţ se întindea o mică
pajişte verde. Mai merseră câţiva paşi şi se aşezară sub brazi.
— Ce zi minunată, spuse Janusz aşa, ca să spună ceva…
Zosia, întoarsă puţin cu spatele spre el, se juca cu degetul în
muşchiul pe care se aşezaseră, ţinând în gură un fir lung de
iarbă. Janusz se uită la profilul ei, pe care se amestecau
umbrele crengilor cu petele de soare. Pe sus, se porni,: pe
neaşteptate, vântul şi freamătul ramurilor. Câteva frunze de
tei galbene ca lămâia se desprinseră de undeva de pe
copaciimamă căzând pe lăstarii de brazi, de culoare închisă.
Lui Janusz i se făcu milă de Zosia, care, credea el, era gata
să se pună pe plâns. O apucă de mână.
— Ce s-a întâmplat?
Ea se întoarse spre el şi-l privi în ochi. De aproape, faţa ei
era palidă, pupilele mari, lărgite, sprâncenele pufoase, negre,
de parcă ar fi fost desenate în cărbune, iar fruntea joasă,
albă şi frumoasă. Îl privea, în ochi, aproape cu ură, j în timp
ce buzele îi tremurau într-un spasm j tulburător. Janusz se
aplecă şi cuprinzând-o de umeri, vru să o sărute. Ea, calmă
şi energică, i se feri însă dându-se la o parte şi, continuând 1
să-l privească în ochi, zise rar:
— Domnul conte îşi închipuie oare că m-a 1 cumpărat
împreună cu ferma?
Janusz simţi cum îi cad mâinile, se îndepărtă, 1 privind
mai departe pădurea. Îşi dădea seama «că Zosia nu-şi lua
ochii de la el.
— Domnişoară, zise el după o clipă, nu sân1 teţi bună. 1
— Da, zise Zosia surâzând nedefinit, tot ce se j poate…
Porniră înapoi, spre casă. 1
— Szuszkiewicz, desigur, este disperat că lipj sim de atâta
vreme, spuse el, păşind pe cărarea din ogorul plantat cu
secară, în direcţia tufelor j grădinii.
— Oare nu este el obişnuit cu ciudăţeniile î
dumneavoastră? întrebă Zosia.
— Am eu oare ciudăţenii? zise Janusz, întrebându-se mai
degrabă pe sine însuşi.
Într-adevăr, Szuszkiewicz pornise în mare gra1 bă să-i
întâmpine, pe cărarea dintre meri.
— Ce se întâmplă cu dumneavoastră, domnule? strigă el,
pe unde aţi fost? Domnul Zgorzelski mi-a arătat deja toată
gospodăria şi totul este în ordine exemplară.
— Cu atât mai bine, mormăi Janusz, ne putem întoarce,
îndată, la Varşovia.
Vîntr-una din zile Spychala sună la poarta micului palat
de pe Bracka şi, ca de obicei, ceru să fie anunţat prinţesei
Maria. Stanislaw îl pofti în salonaşul de la etaj, lângă
dormitorul Bilinskăi. După câteva clipe de aşteptare văzu
cum se deschide uşa şi în locul Mariei apăru bătrâna
prinţesă Anna.
Până atunci Spychala o văzuse în treacăt, o singură dată.
Acum, în rochia lungă de culoare deschisă, cu părul alb
prins cu măiestrie pe cap, cu bastonul în mână, i se păru
uriaşă, asemenea unei vestale. Îl salută foarte politicos:
— Maria va veni îndată, trebuie să aşteptaţi puţin şi, dacă
nu vă plictiseşte societatea unei femei bătrâne, o vom aştepta
împreună.
Kazimierz, în intervalul de un an şi jumătate de când era
la Ministerul Afacerilor Externe, căpătase manierele unui om
de lume. Nu mai purta acum bocancii aceia mari şi grei, iar
picioarele şi le mişca foarte elegant în timpul plecăciunilor cu
care răspunse cuvintelor bătrânei prinţese.
— Poftiţi, luaţi loc. Ce mai e nou în politică?
Spychala făcu un gest nedefinit.
— Desigur că ştiţi, prinţesă, cu ce s-a întors Grabski de la
Spa.
— Voi toate le vedeţi în culori negre, zise bătrâna, dând din
umeri, duşmanul nostru nr. 1 este Germania.
Scoase o tabacheră de baga, din care luă o ţigară.
Kazimierz îi oferi foc.
— Nemţii sunt bătuţi, observă el timid.
— Bătuţi? Nemţii? Dumneavoastră nu-i cunoaşteţi Eu îi
cunosc bine de tot. Că Wily a fugit? Un fleac. Wilhelm era un
mucos, l-am cunoscut doar de copil. După votarea legii de
expropriere, nu l-am mai primit. Pricepi dumneata: camerista
i-a răspuns că prinţesa nu pri-; meşte. În loc să dea ordin să
fiu condusă la frontieră, mi-a trimis a doua zi un buchet de j
roze… Un mucos! Acolo acţionează alte forţe şi J acestea n-
au fost înfrânate…
Gâfâi o clipă şi apoi continuă:
— Ar trebui, pare-se, să-i cunoaştem. Sunt vecinii noştri
cei mai apropiaţi! Iar noi nici idee n-avem cine sunt nemţii.
Eu mai ştiu câte ceva, am eu însămi sânge german în vine…
dar alţii…
Spychala evită discuţia. Ştia că nu te poţi lua la harţă cu
dragonul ăsta în fustă.
— Spune-mi, cum v-aţi aranjat la Varşovia? întrebă
bătrâna, văzând aversiunea lui pentru o discuţie politică.
Foarte cu greu poţi găsi acum o locuinţă.
— Într-adevăr, zise Spychala, dar am găsit din întâmplare
două camere pe Smolna.
Prinţesa îl examina atent, iar Spychala, sub privirea ei, se
îmbujoră.
— Două camere? întrebă ea trăgând bine din ţigară. S-ar
părea că nu intenţionaţi să vă însuraţi?
Spychala zâmbi, simţind că se îmbujora şi mai tare.
— Să mă însor? La vârsta mea e încă prea devreme.
— Câţl ani aveţi? întrebă prinţesa şi se uită la el prin „face-
a-main”-ul de aur ce-i atârna la gât, de un lănţişor tot de
aur.
— Douăzeci şi ’ opt… zise Spychala aproape bâlbâindu-
se…
— Într-adevăr, e prea devreme. Să nu vă însuraţi domnule.
— De ce, prinţesă?
— Vezi – prinţesa nu se uita însă la Spychala, ci la marele
buchet de garoafe de pe pian
— Acum e foarte greu să găseşti o soţie bună. De altfel,
trebuie să vă gândiţi la carieră… Dacă aţi obţine o numire de
ministru plenipotenţiar…
Spychala, de asemenea, privi buchetul de garoafe ce fusese
adus în cursul dimineţii, cu un biâet din partea lui. Nu ştia
dacă prinţesa bănuia ceva.
— Da, recunoscu el, ţinând seama de cariera diplomatică,
ar trebui să mă însor bine.
Prinţesa trase din nou adânc din ţigară.
— Vedeţi, domnule, nu poţi şti, întotdeauna, ce e bine.
Uneori, ceea ce ţi se pare că e bine, e bine numai în
aparenţă. Nu o dată un mariaj strălucit devine o mare
povară.
 — Ah, nu m-am gândit la un mariaj strălucit, dădu înapoi
Spychala.
— Uite, domnule, continuă prinţesa, cu un suspin, ca şi
cum ar fi început o mare cuvântare, o căsătorie strălucită ar
fi poate, pentru dumneavoastră, ceva nefiresc. Ar putea să vă
întunece cariera, ar putea chiar să vă pună beţe în roate. Vă
spun acestea din simpatie pentru dumneavoastră. Maria mi-
a povestit multe despre dumneavoastră şi mi-a spus cât aţi
fost de bun cu ea, cât de mare sprijin a găsit în
dumneavoastră, în grelele încercări prin care a trecut.
Prinţesa privea cu multă bunăvoinţă pe tânărul din faţa ei,
iar Kazimierz simţi sinceritatea cordialităţii ei.
Dumneavoastră trebuie să vă găsiţi o domnişoară instruită,
tânără, sănătoasă. Şi scuzaţi-mă că v-o spun în faţă, o fată
din mediul dumneavoastră!
Kazimierz se cam agită pe scaun.
— Dumneavoastră credeţi că vorbesc aşa pentru că sunt o
aristocrată bătrână care nu i-a permis lui Wilhelm să-i treacă
pragul. Nu-i deloc aşa! Indiferent de obârşia mea –
dumneavoastră staţi de vorbă cu o femeie care cunoaşte viaţa
şi priveşte lumea cu ochii deschişi, cu toţi cei peste şaptezeci
de ani ai ei. Eu înţeleg… şi înţeleg bine, spre ce anume se
îndreaptă lumea… Că pentru noi e tot mai puţin loc pe
lume… ba chiar pe alocuri am şi fost alungaţi… şi de
asemenea chiar de acolo, zise ea arătând fotografia casei din
Mihalowo, care atârna pe perete. Fireşte, poate să vă impună
încă blazonul, şi casa de pe Bracka… noi însă ştim că astea-s
ultimele rămăşiţe. Viaţa merge înainte, domnule Kazimierz…
Kazimierz şedea cu capul aplecat şi simţea cum devine tot
mai purpuriu. Urechile îi frigeau.
— Deci, dumneavoastră, doamnă, nu credeţi în dragoste?
întrebă el.
— Eu? Nu cred eu în dragoste? râse prinţesa. Nu, eu n-am
spus niciodată aşa ceva. Dimpotrivă, am impresia acum,
când mă aflu pe ultima treaptă, când stau şi mă gândesc
dacă trebuie să fac sau nu pasul acela – de you know?41
— Am impresia că singurul lucru pe lume care mai are
încă o oarecare valoare este tocmai dragostea. Nu, într-
adevăr, eu n-am spus ceea ce-mi atribuiţi dumneavoastră.
Numai…
— Iubirea, doamnă, aruncă punţi peste toate prăpăstiile.
Prinţesa se ridică şi, după obiceiul ei, se plimbă prin odaie.
Se opri lângă vaza cu garoafe, scoase o floare purpurie şi
jucându-se – plină de gingăşie – cu ea, îi apăru lui Kazimierz,
acum, ca şi cum ar fi întinerit.
— Eu socot, continuă Kazimierz, văzând că prinţesa nu
răspunde, că dragostea poate îndrăzni acum un lucru atât de
nemaiauzit, cum ar fi căsătoriile inegale şi tocmai în aceasta
constau timpurile noi…
— Da, evident, evident, zise prinţesa mirosind garoafa
purpurie, cu care, în mână, se apropie apoi de Kazimierz şi
din nou se aşeză în fotoliul pe care îl ocupase mai înainte.
— Cred că tocmai acum poate cuteza cineva să încerce
acest lucru.
— Vedeţi, domnule, rosti prinţesa cu oarecare încetineală,
şi fără a-şi lua privirea de la floare, eu cred că deja aţi comis
o anumită eroare. Nu mă refer la faptul că aţi intrat la
Ministeru l Afacerilor Externe…
— Aceasta a fost dispoziţia superiorilor mei, explică
Spychala.
— I know, i know.42 Ei vă vor avea mereu în vedere. Eu mă
refer însă la faptul că v-aţi schimbat stilul de viaţă. Ca şi
cum aţi fi renunţat la obârşia dumneavoastră.
— Dar, prinţesă, vă rog – şi Spychala simţi cum îl cuprinde
mânia – ştiţi poate, prinţesă, că n-am rupt relaţiile cu familia
mea. Tocmai nu de mult m-am ocupat de tatăl meu…
— Ştiu – răspunse prinţesa care se vedea bine că suporta
discuţia cu destulă silă – fireşte că ştiu. I-ai cumpărat tatălui
o gospodărie lângă Rzeszow şi ştiu chiar cine v-a…

41 Ştii ? (engl.).
42 Ştiu, ştiu (engl.).
împrumutat bani pentru lucrul acesta.
Spychala gâfâi şi-şi lăsă din nou capul în jos. Inima îi
bătea ca un ciocan.
— Vedeţi, domnule, continuă bătrâna monoton şi nemilos,
eu tocmai lucrul acesta îl numesc o schimbare a stilului de
viaţă. Incontestabil, viitorul vă aparţine, dar trebuie să
rămâneţi aşa cum sunteţi. A juca, în faţa ta, rolul unei alte
persoane decât aceea care eşti tu iată un lucru extrem de
primejdios, lucru pe care îl văd pretutindeni în jurul meu.
— Nu-s la fel cu toţi ceilalţi, şopti Spychala, strivit cu
desăvârşire de această conversaţie.
— Aş vrea foarte mult, spuse prinţesa cu politeţă, să fie
aşa, dat fiindcă veţi avea, desigur, o mare influenţă asupra
nepotului meu. Şi aş dori ca el să trăiască, iar nu să joace în
lume un rol. Poate veţi zâmbi, veţi crede poate că sunt o
bătrână egoistă dacă voi mărturisi că îl iubesc nespus de
mult.
— Eu de asemenea, zise Kazimierz, rostind fiecare cuvânt
foarte încet.
— Şi, vedeţi, zise prinţesa prefăcându-se că nu-i înţelege
confesiunea şi lovindu-l cu garoafa pe mână, consider
nepotrivit stilul dumneavoastră de viaţă. Dacă, din păcate, vă
veţi… căsători, oarecum nefiresc, voi socoti lucrul acesta ca o
trădare.
— Trădare? şopti Spychala ridicând neputincios ochii spre
bătrână.
— Da, trădare. Veţi regreta foarte mult pasul acesta. O, am
însă impresia că vine Maria…
— Aşadar, întrebă foarte pe şleau Kazimierz. Prinţesă, vă
rog, cum rămâne?
— Aşa cum este, aşa trebuie să rămână. Spre binele
dumitale şi, de asemenea, spre binele ei. Da, şi spre binele
lui Alo al meu.
— Foarte grea situaţie, zise Spychala.
— A, da, recunoscu prinţesa, înţeleg. Dumneata ai comis o
greşeală când ţi-ai părăsit logodnica.
 Spychala se uită din nou la prinţesa Anna.
— Mi-a spus-o bătrâna Royska, zâmbi ea, am discutat
mult despre dumneata. Ai în ea o mare prietenă.
Intră Maria, zveltă, într-un costum de culoare închisă, cu o
pălărie al cărei voal era prins cu un bucheţel de violete.
— Good afternoon43, zise bătrâna prinţesă, ridicându-se,
către nora sa, l-am distrat cum am putut pe domnul
Spychala. Socot că our friend nu s-a plictisit… Ce flori
minunate, adăugă ea, punând garoafa înapoi în glastră şi
uitându-se la Maria şi la Kazimierz. Care şedeau în mijlocul
odăii fără să scoată un cuvânt. Deocamdată, a bientot44,
veniţi la mine, la ceai… Şi, sprijinindu-se în bastonul ei de
os, ieşi din cameră.
Kazimierz respiră din greu, uşurat.
Maria se apropie de el repede şi-i puse mumie pe umeri.
— Kazi, zise ea, ce s-a întâmplat? De ce ai aerul ăsta
stupid?
Kazimierz nu răspunse însă nimic. Luându-i mâinile – cu
mănuşile lor gris – de pe umeri, le sărută pe rând, pe
amândouă, în tăcere.
V i În micul palat de pe Bracka piesele de recepţie; erau
situate la parter, la primul etaj erau dormi-j toarele celor
două doamne şi al lui Alo, iar! etajul al doilea era străbătut
de un coridor lung, din care dădeai într-o serie de mici
dormitoare. Coridorul ducea la bucătărie şi la ieşirea de,
serviciu. Într-una din odăile acestea mici, într-un: colţ, locuia
Janusz. Henryk Antoniewski, aflat acum la spitalul
Ujazdowski din Varşovia, avea obiceiul să vină spre seară la
Janusz. Rana de; la mână era pe cale de vindecare şi urma în
curând să se întoarcă pe front. Venea de regulă pe la
bucătărie, fiindcă nu-i plăceau „lingăii44, ; cum le spunea el
celor ce-i deschideau uşa din faţă. În bucătărie avea deja
cunoscuţii lui, iar i domnişoara Tekla de asemenea îl primea
cordial, i

43 Bună ziua (engl.).

44? Pe curîngl (fr.),
 — Este, este Janusz, spunea ea, suspinând adânc, mergeţi
la el, e atât de singur.
Henryk saluta persoanele din bucătărie cu un gest
prietenesc şi trecea mai departe pe coridor, în camera lui
Janusz. Stăteau de vorbă, ca de obicei, până târziu, şi de-
abia pe la orele zece Henryk sărea în sus.
— Doamne, am bilet de voie numai până la zece… exclama
şi începea, pe loc, să-şi ia rămas bun, ceea ce nu însemna
însă că sfârşiseră conversaţia. Janusz îl conducea destul de
des prin piaţa Trzech Krzyzy şi prin strada Wiejska până la
spital.
În seara aceea Henryk îl găsise pe Janusz aruncând pe foc
diferite hârtii şi aranjându-şi biroul. În cămăruţă domnea o
căldură neobişnuită, seara de iulie fiind nespus de arzătoare.
— Uite, zise Henryk, am ieşit astăzi din spital fiindcă am
căpătat o permisie de o săptămână…
— Permisie? Acum? Toate concediile, după câte ştiu, sunt
anulate.
— Da, dar sunt norocos, completă Henryk, şi pe deasupra,
mai întotdeauna, dau şi eu o mână de ajutor norocului. Nu,
nu, protestă el văzând privirea semnificativă a lui Janusz, am
o permisie cu totul legală. Numai atâta că m-am rugat mult
de ei!
Janusz, stând la birou, se întoarse spre el. În amurg,
soarele de vară strălucea puternic în geamuri.
— Şi ce-ai de gând să faci cu concediul? întrebă el.
— Ştii ceva? hai la Zakopane…
Janusz ridică mâinile în sus.
— Omule! Ce-ţi trece prin gând? Chiar mâine vreau să mă
înrolez în armată.
— Te vei înrola peste o săptămână.
— Poate că va fi prea târziu.
— Peste o săptămână? Nu, fii sigur că nu.
Şi aşezându-se în faţa lui Janusz, se uită la el rugător.
— Hai, fii de acord, Janusz! Fără tine nu plec!
— Tocmai acum ţi-a venit poftă de Zakopane?
 — Foarte! N-am fost de mult. Va fi pustiu la Zakopane.
Vom sta acolo cel mult patru zile.
— Uite, ştii ceva? consimţi Janusz, să-l luăm cu noi şi pe
Edgar!
— Nu, nu, pentru nimic în lume. Vreau să umblu prin
munţi.
— Eu însă n-am umblat niciodată prin munţi.
— Cu atât mai bine. Te voi învăţa, categoric! Să mergem!
Avem tren la unsprezece.
— Chiar astăzi!
— Da, categoric! N-am nici măcar unde înnopta.
— Ai putea rămâne la mine peste noapte.
— Nu, nu, păcat de timp. Fă-ţi repede valiza şi să plecăm.
— N-am nici bani. În buzunar am numai cinci sute de
mărci.
— Ajunge. Mai am şi eu ceva bani. Hai, Janusz!
— Bine, tu întotdeauna te pricepi să-l convingi pe om.
Te-am convins să vii la Kaniov. Regreţi?
— Când mă gândesc la Jozio, regret.
— Da, ai dreptate. Henryk se posomori. Îi trecu însă
repede.
— O previn pe soră-mea şi mă întorc îndată, spuse Janusz
ieşind. Pe coridor ca şi pe scări era deja întuneric. Se coborî
tiptil la etajul întâi şi, fără să bată, deschise uşa salonului
soră-sii. Încăperea era luminată de o singură lampă mare, cu
picior. Sub lampă, într-un fotoliu adânc şedea Maria, iar în
faţa ei, în genunchi, un bărbat cu capul în poala ei. Avea
părul negru, lung, atât de răvăşit încât Janusz, în primul
moment, nu-l recunoscu. Era Spychala. Şovăi o clipă; cum
nu fusese observat, rămase nemişcat.
Bilinska îşi afundă mâinile în părul negru al lui Kazimierz
şi-i zise calmă:
— Kazi, ne pleurez-pas, mon cher45, totul se va termina cu
bine.
— Vezi bine, aşa nu mai poate dura, zise Kazimierz printre

45 Kazi, nu plînge, dragul meu (fr.).

lacrimi.
Janusz se retrase în vârful picioarelor, fără să închidă uşa.
Se duse sus şi bătu la uşa domnişoarei Tekla. Şedea la masă
şi, la lumina unei lămpi nu prea mari, repara şervete. Îşi
ridică ochii deasupra ochelarilor. În odaia aceea mică şi albă
era întotdeauna linişte şi lui Janusz îi plăcea să treacă serile
pe acolo.
— Vrei ceva, copilul meu? întrebă domnişoara Tekla,
aplecându-şi ochii din nou asupra lucrului. Acul lucea în
mâna ei. Janusz uitase chiar pentru ce venise aici. Voia doar
să stea o clipă în odăiţa aceea. Deasupra patului atârna un
covoraş făcut din petece de diferite stofe, închenăruit într-o
catifea neagră. Îşi amintea de covoraşul ăsta încă din anii
copilăriei. Deasupra lui era o gravură ce-l înfăţişa pe Christos
binecuvântând, iar mai sus un motiv decorativ în formă de
palmă făcut din pene.
