Curs Istoria Constructiei Europene PDF

Introducere
Cunoaşterea de către studenţii economişti a istoriei construcţiei europene reprezintă o

prioritate în contextul în care ţara noastră este membră a Uniunii Europene şi pe fondul general
al perioadei unei lărgiri fără precedent a familiei europene. Aderarea a zece noi state membre în
anul 2004, dintre care opt aparţinând fostului bloc comunist din Europa Centrală şi de Est,
urmată de intrarea României şi Bulgariei în 2007, semnifică mobilitatea şi atractivitatea
mecanismului de integrare înalt instituţionalizat pe care le întruchipează Uniunea Europeană.
Noile state membre se alătură nu doar Uniunii Europene, ele sunt practic redate Europei. De
aceea, Uniunea Europeană apare ca simbolizând unitatea Europei – un triumf asupra
naţionalismului, diviziunii ideologice şi ambiţiilor imperiale.
Realitatea este însă mai complicată şi mai anevoiasă. Aşa cum va arăta acest material de
curs, statele membre sunt motivate uneori nu de perspectiva luminoasă a unităţii europene, ci de
calcule concrete ale avantajului naţional. De exemplu, încercările de a se ajunge la o înţelegere
asupra unui nou sistem al votului majorităţii în Consiliul de Miniştri s-au soldat uneori cu
eşecuri. Evident, protagoniştii întâlnirilor la nivel UE şi-au bazat negocierile pe o evaluare
îngustă a intereselor lor naţionale şi nu pe interesul european în ansamblu.
Aşa s-a întâmplat mereu în istoria Uniunii Europene. În prezent însă interesele naţionale
sunt expuse deschis şi în general sunt mai dificil de reconciliat. Uniunea Europeană de astăzi are
o mulţime de probleme pe agenda de lucru, obiective politice mult mai presante, un aparat politic
foarte birocratic care a evoluat în timp şi de patru ori mai multe guverne prezente la discuţii
decât în faza iniţială. În mod inevitabil, Uniunea Europeană este din ce în ce mai greu de condus.
Cursul de faţă evidenţiază că, fără îndoială, Uniunea Europeană se află într-o epocă a
schimbărilor. Provocările globalizării, ale europenizării, ale euroscepticismului se fac simţite din
toate părţile. Cu toate acestea, vom demonstra că Uniunea Europeană îşi păstrează remarcabilul
caracter de adaptabilitate şi durabilitate. În ciuda tuturor sfidărilor, procesul integrării europene
va continua să se dezvolte.
Obiectivele cursului
Intenţia cursului se axează pe necesitatea de a transmite noţiunile fundamentale
privitoare la fundamentele şi evoluţia constituirii Uniunii Europene; de a
dezvolta gândirea istorică a studenţilor prin utilizarea analizei structurale şi
comparative între trecutul şi prezentul statelor din cadrul Uniunii; de a
conştientiza rolul istoriei în ceea ce priveşte trecerea către această etapă de
relaţii între statele europene şi, nu în ultimul rând, de a iniţia pe studenţi în
perspectiva de ansamblu a continentului european în contextul globalizării.
Cerinţe preliminare
Istoria construcţiei europene necesită cunoştinţe elementare de Microeconomie,
Macroeconomie şi de istorie universală.
Mijloace de lucru
• Dezbaterea
• Studiul de caz
• Comparaţia
• Demonstraţia
Structura cursului
Cursul de Istoria construcţiei europene este structurat într-un singur modul, care
cuprinde 5 unităţi de învăţare. La rândul său, fiecare unitate de învăţare
cuprinde: obiective, aspecte teoretice privind tematica unităţii de învăţare
respective, exemple, teste de autoevaluare, exerciţii gen “To do” şi teste grilă.
La sfârşitul cursului este indicată o temă de control. Rezolvarea temei de control
este obligatorie. Aceasta va fi încărcată de către studenţi pe platforma e-learning
până la o dată prestabilită.
Durata medie de studiu individual
Parcurgerea de către studenţi a unităţilor de învăţare ale cursului de Istoria
construcţiei europene (atât aspectele teoretice cât şi rezolvarea testelor de
autoevaluare şi rezolvarea subiectelor propuse) se poate face în 4-6 ore pentru
fiecare unitate.
Evaluarea
La sfârşitul semestrului, fiecare student va primi o notă, care va cuprinde: un
test grilă, ce va conţine întrebări teoretice din materia prezentată în cadrul
acestui material, test ce va deţine o pondere de 60% în nota finală şi nota
aferentă temei de control, realizată pe parcursul semestrului, care va deţine o
pondere de 40% din nota finală.
Spor la treaba !
Cuprins
Introducere
U1. Originea istorică a Europei şi idei timpurii de unificare europeană
U2. Preocupările postbelice de creare a unei Europe unite
U3. De la Comunitatea Europeană la Uniunea Europeană
U4. Teoriile fundamentale ale integrării internaţionale în context european
U5. Personalităţi ce au marcat istoria construcţiei europene
Bibliografie
Anexe
Unitatea de învăţare U1. Originea istorică a Europei şi idei timpurii