— Nu, nu, Biesiadosia, spuse Janusz, am venit doar
numai aşa; sunt însă mâhnit.
— De ce eşti mâhnit? Te-ai îndrăgostit?
— O, asta-i poveste veche, Biesiadosia. Ce se va întâmpla
însă cu Marysia şi Kazio?
Domnişoara Tekla tăcu o secundă, grăbind parcă lucrul.
Apoi zise:
— Ce se va întâmpla? Nu se va întâmpla nimic. Nu te
necăji pe chestia asta. Va trece de la sine.
— Crezi?
— Astfel de lucruri vin şi trec întotdeauna.
— Nu întotdeauna, suspină Janusz.
— Vei trăi şi vei vedea. Dar tu ce zici?
— Eu, nimic. Am doar impresia că-i o mare iubire.
— Bătrâna prinţesă a trecut prin destule amoruri mari, şi
nu i s-a mai întâmplat nimic.
— Îţi reaminteşti?
— Nu, nu-mi mai reamintesc. Timpuri de mult apuse. La
fel se va întâmpla şi cu Marysia.
— Am impresia că nu se va căsători cu el.
 Domnişoara Tekla puse lucrul la o parte.
— Ea? Marysia? întrebă indignată. O prinţesă Bilinska să
se mărite cu Spychala? Ţi-ai pierdut mintea, Januszek?
— Tocmai asta spun şi eu. Nu-i va fi soţie.
— Se va ivi careva corespunzător! De ce nu? E tânără, e
frumoasă…
— De, îmi pare rău de Kazio.
— Mie nu-mi pare rău. Un ţărănoi! Ce caută porcul în
grădina altuia?
Janusz râse, apucând-o pe Biesiadosia de mână.
— Dar, în grădina lui, porcul poate să intre? Oh,
Biesiadosia, ceva-ceva nu-i în regulă în vorbele tale.
Biesiadosia râse şi ea.
— Bine, dar Henryk? întrebă ea. L-am văzut în bucătărie.
— Bine că mi-ai adus aminte, zise Janusz, îngrijorat. E la
mine în odaie. Vrea să plec cu el la Zakopane.
— Bună idee. Călătoreşte puţin, îţi va face bine. În casa
asta domneşte pâcla.
— El pleacă însă imediat. Peste o oră…
— Ei şi? Cineva sau ceva te ţine aici?
— Tocmai asta-i. Nimic nu mă ţine aici. Dar n-am bani.
— Îţi dau eu – şi domnişoara Tekla se sculă, lăsă cusătura,
se apropie de scrinul din colţ. Cât vrei? întrebă ea deschizând
o cutie care stătea pe scrin – două mii ţi-ajung?
— Ai înnebunit? Asta însemnează o avere. De unde am să
ţi-i restitui?
— Mi-i vei restitui, n-ai grijă! Dacă nu mai de vreme,
atunci mai târziu. Te voi găsi întotdeauna, la bătrâneţe.
— Eşti un om nespus de bun.
Janusz o îmbrăţişă pe Tekla, sărutând-o pe amândoi
obrajii ei uscaţi. Fugi apoi repede în odaia lui. Henryk şedea
aşa cum îl lăsase.
— Plecăm, zise Janusz, plecăm. Teklunia mi-a dat bani.
Lumea-i a noastră…
— Pentru toată săptămână – adăugă Henryk
— Hai, împachetează-ţi boarfele.
 La gară domnea o nespusă înghesuială. Sala de aşteptare,
construită nu de mult, gemea de călători. Domina însă
publicul ales, bine îmbrăcat şi cu valize foarte elegante.
Henryk îi arătă lui Janusz geamantanele acelea:
— Priveşte, se vântură spuma.
Trenul de Zakopane era tras deja în gară şi încărcat până
la refuz. Oamenii intrau în vagoane prin ferestrele sparte, iar
unii, folosindu-se de timpul călduros, se instalau pe
tampoane şi pe acoperişul vagoanelor.
— De câţi ani călătoreşte omenirea aşa, spuse Henryk,
filosofic, când trecură cu mutre disperate pe lângă vagoanele
arhipline.
— Şi câţi ani va mai călători încă aşa? se întrebă Janusz.
Avură noroc. La unul din ultimele vagoane văzură o cabină
de frână, înaltă, în care se putea urca pe o scară. Se uitară
înăuntru, cabina era goală, dar uşa închisă. Ocoliră
locomotiva şi priviră din partea opusă; într-adevăr, acolo uşa
putea fi deschisă. Cabina era atât de îngustă, încât abia
încăpură în ea; lângă perete se afla însă o banchetă, pe care
Henryk se şi întinse imediat. Janusz se aşeză lângă el.
Lumina felinarelor din gară, deşi pătrundea slab în cabină, le
lumina totuşi feţele, care, în întunericul albăstrui al nopţii de
vară, păreau fosforescente. Rotocoalele albe şi negre de aburi
şi fum ale locomotivei apropiate le acopereau uneori
fereastra. Nu-i deranjă nimeni. După vreo jumătate de oră de
la sosirea lor, trenul şuieră prelung şi porni gâfâind din greu.
Janusz încercă să-i povestească lui Henryk ce simte el
când aude şuieratul prelung al trenurilor; se convinse însă
că-i foarte greu să explici unei persoane ceva despre care
aceasta nu ştia însă nimic. Cuvintele se dovediră prea
sărace. Henryk devenind nerăbdător, Janusz renunţă şi
începu să discute despre altceva. Dincolo de fereastră, în
masa vânătă a nopţii, se perindau copacii, clădirile staţiilor,
pereţi albi iluminaţi de felinare; deodată apărură şi porţiuni
întregi de cer împodobite cu stele, apoi şesuri netede, întinse,
nesfârşite…
 — Ştii ceva, spuse Janusz, la drept vorbind, nu cunosc
deloc Polonia. Niciodată n-am fost la Zakopane şi nici chiar la
Cracovia.
— Nu-i mare lucru, căscă Henryk, Polonia…
O ţărişoară mică, un popor mic… nimic deosebit… totul
obişnuit.
— Da, şovăi Janusz, pentru mine însă este o revelaţie.
Toate acestea le cunosc numai din cărţi. Şi totul îmi pare
exotic. Varşovia am cunoscut-o. Şi, întj;adevăr, ai dreptate,
în comparaţie cu Rusia, aici toate ţi se par mărunte, limitate,
înguste.
— Te vei obişnui, zise Henryk, acum şi mie, după cei câţiva
ani petrecuţi la Kiev, mi se par toate altfel.
— Dar de unde eşti tu în realitate? întrebă Janusz. E un
lucru curios, dar până acum nu ştiu nimic despre tine.
— Nu prea am cu ce să mă laud. Sunt din oraşul Lodz.
Propriu-zis de lângă Lodz. Nici n-ai crede cât de repede se
transformă împrejurimile oraşului Lodz… în sate adevărate.
Acolo este un râu, Moszezenica, sunt şi iazuri. Tatăl meu are
acolo o moară. Cred că o are, căci din anul nouă sute
cincisprezece nu mai ştiu nimic despre familia mea…
— De ce?
— Tata n-a mai vrut să ştie de mine de când am plecat să
mă înscriu la Academie. În vara anului 1914 am renovat o
biserică ortodoxă lângă Kiev, împreună cu profesorul Pawlici.
Apoi, uite, vezi… am rămas acolo, şi aşa a trecut timpul…
— Desigur, n-ai pe nimeni la Varşovia.
— Ba da, am nişte foşti colegi cu care am pictat
împreună…
Trenul huruia monoton înaintând nu prea repede în
direcţia Skierniewice. Janusz privea pe fereastră, dincolo de
care lunecau cozi luminoase de scântei.
— Aici peisagiul nu-i frumos, zise Henryk, acolo, lângă
Cracovia, este mult mai frumos, dar şi mai sărac.
— Aşa-i, ăsta-i cel mai rău lucru, şopti Janusz, sărăcia
lucie.
 — Ce să-i faci? Nu poţi schimba lumea.
— Ba poale că da! Poţi, poate, să schimbi chiar totul, dacă
vrei cu toată puterea…
— De vrut, s-ar mai putea, dar cum să te apuci de aşa o
treabă?
— Tocmai lucrul acesta nu-l ştiu. Nu ştiu nici dacă voi
putea să mă apuc de aşa ceva… îmi place aşa de mult să
citesc versuri…
— Mă tem, zise Henryk, zâmbind, că-ţi place mai degrabă
să faci versuri.
— Nici cu versuri nu poţi schimba omenirea, răspunse
Janusz în doi peri.
Henryk râse de data asta încet.
— Uitaţi-vă la el, un mare reformator.
— Tu, de asemenea, vrei să pictezi bine…
— Pictura e cu totul altceva.
— Desigur. Eu am însă impresia că toate acestea se
sprijină pe o confuzie, pe un neadevăr.
— Cum adică: toate astea?
— Aşa, toate. Adică Polonia întreagă.
— Ho, ho, ho! încercă Henryk să-l potolească, te rog să nu
te precipiţi aşa.
— Da, aşa-i, desigur că-i aşa. Vezi, există o lume întreagă –
uriaşă, largă, înaltă, profundă. Şi pe ea un locşor atât de mic.
Cum poate oare locşorul acesta să persiste şi să existe? Să
dureze? Valuri, din toate părţile… Şi măcar de-ar exista o
fărâmă de adevăr în lumea asta…
Henryk se aşeză pe banchetă şi-l examină atent pe Janusz.
Faţa lui palidă, slabă, cu trăsături sculpturale, se
schimonosise într-o grimasă de adâncă durere. Părul i se
răvăşise peste frunte, într-o dezordine exuberantă. În clipa
aceea Janusz i se păru nu atât frumos – căci niciodată nu
fusese frumos – cât vrednic să fie desenat.
— Uite, îi spuse el, te-aş desena aşa cum eşti acum.
— Mai, dă-i drumul, aprobă Janusz.
Tăcură o clipă.
 — Fiindcă trebuie să existe, reluă Janusz firul discuţiei,
un adevăr, pe care noi nu-l cunoaştem.
— Toate astea sunt doar vorbe goale, fleacuri. Nu există
niciun fel de adevăruri obiective pe care să le accepţi fără
discuţie. Viaţa trebuie s-o cucereşti, şi gata. În definitiv, ceea
ce mă defineşte este faptul că m-am născut în moara de pe
Moszezenica. Şi n-am puterea să mă descotorosesc de
naşterea asta. Şi, chiar dacă aş picta ca Rembrandt, tot n-aş
putea să scap de ea.
— Rembrandt s-a născut şi el tot într-o moară.
— Ce spui? N-am ştiut, mărturisi Henryk, cu un interes
mult mai mare decât s-ar fi putut aştepta de la el.
— Se vede, râse Janusz, că ai încă speranţa să devii un
Rembrandt.
— Tot ce se poate.
— N-ai să poţi fi însă ca el, fiindcă tu nu eşti în stare să
suferi ca Rembrandt.
— Dar tu poţi?
— Uite, vezi, răspunse Janusz rar, durerea este numai
unul din adevăruri. Dar nici eu nu ştiu să sufăr. Ce-i drept,
mă chinuiesc… şi încă foarte mult… De pildă, acum, cu
Polonia asta. Ce ieşire ar puteai exista aici, la noi? Dar acolo,
în Rusia, mai înainte? Nici idee n-ai cum am simţit eu clipele
acelea ale revoluţiei ruse. A fost aproape… o suferinţă. Şi-
apoi – trădarea…
— Te-a trădat? întrebă Henryk, naiv.
— Ariadna? Nu, nu pe mine. A trădat cauza în care
crezuse mai mult decât mine. Cel puţin aşa mi se părea. Dar,
nu! Se vede treaba că nu credea. Şi dacă ea n-â crezut, în
fond, nici nu merita să crezi?
— Din cauza unei muieri proaste…
— Te rog, nu vorbi aşa…
— Vrei să spui că ai iubit-o?
— O iubesc încă. Şi tocmai asta mi-e suferinţa. Fiindcă
ştiu bine că nu merită să fie iubită.
Henryk dădu din umeri.
 — Nu merita să fie iubită! Într-adevăr, Janusz, tu eşti încă
foarte copil.
— Da, ştiu. Unii oameni rămân însă copii o viaţă întreagă.
Şi tocmai lucrul acesta îi chinuieşte. Copiii se chinuiesc. N-ai
auzit oare cum plâng” ei adeseori şi cum gem din adâncul
inimii? Am un nepot, are trei ani. Nici n-ai idee cât de
dureros plânge, cu ce gemete, când cineva îi ia arlechinul
îndrăgit… Atunci el este cu adevărat nefericit.
— Care va să zică, frăţioare, zise Henryk bătându-l pe
Janusz pe umăr, ţi-au luat arlechinul?
Janusz nu răspunse. Îşi ascunse faţa în umbră şi
trăsăturile nu-i mai sclipiră în întunericul cabinei.
— Vorbăria asta, continuă Henryk, nu poate fi folositoare
nici Poloniei, nici nouă.
— Tocmai acest lucru este cel mai rău. Omul nu are niciun
fel de orientare, nu ştie nimic sigur, nu vede niciun fel de
contururi, ci numai ceaţă.
— Eşti pesimist, şopti Henryk, hai, culcă-te „întinde
pledul.
— Nu, nu sunt pesimist. Este oare pesimist un om care
crede?
— Şi în ce crezi tu, Janusz, dragul meu?
— Cred în om, în omenie, în adevăr… cred în toate. Numai
că nu ştiu nimic.
— Bine, culcă-te acum.
Henryk îi făcu loc pe banchetă, Janusz se întinse alături
punându-şi rucsacul sub cap.
— Viaţa nu-i o idilă, conchise pictorul.
— Dar este foarte interesantă, rosti Janusz, căruia, fără să
ştie de ce, îi veni în minte ferma, al cărei proprietar devenise
nu de mult.
VII
Fireşte, când au ajuns la Zakopane, ploua. Şi totuşi s-au
dus la Hala Gsiewicowa. Ceaţa era atât de deasă, încât nu
numai că acoperea munţii cu o perdea de nepătruns, dar
chiar şi pe pământ nu puteai vedea nimic, la doi paşi.
Perdeaua, albă ca laptele, era străpunsă pe alocuri de
sclipirile tulpinilor de brazi şi ale tufelor de pini pitici care
păreau o armată la pândă. Prin ceaţa asta nu răzbăteau
decât clopotele vacilor şi berbecilor, al căror clinchet uscat,
ciobănesc, răsuna când departe, când aproape şi apoi din
nou se îndepărta. Peste zi, poposiră în faţa cabanei
Bustrycki. Jos se înecau în ceaţă grămezile de bolovani
cenuşii aduşi pentru construcţia cabanei Societăţii Tatra, iar
mai departe ceaţa şi mai deasă se întindea ca o mare
compactă. Janusz nu putea să creadă, de altfel, că acolo
sunt ascunşi munţii.
Împreună cu ei veniseră la cabană numai un tuberculos,
poet din Vilna, şi doi băieţi tineri de cincisprezece-şaisprezece
ani. Unul era blond, celălalt brunet, unul se chema Rudzio,
celălalt Piotrus. Toată ziua ori mâncau afine negre cu lapte
bătut, ori jucau zaruri. Janusz şi Henryk erau atât de
plictisiţi, încât către sfârşitul zilei se apucară să joace cu ei.
Henryk câştiga, Janusz pierdea, iar amândoi băieţii, fără
niciun motiv, rîdeau de se prăpădeau. La cină li se alătură
poetul tuberculos, care începu să le povestească despre toate
întâmplările posibile şi imposibile din munţi. Fireşte, cele mai
multe povestiri erau în legătură cu misterioasa Zamarla
Turnia, pe al cărei perete muriseră atâţia oameni tineri.
Piscul5 Zamarla Turnia era acum cufundat în masa albăl a
ceţei, încât omul nu şi-l putea imagina. Cei doi băieţi
ascultau povestirile cu ochii larg deschişi, în timp ce poetul,
sorbind ceaiul cu rom, poves-f tea tot mai pitoresc. În cele
din urmă ceaţa se’ înnegri, se întunecă peste tot, iar cabana
BuH strycki fu învăluită şi ea în tăcerea aceea pe care n-o
poţi simţi decât în munţi. Mai înainte de cul-l care Janusz
ieşi în faţa casei şi se rezemă o clipă de gardul tocmit din
vreascuri de brădiş uscate., Tăcerea muntelui îl copleşea.
Undeva, în valfe, cam în locul unde se afla grămada de
bolovani, se auzea un susur ce nu putea fi însă al unui pî-j
râiaş, fiindcă era mult prea armonios. Simţind cum îl
pătrunde liniştea din jur, Janusz mail stătu câteva clipe.
Întâmplările din Varşovia, gân-l durile despre Paris îl
părăsiră pe neaşteptate, se prăbuşiră parcă într-o prăpastie
şi toată neliniş-l tea lumii îi deveni de neînţeles: „De ce oare
se chinuiesc ei, aşa, când aici liniştea-i atât de mare” îşi zise
el, în gând, dându-şi seama în acelaşi j timp că nu-i vorba de
liniştea morţii.
A doua zi vremea fu neschimbată, deşi baro-j metrul avea
tendinţă de urcare. Totuşi, drumeţii j adunaţi hotărâră –
poate că vremea se va schim-3 ba – să meargă la lacul
Morskie Oko, prin Za-l wrat, căci rămânerea în cabană fără
rost nu pu-’l tea aduce nimic bun. Îşi luară rucsacurile în
spate j şi-şi înfăşurară pledurile. Vizibilitatea era parcă mai
bună, ceaţa transformându-se în burniţă care umezea
îmbrăcămintea şi echipamentul cu picăturile ei mari. Băură
lapte cald. În faţa casei, pe o bancă, lângă o masă
improvizată din scânduri nedate la rindea, poetul din Vilna
cânta din muzicuţă. Nu cânta frumos, mai degrabă bâzâia,
iar cele câteva note duble pe care le sufla răsunau ca un
ciripit de pasăre tristă. Janusz şi Henryk, împreună cu
Rudzio şi Piotrus, coborând pe cărăruie în jos, erau urmăriţi
într-una de slăbănoaga melodie a muzicuţei care făcea
impresia că-i doar ecoul respiraţiei stinse a ofticosului.
Acum înaintau pe o potecă largă, mai lesnicioasă şi mai
bine bătută, care ducea spre Czarny Staw (Lacul Negru).
Marginile cărării, pe care creşteau brazi pitici şi tufe de afine
negre, erau încărcate cu stropi de ploaie care picurau.
Janusz rupea din când în când, înnegrindu-şi degetele, câte
o afină umedă care avea gustul apei de munte, mirosul
ramurilor de brad şi amărăciunea răşinei.
Când se opriră la Czarny Staw, ceaţa plutea încă la câţiva
metri deasupra apei. Munţii rămîneau însă tot ascunşi.
Oglinda – de oţel parcă
— A lacului se vedea de departe, iar pietrele din fundul
apei puteau fi văzute strălucind ca nişte perle albastre. Pe o
potecă ce se îngusta – înălţându-se uşor, în timp ce
adâncimea lacului sporea parcă, pe partea dreaptă –
începură să ocolească lacul. Se vedea şi o insulă micuţă, cu
brazi pitici, asemenea unei movile sau unui leagăn de copil
aruncat în apă.
Încet-încet străbătură ceaţa căţărându-se binişor pe
grohotişurile care li se fărâmiţau sub picioare. Tinerii – care
la început pălăvrăgeau într-un chip de nesuferit – gifiiră uşor
şi tăcură. Piotrus îşi întoarse faţa spre Janusz capentru o
întrebare şi Janusz observă că băiatul este foarte aprins.
Urmară primele piroane înfipte în piatră. Stânca netedă, cu
piscul ei cu tot, era cufundată în ceaţă dând impresia, de jos,
că suprafaţa ei sclipitoare se întinde până la infinit. La
înălţimea Lacului îngheţat (Zmarzly Staw), oare nu se vedea
încă, zăriră prima zăpadă. Mai sus, zăpada căzuse şi pe
potecă, iar piroanele şi lanţurile din apropierea piscului erau
atât de înfăşurate în gheaţă, încât pârjoleau mâinile ce le
atingeau, ca nişte puncte de foc. Ultimele cotituri obosiră pe
Janusz, care voia să ajungă la trecătoare cât mai repede.
Băieţii rămăseseră în urmă şi se căţărau cu greutate. Unul
din ei chiar alunecase împreună cu grohotişul, câţiva metri
în jos şi, pe cât se pare, se speriase destul de tare. Pe stâncile
din partea dreaptă, deasupra punctului numit Stary Zawrat,
peste un straşnic troian de zăpadă, se zărea prin ceaţă, ca o
nălucă, statuia Fecioarei Maria, ridicată aici cândva de
preotul Stolarezyk.
De partea cealaltă a trecătorii, ceaţa era tot atât de deasă,
dar mai agitată. Vârtejuri mari o urneau de jos, ridicând-o în
rotocoale la înălţimea trecătorii, de unde o prăvăleau la vale.
Dintr-acolo sufla însă un vânt îngheţat, aşa că poposiră un
pic în trecătoare. Janusz urmărea în tăcere mişcările bruşte
ale ceţei, în timp ce Henryk striga băieţii rămaşi în urmă şi
care, cu mâinile amorţite, prindeau ultimele lanţuri.