de unificare europeană
Cuprins
U1.1. Introducere
U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare
U1.3. Antichitatea şi Evul Mediu
U1.4. Secolele XVII - XIX
U1.5 Experienţa interbelică
U1.6. Rezumat
U1.7. Test de evaluare a cunoştinţelor
U1.1. Introducere
Europa este considerată în prezent ca o entitate economică cu tendinţe tot mai
accentuate de a deveni şi o entitate politică, pierzându-se însă din vedere ceea ce
numim “identitate europeană”. “Europa” nu descrie doar grupul de state semnatare
ale Tratatului de la Maastricht. Dacă nu ar fi existat şi un sens cultural sau afectiv,
probabil că Tratatul de la Maastricht nu ar fi intrat niciodată în vigoare. Nu poate
fi neglijată îndelungata istorie ce stă în spatele condiţiilor practice limitate ce au
adus laolaltă, în perioada postbelică, o serie de state de pe continentul european.

Această unitate de învăţare îşi propune iniţierea studenţilor cu privire la încercările
de unificare a Europei ce au premers integrării propriu-zise. Cunoaşterea acestora
şi a contextului istoric în care au fost avansate este extrem de importantă pentru
înţelegerea evoluţiilor recente ale procesului de construcţie europeană.
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
• Să compare diferitele metode de unificare a Europei (prin forţa armată şi
dominaţie, prin libera voinţă a popoarelor şi prin încercarea de a rezista
unui duşman comun)
• Să înţeleagă forţele motrice care au condus la ideea de Europă unită
• Să observe modul în care construcţiile intelectuale pregătesc terenul pentru
evoluţii practice viitoare
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 4 ore.
U1.3 Antichitatea şi Evul Mediu
Originile istorice ale continentului nostru se găsesc în panteonul mitologiei antice

greceşti, într-o poveste - rod al fanteziei, dar extrem de captivantă, având la bază o răpire şi o
metamorfoză. Este vorba de povestea Europei, fiică a lui Agenor, rege fenician al cetăţii Tir1 de
pe coasta Sidonului. Într-o zi frumoasă, în care ea şi prietenele ei se zbenguiau pe o plajă, Zeus,
stăpânul Olimpului, o vede şi se îndrăgosteşte imediat de ea. Pentru a o seduce, Zeus se
preschimbă într-un paşnic taur alb. Europa, încrezătoare, începe să mângâie taurul şi se aşează pe
spatele lui. Era exact ceea ce aştepta Zeus. Deodată, el se ridică şi o porneşte în galop către
mare, luând-o cu el pe Europa. Taurul a tot înotat până a ajuns în Creta. Pe insula mediteraneană,
Zeus şi-a reluat înfăţişarea umană şi a avut trei copii cu Europa, unul dintre ei fiind Minos, rege
al Cretei şi “Dux Europaeus”.
Acesta este mitul. Ca toate miturile însă, el are şi o versiune mai “lumească”. Aceasta a
fost sugerată de scriitorul grec Herodot şi reluată apoi de teologul creştin timpuriu Lactantius, cu
dorinţa de a demitiza şi a demistifica asemenea fantezii erotice îndoielnice din lumea antică.
Potrivit acestei versiuni, nişte negustori din insula Creta o răpesc pe Europa într-o barcă în formă
de taur şi o duc să devină soţia regelui lor Asterius. Întrucât locuitorii Cretei sunt ceea ce
generaţiile următoare vor numi “europeni”, iar Europa o femeie asiatică, răpirea sa a fost
1
Localitate în Liban.
considerată de către asiatici drept un afront. Ceva mai târziu, troienii, şi ei un popor aparţinând
teritoriului pe care îl numim acum Asia Minor, o răpesc pe Elena (care nu se opune în totalitate),
soţia lui Menelau, în semn de răzbunare. În replică, fratele lui Menelau, Agamemnon, adună o
armată, traversează marea şi porneşte cel mai renumit război din istoria europeană.
În mod paradoxal, Europa şi-a primit numele de la o femeie asiatică răpită, după cum
religia şi-a preluat-o de la un profet asiatic. Aşa cum avea să observe Hegel mai târziu, Europa
era “centrul şi finalul” istoriei, dar originile istoriei se regăsesc în Asia. Cursul civilizaţiei,
asemănător traiectoriei soarelui însuşi, se deplasează inexorabil de la răsărit la apus.
Tizian - Răpirea Europei (1562)

Ideea generală a unei Europe unite începe cu epoca în care Roma se afla în centrul lumii,
în urmă cu două milenii, fiind sintetizată în conceptul de pax romana (pacea romană). Aceasta
desemna relativa stabilitate a Imperiului Roman, începând cu domnia lui Octavian Augustus,
care a renunţat la politica de expansiune în afară, după ce societatea romană atinsese un grad
superior de dezvoltare. Imperiul Roman a constituit primul mare efort de a integra o parte
importantă a continentului nostru şi teritoriile înconjurătoare ale Mării Mediterane.
Odată cu împăratul Constantin cel Mare, a cărui victorie asupra lui Maxenţiu în anul 312
va decide definitiv recunoaşterea creştinismului ca religie oficială a Imperiului Roman şi care va
muta sediul Imperiului în Bizanţ, locul deţinut de pax romana va fi luat de pax christiana.
Încercările de a unifica naţiunile disparate ale Europei preced statele-naţiune moderne şi
au avut loc în mod repetat în decursul zbuciumatei istorii a Europei continentale de după
prăbuşirea Imperiului Roman. Eterogena colecţie de limbi şi culturi a Europei a pus la baza
acestor încercări drepturile dinastice sau impunerea prin ocupaţie militară a naţiunilor care se
opuneau.
Prin ce se diferenţiază conceptele de pax romana şi pax christiana?

Evul Mediu va aduce ideea unificării europene sub stindardul comun al Creştinătăţii. Este
momentul în care apare conceptul de eurocentrism şi în care se afirmă superioritatea civilizaţiei
europene. Fără Renaştere şi Iluminism nu ar putea fi înţelese ideile de toleranţă, libertate, respect
al drepturilor omului şi democraţie – care reprezintă fundaţia pe care s-a clădit construcţia
europeană. Este o realitate pe care nu o putem ignora: ideea europeană nu poate fi pe deplin
înţeleasă fără trecerea în revistă a evoluţiei istorice a continentului nostru de dinaintea celui de al
doilea război mondial.
Primul mare unificator european poate fi considerat Carol cel Mare, regele francilor, care
în anul 800 este încoronat împărat al Occidentului de papa Leon al III-lea. Ca legislator, Carol
cel Mare publică legile intitulate Capitulaires şi reformează justiţia, reglularizează instituţiile
anterioare. Prin intermediul adunărilor “celor mari” (placita), reunite de două ori pe an pentru a-
şi exprima opiniile, al legilor Capitulaires şi al trimişilor regali (missi dominici) – un fel de
inspectori ai provinciilor – Carol cel Mare era permanent ţinut la curent cu problemele imensului
său imperiu, care avea aproximativ întinderea de astăzi a Uniunii Europene: Franţa, Germania,
Italia, Austria şi o parte din Polonia.
Imperiul lui Carol cel Mare în 814