Piotrus, ajuns primul la trecătoare, privi spre Henryk cu
nişte ochi înfricoşaţi, şi-i zise:
— N-am ştiut că-i atât de groaznic în munţi.
— Nu-i deloc groaznic, răspunse râzând acesta, e chiar
plăcut.
 — Da, este şi plăcut, zise băiatul ce nu putuse încă să-şi
revină, dar e şi groaznic.
Îl aşteptară şi pe Rudzio şi împreună începură să coboare
spre Valea celor Cinci Lacuri (Dolina Piţciu Stawow). Pereţii
stâncoşi şi apropiaţi făceau impresia că ating cerul. Masa lor
neagră, umedă acum, se pierdea în sus străpungând pur şi
simplu – nu i se vedea în niciun fel sfârşitul
— Cerul alb, lăptos.
După un marş de o oră, când ajunseră în mijlocul Văii
celor Cinci Lacuri, pânza albă şi deasă de ceaţă începu să se
subţieze, contururile povârnişurilor şi coastele abrlipte
începură să devină vizibile, iar priveliştile mai îndepărtate să
iasă şi ele la iveală. Deodată, toată ceaţa porni să se ridice
repede în sus, să devină tot mai străvezie, destrămându-se în
fâşii şi petece înguste. Într-o clipită, întreaga vale, sălbatică
şi mohorâtă, ieşi la lumină şi apăru, în bătaia soarelui, în
întreaga ei splendoare. Jos, în vale, lacurile, până atunci
cenuşii şi mate, străluciră pe neaşteptate, albastre. Şi, până
să se trezească din uimire, drumeţii zăriră deasupra lor cerul
azuriu, nespus de intens colorat, ca o mătase întinsă
deasupra coamei piscurilor negre.
Când începură să se caţere pe Swistowka, având în partea
stângă valea Roztoki – luminoasă ca un curcubeu – pe
coastele Woloszyn-ului mai stăruiau încă nouraşi mici,
lunguieţi, care se înălţau repede, oblic în sus şi se topeau în
cerul tot mai senin.
— Barometrul n-a minţit, spuse Henryk.
Janusz, amuţit de admiraţie, nu mai zicea nimic.
Priveliştea spre Roztoki îl zguduise. Fără să se oprească,
prefăcându-se, ruşinos, că nu se uită în partea aceea,
tremura însă cotropit de o uimire lăuntrică. Brazii cei mici,
ca nişte jucării de copii, rămăseseră în vale, jos; în partea de
sus se ridicau stâncile sure, luminate pe alocuri de sclipiri
gălbui. Vâjâitul torentului ajungea până sus, auzindu-se tot
mai tare.
Pe măsură ce urcau pe Swistowka, creştea şi belşugul
vegetaţiei. Tufele de afine negre deveneau compacte,
povârnişurile munţilor erau acum acoperite de o iarbă tot
mai deasă şi mai lungă, cedrii înalţi şi scoruşi mărunţi nu
întârziaseră să apară şi ei. Prin zmeuriş sclipeau, pe alocuri,
tufe de genţiană, albastre.
Pe dreapta, într-un loc, se deschidea priveliştea spre
Morskie Oko, cu suprafaţa lui netedă, de culoare vânăt-
închisă şi cu şirul verde al piscurilor Mişguszowieckie,
întinse de-a curmezişul şi înjăţişând trei arcuri simetrice
deasupra lacului, ce părea că-j afundat undeva departe, ferit
de lume. Se opriră o clipă, admirând nestemata asta
— Aruncată în vale – şi care sclipea, sub cerul senin, ca un
taler de plumb.
— Acolo, arătă Henryk spre Mişguszowieckie, vom merge
mâine.
Proiectul i se păru lui Janusz cu neputinţă de realizat.
Cum să te urci acolo, pe spinările acelea întunecate şi care
profilează un contur aşa de vizibil, dinţat? Omul poate găsi
însă întotdeauna o cărare, chiar către cele mai inaccesibile
piscuri! înţelese, pentru întâia oară, psihologia „umbletului
pe munte” şi chiar nevoia de a urca munţii ca o confirmare a
propriei voinţe. Se bucura, acum, că se lăsase convins de
Henryk să pornească la drum. I-o şi spuse:
— Vezi, răspunse Henryk, trebuie întotdeauna să te
foloseşti de posibilităţile ce se ivesc. Aici nu se aud tunurile.
Porniră să coboare spre vale. Dispărând cu totul în tufele
de zmeuriş, genţiane, valeriane şi merişoare. Ploaia începuse
să cadă din nou, umbrind cu dungi albe, oblice şi lucind în
soare, priveliştea deschisă spre cenuşiul Morskie Oko, ori de
câte ori acesta se ivea de după o cotitură a potecii. Intrară
apoi printre brazii înalţi; lacul parcă pierise. Ploaia devenea
tot mai deasă, iar sclipirile soarelui dispărură şi ele.
A doua zi – când se sculară la orele şase dimineaţa spre a
merge la trecătoarea Mişguszowiecka, lângă Chlopek – cerul
era luminos, vreme senină, de nimic tulburată, ziua
anunţându-se frumoasă, călduroasă.
 Rudzio şi Piotrus dormeau în paturile lor; părul lor răvăşit,
blond şi închis, ca şi braţele lor goale şi atârnânde îi făceau
să semene cu cei căzuţi pe câmpul de luptă. Janusz refuză să
reflecteze mai îndelung asupra imaginii acesteia care-i venise
în minte fără voie. Cabana era pustie; nu mai erau alţi
vizitatori. Hotelul întreg, mirosind a vanilie, era locuit numai
de ei şi de o cunoscută actriţă din Cracovia, ai cărei pantofi
— De culoare deschisă şi cu tocuri înalte – erau puşi în
faţa uşii camerei pe care o ocupa. Trecând pe coridor, Henryk
îi arătă lui Janusz, în tăcere. Janusz se mulţumi să dea din
umeri.
În veranda cu geamlâc băură câte o cană cu lapte cald. O
femeie blondă, trupeşă şi încă somnoroasă, le servi apoi
micul dejun, după care, arătându-le cu mâna stâncile
albastre încă neluminate de soare – şi, fără luciu, precum
solzii păstrăvilor fierţi – le zise:
— Azi vom avea o zi frumoasă.
Porniră bine dispuşi. Îi cuprinse însă răcoarea muntelui,
resimţită încă destul de multă vreme, până ce tot mergând se
încălziră. Ocoliră lacul – pe suprafaţa căruia undele lungi ce
se iscau se spărgeau într-un unghi ascuţit – de jur-împrejur
şi abia după un sfert de oră îşi sumecară mînecile şi îşi
desfăcură nasturii de la gulerul cămăşii. Bocancii lor
potcoviţi loveau pietrele cu zgomot, imprimând tot desenul
cuielor lor pe locurile mai umede ale potecii. Începură să urce
spre Lacul Negru pe o potecă nespus de incomodă, ale cărei
trepte în stâncă erau cu mult mai înalte decât cele normale,
călcarea lor provocând dureri în muşchii gleznelor şi ai
gambelor. Se opriră la jumătatea drumului şi priviră câteva
clipe cascada albă şi zgomotoasă care-şi prăvălea apele în
jos, paralel cu drumul lor. Doar vuietul apelor înspumate
prin lovirea lor de bolovani tulbura tăcerea deplină a locului.
Undeva, departe, către un dâmb triunghiular de zăpadă, alb
cu margini cenuşii, ce se întindea chiar sub azuriul piscurilor
Mieguszowieckie – acoperite de un voal fumuriu – se auzi
şuieratul ritmic al unei veveriţe de munte care, repetat de
ecou, se pierdu repede în partea opusă lacului spre care se
îndreptau. O pasăre – un fel de uliu – se înălţă ca o săgeată
deasupra piscului 2abia Lalka, planând nemişcat pe cerul
albastru. Drumeţii se avântară din nou pe treptele
obositoare.
Nici Janusz, nici Henryk nu fură vorbăreţi în cursul
drumului. Înaintau şi acum tăcuţi. Janusz începu să gâfâie. I
se făcu şi sete. Simţea că-l înăbuşe ceva în gâtlej. Totuşi
mergea cu paşi egali, deşi bocancii, grei de atâtea cuie de fier,
îi apăsau tălpile.
Sus, pe morena Lacului Negru, se aşezară pe o bancă. La
spatele lor era o cruce scundă, de culoare închisă, cioplită
gros. Pinii pitici creşteau deasupra morenei. Lacul Negru –
dormind încă şi întreg în umbră – era cu mult mai întunecat
decât Morskie Oko – ce se vedea mai la vale, numai în parte,
asemănător unui cerc albastru de pe penele unui păun. În
jurul Lacului Negru, în jurul căldării sale, se înălţau piscurile
dinţate: Zabie Szezyty, Rysy, şi – dincolo de Rysy –, Piramida
Wysokiej… Aici încă nu pieriseră umbrele nopţii abia trecute,
care n-apucaseră să despoaie munţii de zdrenţele straielor ei.
Aerul curat le alungase oboseala uimitor de repede, cu
mâna parcă. Putură, din nou, să pornească. Se adânciră în
brădetul de la dreapta crucii şi merseră destul de repede în
sus, voind să ajungă cât mai grabnic pe stâncă. În scurtă
vreme începu faza cea mai plăcută a drumeţiei lor: trecerea.,
în salturi, peste zmeurişuri mari, netede, printre care
creşteau pe alocuri lichenii, cu firele lor gălbui. Ocoliră un
bolovan mare, cenuşiu, în jurul căruia iarba verde-albăstruie
îşi înălţase capul printre pietre. Un singur nouraş nespus de
alb şi care părea c-ar putea fi atins chiar cu mâna, se ivi
deasupra piscului Mişguszowieckie şi se îndreptă repede spre
nord, rostogolindu-se, ca şi cum s-ar fi mişcat pe labe.
Janusz, privindu-i albeaţa imaculată, se opri în loc şi începu
să recite versurile lui Miciriski:
Deasupra mea zboară spre albastrul mări i Nourul hrănit cu
laptele munţilor…
 Henryk privi şi el norul, apoi pe Janusz şi, domol, porni
mai departe păşind energic. Cuiele bocancilor izbeau stâncă,
scăpărând uneori scântei.
Poteca urca tot mai sus. Pe partea stângă se întindea
Iezerul Negru, liniştit şi micuţ – ca o oglinjoară de copil – pe a
cărui suprafaţă apărură, pe rând, primele luciri ale soarelui
ce se re-j flecta acum în undele lui întunecate. În sfârşit
ajunseseră la locul unde era înfipt în stâncă pi-l ronul cel
mare. Adică la locul preferat – după cum spunea Henryk.
Aici, apucai pironul de par-’ tea dreaptă şi făceai un pas mic
deasupra vă-j găunii, care – între cele două stânci – se desJ
chidea în jos într-un triunghi abrupt şi adânc de câteva sute
de metri, până la apa Iezerului NegruJ Povârnişul ameţitor,
aşternut cu grohotişuri şi bolovani, semăna cu trena unei
hlamide bogat; I împodobite. Janusz, făcând pasul acela mic
dea-j supra prăpăstiei, simţi o uşoară ameţeală. Henrykjj
care era în frunte, trecuse de locul pironului şi îi începuse să
fluiere o melodie voioasă de drume-l ţie în care Janusz
recunoscu marşul nupţial al lui» j Mendelssohn.
Ajunseră apoi la un loc cu pietre netede. Tre-l cură printre
stânci mai mici, sfărâmicioase, şi de-l odată, în faţa lor se
înfăţişă defileul. Iezerul Ne-ll gru dispăruse dincolo de
cotitura din stângă. Lai dreapta, se făcea o potecă dreaptă şi
lungă ce se» îndrepta – printr-o costişă lină, aşternută cu«
grohotiş mărunt – direct spre trecătoare, deasu-H pra căreia
se înălţa un stei, având profilul unui (om ce ascultă vuietul
vântului.
Şuierăturile veveriţelor de munte se auziră dini nou, de
undeva. La dreapta, într-o uriaşă prăpas-l tie de o mie de
metri, se oploşise Morskie Oko. «Pe lac luneca acum o barcă
în chip de plută. Ho1 telul unde poposiseră li se părea
mititel, cu tot 1 acoperişul lui lucios, clipind prin toate
ferestrele 1 bătute în plin de soarele dimineţii.
O luară pe o potecă urcând pieziş. Janusz se 9 căznea să
nu privească prăpastia din dreapta. 1 Bulgări mărunţi de
grohotiş alunecau sub tălpi 1. Şi, pornind uşor, se
rostogoleau apoi în salturi din ce în ce mai mari, în hău. Era
ultima parte a drumului. Câteva stânci încă, mai mici şi…
iată Irecătoarea!
Se opriră căutând în direcţia opusă. Intre Szatan şi
ramificaţiile negre ale piscului Wysoka, se desfăşura, într-o
vale adâncă, iezerul Hinezowy, care – de departe – făcea
impresia că-i doar o apşoară la suprafaţa pământului. Nu
priveliştea asta era însă cea mai frumoasă, ci marele şes
galben, inundat de soare şi învolburat ca valurile mării, ce se
întindea mai jos, până la orizontul îndepărtat. Aici era
Slovacia.
Stând aşa în trecătoarea întunecată şi răcoroasă – aerul
aici era într-adevăr reavăn – şi privind nu spre ţărmurile
negre, împădurite, ale lacului Morskie Oko, ci spre şesul
străveziu de dincolo, lui Janusz i se păru că are în faţă
pământul făgăduinţei. Câmpia luminoasă părea scăldată,
toată, în roua unui vin sclipitor: ţara îndepărtatei fericiri.
Undeva, spre mijlocul ei, mijeau numeroase parcele, printre
care se strecura unda albicioasă a unui abur ce semăna cu
puful de vrabie luat de adierea vântului.
Se aşezară la o margine ferită de vânt şi-şi întoarseră
capetele spre soare, către miazăzi. Nu-şi puteau însă
desprinde ochii de pe ţinutul acela.
— Închipuieşte-ţi, grăi Janusz, am putea să coborâm aici,
să ne urcăm în tren şi peste câteva ore să fim undeva…
departe.
— Mare scofală! mormăi Henryk, deşi se vedea bine că
gândul lui era altul, că şi el ar fi coborât bucuros în vale şi s-
ar fi urcat în trenul ce l-ar fi dus spre locuri necunoscute.
— Priveşte, continuă Janusz, acolo e sudul, cu vinurile lui,
acolo-s oraşele frumoase, acolo e pa tria noastră: Praga,
Viena, Roma… Parisul… De ce oare n-am pleca acolo, spre
sud?
— Nu-ţi face iluzii, răspunse Henryk, încercând din nou să
dea glasului său un ton de cuminţenie, nu te înşela pe tine
însuţi, şi nici pe alţii. Nu asta-i patria noastră, şi nu-i pentru
noi vinul însorit al sudului. Patria noastră e în spatele
nostru, spre nord.
— De ce nu ne-am putea coborî acolo? şi Janusz,
întinzând mâna, schiţă un arc larg.
— Suntem doar polonezi. Vezi, asta ne e soarta. Zise
Henryk râzând cu destulă tristeţe. Şi trebuie să ne întoarcem
îndată: te aşteaptă carabina pe tine, iar pe mine – tunul. Iată
Europa ta, patria ta, Roma… Rahat, nu Roma. Asta-i. O
aiureală. Nimic mai mult!
— Parisul, Parisul! exclamă Janusz.
— Apucă-te şi fă-i o poză…
Janusz se lăsă, brusc, pe spate. Din prima clipă văzu – de
ambele părţi ale stâncii cenuşii – azurul dens, străveziu,
netulburat de nimeni şi de nimic. Un fluture alb, alungat de
vânt, se aciuase tocmai aici şi bătea din aripioare deasupra
stâncii, chiar în centrul baldachinului albastru. Închise apoi
ochii şi Janusz zări un oraş necunoscut, îndepărtat şi silueta
mărunţică a unei femei care păşea pe un drum larg, în
mijlocul asfaltului cenuşiu.
VIII
Edgar se instalase într-o căsuţă, la marginea parcului. Mai
locuia aici şi un tânăr horticultor cu soţia. El îi pregătea
dejunul de dimineaţă şi cina, iar prânzul îl aduceau zilnic de
la Nieborow.
În odaia scundă dar spaţioasă, aşternută cu covoare vechi,
instalaseră o pianină şi un pat larg. Era încă o masă mare şi
câteva scaune; nimic în plus. S-ar fi simţit bine aici, dacă nu
l-ar fi părăsit tocmai atunci inspiraţia şi dacă n-ar fi resimţit
golul acela lăuntric, îngrozitor de chinuitor, care-l strivea ori
de câte ori nu era în stare să compună. Luase o sumedenie
de cărţi, dar nici să citească nu putea. În ajunul plecării
primise (prin Spychala, de la Externe) o scrisoare de la
Elzunia, nespus de confuză. Lucrurile mergeau bine în ce
privea angajamentul. La toamnă avea să cânte la New York în
Aida, Madame Butterfly şi Răpirea din serai. Apoi, o serie de
concerte la New York, Chicago, Boston. Deci, o stiuaţie bună.
Un compozitor englez, al cărui nume era atât de străin lui
Edgar încât îl şi uitase îndată după citirea epistolei, scrisese
pentru ea un concert – voce şi orchestră – cu care urma să
apară în cadrul unui program simfonic. Îi scria că e o lucrare
foarte frumoasă, de efect.
„Frumoasă, de efect…” repetă Edgar în gând, îmi închipui
eu ce poate fi!”.
Mai mult şi mai mult îl neliniştea însă faptul că Elzunia
nu-i împărtăşise nimic despre treburile ei personale: cum
locuieşte, pe cine vede. Scurta însemnare despre familia
Pawel Kochanski, cu care urma să plece de la Southampton
la New York, era mult prea puţin. Niciun cuvânt despre
Rubinstein. Ce s-o fi întâmplat cu bancherul? îl trimisese
undeva? Rămăsese la Constantinopol? împărăteasa Maria
Teodorovna ajunsese la Copenhaga, la familia ei. Rubinstein
o însoţeşte oare pe Elzunia în America? În faptul că nu-i
scria nicio vorbă despre el, Edgar vedea o semnifica ţie
ascunsă. Să fi jucat oare bătrânul bancher ura rol, mai
important, în viaţa Elzuniei? I
Zilele erau frumoase. Neputând compune, Edgari se
plimba toată ziua prin parc. Arcadia era mi J nunată.
Copacii, încărcaţi de frunze mari, exube-S rante, păreau şi
mai impunători, ridicându-se vetuşti şi gravi sub cupola
cerului şi bucurân-j du-se de viaţă. Eleşteul; năpădit de
trestie, dini faţa templului Dianei, era acoperit până la jumă-j
tate cu o pojghiţă verde de lintiţă, cealaltă jumătate fiind
neagră. Îi plăcea să şadă pe treptele: care coborau în apă,
gândindu-se mult la sora lui. Îi auzea chiar glasul; dacă în
primele note nui răsuna încă plenitudinea acelei rezonanţe
dulci „pe care o vestea, glasul ei căpăta tonuri adâncij
mişcătoare, pe măsură ce se încălzea. Ce arie cân-l tase la
Odesa, după sosirea din Viena? Da,. Verborgenheit, cu
sublima cvartă săltând sus, în-i tr-o sonoritate atât de lină.
Mai târziu Ola, în ar-fl şiţa verii, exersase şi ea aceeaşi arie,
atât de pă-l trunzătoare şi de plină de miez. „Se vede că al
fost un om tare înţelept meşterul Brahms”, îşi zise el în gând.
Apoi, gândul îi lunecă de la Olal i la Maria, rivala ei. De fapt,
Edgar nu prea ştiai ce fel de sentimente îl legau de femeia
asta. Se arăta plină de entuziasm pentru muzica lui. In-: tr-o
seară invitase chiar un cunoscut violonist să cânte din
compoziţiile lui Szyller. Ascultase sonata pentru pian,
interpretată chiar de Edgar, iar el îi arătase schiţele
concertului pentru pian, pe care-l proiectase. Scrisese câteva
studii, pe care \ dorea să i le dedice. Cu toate acestea, simţea
un i fel de gol şi de făţărnicie în relaţiile lor. Nu de i mult se
înţeleseseră să ia ceaiul împreună, în parcul Lazienki, într-o
după-amiază. Venise cu o pălărie mică, neagră, împodobită
cu un buchetj de violete şi cu voal scurt, ce-i estompa puţin
culoarea prea deschisă a ochilor ei albaştri. Zveltă şi subţire,
într-un taior negru, a stat în faţa lui la o măsuţă albă,
lăcuită; scoţându-şi mănuşile i-a văzut degetele lungi, albe,
pe unul din ele purtând un mare rubin înconjurat de
briliante. Maria – în ochii căreia lucea o întrebare – l-a tot
privit, iar el, indiferent, fuma ţigară după ţigară. Au vorbit
despre muzică, dar s-au ferit, cu tot, dinadinsul, de orice le-
ar Ti putut aminti de Odesa. Fiindcă acolo – faţă de clipele
grele prin care trecuseră şi cu toate că nu-şi spuseseră nimic
esenţial – avuseseră o comportare prea liberă, poate. Aici, în
schimb, în casa bătrânei prinţese, în atmosfera micului ei
palat, Bilinska îşi recăpătase siguranţa. Fireşte, n-au
discutat despre Kazimierz, deşi Edgar se gândea necontenit
la el. Maria adusese elogii muzicii lui Edgar într-un mod care
vădea că nu-i atribuie o însemnătate deosebită, tratând-o ca
un soi de literatură – şi încă nu de cea mai bună calitate.
Lucrul acesta l-a cam iritat pe Edgar, care n-a cutezat s-o
contrazică, socotind-o prea frumoasă şi – fără să ştie de ce –
inaccesibilă. Prefera să-şi mărturisească făţiş, din1 capul
locului, că totul e în zadar şi să se menţină în rezerva asta,
care răspundea mai bine stării lui de spirit, având chiar
impresia că-i înlesneşte şi creaţia. De altfel, cum era să-i
explice un lucru pe care el însuşi nu-l pricepea? Cum să-i
facă accesibilă gravitatea sunetului care-l împresura din
toate părţile, gol şi stăruitor, neconţinând în el nimic altceva
decât muzică? Excesul sonor din clipele de creaţie era un
lucru imposibil de împărtăşit, chiar oamenilor sensibili, şi cu
atât mai mult unei femei, care sesiza totul în mod exterior,
superficial.
Acum, aşa cum şedea pe malul eleşteului arcadian, şi-o
închipuia pe Maria ca pe o fiinţă foarte îndepărtată, de care
nu te poţi apropia, dar nu în sensul neputinţei de a înnoda
cu ea firul unei idile, ci în sensul neputinţei de a pătrunde în
cugetul ei, de a o zgudui prin ceea ce simţi tu însuţi. Maria
nu fusese întotdeauna aşa cum o văzuse el ultima oară la
Varşovia, la pianul împodobit cu un imens buchet de garoafe;
sau, mai de mult, în parcul Lazienki, când, un voal scurt îi
acoperea ochii, acei ochi ce nu vor fi niciodată, pentru el,
„prea grăitori”.
Singurătatea din Arcadia – când nu-l ajuta să creeze – îl
cam apăsa. De fapt, el nu prea avea nimic de făcut. Părinţii
lui erau foarte ocupaţi cu fabrica de zahăr de la Wloclawek,
iar Elzbieta dispăruse într-o ceaţă îndepărtată şi tulbure. Se
gândea mult la ea, dar acest „mult” era foarte puţin.
Hoinărea prin împrejurimi, deoarece parcul cel mare – atât
de straniu prin construcţiile lui artificiale – începuse să-l cam
plictisească şi prefera să iasă la câmp! Mult de tot îi plăcea
aleea de salcâmi, simplă, d6 la o margine a parcului unde,
şezând pe una din băncile drepte, vedea, alături, câmpul. Era
la începutul lui august. Se mai vedeau încă din loc în loc
căpiţe de fân, deşi cele mai multe fuseseră duse, iar miriştea
fusese chiar arată. Priveliştea se schimba văzând cu ochii,
sfârşitul verii îmbinându-se cu începutul toamnei. Edgar era
în stare să rămână ore întregi pe bancă şi să privească cum
ară oamenii.
— Iată o muncă adevărată, îşi zicea el în gând. Dar eu, eu
ce fac? Sunt ca o coromâslă deasupra apei.
Dincolo de parc, în partea opusă, pe o pajişte verde era un
iaz mic cu apă adâncă, deasupra căruia se înălţau mereu
plăpândele coromâsle albastre. Edgar ofta de câte ori privea
aceste insecte slăbănoage.
„Şi încă, îşi spunea el în gând, nu sunt sigur că ceea ce
pentru mine este atât de important, poate avea vreo valoare
obiectivă. De fapt, pentru mine n-are preţ în lume decât
muzica mea şi cum aceasta nu interesează, cu adevărat, pe
nimeni, iată de unde-mi vine singurătatea.”
Qrganistul din Lowicz, bătrânul Jarzyna, aflând despre
prezenţa unui „muzicant” în Arcadia, porni într-o după-
amiază să-l viziteze pe Edgar. Horticultorul avea o fetiţă de
trei ani, Danusia. Care venea des la Edgar. Copil liniştit şi
tăcut, se juca ore întregi într-un colţ al odăii, cu păpuşile de
hârtie, pe care i le făcea Edgar din ziare vechi, sau cu florile
şi fructele decupate din îngălbenite cataloage horticole. Edgar
îşi amintea de timpurile de demult, când, locuind la fabrică,
mai apoi la Odesa, mama lui primea cataloage germane şi
ruseşti, splendid ilustrate, cu flori mai frumos desenate decât
erau ele în realitate. El le colora şi apoi le decupa lipindu-le
pe cartoane şi făcând paravane pentru păpuşile Elzuniei.
Odată, făcuse din florile acestea chiar un abajur pentru tatăl
său, care poruncise însă să fie aruncat la pod – întâmplare ce
l-a durut. Acum găsise în odaia horticultorului un morman
de cataloage. Nu avea vopseli şi nici creioane colorate.
Decupa dar florile de pe coperte şi planşe, aşa cum erau, iar
Danusia, încântată, le aşeza în cerc spunând că sunt
grădiniţa ei. Cum în această grădiniţă trebuia însă să
locuiască cineva, Edgar făcea din ziare şi nişte păpuşi mici,
simple ele tot, câte una singură, ori câte două, ca fraţii
siamezi. Alteori făcea câteva, sau chiar mai multe, ţinându-se
de mână. Fetiţa era fericită şi drept răsplată pentru buna ei
purtare căpăta învoirea mamei să meargă în odaia lui Edgar.
Când bătrânul Jarzyna, transpirat şi ostenit de drumul
făcut sub soarele de vară, bătu la uşa „muzicantului14, îi
răspunse un glăscior subţirel cu gravitatea obişnuită unui
copil: „Poftim”. Muzicantul, într-un costum foarte frumos,
şedea la masă şi decupa un omuleţ de hârtie, iar alături,
rezemată cu încredere de genunchiul lui, stătea fetiţa, într-o
rochiţă roz, cu un năsuc cârn şi cu o codiţă subţire ce-i
atârna pe spate, aşa precum năsucul în faţă.
— Aş putea sta de vorbă cu artistul muzicant? întrebă
organistul.
Edgar zâmbi.
— Sunt organistul parohiei din towicz, zise omul
ştergându-şi mustăţile de sudoare, şi am venit să vă cunosc.
Edgar îi întinse mâna.
— Îmi cer iertare că nu mă pot scula în picioare, spuse el,
dar când Danusia îmi spune să şed, nu-i chip să mă scol,
până ce nu se plictiseşte. Altfel, ţipă îngrozitor.. Nu-i aşa,
Danusia?
Danusia se uită neliniştită la vizitator. Apoi îşi întoarse
ochii cu toată încrederea spre Edgar şi zise cu un glas sigur:
— Taie…
Edgar îl invită pe bătrân să ia loc la masă, în faţa lui şi,
sfârşind cu destulă îndemânare făcutul păpuşii, întrebă:
— Sunteţi de mult organist la Lowicz?
— O, domnule, suntem o întreagă dinastie, oftă el. Şi tata
a fost organist aici; m-a învăţat să cânt de mic copil, iar
acum şi eu voi avea un urmaş.
— Fiul dumneavoastră? spuse Edgar, oferindu-i Danusei
opera.
Micuţa luă păpuşa, o examină pe-ndelete – ca şi cum
decupajul schematic ar fi putut avea şi unele variante – apoi
rosti amabil: „Mulţumese”, aşa cum o învăţase Edgar şi se
duse în colţul ei. În mers, codiţa i se mişca amuzant pe cap,
când încoace, când încolo. Se aşeză pe podea şi compară
păpuşa nouă cu celelalte vechi.
— Nu, domnule, e nepotul meu! zise organistul zâmbind.
Am un nepot foarte priceput şi aş fi vrut să vă rog să-l
examinaţi. Sunteţi un om cu carte, aţi studiat la oraş, vă
puteţi pronunţa. Poate că merită să-l trimit la conservator…
Edgar încercă un sentiment de uşoară compasiune, deşi
era plictisit: ascultarea unei muzici proaste era pentru el un
adevărat chin. Totuşi zise, în silă:
 — Foarte bucuros…
— De fapt, domnule artist, adăugă moşul, vizibil jenat, aş
dori să vă invit joi la masă. Aici, pe un instrument
necunoscut, i-ar fi frică să cânte. Vă rog, domnule, să nu ne
refuzaţi. Îl voi ruga pe paroh să ne împrumute caii. Voi
trimite brişcă după dumneavoastră… domnule artist!
— De acord, zâmbi Edgar, dar cu o singură condiţie. Să
nu-mi mai spuneţi domnule artist. Bine?
— Dar cum să vă spun? întrebă bătrânul, înroşindu-se.
— Simplu: domnule Edgar.
— Aş putea cuteza?
— Atunci: domnule Szyller.
— Aşadar, cum rămâne, domnule Szyller? întrebă el.
— În regulă. Vă rog să trimiteţi caii joi… La ce oră?
— La douăsprezece!
Şi aşa, joi la amiază, Edgar se trezi în trăsura parohului –
foarte comodă – pe şesul dintre Arcadia şi Lowicz.
Prevenitorul Jarzyna îi trimisese şi o haină lungă de pânză
împotriva prafului şi bine făcuse, căci era o arşiţă
îngrozitoare, iar pulberea de pe drum – răscolită de roţile
trăsurii – se înălţa albă şi supărătoare, rămânând
suspendată îndelung în văzduh. Cerul azuriu era cam
spălăcit din cauza căldurii. De pe nişte petece de pământ
pline de flori galbene
— Învecinate cu mirişti şi arături – nipralele îşi
răspândeau mireasma.
În Lowicz trăsura se opri lângă o căsuţă scundă de lemn
cu mici coloane în faţă, nu departe de Piaţa Veche. Jarzyna
ieşi, salută cu plecăciuni pe Edgar şi-l conduse într-o
încăpere spaţioasă, nu prea înaltă, cu ferestre de amândouă
laturile. Mirosea a mucegai şi igrasie. Pe pereţi erau atârnate
tablouri religioase şi un crucifix mare, negru. Masa era pusă
pentru prânz, între ferestre. În mijlocul camerei era un pian
mare, cu coadă, de culoarea bronzului; avea capacul ridicat,
lăsând să se vadă aparatura dinţată a ciocănelelor albe-roşii.
Deasupra claviaturii, într-o ramă încrustată cu frunze
lucioase, Edgar citi: Krall & Seidler.
Apăru şi soţia organistului, o bătrânică uscăţivă, nu prea
simpatică, purtând un şorţ albastru-închis, cu picăţele albe.
Edgar fu poftit să ia loc pe o canapea veche vişinie, în faţa
mesei, iar organistul începu, îndată, să umple păhărelele.
— La rachiuri, constată el, cel mai bine se pricep
farmacistul şi organistul.
Edgar gustă din licoarea de păducel, care-i plăcu mult.
— Dar unde-i nepoţelul? întrebă el.
— Vine, vine îndată.
Masa era pusă pentru cinci persoane. Soţia organistului
ieşi discret, iar peste câteva clipe apăru o domnişoară înaltă,
brunetă, cu părul de pe frunte ridicat în sus şi încolăcit într-
un conci imens, pe creştetul capului.
— E fiica mea cea mai tânără, spuse organistul.
Domnişoara privi cutezător în ochii lui Edgar şi,
întinzându-i mina, rosti’ cu o voce gravă:
— Elena Jarzynianka. Domnule, vă salut.
După o clipă soţia organistului reveni cu un băiat de vreo
paisprezece ani. Intimidat, băiatul se ţinea foarte aproape de
bunica lui. Era foarte slab, dar destul de înalt. Edgar observă
imediat că unul din omoplaţi, foarte ridicat, semăna cu o
cocoaşă. Avea fruntea înaltă, puţin cam lată şi acoperită cu
un moţ blond, iar ochii mari, albaştri, erau apoşi.
— Rysio, salută pe domnul, grăi organistul.
— E un băiat tare sălbatic, explică domnişoara Elena lui
Edgar.
Rysio întinse o mână lungă, osoasă, foarte mare şi rece la
pipăit.
— Poftiţi, vă rog, zise organistul ocupând locul din dreapta
lui Edgar. Concertul va urma după masă.
— Şi ce mai concert! rosti Elena, dând din umeri şi
aşezându-se în faţa lui Edgar. Alături de ea era Rysio, care,
ocupat cu furculiţa, arunca, doar pe furiş, din ochii lui
ceţoşi, câte o privire compozitorului. Doamna Jarzynina
reveni în odaie purtând un castron mare învăluit în aburi şi-l
aşeză alături, pe măsuţă.
— Supă de raci, constată Rysio pe neaşteptate, cu voce
tare.
— Îţi place supa de raci? întrebă Edgar zimbind.
— Rysio, du farfuriile! spuse bunica.
Rysio se ridică şi servi farfuriile cu supă. Acum, apăru şi
mai vizibil cocoaşa de pe omoplatul drept. Şi mâinile lui
foarte lungi, ca de maimuţă. Domnişoara Elena turnă vodcă
tuturor şi bău, fără să-i aştepte pe ceilalţi, Bătrânul Jarzyna
o privi atent, oferindu-i lui Edgar pâinea şi untul.
Supa era foarte gustoasă. Mâncând şi totodată vorbind cu
organistul, Edgar examina pe cei din faţa lui. Era izbitor
contrastul dintre domnişoara Elena – plinuţă, frumoasă,
prezentabilă, cu obrajii rumeni, părul negru-lins şi faţa lui
Rysio —
— Mică, slabă, ascuţită, cu ochii ţintă la farfuria pe care a
şi golit-o foarte repede, fără ca bunica să-i mai ofere una. În
schimb, ea-l îndemna stăruitor pe Edgar să mai servească,
spunându-i, fireşte, că nu mai urmează nimic. Urmară totuşi
şi alte feluri: o raţă umplută cu cartofi, salată verde plutind
în smântână, pandişpan cu dulceaţă de vişine – pufos şi
aromat –, silindu-l pe Edgar să consume porţii uriaşe din
fiecare fel.
— Desigur, sunteţi obişnuit cu alte mâncăruri, rosti Elena,
privindu-l admirativ, dar şi cu un strop de ironie, pe care
Edgar o reţinu cu destulă neplăcere.
— De mult n-am mai mâncat aşa de bine, răspunse
Szyller.
— Vreţi să râdeţi de un bătrân organist, zise Jarzyna, deşi
era limpede că vorbele musafirului îi făcuseră plăcere.
— Bucătăria polonă e cea mai bună, adăug ă Edgar.
— Aţi călătorit mult? îl întrebă Elena, şi glasul ei, cu
timbru grav, răsună ca o invitaţie la călătorie.
Edgar căută la ea, atent.
— Da, mult, totuşi prea puţin pentru mine. Îmi place să
călătoresc nespus de mult.
 Doamna Jarzynina ridică masa şi puse în faţa comesenilor
ceştile de cafea neagră.
— Şi acum, Rysio, hotărî domnul Jarzyna, cântă ceva la
pian pentru domnul Szyller.
Rysio se înroşi până în albul ochilor şi şopti, implorând:
— Prefer la orgă.
— Mai târziu, mai târziu vei cânta şi la orgă. Acum, la
pian. Rysio se apropie de instrument cu mişcări hotărâte,
aşeză notele pregătite pe pupitru şi începu, fără elan, finalul
uneia din sonatinele lui Dussec „a la tarantella”. Greşi, se
opri, o luă de la început. Cânta copilăreşte încă, punea
accentele precis, executând fiecare staccato cu bravură.
Edgar încercă o senzaţie dezagreabilă. Terminând sonatina,
Rysio se uită la Edgar ca un câine bătut.
— Pianul e cam hodorogit, spuse organistul, când tăcerea
deveni apăsătoare, un instrument vechi şi dezacordat.
— Într-adevăr, confirmă Edgar, pe un astfel de instrument
cu greu poţi să-ţi faci o idee asupra interpretării.
— Părerea mea, zise domnişoara Elena, cu glasul ei sonor
şi sigur, e că Rysio nu se prea pricepe la muzică.
— Parcă tu te pricepi, mormăi mama.
— Ce, dacă-s croitoreasă înseamnă că nu mă pricep la
muzică? se răţoi Elena. Din copilărie am tot auzit muzica
voastră. Dar dumneavoastră ce părere aveţi? se adresă ea lui
Edgar.
— E greu să mă pronunţ, zise Szyller jenat. Vom sta de
vorbă mai târziu cu tatăl dumneavoastră.
Rysio mai zdrăngăni un studiu de Czerny. Avea, fără
îndoială, o anumită agilitate a degetelor, dar prea puţin în
plus. Edgar fuma, bea cafea şi asculta poveştile ce i le turuia,
fără cruţare, bătrânul Jarzyna despre prinţii din Lowicz,
ocolind cu multă grijă privirile micului cocoşat. După câtva
timp se deplasară la biserica „Colegiata”, organistul
conducându-l pe Edigar, mai înitâi, prin toată clădirea,
arătându-i mormintele episcopilor, altarele şi tablourile care
nu prezentau, de altfel, un interes prea mare. Luară apoi loc
în bănci iar Rysio urcă în balconul corului, la orgă. Edgar
căzu pe gânduri. În biserică domnea liniştea verii. La început
nici nu reţinu sunetul încet al orgii. Rysio improviza atât de
lin şi de simplu, încât muzica lui putea trece neobservată.
Era, de fapt, un alt ecou al verii, ca şi izbirea frunzelor late
ale arţarilor de ferestrele înalte, ca ciripitul rândunelelor, ori
ca boarea uşoară de vară din turnul dantelat al clopotelor.
Sonorităţile orgii deveneau însă tot mai ample şi atunci
observă Edgar că Rysio cântă foarte frumos.
— Improvizează? întrebă el aplecându-se spre Jarzyna.
— Da. Cântă frumos, nu-i aşa? şi zâmbetul blajin al
bucuriei lumină faţa bătrânului.
Elena şedea, greoaie, în banca a treia din faţa lor. Edgar
nu-i vedea faţa, dar după linia braţelor înţelegea că-i
nemulţumită şi încruntată.
Orga răsună cu registrul întreg în câteva acorduri
prelungi, apoi sunetele deveniră tot mai slabe, distingându-
se doar „vox humana”, „flauto” şi încă unele tuburi mai line.
Şi iată că la sunetele orgii se alătură o voce gingaşă, suavă.
Cineva, sus, în incinta corului, începuse să cânte cu o
dulceaţă nespusă, cu un timbru de tenor, delicat, dar
minunat.
Magnificat, anima mea, Dominum…46
Vocea era atât de surprinzător de proaspătă şi de
armonioasă, atât de aleasă prin însăşi natura ei, încât lui
Edgar nici nu-i venea să creadă, în primul moment, că omul
care cântă este cocoşatul Rysio. De-abia zâmbetul angelic al
bunicului îi confirmă impresia.
Fu foarte uimit. Se adresă bătrânului:
— I s-a schimbat deja vocea?
— Da, acum doi ani, răspunse organistul.
— N-ar trebui încă să cânte.
— Dacă-i place atât de mult…
Rysio cântă două strofe din psalmul vecerniei, apoi tăcu.
Orga, cu sonorităţile simple, jucăuşe, atacă finalul. Se mai

46 O, inima mea, preamăreşte-1 pe domnul... (lat.).

auziră şi câteva registre mai accentuate, treptat însă şi domol
sunetele se stinseră.
Rysio se opri.
— A fost foarte frumos, mărturisi Edgar.
Jos, în tinda bisericii, se întâlniră şi cu Rysio, care cobora
de pe trepte ca de pe un munte înalt.
Faţa lui palidă fusese năpădită de pete cărămizii, iar
fruntea de broboane de sudoare. Se opri în uşa care dădea
spre cor, îşi duse mâinile la spate şi îşi pironi ochii luminoşi
pe chipul lui Edgar. Acesta, în tăcere, îl sărută pe frunte.
Ziua era acum în toiul ei de lumină. Adia şi o boare lină.
Piaţa gemea de lume. Edgar dădu bătrânului adresele
profesorilor de la Conserva tor, care puteau să se ocupe de
micul muzicant.
— I Caii aşteptau în faţa pridvorului. Edgar îşi luă îndată
rămas bun şi plecă. Câmpul era larg desI chis, ca
întotdeauna în august. Soarele cobora 3 spre asfinţit. Copacii
de pe marginea drumului fremătau ritmic; adia un vânt
potolit, în stare j totuşi să le legene frunzele verzi. Edgar
reuşi i să facă să-i revină în memorie glasul lui Rysio
cântând Magnificat. Emoţiile trăite în biserică îi umpluseră
sufletul de o bucurie liniştită. Îşi făI gădui că va începe să
compună îndată ce se va J întoarce acasă. Şi îşi mai zise în
gând:
„Ce uimitoare tovarăşă a zilelor noastre pă mântene este
muzica – fidelă, nedezlipită şi ne9 contenit minunată!”
Peste câteva zile întâlni pe domnişoara Elena în parc.
Mergea la soţia unuia din demnitarii Arcadiei, să-i ducă o
rochie la probă. De atunci, veni mai des. Fură văzuţi chiar
cum se plimbau, sau, aşezaţi pe banca din aleia salcâmilor,
privind ogoarele timpuriu arate.