Odată cu cucerirea, de către arabi, a unor vechi leagăne ale religiei creştine din Siria şi
Egipt în secolul al VIII-lea, conceptul de “creştinătate” devine, mai presus de toate, conceptul
unei Europei unite, dar întotdeauna mai mult un ideal decât o realitate. Marea Schismă din anul
1054 dintre ortodoxism şi catolicism readuce în discuţie ideea de “creştinătate”. După căderea
Constantinopolului din 1453, se naşte prima iniţiativă de unire a Europei prin metode paşnice
împotriva unui duşman comun.
Regele Boemiei, Georg Podiebrad (1420-1471), suveran activ şi energic, a iniţiat o
adunare a prinţilor creştini europeni, intitulată Congregatio Concordiae, cu scopul asigurării
păcii şi al stăvilirii pericolului turcesc, aflat în continuă expansiune spre inima Europei. Cu toate
că proiectul nu a putut fi aplicat, el se înscrie în paleta mai largă a ideii de comunitate europeană.
Noţiunea de spaţiu european este legată şi de formarea, în Evul Mediu, a grupărilor
comerciale regionale.
Exemplu
Liga Hanseatică, înfiinţată în anul 1241, este un exemplu de grupare comercială

regională. Aceasta era o asociaţie a oraşelor germane nordice, cuprinzând în sfera activităţii sale
punctele cele mai îndepărtate ale continentului – oraşe ale Finlandei şi Suediei, ca şi
Novgorodul, Londra şi Lübeck. Astfel, această alianţă comercială realizează legătura între estul
şi vestul Europei de Nord. În Evul Mediu târziu, Liga Hanseatică, având în componenţă
aproximativ o sută de oraşe membre, a funcţionat ca o putere politică independentă, cu propria sa
armată şi flotă militară. Ea îşi încetează activitatea după aproximativ două secole, când se
înfiinţează marile companii de navigaţie comercială.
În anul 1569, Uniunea de la Lublin a transformat uniunea poloneză-lituaniană într-o
federaţie multi-naţională şi monarhie electivă, care a durat până la divizarea Poloniei din 1795.
Test de autoevaluare
Primul mare unificator european este considerat:
a) Carol cel Mare
b) Constantin cel Mare
c) Georg Podiebrad
(Răspuns: a)
Să ne reamintim...
• Imperiul Roman a constituit primul mare efort de a integra o parte
importantă a continentului nostru şi teritoriile înconjurătoare ale
Mării Mediterane.
• Încercările de a unifica naţiunile disparate ale Europei preced
statele-naţiune moderne şi au avut loc în mod repetat în decursul
zbuciumatei istorii a Europei continentale de după prăbuşirea
Imperiului Roman.
• Noţiunea de spaţiu european este legată şi de formarea, în Evul
Mediu, a grupărilor comerciale regionale, între care cea mai
cunoscută este Liga Hanseatică.
U1.4 Secolele XVII - XIX
Diplomatul şi juristul olandez Hugo Grotius (1583-1645) a propus şi el o asociaţie

europeană a principilor creştini, în anul 1625, la numai doi ani după Emeric Croce publicase Le
Nouveau Cynele sau discursuri despre mijloacele de a stabili o pace generală şi libertatea
comerţului în lume, propunând ca schimburile internaţionale să se realizeze pe baza unei monede
unice – prima idee de acest gen din lume.
Sully (Maximilien de Béthune), ministru şi prieten al regelui Henric al IV-lea, dorind să
soluţioneze conflictele confesionale dintre catolici şi protestanţi, propune în 1645 un plan politic
de organizare a Europei pe baze federaliste, având în componenţă cele 14 state principale:
Franţa, Anglia, Spania, Lombardia, Danemarca, Suedia, Ungaria, Polonia, Boemia, statele
papale, cantoanele Elveţiei, Belgia, Veneţia, alte state italiene, în vreme ce Rusia, considerată un
stat semiasiatic, putea fi primită în federaţie doar ca simplă aliată. Principele federaţiei nu putea
fi ales de două ori consecutiv şi nici din aceeaşi familie, iar adunarea electivă trebuia să cuprindă
66 de membri reînnoiţi din 3 în 3 ani. Existau de asemenea 6 consilii regionale numite tribunale
de arbitraj, care aveau ca sarcină judecarea diferitelor probleme confesionale. Toate aceste idei
ale lui Sully se găsesc în lucrările Sages et royales économies d’Etats domestiques, politiques et
militaries d’Henri le Grand şi Le grand dessein.
Rusia este considerată şi în prezent de unii analişti un stat “semiasiatic”. Aţi