Prusiei răsăritene. Ploaia ţinuse fără întrerupere cinci zile
şi cinci nopţi, iar ei mărşăluiau rapid, patruzeci de kilometri
pe zi. Oamenii erau trudiţi, convoaiele de căruţe se rătăciseră
pe undeva, cât despre mâncare caldă nici vorbă, fiindcă
bucătăriile de câmp nu mai pridideau şi nici nu aveau destul
combustibil. Apa le pătrundea pe lângă gulere şi, în şiroaie
subţiri şi aproape dureroase, se prelingea până la piele.
Mantalele, vestoanele, bocancii şi moletierele deveneau tot
mai grele de apă, ca nişte pietroaie şi oamenii umblau
anevoie, pas după pas. Soldaţii, extrem de osteniţi şi de
iritaţi, ar fi rupt pe oricine cu dinţii; erau însă sleiţi de puteri
şi unde se opreau să înnopteze, se prăbuşeau pe paie, pe
pământul argilos sau chiar în noroi şi dormeau duşi, ca nişte
bolovani. Chinul lor părea să n-aibă sfârşit şi cu toate că
răsunau, din când în când, pe undeva, împuşcături, el
rămânea lipsit de orice sens, de orice explicaţie. În plutonul
lui Janusz erau câţiva oameni simpatici: Wilhelm – un
silezian agreabil, Edzio – fiul unui berar din Varşovia
pasionat cunoscător al operetelor, J6zio – solist la Opera din
Varşovia şi micul Zbyszek – proaspăt bacalaureat, feciorul
unui cunoscut medic. Grupul avea mult umor şi iniţiativă,
nu rămânea niciodată flămând, se pricepea de minune să
câştige încrederea ţărănoilor întâlnite, făcând lucrul acesta
cu mult farmec – ori să-şi însuşească ceva mere din grădinile
pe lângă care trecea. Dar chiar şi elanul grupului se stinse –
ca şi inteligenţa sclipitoare a lui Edzio, bravura juvenilă a lui
Zbyszek, perseverenţa şi bonomia lui Wilhelm – în faţa
şiroaielor reci ale ploii. Jozio înjura de mama focului şi
încetase să-şi mai încerce din când în când vocea, ceea ce
făcuse chiar şi când stătea ghemuit în tranşee, sub focul
proiectilelor.
Săptămână petrecută în munţi fusese pentru Janusz un
bun antrenament în marşurile forţate, mai ales că instrucţia
de câteva zile făcută în Citadela Varşoviei nu-i putuse da cine
ştie ce pricepere militărească. Instrucţia de bază o dobândise,
în oarecare măsură, la Corpul al III-lea, iar acum îi era de-
ajuns. În cursul primei bătălii, micul Alojzy, din compania
lui, după ce trăsese o dată cu carabina, apăsase din nou pe
trăgaci şi se crucise că glonţul nu porneşte. Nu-l învăţase
nimeni că arma trebuia pusă din nou în stare de tragere.
Totuşi, înaintau mereu, iar la deşteptare erau, într-un fel
sau altul, prezenţi. Dimineaţa nu le lipsea nici umorul; pe la
amiază începeau însă să simtă foamea şi, tot mărşăluind în
rânduri de câte patru, prietenii noştri erau până la urmă
dominaţi de gânduri sumbre.
Tot examinând cerul, Edek le vestea, de fiecare dată, că se
limpezeşte. Dar ploaia ce turna cu găleata din norii ăştia albi
şi joşi, părea răspunsul plin de răutate dat unor asemenea
proorociri.
În ultima zi, a cincea, pe la orele patru dupăamiază,
ajunseră într-un sat mare, situat într-o pădure, din ţinutul
Kurpie. Spre uimirea soldaţilor, comandamentul ordonă să
rămână aici peste noapte. Aşa că, în loc să umble toată ziua
până-n seară, să sosească pe întuneric la casele unor
necunoscuţi şi să întâlnească, firesc, nişte gospodari puţin
primitori, s-au putut opri, încă de cu ziua, să-şi pregătească
un culcuş mai ca lumea, să cunoască oamenii din sat şi să-şi
gătească vreo fiertură oarecare. De bucurie, oboseala nu le
mai fu o atât de grea povară. Ostaşilor noştri li se indică o
casă frumoasă, la marginea satului, lângă pădure, unde
gospodarul, în puterea vârstei, era om cu carte, având pe
policioară, alături de blidurile de lut împodobite cu păsări
roşii, şi câteva cărţi. Când soldaţii intrară în casă, ţăranul
luă repede cărţile de pe policioară şi le vârî într-un cufăr,
acoperindu-le cu un cojoc. Edzio şi Sbyszek încercară s-o
convingă pe gospodină să le dea ceva ouă, nişte lapte, vreo
găină, spunându-i că de cinci zile n-au îmbucat nimic.
GrzeS, un soldat din alt pluton care venise şi el aici,
împreună cu ei, tăiase o găină fără să mai ceară voie şi o
curăţise repede de pene, în dosul casei. Janusz şi Edzio
săriră la stogul din faţa şopronului, să ia paie pentru
aşternut. Ţăranul însă, până atunci liniştit, se repezi la ei şi
le strigă să nu se atingă de paie. Soldaţii protestară. El le
spuse atunci să intre în casă, să cineze, că le va aduce el
singur paiele şi fânul. Ostaşii se supuseră fără prea multă
tragere de inimă; Janusz, singur, nu se urni din loc. Ţăranul
deschise larg uşa şopronului, luă de acolo un braţ mare de
fân şi paie de ovăz, îl legă cu o sfoară şi porni cu el spre casă.
Janusz se aşeză pe pragul şopronului, şi începu să fluiere
încet. Ţăranul căuta la el neîncrezător, dar Janusz era atât
de obosit încât aţipi pe loc. Văzându-l nemişcat, ţăranul se
mai linişti dinspre partea lui. Peste câteva clipe colegii ieşiră
în tindă şi-l chemară pe Janusz la o omletă, deocamdată.
Găina pusă la fiert avea să fie gata la „cina a doua”, cum
spunea Zbyszek. Omleta i se păru nespus de gustoasă. După
ce mâncă, se pregăti să se întindă pe fân. Erau cu toţii atât
de osteniţi, încât nimeni nu râdea şi nu glumea. Începură
chiar să se culce, fiindcă în noaptea aceea, nefiind stare de
alarmă, li se dăduse voie să se dezbrace. Janusz, întorcând
capul spre tindă, văzu că gospodarul stă în prag şi se uită la
el cam ciudat, ca şi cum l-ar fi cercetat cu privirea, sau ar fi
vrut să-i spună ceva.
Janusz, neliniştit, se apropie de el, târşâindu-şi din greu
picioarele. Ţăranul, fără să zică o vorbă îl apucă strâns de
mână (Janusz era în cămaşă) şi-l trase în tindă.
— Domnule ostaş, nu mă veţi spune nimănui? zise el
aplecându-se la urechea lui Janusz.
Afară se întunecase de-a binelea; în ciuda prevestirilor lui
Edward, ploaia făcea parcă bezna şi mai deasă în aceste
prime zile de septembrie. De pe acoperişul tindei de lemn,
fără jgheab, picăturile cădeau pleoscâind atât de zgomotos,
încât abia de se putea distinge vocea gospodarului.
— Uite ce-i, domnişorule, şopti el pe un ton misterios, se
află aici un om care vrea să vă vadă…
— Un om? Ce fel de om? întrebă Janusz destul de tare.
— Psss, făcu ţăranul ducând degetul la buze şi trăgându-l
în curte, sub ploaia care-i pătrundea cămaşa, umezindu-i şi
pieptul gol. Nu vorbiţi nimic, domnişorule, că-i moarte de om.
El… spune că vă cunoaşte, că sunteţi grof. Vrea să vă vadă.
— Unde? Cine? Cum? întrebă Janusz uimit, de data asta,
tot în şoaptă.
Din şoaptele astea conspirative se născu un soi de
înţelegere între ei; ţăranul arătându-i acum mai multă
încredere şi bucurându-se chiar că şi acesta-i vorbeşte tot în
şoaptă.
— Domnule, veniţi cu mine, veniţi – şi-l trase pe Janusz
spre şopron –, dar, să nu scoateţi nicio vorbă; altfel, ne paşte
moartea pe amândoi.
Trăgându-l aşa, îl duse la şopron, deschise repede uşa,
împinse pe Janusz înăuntru printr-o deschizătură îngustă şi
apoi, intrând şi el, închise uşa la loc. În şopron era întuneric
beznă. Janusz simţea cum ţăranul îl ţinea de mână şi – fără
să-i spună un cuvânt – îl tot trăgea înăuntru.
„S-a zis cu mine”, îşi spuse Janusz în gând.
Ţăranul îl trase până în colţul hambarului, lângă o
vânturătoare. Janusz simţi că acolo, rezemat de
vânturătoare, era cineva – şi auzi poate chiar cum i’ăsuflă.
Ţăranul întrebă:
— Unde eşti?
Nu răspunse nimeni. Janusz simţi însă în mâna lui o altă
mână, rece şi moale, care i-o luă pe a lui şi i-o duse la piept,
unde sub cojoc ghici insigna de metal.
— Cine eşti? întrebă el.
O voce calmă îi răspunse:
— Eto ia, Volodia l Janusz amuţi pentru o clipă. Inima îi
bătea în gâtlej. Ţăranul le zise brusc:
— Rămâneţi aici, domnilor. Mă duc să stau de pa7ă în faţa
şopronului.
Şi dispăru ca o umbră, către ieşire; uşa scârţâi uşor.
Janusz îşi auzi mai departe bătăile inimii.
Apoi zise:
— Cum ai ajuns aici?
Glasul din beznă răspunse încet, cu un uşor suflu ironic în
intonaţie:
— Aştept până veţi pleca.
Brusc, Janusz îşi dădu seama de realitate; pipăi omul
ascuns în umbră, după vânturătoare, şi-i atinse faţa uşor, cu
palma. Avea obrazul neras de multă vreme. Ca un orb îi
recunoscu, pipăindu-l, trăsăturile.
 — Volodia, şopti el, Volodia, nu-mi vine să cred. Aici, rişti
să fii ucis.
— Nu-ţi fie teamă, n-au să mă ucidă, sunt la oameni de-ai
mei, se auzi glasul lui calm, şoptind în întuneric. Numai tu
să nu mă trădezi.
— Eşti un idiot, râse Janusz. Eşti un om atât de cutezător.
Cum de nu ţi-e frică?
— A trebuit. Sunt rănit uşor la gleznă. Nu mă pot mişca
până ce rana nu se închide. Ţăranul, are el grijă să mă
ascundă bine, iar voi plecaţi mâine, nu-i aşa?
Janusz nu răspunse. În clipa aceea îşi dădu seama că
vorbea cu un duşman.
Volodia înţelese. Zise pe alt ton:
— M-am ascuns în stogul de paie. Am văzut cum şedeai pe
pragul şopronului. Erai foarte obosit. Mi s-a făcut milă de
tine.
— Da, aşa-i, suntem foarte osteniţi. De cinci zile
mărşăluim fără întrerupere, din zori şi până-n noapte.
Apoi, dându-şi seama că, poate, nu-i delicat ce spune, se
opri brusc.
— Camarazii vor observa lipsa ta şi vor începe să te caute.
Trebuie să te întorci.
— Da, zise Janusz prelung. Sunt însă atât de trudiţi încât
vor aţipi pe loc. Nu mă vor căuta.
— A fost foarte riscant să te chem aici, se auzi glasul lui
Volodia, dar am vrut să aflu… N-ai cumva vreo ştire de la
Ariadna?
Janusz tresări.
— Am primit o scrisoare, răspunse el cu greutate.
— De mult?
— Da, de mult. Acum un an.
— De unde?
— Din Paris. Scria că şi-a găsit acolo un rost.
— Nu ţii minte adresa?
— Nu.
— Ah, fir-ar să fie! Dar dacă-i vei scrie… cred că-i vei scrie,
desigur…
— Mai ştiu eu? Acum suntem doar în război.
— Se va termina însă curând.
— Da. Aşa-i. Sper şi eu.
— Dacă-i vei scrie, spune-i că m-ai văzut…
— Că te-am văzut, ar fi exagerat…
Volodia râse.
— Atunci spune-i că ai vorbit cu mine.
Râsul scurt al lui Volodia îi reaminti clipele de odinioară;
zări chiar mica odaie de pe Dvorţova.
— Volodia, rosti el, uimit de situaţie.
— Spune-i că totul e în ordine. Locuiesc la Moscova. Scrie-
i să se întoarcă.
— Îi voi scrie, şopti Janusz.
— Scrie-i să se întoarcă, repetă Volodia apăsat. Nu prea
are sens să mai rămână acolo. Ce face’ea la Paris?
— Se pare că desenează… Proiecte de rochii pentru o casă
de mode.
— Desenează rochii, izbucni Volodia, ptiu! Ce porcărie!
Janusz amuţi.
— Hai, trebuie să te duci, spuse Volodia din nou, fără
convingere şi Janusz simţi bine că Volodia ar fi dorit să mai
stea de vorbă. De altfel, au se grăbea, fiind sigur că dorm toţi
fără să mai aştepte să fiarbă găina.
— Îţi închipui ce-am simţit zărindu-te pe pragul
şopronului. Puţin câte puţin am dat la o parte paiele şi-am
tras cu ochiul., când colo, te văd cum şezi pe prag! Şi cum
fluieri valsul din Evgheni Oneghin, ca şi cum ai fi făcut-o
dinadins. Minune că n-am ţipat.
— Ai simţit cum îţi îngheaţă inima? zâmbi Janusz în
întuneric.
— Şi încă cum. Îţi dai seama?
— Cum să nu!
— Şi-apoi, întâlnirea asta, adăugă Volodia, ca şi cum, în
sinea lui, s-ar fi mirat, noi doi avem mereu parte de întâlniri.
Îţi aminteşti, în casa ta?
 — N-o voi uita până la sfârşitul zilelor mele, zise Janusz
domol.
— Ai vrea să te răzbuni?
— Nu, dar nu voi uita…
— Dacă tot ne-am întâlnit, poate că ne vom mai întâlni
cândva. Pe căile noastre, comune. Nu-i aşa?
— Poate.
— Îţi mai aduci aminte de ultima noastră convorbire,
înainte de plecarea ta în armata polonă? Şi ce a fost cu
armata aia?
— Ce să fie? Un episod.
— Dar cu asta?
— Ştii ceva? Ar fi mai bine să nu vorbim despre lucrul
acesta.
— Versuri mai scrii? întrebă brusc Târlo, cu glas tare.
— Versuri? De unde ştii că scriu versuri, nu ţi-am vorbit
niciodată de asta.
— Mi-a spus Ariadna.
— Uite, să ştii, nici ei nu i-am spus. Dar versuri scriu.
— Eşti un romantic!
— Am mai stat de vorbă despre lucrul acesta. Altfel, nu-i
cu putinţă.
— Contele Henryk…
— Cunoşti Nedivina?
— Am citit-o cândva. În ediţia mică, de câţiva groşi. Îţi
aminteşti?
— Da, îmi amintesc… La Odesa, pe stradă…
Da…
— Contele Henryk. Eşti mereu cu gândul la Mankowka. Aţi
pornit s-o cuceriţi?
— Nu fi plicticos. Ţi-am mai spus că nu.
— Poate tu nu… dar ceilalţi…
— Te rog, Volodia…
— Bine, bine. Eu aproape că te înţeleg, deşi eşti… un
intervenţionist!…
Janusz zise printre dinţi:
 — La revedere.
Simţi cum Volodia îşi reazemă mâinile pe pieptul lui.
— Ce? Eşti în cămaşă? E frig. Vei îngheţa.
— Îţi mulţumesc pentru grija ce mi-o porţi, zise Janusz,
înţepat.
— Să-ţi fie ruşine, şopti Volodia.
Janusz îl apucă de mâini.
— Lasă, lasă, Volodia, m-am bucurat într-adevăr atât de
mult. Înţelege, eu ţin mult la tine. Tu eşti doar fratele…
Ariadnei.
— N-ai uitat-o încă?
— Nu. Şi nici n-am s-o uit.
— Romantic!
— Nu-ţi convine?
— Ba da, de ce nu?
Volodia îl trase brusc pe Janusz spre el, în colţul de după
vânturătoare şi începu să-i şoptească:
— Ascultă, ascultă, nu uita că ai în mine un prieten. Aş
vrea nespus de mult să înţelegi ideea noastră. Dacă nu ne
vom mai întâlni niciodată… să nu uiţi lucrul acesta. Să te
gândeşti la ideea pentru care lupt eu…
Janusz înţelese umilinţa prietenului ascuns în beznă, ca şi
cauzele şi situaţiile complexe care-i despărţiseră fără nicio
speranţă de revenire.
— Sunt un intervenţionist, aşa-i, şopti el.
Volodia reîncepu să vorbească, repede, în întuneric:
— Janusz, înţelege, înţelege o dată pentru ce luptăm noi.
Tu ai fost atât de aproape de noi… Vrem şi noi ca Polonia să
existe, o Polonie mai bună, nu aşa cum este acum, a
grofilor… Voi toţi aţi devenit un fel de grofişti… Desigur că şi
tu ai, undeva, ceva moşii… Îţi surâde şi Mank6wka… Te-ai
întoarce… Nu-i aşa că te-ai întoarce?
Janusz, ferindu-se de şoptitul acesta precipitat, zise:
— Cred că n-o să mă mai întorc acolo.
— Nu te fă mai bun decât eşti. Spune-mi, cum de-ai ajuns
în armata asta?
 — N-am vrut.
Volodia râse încet.
— N-ai vrut, dar eşti.
— Sunt cauze şi mai puternice decât omul.
— Dar e şi mai bine când cauzele mai puternice sunt
drepte. De ce te afli de partea celor nedrepţi?
— Socot că dreptatea-i de partea noastră.
— Gândeşte-te bine, Janusz, gândeşte-te bine. Nu poţi
merge numai după valul curentului. Îţi aminteşti ce s-a
întâmplat în casa din Dvorţova? Ariadna…
— Da… Ariadna… a fugit… a fugit…
Volodia înjură urât.
— Ţine, zise el în întuneric, ţine…
Janusz simţi că-i dă un caiet sau o cărţulie.
O luă.
— Ascunde-o la piept, zise Volodia, să n-o vadă nimeni. Şi
citeşte-o.
Janusz râse.
— Tot agitator ai rămas, spuse el.
— Nu, eu nu agit, şopti Volodia, eu iubesc… te iubesc pe
tine… iubesc omenirea… şi aş fi vrut…
Tăcu o clipă.
— Poate că vei pleca la Paris, rosti el după o clipă, de
parcă ar fi cărat o povară pe umeri. Să o săruţi pe Ariadna…
Ţăranul din faţa şopronului devenise nerăbdător. I se
auzeau paşii în faţa uşii în care apoi bătu încet.
— Trebuie să plec, zise Janusz şi se îndepărtă de Volodia.
Făcu un pas în întuneric şi Volodia dispăru în beznă, ca şi
cum nici n-ar fi existat. Janusz se strecură prin uşa
întredeschisă. Văzându-l, ţăranul se răsti brusc:
— De ce aţi stat atâta de vorbă? Vrei să te trezeşti cu faţa
la zid? Crezi că am să-mi pun eu capul pentru dumneata?
Janusz nu-i răspunse. Se ghemui de frig sub şuvoaiele
ploii şi traversă în goană distanţa din-’ tre şopron şi tindă. În
casă, într-adevăr, toţi dormeau pe paiele întinse jos, pe
pământ. Când Janusz intră, doar Zbyszek înălţă capul
ciufulit şi întrebă:
— Ce s-a întâmplat, Janusz? Unde ai stat atâta?
— Fir-ar să fie! M-a pocnit o cufureală de… şi termină
înjurând.
Folosise anume un cuvânt ordinar (poate pentru întâia
oară în viaţă) ca şi cum ar fi vrut să ridice un zid între el şi
cele întâmplate în şopron şi în acelaşi timp să se adapteze la
nivelul camarazilor care sforăiau de zor, în odaie. Cuvântul
folosit nu-i fu însă de niciun folos. Mult timp nu putu aţipi,
atât de mult îl zguduise întâlnirea din beznă.
După câteva clipe simţi că ţine strâns în mână cărticica pe
care i-o dăduse Volodia. Scoase lanterna din raniţă şi-o
proiectă uşor pe copertă. În razele de-o clipă citi doar un
singur cuvânt:
— Lenin.
X
La „Teatr Polski” din Vorşovia se juca Milostenia de
Rostworowski. Ola şi Franciszek şedeau în primele rânduri.
Franciszek se plictisea de moarte şi numai când apărea în
faţa cortinei Dziadowka, se mai amuza şi el; apoi, însă, de-a
lungul peripeţiilor simbolice ale dramei, nu-şi mai găsea locul
pe scaun, căsca într-una şi se uita pieziş la nevastă-sa. Ola
era într-o situaţie foarte neplăcută. Mergea foarte rar la
teatru, îşi convinsese cu greu soţul să facă această excepţie
şi acum simţea bine că-i va face reproşuri că şi-a pierdut
timpul în zadar. Nici ea nu pricepea cine ştie ce din piesă,
dar jocul actorilor, decorul, rolurile principale interpretate de
Ryszard Boleslawski şi Broniszowna o impresionau.
— Nu te mai foi atâta pe scaun, şopti ea.
— Vai, ce mare prostie, exclamă cofetarul, cu jumătate de
glas.
Câteva persoane vecine îl auziră şi îl priviră urât. Ola se
înroşi toată şi suspină adânc. El dădu doar din umeri, în
timp ce Ola urmărea acţiunea de pe scenă cu sprâncenele
dureros crispate.
Când însă se lăsă cortina, după actul întâi, şi luminile
plafonului se aprinseră deodată inundând frumoasa sală cu
nuanţe galbene şi gri, Ola îşi descreţi fruntea.
— Hai să ne plimbăm puţin, zise ea soţului.
Deşi era însărcinată în luna a noua, se ridică cu uşurinţă
de pe scaun şi îşi făcu loc printre rânduri. Ieşiră pe culoar şi
urcară scara spre foaierul teatrului. Ola dorea să bea la bufet
un pahar de sifon. Pe vremea aceea bufetul nu avea nici
prăjituri şi nici ciocolată, servea doar nişte bomboane numite
„Palermo”, un soi de fructe prăjite în zahăr. Ola mâncă vreo
câteva.
— Ai atâtea dulciuri acasă şi niciodată nu mănânci,
mormăi el. Cu o mutră plictisită plăti şi începu să se uite la
public. Salută pe câţiva cunoscuţi, clienţi vechi ai cofetăriei.
Ola bău încet sifonul, savurând micile băşicuţe de gaz, care
se ridicau la suprafaţă şi-i înţepau nările şi limba.
— Vai, ce bosumflat eşti, zise ea soţului. Fii şi tu mai bine
dispus.
Sărmanul Franciszek dădu iarăşi din umeri. Se întoarseră.
La coborârea scării, lângă o splendidă vază de marmoră care
împodobea balustrada, stătea Edgar. Singur, cu zâmbetul pe
buze, ca şi cum ar fi stat de vorbă cu el însuşi. Ola se
bucură; i se păru că vede pe cineva din lumea veche, apusă.
Şi, lucru ciudat, deşi înainte de a pleca la Lowicz îl vedea în
fiecare zi – venind la ea să cânte la pian – acum însă avu
impresia că-l vede pentru întâia oară, după o absenţă de mai
mulţi ani. Râzând, îi întinse mâna:
— La ce te gândeşti? Faci impresia unui om atât de
îndepărtat de lumea întreagă.
Faţa lui Edgar se lumină pentru o clipă, apoi deveni din
nou gravă.
— Stam de vorbă cu mine însumi, zise el, căci mi-a năzărit
ceva în cap. O ideie muzicală.
Franciszek îl salută pe Edgar în tăcere. Apoi zise:
— Cobor după nişte ţigări.
Ola îi zâmbi, pe loc, cât putu de amabil.
— Bine, dragul meu, ne vom întâlni la locurile noastre.
 Şi începu să discute cu Edgar despre piesa lui
Rotsworowski. Lui Edgar nu-i plăcea, dar Ola nu putea
înţelege de ce nu-i place. Edgar regretă că nu joacă Gorbal,
probabil că era încă în armată.
— Ştii de unde mi-a venit zâmbetul? spuse Szyller brusc,
în mijlocul conversaţiei. Am primit astăzi o scrisoare de la
Elzbietka, din America…
— Adevărat? se bucură Ola.
— O scrisoare cu veşti foarte bune, continuă Edgar.
Elzbietka a repurtat succese mari în America, i-au prelungit
contractul şi în plus… în plus… îi este tare dor…
— Ar vrea să se reîntoarcă la noi?
— Nu… vrea să plec eu în America.
— Şi dumneata stai pe gânduri?
— Da. Chiar aşa. Nu ştiu ce să fac. E un lucru foarte greu
s-o porneşti, aşa singur, până în America…
— Ţi-e teamă?
— Ştii bine cât de greu îmi vine să mă urnesc din loc, sau
să iau o hotărâre, în orice privinţă… Aş vrea însă s-o văd, s-o
aud pe scena de la Metropolitan. Cel mai mare succes l-a
avut în Răpirea din serai…
— Îmi imaginez, suspină Ola. Rolul ăsta îl cântă atât de
minunat.
Edgar o apucă de mână.
— Ai putea să încerci şi dumneata… să cânţi pe scenă.
Ola rămase uimită. Deveni rece şi se dădu puţin la o parte.
— Eu? Vai de mine! Nu vezi dumneata în ce stare mă aflu?
E al doilea copil. Înţelegi… soţul… copiii… — şi din nou râse
nesincer.
— Pot să-ţi afirm că Elzbietka mi-a spus de mai multe ori:
„Micuţa asta îmi va lua cândva locul. Nici n-ai idee cât e de
talentată.
— Adevărat? se miră Ola. Niciodată nu m-am gândit la aşa
ceva. Cântatul a fost pentru mine doar o distracţie…
Uneori… — şi se uită la Edgar cu o privire expresivă – uneori,
m-am gândit… dar e mai bine să lăsăm visele în pace…
 În clipa aceea observă, uimită, cum Edgar se îmbujorează.
Stătea cu spatele la scară şi nu vedea cine urcă treptele.
Înţelese însă din comportarea lui că se apropie o cunoştinţă
inoportună. Simţi cum îi ard urechile. Îşi întoarse capul.
Pe scară se urca Maria Bilinska, însoţită de Spychala. Ola
se întoarse repede spre Szyller şi începu, oarecum înviorată,
să-i vorbească despre spectacol, deşi lucrul nu prea avea
sens.
Trecând pe lângă ei, îi salutară. Ola răspunse cu destulă
indiferenţă. Bilinska purta o blană splendidă de vulpi albe şi
o rochie neagră, lungă. Trecură prin foaier până la loja lor.
Fata de serviciu, îmbrăcată cu un şorţ alb, le deschise uşa,
înclinându-se. Ola, uitându-se la Bilinska, îşi întrerupse
fraza la jumătate şi amuţi; văzu doar numărul – înflorat în
stilul secession – al lojei de pe uşa pe care Kazimierz o
închise cu zgomot.
Edgar propuse:
— Nu vrei să ne plimbăm puţin, doamnă Ola? îndată va
începe actul al doilea.
— Dă-mi, te rog, braţul, nu prea mă simt sigură pe
picioarele mele, răspunse Ola.
Edgar, domol, o ajută să coboare scara. Ola, ca şi cum de-
abia atunci îşi simţea starea, umbla greu, pas după pas.
Ajunşi la platforma scării, îi spuse lui Edgar:
— Marysia arăta frumos, nu-i aşa?
— Şi are o blană splendidă, adăugă Edgar, fără să vrea.
Se uită la el.
— Dumneata te uiţi la astfel de lucruri? întrebă ea
neliniştită.
— Nu, dar blana asta îi stă bine.
— Orice s-ar zice, este o doamnă adevărată, spuse Ola
pornind mai departe.
— O, da! confirmă Edgar, cu convingere.
În timpul actului al doilea Franciszek aţipi puţin. De data
aceasta Ola nu se mai enervă, i se făcu doar milă de el. În
antract propuse deci să plece acasă. El consimţi bucuros.
Ieşind, Ola îşi aruncă privirea spre loja ocupată de Marysia şi
Kazimierz. Zări doar blana ca zăpada şi profilul lui Spychala,
oare, aplecat, îi şoptea ceva. Nasul proeminent şi bărbia
pătimaşă formau o linie bine conturată, decupată parcă din
hârtie, pe fondul draperiei de culoare închisă. Cu o privire
fugară cuprinse imaginea şi îl urmă repede pe soţ. Când
ieşiră în faţa teatrului, se sprijini de braţul lui.
— Până acasă nu-i departe, zise ea, hai să mergem pe jos.
Era o seară de toamnă timpurie, rece dar senină. La
Lijewski ferestrele erau puternic luminate şi cineva închise
cu zgomot uşile de sticlă. Biserica Sfintei Cruci se ridica
înaltă, neagră şi, oarecum, surdă. Traversară Krakowskie
Przedmiescie, pustie la ora aceea. Ola era cu mult mai
scundă decât Franciszek. Ridicând capul, văzu faţa lui mare,
grasă, cu profilul frumos, cu ochii albaştri bombaţi, şi cu
modul acela ciudat de a-işi ţine capul, puţin tras spre spate,
aşa cum îl ţin uneori păsările când dorm în cuiburi.
Franciszek umbla cu paşi mărunţi târşindu-şi picioarele, ca
acasă, în pantofii lui de pâslă. Pe Ola o enerva lucrul acesta,
ca şi întreaga lui ţinută, dar. În acelaşi timp, continua să-i fie
milă de el.
Ridică capul şi-i zise:
— Sunt oare chiar atât de rea cu tine?
El nu-şi schimbă paşii şi nici nu se uită la ea. Răspunse,
nepăsător:
— Rea? Da de unde, Ola, eşti foarte bună.
În tăcere trecură prin strada Traugutt şi cotiră spre strada
Czacki. Ea urcă destul de greu până la etajul întâi. Sunară;
le deschise Michasia, cu moaţe şi scufie pe cap.
— O noutate, zise ea, a sosit Kozlowski de la Puste Lşki, la
Ewelina. Ea se poate întoarce deacum la fermă.
— E distrusă rău? întrebă Franciszek, dezbrăcându-se.
— Nu, inventarul viu a rămas pe jumătate, mobila din casă
a fost însă luată. Încolo, totul e în ordine. Ewelina vrea să
plece chiar mâine.
— Păcat, zise Ola, ne simţeam atât de bine cu mătuşa
Ewa. Ce face, doarme?
— Nu, nu doarme, se auzi glasul doamnei Royska, care
apăru în antreu.
— Minunat, exclamă Ola, vom lua ceaiul împreună.
În sufragerie se înfiripă iute o atmosferă de voioşie. Ola era
bine dispusă, doamna Royska era şi mai bucuroasă. Ola le
spuse că l-au întâlnit la teatru pe Spychala. Doamna Royska
suspină.
— Vai, ce-o mai fi şi cu băiatul ăsta! Ce rost are toată
povestea cu Marysia?
— Că bine zici, dădu din cap Michasia. Tare supăraţi
trebuie că sunt părinţii lui.
Franciszek nu era prea mulţumit de tema conversaţiei.
Auzind cele spuse, râse.
— Cine poate şti, mamă soacră? zise el. Poate că pentru
părinţii lui Spychala e o mare cinste.
Ola se înroşi din nou.
— De la Walerek n-am nicio ştire, zise doamna Royska. Se
vede că-i mereu în marş, pe front.
— Încă puţin şi se termină, zise Franciszek, pe un ton de
uşurare.
De-abia când se aflară în odaia lor, Franciszek reveni la
întrebarea pe care i-o pusese Ola pe stradă.
— De ce socoteşti că nu eşti bună cu mine? o întrebă el
aşezându-se pe pat. Ola, în faţa oglinzii, îşi pieptăna părul.
— Nu ştiu, uneori am impresia că ai să-mi reproşezi ceva.
— Să-ţi reproşez? Da de unde! Tu ai putea să-mi reproşezi
că sunt atât de prost, că dorm la teatru, că nu ştiu să
„întreţin o conversaţie14, cum spune maică-ta. Că sunt fiu
de ţăran. Eu înţeleg, tu mă cam dispreţuieşti.
— Tocmai de aceea socot că nu sunt bună cu tine.
— Vezi, doar eu sunt de vină de toate astea.
N-ar fi trebuit să mă însor cu tine, ştiind bine că nu mă
iubeşti. Şi-apoi, neamul meu. Mama venea în fiecare zi cu
trenul din satul Bartodzieje la Varşovia, cu bidoanele cu
lapte. Când m-au dat ucenic la un cofetar, a crezut că l-a
apucat pe Dumnezeu de picior… Iar tu…
— Ce, eu?…
— De neam nobil.
Ola râse.
— De neam nobil cu ghetele găurite…
— N-ar fi trebuit să mă însor cu tine, ştiind bine că nu mă
iubeşti.
— Da, aşa-i, suspină Ola.
— Uite, în clipa asta nu eşti bună cu mine; asta-i aşa, zise
el calm şi blajin. Dar, în general, eşti bună. Îţi mâi aduci
aminte de conversaţia noastră din seara nunţii?
— Da, nici atunci n-am fost bună. N-ar fi trebuit să mă
cunun cu tine numai pentru că Spychala nu m-a vrut şi a
preferat-o pe Marysia. Te-am înşelat; tu însă nu m-ai înşelat.
— Ţi-am spus mereu că te iubesc. Aşa că…
Ola îşi întoarse faţa spre oglindă.
— Dar acum, mă mai iubeşti oare? întrebă ea.
— Da, desigur, răspunse el dând din umeri.
Ola se apropie de el şi-i puse mâna pe cap.
— Eşti un om foarte bun.
— Numai că-s prost, oftă el.
— Foarte bun…
Ola se aşeză lângă el şi-l îmbrăţişă, apropiindu-şi faţa de
pieptul lui larg. El observă că plânge.
— Ola, copila mea, nu plânge, aici eu nu-ţi pot fi de niciun
ajutor.
— Aşa-i, făcu Ola plângând înăbuşit, eu nu-s deloc bună
cu tine.
Peste trei ore Franciszek bătu la uşa soacrei.
— Mamă, trezeşte slujnica şi spune-i să dea o fugă până la
doamna Ruszkowska. Ola are primele dureri. Eu îi voi
telefona doctorului Zaborowski. Trebuie să vină îndată. Au
apucat-o prea devreme.
Michasia se sculă cât putu mai repede. Se repezi la
bucătărie, trezi fata şi o trimise în strada Sliska, la moaşă,
spunându-i:
 — Agnisia, să iei o trăsură, trebuie să te grăbeşti.
Când se întoarse în dormitor, Ola şedea în pat, cu părul în
dezordine, uşor transpirată. Îşi trăsese plapuma până sub
bărbie şi făcea impresia că are frisoane. Franciszek nu era în
cameră, telefona la doctor.
— Doamne, zise Seczykowska, prea devreme te-au apucat.
Poate că-i numai o părere.
— Nu, mamă, nu mi se pare. Am mai avut dureri, foarte
mari, de două ori. S-ar putea să fi greşit socoteala.
— Doctorul spunea că de-abia în noiembrie…
— Doctorii întotdeauna greşesc.
Intră Franciszek.
— Mi-a spus doctorul să-i telefonez, când vor începe
durerile pentru a patra oară.
— Ce însemnează „a patra oară”? întrebă Ola.
— Ah, tu, prostuţule, zise mătuşa Michasia, cuvântul pe
care l-a folosit doctorul nu însemnează „a patra oară”, ci
„durerile facerii44. N-ai înţeles bine la telefon.
— Da, tot ce se poate, oftă Franciszek, nu mă pricep la
treburile astea.
— Ascultă, Franciszek, zise mătuşa Michasia, trebuie să
pregătim odaia. În primul rând vom despărţi paturile. Ar fi
bine ca Ola să nască în patul tău.
Se apucară de lucru. Ola avea din nou frisoane nervoase;
trăsese plapuma până sub bărbie şi cu o privire rece
urmărea pregătirile mamei şi soţului. Ei traseră patul lui
Franciszek în mijlocul odăii, mobila şi scaunele mai mici le
aşezară lângă pereţi şi doamna Michasia le acoperi cu
cearşafuri. Patul îl acoperi cu o muşama albă, peste care
întinse o cuvertură de în; apoi schimbă faţa de plapumă şi
aşază o pernă joasă, plată, spunând:
— Sub cap trebuie să aibă o pernă joasă.
O conduseră apoi pe Ola la patul înalt. Durerile nu se mai
repetară.
Franciszek şi Michasia se aşezară pe fotolii vorbind încet.
Ola nu scotea niciun cuvânt. Din când în când gemea.
Doamna Michasia se prefăcea că nu aude. Franciszek, însă,
nu-şi găsea astâmpăr, se tot ridica şi se tot apropia de Ola.
— Nu-i nimic, spunea ea, nu-i nimic, va trece îndată.
După trei sferturi de oră apăru Ruszkowska, îmbrăcată
într-un halat alb, curat, pieptănată cu bucle ondulate. Cu
mişcări degajate luă în stăpînire întreaga încăpere, pe Ola, pe
domnul Franciszek şi tot restul, cu glasul ei calm, dar sonor.
— Dumneata, domnule, n-ai ce face aici, astea sunt
treburi de-ale noastre, băbeşti, îi zise lui Franciszek. Du-te,
deci, domnule, şi te culcă în salon sau în birou. Aici rămân
numai femeile. Apă caldă este? o întrebă pe doamna
Michasia.
— Voi pune îndată să fiarbă, răspunse mama Olei.
— Uite, nimeni nu s-a gândit la acest lucru, zise moaşa,
triumfătoare.
Franciszek, intimidat şi docil, îşi luă perna şi pledul şi
porni spre uşă.
— Când va fi nevoie de doctor, îţi voi spune, domnule, zise
Ruszowska, ca să-i telefonezi. Nu ştiu dacă-i nevoie să fie
chemat, adăugă ea dând din umeri, doar poate pentru că aşa
doriţi dumneavoastră.
— Oricum, e mai bine, zise doamna Michasia, reîntoarsă
din bucătărie.
Domnul Golqbek era la uşă, când Ola îl chemă.
— Franek!
Mirat, îşi întoarse faţa. Ola îi făcu un semn să se apropie.
El veni lângă ea.
Ola întinse braţele goale de sub plapomă şi îl îmbrăţişă.
— Nu fi supărat pe mine, Franek, îi şopti ea la ureche.
Franciszek o sărută pe frunte.
— Scumpa mea, zise el.
— Crezi că va fi fată?
— Cred că va fi tot băiat.
— Şi ai vrea?
— Da, aş vrea.
— Aş prefera să fie fată, zise ea.
 În clipa aceea o apucară durerile din nou. Prinse grilajul
patului şi îşi întoarse capul.
— Du-te acum, du-te, spuse ea făcând un efort.
Franciszek ieşi din dormitor în vârful degetelor. Se culcă
pe sofaua din birou. La început nu putu aţipi. Îşi încorda
auzul să prindă tot ce se întâmplă în dormitor. Apoi adormi.
Îl trezi brusc Ruszowska, mişcându-l de umăr.
— Domnule, telefonează doctorului. Imediat!
— Ce s-a întâmplat? Vreo complicaţie?
— Nu, nu, dar e nevoie de doctor.
Franciszek se repezi în antreu şi, încă somnoros, ceru
numărul. Din dormitor ajunse până la el ţipătul soţiei,
puternic. Aşteptă mult până se trezi doctorul care-i făgădui
că vine îndată. Franciszek se întoarse în birou, începu să
umble de colo până colo, fără să aprindă lampa şi ciocnindu-
se de mobile. Medicul se grăbise şi într-un sfert de oră sună
la intrare. Franciszek îi deschise. Doctorul îşi scoase calm
paltonul şi îl atârnă pe cuier.
— Ce s-a întâmplat? Emoţii mari? zise el voios.
Franciszek îl pofti în sufragerie, de unde se putea trece în
dormitor. Acolo, domnea liniştea. Doctorul vru să-şi spele
mâinile, gazda îl conduse la baie. Din bucătărie se auzea o
conversaţie cu glas tare. Deschise uşa: domnişoara Romana,
bucătăreasa şi servitoarea doamnei Szymanowska de la
etajul de deasupra, stăteau de vorbă şi râdeau zgomotos.
Văzându-l, tăcură:
— Anton doarme? o întrebă el pe domnişoara Romana.
— Ca un îngeraş, răspunse bona cu un aer plictisit şi
artificial.
Servitoarea doamnei Szymanowska se apropie de
Franciszek.
— Stăpâna mea vă roagă să-i daţi de ştire, de îndată ce se
va naşte ceva…
— Nu se va naşte ceva, ci un copil, rosti Franciszek sever
şi închise uşa bucătăriei.
Doctorul îşi spălă mâinile şi se grăbi spre dormitor.
Franciszek nu fu lăsat să intre. Se opri în sufragerie, rămase
lângă uşă şi-şi încordă auzul. Gemetele Olei încetară şi se
auzea doar zgomotul instrumentelor şi vaselor. Franciszek îşi
schim bă poziţia capului când la dreapta, când la stângă, ca
un dulău, dar din sunetele vagi care ajungeau până la el nu
putea înţelege nimic.
Porni să umble în jurul mesei. Deşi Ola scosese din
această încăpere multă mobilă, locul continua să fie prea
strâmt pentru el, care se ciocnea când de bufet, când se
împiedica de scaune.
Deodată se opri. De după uşă se auzi un geamăt lung, tot
mai accentuat, apoi un ţipăt, în care cu greu s-ar fi putut
recunoaşte glasul Olei. Ţipătul se întrerupse şi din dormitor
străbătu o mişcare foarte vie. Franciszek simţi cum i se
înmoaie picioarele şi se lăsă să pice pe un scaun de lângă
uşă. În clipa aceea se auzi un glăscior încă necunoscut,
încet, pe jumătate scâncet, pe jumătate plânset, neobişnuit şi
fără înţeles. Franciszek îşi vârî degetul în gură şi-l muşcă
tare, cât putu de tare.
Deodată, uşa dormitorului se deschise şi apăru doctorul.
Pe acelaşi ton cu care salutase pe Franciszek, la sosire, îi
spuse:
— Ei, ce spui, domnule? Ai un fiu.
Franciszek se repezi. Vru să intre, doctorul însă îl opri.
— Nu, nu, domnule, încă nu. Îţi voi permite peste câteva
clipe.
Franciszek se retrase, neştiind ce să facă. Deodată fugi în
antreu, la telefon şi făcu în grabă numărul surorii sale. Nu
aşteptă mult.
— Ascultă, Alis, ascultă, avem un al doilea fiu.
— Ah, Doamne, se frământă Koszekowa, ai vrut o fetiţă…
— Eh, fetiţă! E fiu, tu, al doilea fiu. Ai să-l ţii în braţe la
botez, te rugăm, se va numi Andrei.
— Andrei? De ce?
— Mai ştiu şi eu? Andrei, şi gata! Să-ţi spun drept… sunt
cu mult mai emoţionat decât la primul. Nici nu ştiu cum să-ţi
explic. Ola a fost azi atât de drăguţă cu mine… Ne-am dus la
teatru… şi de-abia întorşi acasă…
— Frumos de-abia, n-am ce zice, e doar ora cinci, zise
Koszekowa cu oarecare reproş în glas.
— Cinci? Vai de mine… te-am trezit din somn! Dar uite,
sunt atât de fericit…
Lăsă receptorul. În sufragerie erau deja adunate doamna
Royska şi mătuşa Michasia, domnişoara Romana şi slujnica
doamnei Szymanowska.
Moaşa deschise uşa şi-i făcu un semn cu mâna. El intră.
Ola zăcea palidă, cu zâmbetul pe buze. Îşi trăsese din nou
plapoma până sub bărbie. Ea nu zise nimic. El o sărută pe
frunte.
În colţul odăii, pe un fotoliu, se afla un soi de boccea
înfăşurată în cearşafuri şi pături, din care porneau nişte
sunete uşoare, ca un fel de sforăit. Franciszek se apropie şi
văzu un obrăjor micuţ, stacojiu, ce-şi încreţea pielea în semn
de nemulţumire, pufnind ca o pisicuţă. Se aplecă asupra ei.
— Ce-i fiule, zise el cu multă duioşie, nu-ţi place lumea
asta? Te scapi pe toate cele? Nu-i aşa?
Iar lacrima ce-i picură din ochi pe pătura cenuşie, se
transformă într-o pată mică de culoare închisă.
XI
În casa de pe Bracka viaţa oficială a amfitrionilor se
scurgea monoton şi liniştit, între prânz şi cină. Atât prinţesa
bătrână, cât şi cea tânără nu erau o povară prea mare şi
duceau o existenţă mai mult tăcută. Nici domnişoara Potelos
nu ducea o viaţă mai vie. În schimb, alături de ritmul acesta
potolit, se desfăşura un altul mai furtunos şi mai zgomotos.
Valul acesta era al personalului de serviciu: domnişoara
Tekla, bucătăreasa, camerista Dorcia, paznicul Michal,
valetul Stanislaw. Viaţa domoală domnea în apartamentele
mari şi pustii, iar cea furtunoasă trăia înghesuită în camerele
mici, în boxele din mansardă, prin coridoarele dosnice.
Stanislaw locuia înitr-o cămăruţă sub scară, unde se intra
prin holul principal, boxa având o singură ferăstruică mică,
rotundă, spre curte. În cămăruţă era un pat acoperit cu o
pătură veche, o mică măsuţă cu oglindă
— La care valetul se bărbierea în fiecare zi – un scaun şi
nimic mai mult. Nu mai era loc pentru altceva şi, de altfel,
Stanislaw nu mai avea nevoie de nimic. Singurul cusur al
acestei boxe era greutatea de a ajunge acolo. Janek, fiul lui
Stanislaw, trebuia să treacă prin bucătăria de la etaj şi apoi
să se furişeze, fără să-l observe cineva, pe scara principală,
până la locuinţa tatălui său. Drept e că scara era aproape
întotdeauna pustie şi cu greu putea fi întâlnit cineva pe ea,
totuşi riscul rămânea. Scara era splendidă, de mahon, cu un
preş mare, roşu, prins în bare sclipitoare; tatăl lui Janek le
freca cu cârpa şi cu un praf special, în care adesea scuipa.
Seara ardea pe scară un singur bec slab. La lumina lui
draperiile uşilor şi gobelinul mare ce atârna de pe balustrada
de sus făceau o neaşteptată impresie. Gobelinul înfăţişa
imaginea lui Lot cu fiicele sale şi a soţiei lui Lot schimbată
într-o stană de sare, iar în fund Sodoma în flăcări; pe primul
plan un stejar imens, iar la tulpina lui o oaie zbătându-se,
prinsă în spinii tufelor. Janek se uita întotdeauna cu
admiraţie la tapiseria asta şi când era sigur că nimeni nu
vine pe scară, se oprea câteva clipe în faţa lui Lot. Stanislaw
cunoştea, după spusele oaspeţilor, atât preţul gobelinului cât
şi originea lui franceză. El îi spusese şi fiului său că tapiseria
provenea dintr-o localitate din împrejurimile Parisului şi că
era nevoie mare de scumpă, adăugând: la ce naiba o fi fost
atârnată aici? Ca să sporească praful? Atitudinea aceasta a
tatălui faţă de un obiect atât de frumos îl indigna pe Janek.
Pe el, de altfel, splendoarea palatului Bilinski mai mult îl
încânta, decât îi impunea. Cu tatăl-său nu se prea înţelegea
fiindcă în timpul războiului, când Stanislaw plecase în
Ucraina, băiatul era tocmai în perioada de creştere, iar când
bătrânul apăru din nou, băiatul îşi făcuse de acum o lume a
lui, având convingeri deja formate. Janek locuia la mama lui,
cu fraţii mai mici, pe strada Wronia. Venea uneori, serile, la
tatăl său, nu atât din ataşament cât din dorinţa de a căpăta
ceva bani pentru mama lui şi, mai ales, pentru a traversa
scara minunată ce ducea la cămăruţa tatălui. Acum avea
optsprezece ani şi lucra de un an la fabrică, în hala
cazanelor, astfel încât sfaturile tatălui erau de prisos. Îi
plăcea în schimb să se oprească, la o vorbă, în bucătărie, cu
domnişoara Tekla, cu Dorcia şi cu bucătăreasa, o femeie
deşteaptă şi cu experienţă.
În seara când Bilinska fusese la teatru cu Spychala,
Janek, vennid la bucătărie, dase acolo peste o adevărată
petrecere. Femeile adunate în jurul plitei prăjeau minciunele
şi se ţineau de bârfeli. Venise şi un cavalerist, un „ulan”,
fosta ordonanţă a prinţului Stanislaw Radziwill, ce că zuse în
luptă în chiar primăvara acelui an. Ostaşul era de statură
mijlocie, dar chipeş. Janek bănuia că se preface doar că-i
îndrăgostit de domnişoara Dorcia. Fata se tot învârtea în
jurul lui, dar şi celelalte femei îi făceau ochi dulci. De câte ori
venea în bucătărie, aducea cu el o puternică înviorare. Lui
Janek nu-i prea plăcea atmosfera asta, în realitate însă era
gelos pe ulan, pentru că era frumos şi se pricepea să curteze
fetele.
— Tata-i aici? întrebă el pe bucătăreasă, care tocmai
scotea, cu multă pricepere, minciunelele din tigaia plină cu
untură, aşezându-le cu ajutorul unei furculiţe lungi de lemn
pe un platou, unde domnişoara Tekla le presăra cu zahăr.
— E la el, sub scară, răspunse bucătăreasa, uitându-se
urât la Janek, deşi era mai degrabă pornită împotriva
valetului.
— Nu te du acolo, domnule. Janek, interveni Dorcia.
Rămâi mai bine cu noi! Domnul Ludwik va aduce vodcă.
— Eu nu beau vodcă, zise Janek posomorit, dar luând
totuşi loc la masa din bucătărie.
— Te credem, aşa o fi cum spui, râse-de el ostaşul, te
pomeneşti că la voi, în mahalaua Wola, vodca curge prin
jgheaburi…
Janek dădu din umeri.
— N-am văzut acolo vodcă, şi nici jgheaburi.
 Domnişoara puse în faţa lui o farfurioară cu minciunele
proaspete.
— Ce-i azi la voi? Bal sau altceva? întrebă Janek, fără
măcar a mulţumi.
— La noi, întotdeauna e bal când vine domnul Ludwik,
zise Dorcia. Intre timp Ludwik turnase vodcă în nişte
păhărele de cristal bine spălate.
Bucătăreasa bău, îşi şterse gura cu mâna şi muşcă dintr-o
felie de pâine. De minciunele nici nu se atinse. Nu-i plăceau
propriile ei preparate.
— Nu-i nimeni acasă? întrebă Janek.
— Tânără s-a dus la teatru, îi explică Dorcia, iar bătrâna
la cină, la surorile canonice.
— Când pisica nu-i acasă, şoarecii joacă pe masă, spuse
Ludwik.
Janek bău totuşi un păhărel de vodcă, gustă câteva
minciunele şi se ridică.
— Mă duc la tata, zise el.
Se furişă pe scară în jos, dar, ştiind că nu-i nimeni acasă,
merse mai încet. Se opri din nou în faţa gobelinului, figurile
lui Lot şi a celor două fiice îl fascinară din nou; putu de astă
dată să le cerceteze îndelung. Una era cenuşie, cealaltă roz.
Bătu apoi la uşa tatălui său.
Bătrânul Stanislaw şedea drept, pe un scăunel, ţinând în
sus o cărţulie din care citea la lumina lămpii atârnate de
tavan, fiindcă altă lumină nu exista. Ridică ochii peste
ochelarii cu ramă de oţel uitându-se la fiul lui, şi apoi
continuă să citească. Era o carte de Dumas: Contele de
Monte-Cristo.
Janek se apropie de el şi-l sărută pe obraz. Se aşeză pe
pat, care sub povara lui scârţâi.
Contrariat, Stanislaw lăsă cartea la o parte.
— Ce e nou? Ce face mama? întrebă el.
— Ce să facă, e sănătoasă, puţin cam obosită.
— Copiii merg la scoală?
— Da.
 — Ai mânacat?
— Da.
Urmară câteva clipe de tăcere.
— Vreau să-ţi spun ceva, tată, începu Janek, după o clipă,
şi cu o oarecare greutate.
— Spune.
— Vor să mă trimită în Silezia.
— În Silezia? La Sosnowiec?
— Mai departe.
— Vor? Cine?
— Cei de la partid. Pe toţi băieţii serioşi îi trimit acolo.
— De ce?
— Te prefaci că nu ştii, tată. E vorba de plebiscit.
— Plebiscit, plebiscit… Ştiu, mi-a vorbit bătrâna prinţesă.
Se va întâmpla ca în Mazuria. Nu-i aşa? De două ori au
început… A fost frumos, n-am ce zice.. Fir-ar să fie…
— Tocmai, ei vor ca a treia oară să fie mai bine. Se spune
că nemţii se poartă acolo urât cu ai noştri… Şi multe alte
năzbâtii se întâmplă acolo…
— Ţi-au spus când urmează să pleci?
— Încă nu.
Bătrânul puse ochelarii la o parte, pe măsuţă. Apoi, se
întoarse cu tot corpul spre fiul său. Lumini aspre îi licăreau
în ochi.
— Şi de ce vii la mine cu aşa ceva? Vrei să dai impresia că
asculţi de sfatul părintelui tău! În anii cât n-am fost aici, te-
ai îndepărtat de mine, iar acum te prefaci că-mi ceri sfatul.
Eu nu-ţi pot da niciun sfat. Singur ţi-ai ales meseria,
partidul şi celelalte… Nici când te vei însura n-ai să mă
întrebi. E lucru ştiut. Aşa te-a crescut mă-ta.
Janek se posomori.
— Mama a muncit ca un cal ca să avem ce mânca. Iar tu
ţi-ai petrecut timpul printre conţi, la pâine uşoară. Nu te
teme, ştiu că ai vrut să faci şi din mine un lacheu; eu însă
ştiu ce vreau. N-am să port ţucalul conţilor…
Bătrânul simţi cum fierbe mânia în el, dar se stăpâni.
 — Nu port ţucalul nimănui şi, oricum, ai avea o ocupaţie
mai bună dacă m-ai asculta. Arăţi mai bine decât destui
conţi. Eşti un tânăr falnic, ca un stejar.
— Tocmai, mormăi Janek, numai bun pentru o doamnă
prinţesă.
Stanislaw deveni stacojiu şi-şi încleştă pumnii.
— Taci. Zise el în şoaptă.
Janek tăcu, îşi răsuci cascheta în mână, uitându-se la
perete. Bătrânul luă o piele moale de pe masă şi îşi şterse
tacticos ochelarii. Trecură câteva clipe.
— Şi-acum, spune-mi, tată, zise Janek cu glas blând, să
plec?
— Mai ştiu şi eu? Crezi tu că eu pricep ceva din toate
treburile astea?
— Atâta ai umblat prin lume, tată, cum poţi spune acum
că nu pricepi nimic? zise Janek cu oarecare dispreţ.
— Crezi tu că am făcut cine ştie ce? Găinile sunt
pretutindeni la fel, la Palermo sau la Roma, în Michafowo sau
aici pe Bracka. Iar din lume am văzut doar atât: găini şi
palate; am deschis uşile conţilor şi le-am turnat vin…
Pretutindeni, la fel. Şi spui tu… pâine uşoară…
— Da, dar nici chiar atât de grea, rosti Janek, de data asta
pe un ton vădit batjocoritor.
— Pâine uşoară, dar îţi iese pe sub nas, oftă Stanislaw,
examinând dacă sticlele ochelarilor sunt bine şterse. Urmă
din nou o clipă de tăcere.
— Bine, mă duc, sfârşi discuţia Janek, iar în ce priveşte
Silezia, mă voi înscrie.
— Fă cum crezi, răspunse Stanislaw, cu un gest de
indiferenţă.
În clipa aceea răsună clopoţelul de la intrare.
— S-a întors, desigur, bătrâna, spuse Stanislaw. E prea
devreme să fi ieşit de la teatru.
Îşi îndreptă trupul brusc, de-i trozniră şalele, îşi netezi
poalele fracului albastru-închis şi porni spre intrare, fără să
închidă uşa boxei. Janek nu ştia ce să facă, să rămână sau
să se furişeze mai înainte ca tatăl său să deschidă uşa de la
intrare. Când în sfârşit se hotărî să iasă, în antreu Stanislaw
o ajuta pe prinţesa Anna să-şi scoată haina. Bătrâna îl zări
pe Janek.
— O, Stanislaw, e fiul tău, zise ea, hai, băiete, arată-te.
Janek se apropie de prinţesă şi-i sărută mâna. Ea îl
mângâie uşor pe păr.
— Ai un băiat frumos, îi zise ea. Cu ce se ocupă?
— Lucrează la Lilpop, la fabrică, răspunse valetul pe un
ton acru.
— Da, într-adevăr, păcat de băiat, e prea frumos, zâmbi
prinţesa şi porni să urce scara.
Janek, îmbujorat, rămase cu ochii în jos. Apoi
— După ce prinţesa făcuse câţiva paşi – îi ridică şi se uită
după ea. Avu impresia că-i soţia lui Lot, în clipa când fusese
transformată în stană de sare.
Stanislaw se apropie de scară.
— Doamnă prinţesă, zise el, vor să-l trimită în Silezia. E
posibil?
Prinţesa se opri o clipă, sprijinită de baston, apoi, oarecum
mişcată, privi ţa Janek.
— În Silezia? zise ea, hm! interesant.
— Împotriva nemţilor, explică Stanislaw.
— Nu-i rău, continuă prinţesa oarecum perplexă. Să
meargă. Neamţul e puternic, căpcăun (prinţesa folosea astfel
de cuvinte când stătea de vorbă cu cei pe care-i numea „The
mob” *) r cu cât vor jumuli mai mulţi, cu atât va fi mai bine.
Janek îşi luă inima în dinţi.
— Mai bine, pentru cine?’ întrebă el.
Zâmbind, prinţesa se uită la el. Se putea vedea că-i
preţuieşte întreaga frumuseţe.
— Va fi mai bine, răspunse ea rar, pentru noi, polonezii.
Şi apoi adăugă.
— Ai grijă să nu te ucidă. Va fi păcat de tine.. Şi tatăl tău
te va jeli.
Adresându-se apoi lui Stanislaw, întrebă:
 — A propos, Stanislaw, de atâţia ani eşti la noi, şi nu ştiu
nici care-i numele tău de familie?
Stanislaw se înclină:
— Wiewiorski, înaltă doamnă.
— Da, într-adevăr. Va fi deci păcat de dumneata, domnule
Wiewiorski, rosti ea întinzând mâna spre Janek. Iar tatăl tău
te va jeli foarte mult.
Apoi, destul de repede, dispăru după o draperie.
Janek izbi mânios cascheta de balustrada scării şi. Fără
să-şi ia rămas bun de la tatăl său, urcă repede treptele.
Trecând prin bucătărie, unde atmosfera era deja cât se poate
de veselă, le strigă tuturor: „La revedere41 şi, fugind pe scara
de serviciu, ieşi în strada întunecoasă.
Două escadroane ale regimentului 246 de ulani (pe vremea
aceea foloseau în armată cifre fanteziste pentru numerotarea
regimentelor) ocupară Luck, pnirutr-un atac cutezător, mai
înainte chiar de a se însera. De-abia a doua zi dimineaţa sosi
statul major al diviziei în orăşelul ruinat. Pe alocurea, mai
fumega încă scrumul unor case, iar în piaţă ardea, toată în
flăcări, o mare casă evreiască, incendiată desigur recent.
Statul major se instală în hotelul cel mai mare de pe strada
principală şi, la drept vorbind, singura. Locotenentul Royski,
cazat în casa parohială de lângă catedrală, primi prin
ordonanţă ordinul de a se prezenta imediat la statul major.
Neştiind despre ce este vorba, porni într-acolo cu paşi calmi,
atingând cu sabia pietrele caldarâmului şi făcând să-i răsune
pintenii. Pe drum, întâlni pe Gorbal. Pe care de altfel îl mai
văzuse adeseori în cursul ultimelor săptămâni, deoarece
Gorbal fusese repartizat la acelaşi regiment. Walerek îi zâmbi
şi-i făcu un gest prietenesc cu mâna, dar Gorbal îi răspunse
cu un zâmbet silit şi-şi întoarse imediat capul cu o mutră
ostilă. Royski rămase nedumerit.
Când ajunse la hotel fu lăsat să intre imediat în sala
restaurantului, unde era biroul locotenent-colonelului
Mirski. În încăpere nu era nimeni, în afară de Mirski. Prin
faţa ferestrelor câţiva soldaţi de la transmisiuni instalau
reţeaua telefonică, mişcându-se de colo până colo. Câteva
aparate se aflau deja instalate pe o masă mare, care-i servea
colonelului drept birou. Walerek se prezentă, reglementar, în
faţa superiorului. Acesta, blond şi înalt, îşi ridică ochii lui de
miop de pe hârtiile de pe masă, privind câteva clipe atent şi
pătrunzător la Royski; apoi reveni la lectura dosarelor.
Walerek rămase în faţa mesei, neştiind ce să facă. În sfârşit,
colonelul dădu hârtiile la o parte, le netezi cu palma şi se uită
la tânărul din faţa lui. Walerek era chipeş, zvelt, brun, cu
părul des şi negru ce-i cădea puţin pe fruntea bronzată, cu
nasul cam armenesc şi gura moale, senzuală. Colonelul se
uita la el cu oarecare curiozitate.
— Royski, zise el în sfârşit, de unde cunosc eu numele
acesta?
— Fratele meu a pierit la Kaniov, răspunse Walerek, ştiind
bine că locotenent-colonelul Mirski făcuse parte din statul
major al generalului Haller.
— Aha, era fratele dumitale. L-am văzut chiar în clipa
morţii. Era voluntar din Kiev?
— Da, domnule colonel, răspunse Walerek, pe un ton de
serviciu, admirând memoria colonelului.
— Ce-ar spune fratele dumitale de isprăvile astea?
Walerek nu răspunse nimic. Nici prin cap nu-i trecea la ce
se referea superiorul lui.
— Ce, nu răspunzi, domnule locotenent? făcu Mirski pe un
ton ceva mai ridicat.
— Nu ştiu despre ce-i vorba, domnule colonel.
— Despre ce este vorba? De tribunal, domnule locotenent.
Mă văd silit să te trimit în faţa tribunalului marţial. Îţi dai
seama care pot fi consecinţele.
Walerek nu făcu nicio mişcare.
— Pentru ce, domnule colonel?
— Pentru ce? Aici, după ocuparea oraşului, ţi-ai făcut de
cap împreună cu escadronul dumitale, sau cu o parte din el.
Am impresia că pentru dumneata Kmicic continuă să fie
idealul soldatului polonez. Timpurile însă s-au schimbat…
 Colonelul se uită în ochii lui Walerek, rece şi calm;
locotenentul, tânăr, rezistă tot atât de calm la privirea
aceasta, doar câteva broboane de sudoare îi apărură pe
frunte şi începură să i se prelingă de-a lungul tâmplei.
Tăcerea, doar de o clipă, fu atât de lungă. Încât lui Walerek
i se păru un veac. Deodată, colonelul izbi cu pumnul în
masă; izbitura răsună ca un trăsnet prin sala goală.
— Cum ai îndrăznit? urlă el.
Totuşi se stăpâni şi, întorcându-se spre Royski, se
concentră şi începu să bată toba cu degetele pe masă.
— Domnule colonel, bâigui Walerek, pentru cei câţiva
evrei…
— Nu ţi-e ruşine, zise colonelul, mai calm, să pătezi
uniforma de ofiţer polonez? Într-o astfel de clipă! Acum, când
trebuie să arătăm populaţiei locale cine suntem noi…
— Trebuie să le fie frică de noi, rosti Walerek cu un glas
mai sigur.
— Dumneata eşti un prost. Asta eşti. Ce pricepi dumneata
din tot ce se petrece? Cum ai putut să faci una ca asta?…
Cine a dat foc casei din piaţă? Oamenii dumitale?
— Da.
— De ce?
— Domnule colonel, vă raportez că evreii ăia erau toţi nişte
bolşevici…
— De unde ştii dumneata?
— Toţi evreii sunt bolşevici…
Colonelul, fără să zică un cuvânt, se uită la Walerek cu
atenţie şi la urmă dădu din umeri.
— Începeţi frumos, n-am ce zice, exclamă el.
Walerek se simţi stăpân pe situaţie.
— Vom termina şi mai frumos!
— O, ho, ho! îl opri Mirski cu mâna. Să nu-ţi închipui că
poţi glumi cu mine. A fost pentru prima oară?
Walerek şovăi.
— Nu, izbucni el, pe neaşteptate.
— Cel puţin eşti sincer. Aşadar, din principiu?
 — Domnule colonel, dumneavoastră nu ştiţi ce se petrece
la noi în armată?
— Ştiu, ştiu. Mirski căzu pe gânduri. Apoi continuă: am
impresia că nu te orientezi, băiete.
— Nu mă pricep la politica mare, zise Walerek de data asta
cu totul degajat. Evreul e evreu, trebuie izbit pretutindeni. Şi
basta.
— Domnule locotenent, făcu colonelul capitulând,
dumneata trebuie să pricepi cel puţin un lucru, dacă nu poţi
mai mult, şi anume că în clipa asta nu ne putem deda la
pogromuri.
— Înţeleg, spuse Walerek zâmbind, e vorba de străinătate.
— Acum nu-i vorba nici de străinătate, ci pur şi simplu de
hotarele noastre. Dumneata nu ştii, domnule, cât sunt evreii
de puternici?
— Domnule colonel, când văd un evreu, îmi pierd capul şi
simt mâncărime în pumni. Şi mai ştiu că ei sunt întotdeauna
de partea duşmanilor noştri.
— Şi au dreptate, rosti colonelul ridicând din nou tonul.
Au dreptate. Dacă dumneata vei continua să-i tai cu sabia, e
firesc să ţină cu cei care nu-i taie. Dumneata nu pricepi
lucrul acesta?
— Nu pricep, domnule colonel, răspunse Walerek obraznic.
Mirski făcu un gest de renunţare.
— Pentru memoria fratelui dumitale opresc procesul aici,
dar dacă te va apuca încă o dată turbarea, atunci să ştii că
vei fi judecat şi te aşteaptă glonţul în ceafă. Lucrul acesta îl
pricepi desigur şi dumneata. Şi-acum, stânga-mpre…
Walerek făcu o semi-întoarcece şi se retrase spre uşă.
Când fu aproape de prag, colonelul îl chemă:
— Locotenent Royski!
Se întoarse:
— Ordonaţi!
— Locotenent Royski, când vei avea prilejul spune-i mamei
că ştiu unde este îngropat fratele dumitale. Poate că va voi
cândva să-i ia de acolo rămăşiţele pământeşti.
 — Înţeles! răspunse Walerek, care apucase să-şi pună
chipiul, salută şi ieşi pe stradă. De-abia acum îşi reaminti de
întâlnirea cu Gorbal şi de privirea acestuia atât de confuză.
Înţelesese că Gorbal a fost acela care l-a spus colonelului.
— Fir-ar să fie – şi-l înjură – trebuie să mă răfuiesc cu el.
Îi căută pe Gorbal ziua întreagă. Îl găsi spre seară, într-
una din casele din piaţă. Dar cum în cursul căutării înghiţise
destule păhărele, împreună cu vodca i se evaporase nu
numai mânia dar şi dorul de răzbunare. Gorbal avea o odaie
în locuinţa medicului din localitate. Îşi cosea pe veston
nasturele de argint cu „vulturul14. Walerek, deja bine
afumat, îl îmbrăţişă pe Gorbal peste umeri.
— Tu, păcătosule, zise el bâlbâindu-se puţin, ca şi mama
lui, ar trebui să-ţi trag un glonte în ceafă. Să te ucid pe loc,
da, să te ucid, să te strivesc ca pe o ploşniţă…
— Bagă de seamă, am acul în mână, răspunse actorul
supărat, dându-l la o parte cu mâna.
— Dar nu, n-am să te ucid, câine ce eşti, căci te iubesc.
Aşa cum o iubesc pe Maica Domnului din Czestochowa, măi
Gorbal…
Şi îşi lipi gura roşie de obrazul lui Gorbal şi-l pupă din
toată puterea, pleoscăind de răsună odaia.
Lui Gorbal îi era teamă de Walerek. Ieri seară, întrecuse
orice măsură, chiar pentru stările de pe front. Gorbal îşi
mărturisi, în gând, că nu-i lipsea mult lui Walerek să-şi
transforme ameninţarea în faptă.
„Slavă Domnului că vodca îi înmoaie caracterul gândi el.
— Nu, nu te voi ucide, nu te voi ucide, repetă Walerek, dar,
oricum, pui de căţea, ai urlat la ştab ca un câine, ca un
câine… Ştiu că-l cunoşti pe Mirski, adică sunteţi prieteni,
păcătoşilor, el colonel de stat major şi tu un actoraş, fir-aţi să
fiţi…
— Ascultă, făcu Gorbal rupând firul, beat-nebeat ţine-ţi
limba, mă pricep şi eu să plesnesc peste bot… Nici mânuţa
mea nu-i de paradă. Şi-i vârî sub nas un pumn mare,
bronzat, cu păr mărunt şi des pe el.
 Gestul îl înduioşă pe Walerek.
— Lasă, omule, nu te supăra, nu te supăra. Eu ştiu că tu
eşti cel mai mare actor polonez. Numai că în loc să joci pe
scenă, hoinăreşti fără rost pe toate fronturile. Şi minţi, minţi
din caleafară. Toate minciunile despre mine tu i le-ai turnat
colonelului ăstuia, mama lui… Unul ca ăsta îmi stă frumos la
statul major… Ştie el oare ce-i frontul?
Gorbal privi atent pe Royski, cu ochii lui mici ca de potaie,
şi-i zise:
— De, tu şi când nu eşti pe front eşti în stare…
Apoi se ridică, îşi scutură vestonul şi-l îmbrăcă.
Walerek se prefăcu că nu aude spusele actorului.
Îl îmbrăţişă din nou şi-l trase spre uşă.
— Hai Ştefane să ciocnim de împăcare. Eu te iert pentru
tot ce-ai făcut. Chiar te iert, de tot, aşa cum mă cheamă
Royski, pricepi?
— Lasă-mă, păcătosule, făcu Gorbal, dându-l la o parte,
te-ai îmbătat ca un porc. Şi când te gândeşti că mama ta e o
femeie cumsecade…
— Ce ştii tu despre mama mea? se stăpâni, puţin,
Walerek. Şi, clipind din ochi, îşi supse buzele moi şi îşi
îndreptă puţin corpul. Nu te atinge de mama mea! Eu n-am
spus nimic de a ta.
— Asta ar mai lipsi, rosti Gorbal îmbrăcându-şi mantaua,
să te atingi şi de mama mea, care-i o învăţătoare cinstită, în
apropiere de Tarnow şi despre care nu ştii nimic.
Până la urmă Walerek îşi reveni în fire. Se putea vedea că
face eforturi supraomeneşti ca să alunge ceaţa tulbure ce-i
domnea în cap. Bătu din pinteni, încercând să vadă dacă mai
este în stare să-şi apropie călcâiele unul de celălalt. Apoi, cu
o duioşie de beţivan, strigă:
— Hai, Gorbal, vino să ciocnim un păhărel.
Gorbal îşi aranjă chipiul în faţa unei mici oglinzi atârnate
pe perete.
— Vezi doar că mă pregătesc să ies.
— Atunci, hai să mergem.
 Ieşiră; pe scară Walerek se poticni şi-l apucă pe Gorbal de
braţ. Afară în piaţă mirosea a scrum şi a încă ceva, mai urât.
Casa incendiată lucea în întuneric, tăciunii scăpărau din
când în când scântei.
— Vai, ce-i afară! exclamă Gorbal.
În piaţă domnea o mişcare neobişnuită. Soldaţii şi ofiţerii
umblau de colo până colo, se apropiau unii de alţii,
schimbau câteva cuvinte, în prag întâlniră un maior
cunoscut. I-a salutat ridicând amândouă mâinile în sus.
— Aţi aflat? Ştiţi? Armistiţiu! Mâine întreg regimentul la
raport, în piaţă! La opt!
— Uraa! izbucni Walerek subit.
— Nu urla, afurisitule, îl trase Gorbal de mână, neţinând
seama de grad.
Maiorul mai făcu câteva semne cu mâna şi porni repede
mai departe, cu ştirea. Cei doi îşi continuară drumul de-a
lungul trotuarelor, umezite de ceaţa toamnei.
— De ce te bucuri, idiotule, mormăi Gorbal. Va urma
demobilizarea şi vei deveni civil. Ce-ai să te faci tu, civil?
Intrară într-o cârciumă, relativ goală. Căutară o masă în
fund, dincolo de tejghea, unde era mai întuneric. Gorbal îşi
dădea silinţa să nu observe oamenii că e cu un ofiţer beat.
Aerul proaspăt îl înviorase pe Walerek. Care acum se ţinea
destul de bine. De altfel prezenţa în local a altor ofiţeri şi
soldaţi îi obliga să-şi frâneze pornirile. Se aşezară.
— Hai, spune, ce-ai să te faci tu. Civil? repetă Gorbal.
Walerek, aproape treaz, se uită la el.
— Mă voi înscrie la Universitate, la drept. Trebuie să încep
o viaţă normală. Îţi închipui că o viaţă întreagă îi voi bate pe
evrei? Am abia douăzeci de ani. În faţa mea sunt deschise
toate porţile, nu-i aşa?
Gorbal comandă vodcă şi bere, ceva cârnaţi şi puţină pâine
ostăşească. Băură câte un păhărel.
— Tu să nu mai bei, zise Gorbal, ai băut destul.
— Astăzi cred că toţi vor fi beţi, protestă Walerek, e
armistiţiu ’
 — Da. Ai dreptate, dar mai bine să nu mai bei. Căci vei
vrea să mă ucizi…
— Pe tine? Nu eşti tu prietenul meu cel mai bun? răspunse
Walerek din nou, cu acelaşi ton de mai înainte. Pe cine am
eu în afară de tine?
— Lasă. Măi, lasă, făcu Gorbal oprindu-l, iar începi cu
duioşiile. Eşti un om imposibil. De unde până unde, eu,
prietenul tău? Doar ne cunoaştem încă de la Odesa. Adăugă
ei apăsat.
— Da. Tocmai asta, câe la Odesa, se agăţă Walerek de
cuvântul acesta, amintirile tinereţii…
— Lasă, nu fii sentimental! Ai frumoase amintiri, n-am ce
zice.
O clipă, Walerek amuţi, luptându-se cu un sughiţ ce-l
năpădise din senin.
— Da am, să ştii că am… repetă el. Îţi aminteşti de Hania
Wolska? Îţi aminteşti?
— Da. Desigur, îmi amintesc. Să nu-mi amintesc eu de o
astfel de femeiuşcă?
— Dar ştii ce s-a întâmplat cu ea?
— Nu, nu ştiu.
— Într-o zi l-am întâlnit pe Kalikst. Ascultă numai… La
Constantinopol a cunoscut un american, doctor sau aşa
ceva, şi îndată după primul armistiţiu s-a şi măritat cu el.
Acum locuiesc în America. I-a scris nu de mult lui Kalikst.
Soţul ei e bătrân, ca dracu, dar putred de bogat…
— Măi, măi, repetă Gorbal ca de obicei, ce mai năzbâtie!
Dar pe Kalikst îl mai vezi?
— L-am văzut o dată – Walerek se posomori
— Acum este undeva pe frontul de nord. L-am întâlnit la
Varşovia.
— V-aţi reamintit de isprăvile voastre, nu-i aşa?
Gorbal rosti cuvintele astea pe jumătate glumind, dar
regretă pe loc. Walerek păli pe neaşteptate, ca un cadavru, se
încordă şi lăsă să-i cadă amândouă mâinile pe masă. Îşi
supse din nou buzele, de data asta însă nu din cauza
sughiţului. Abia după o clipă se uită la Gorbal, dar privirea
ochilor lui negri, mari, era atât de rece, de stinsă, încât făcea
impresia că priveşte din cealaltă lume.
— Ascultă, Ştefane, nu glumi cu astfel de lucruri. Ştiu că
ai cunoştinţă de. Ele, dar nu-mi poţi face nimic. Eu ştiu şi că
nu-mi vei face nimic. La ce ţi-ar folosi?
Gorbal răspunse ceva nedesluşit.
— Să ştii, Ştefane, continuă Walerek, de data asta treaz
de-a binelea, n-am să uit niciodată. Atunci aveam
optsprezece ani. Au trecut doar doi ani şi mi se pare că a
trecut un veac întreg. Tu ştii oare ce înseamnă să ucizi, la
optsprezece ani, un om?
Gorbal simţi fiori reci. Bău, în tăcere, al treilea păhărel.
Numai după gestul cu care Royski dădu la o parte păhărelul
lui, se putea vedea cât era de beat. Vorbea totuşi cât se poate
de normal. Atâta doar că lungea cam prea mult vorba.
— Tu îţi dai seama, Gorbal, ce înseamnă să ucizi un om pe
la spate, cu un glonte în ceafă, când stătea de vorbă cu
Kalikst? Tu pricepi? Şi-atunci să-l cari până la mare? Tu
pricepi? Să mergi cu cadavrul în trăsura lui Kalikst, o
trăsură elegantă, în care el o scotea pe Hania la plimbare, îţi
aminteşti? În trăsura aia. Mai ţii minte?
— Cum să nu? dădu Gorbal din umeri, nerăbdător şi
contrariat că trezise aceste confesiuni inutile.
— Vezi, continuă Walerek. Acum sunt beat – buzele moi i
se mişcau singure, când nu le sugea între dinţi – sunt beat
criţă, tu ştii, şi aşa se face că-ţi vorbesc doar despre asta.
Mai târziu n-am să-ţi mai spun niciodată nimic, înţelegi? N-
am să-ţi spun chiar dacă ai vrea tu… chiar j dacă m-ai
întreba. Voi nega! Voi spune că nu e devărat. N-am să mai
vorbesc, n-am să mai vorbesc, repeta el cu încăpăţânare, îţi
spun că 1 n-am să mai scot nicio vorbă, pentru nimic! n j
lume. Despre lucrul acesta vorbesc azi pentru 1 ultima oară.
Războiul se termină, începe pacea, 1 dar pricepe: eu n-am să
uit niciodată.
Pe neaşteptate. Îşi acoperi faţa cu mâinile. 1 Gorbal
observă că are mâinile lungi, foarte fru1 moaşe, de rasă, cu
degete albe şi subţiri. Nu-şi 1 putea imagina pete de sânge pe
aceste mâini. Nu, deşi era la curent cu cele întâmplate, deşi
zărise 1 urmele spălate şi chiar cârpa udă pe coridor. Ştiiă
nimeni altul nu putuse spăla petele de sânge, 1 decât numai
Walerek. Cunoştea toate amănun1 tele şi acum îi era necaz
că se ’trădase. Ştia de 1 asemenea că şi Royski e la curent; ar
fi fost j bine să nu-i vorbească, totul ar fi rămas doar 1 între
ei şi poate, vreodată, mai târziu, i-ar fi J folosit. Cu ochi
răzbunători privi la Walerek. 1 Bine că acesta nu băgă de
seamă privirea ochi1 lor ăştia mici, rotunzi şi oarecum pe
jumătate 1 închişi ai actorului. Walerek continua să-şi ţină 9
faţa ascunsă în palme,
— Ascultă, afurisitule, grăi Gorbal, termină cu 1 isteria
asta. Ia-ţi labele de pe bot.
Walerek îşi descoperi faţa şi se uită la Gorbal.
Avea ochii pierduţi, dar altfel decât înainte: acum i se
mişcau fără să-i mai poată stăpâni.
— Dacă n-aş fi actor, ţi-aş spune: nu te subestima, omule.
N-ai tras tu ieri, cu arma, în evrei? Spune, nu-i aşa?
Walerek îşi umflă dispreţuitor buzele.
— E altceva, nu-i ca întâia oară. Acum, chestiile astea nu
mai fac impresie.
— Ai vrea tu să se repete primul caz? întrebă Gorbal.
Walerek îl apucă de umăr.
— Ştefane, primul caz a fost îngrozitor. Înţelegi, îngrozitor.
Căci totul a fost pentru nişte bani, de care eu n-aveam
cunoştinţă. Toată suma a înghiţit-o Kalikst. A fost ceva
înspăimântător. Uneori aş vrea să se repete momentul acela.
Să simt până în adâncuri fiorul de atunci, cum se prăbuşeşte
totul în mine, cum totul devine rece…
Walerek se cutremură puternic.
Gorbal avu un şoc neplăcut.
— Linişteşte-te, rosti el aspru, linişteşte-te. Eşti ca o
bătrână isterică.
Walerek, zâmbind palid, spuse cu amărăciune:
 — Am abia douăzeci de ani.
— Ce mai pramatie va ieşi din tine! zise Gorbal cu dispreţ.
— A şi ieşit.
— Nu te subestima, băiete, îţi spun încă o dată. Vei fi civil,
vei merge la Universitate, vei uita.
— Nu, Ştefane, asemenea lucruri nu se uită.
În clipa aceea se ridică în mijlocul sălii un maior şi strigă,
ca în faţa unui front de soldaţi:
— Domnilor, azi s-a încheiat un armistiţiu. Ne vom
întoarce acasă, ne vom întoarce la viaţa civilă, sau vom
rămâne în armată, un singur ţel ne va lumina însă calea:
refacerea patriei noi, libere. Trăiască Polonia!
Cu toţi ridicară paharele şi le goliră. Lui Walerek îi tremura
mâna când puse paharul gol pe masă. Acum toţi cei din jur
strigară:
— Trăiască Polonia! Trăiască armata polonă!
Walerek îi spuse lui Gorbal:
— Mi-ajunge. Hai să plecăm de-aici.
Se strecurară repede prin mulţime şi ieşiră în curte. Se
făcuse întuneric de.a binelea şi ceaţa începuse să se aşeze pe
mantale şi pe trotuare, sub forma unor picături reci. Totul se
schimbă în ploaie de toamnă. Walerek îl luă de braţ pe
Gorbal şi porniră spre piaţă. Paşii lor răsunau în pustietatea
străzilor. Soldaţii se retrăseseră deja în cantonamentele lor.
Se opriră în faţa casei medicului. Walerek îşi luă rămas
bun.
— Să-ţi spun ceva, Ştefane, mi-e cam teamă să intrăm în
viaţa civilă. M-am dezobişnuit.
— Nici n-ai avut când să te obişnuieşti.
— Da, aşa-i. Şi acum trebuie să mă duc. Cum spunea
maiorul? Trebuie să mergem să construim o Polonie nouă?
Da, aşa a spus? Păi, să ne-apucăm de construit…
Porni cu mers nesigur spre biserică. După câteva clipe
paşii îi deveniră mai siguri; pintenii zornăiau regulat şi sabia
izbea trotuarul bătând în ritm, chiar după ce dispăru din
ochii lui Gorbal, în ceaţa sumbră a toamnei.
 Acesta nu se mişca din loc. Privea ţintă pe urmele lui
Walerek.
— Frumoasă Polonie vei mai construi tu, prăpăditule, rosti
el, în sfârşit, printre dinţi. Apoi se îndreptă spre locul unde
fusese încartiruit.
 I J. Iwaszkiewicz, op. Cât., p. 184.
I R. Matuszewski, op. Cât.
I J. Iwaszkiewicz, Voroavă despre cărţi şi cititori, Varşovia,
1959, p. 41-42.
I A. Sandauer, Poeţii celor trei generaţii (Poeci trzech
pokoleri), Varşovia, 1962, p. 78.
I A. Sandauer, op. Cât., p. 80-81; J. Rohozinski, op. Cât., p.
44.
I J. Iwaszkiewicz, Romanul şi proza (Powiesc i proza), Zycie
Warşzawy, 1963, nr, 93.
I Scurtă (rus.).
IX
În zilele de la sfârşitul lui august şi începutul lui
septembrie, când se porni schimbarea vremii, Janusz şi
compania lui se aflau într-un marş forţat spre Lomza, iar mai
apoi spre frontier a I Eu sunt, Volodia (rus.).
I Gloată (engl.).