putea aduce argumente pro şi contra acestei afirmaţii?
În 1728, abatele Charles de Saint-Pierre a propus crearea unei ligi europene compuse din
18 state suverane, având avuţie comună, fără graniţe teritoriale şi o uniune economică.
După Revoluţia Americană din anul 1776, viziunea unor State Unite ale Europei similare
Statelor Unite ale Americii a fost împărtăşită de câţiva europeni iluştri, în special de marchizul
Marie-Joseph de Lafayette – general şi om politic francez, luând parte activă la Războiul de
independenţă american şi la revoluţiile din 1789 şi 1830 din Franţa, precum şi de generalul
polonez Tadeusz Kosciuszko – participant la insurecţii împotriva Rusiei.
Unele sugestii de uniune europeană găsim şi la filosoful Immanuel Kant, care în 1795
avansează ideea unui “congres al păcii eterne”. Proiectul lui Kant pornea de la premisa că pacea
în Europa ar putea fi asigurată de o federaţie de state, unite într-o comunitate constituită conform
modelului republican şi supusă unor legi comune.
Socialistul francez Saint Simon şi istoricul Augustin Thierry au scris, în 1814, eseul
intitulat De la réorganisation de la société européenne, iniţiindu-se astfel o anume formă de
federaţie europeană parlamentară. Potrivit planului lui Saint Simon, construcţia Europei trebuia
să se facă în jurul unei alianţe între Franţa şi Anglia, ţări în jurul cărora urmau să se grupeze şi
alte popoare, pe măsura eliberării lor şi a accesului la instituţii reprezentative. Saint Simon a
propus ca Franţa şi Anglia să formeze un “mare parlament”, compus dintr-o cameră superioară
(pairii ereditari) şi dintr-o cameră inferioară (reprezentanţi aleşi ai corporaţiilor). În fruntea
Europei, el plasează un rege, “şef ştiinţific şi politic”, şi prevede colectarea unui impozit.
Generalul Napoleon Bonaparte este cel care a încercat să creeze o Europă unitară sub un
singur sceptru, realizând necesitatea unor instituţii europene comune. El a făcut la vremea
respectivă declaraţia: “Avem nevoie de un cod european, de o curte de casaţie europeană, de o
monedă unică, de aceleaşi măsuri şi greutăţi, de aceleaşi legi. Trebuie să facem din toate
popoarele Europei un singur popor.”
La începutul secolului al XIX-lea, uniunea vamală creată sub sistemul continental al lui
Napoleon Bonaparte a fost promulgată în noiembrie 1806 ca un embargo pentru mărfurile
britanice, menit să apere interesele de hegemonie ale Franţei.
Regăsiţi în această uniune vamală ideea unui sistem economic supranaţional?
În cadrul reacţiei conservatoare apărute după înfrângerea lui Napoleon în 1815, a fost
înfiinţată Confederaţia Germană (Deutscher Bund) ca o asociaţie liberă cuprinzând 38 de state
germane formate prin Congresul de la Viena. Napoleon distrusese Sfântul Imperiu Roman şi
simplificase harta Germaniei. Confederaţia Germană constituia o asociaţie de state naţionale
independente, egal suverane. În anul 1834, a fost formată uniunea vamală Zollverein (în limba
germană “uniune vamală “) din cadrul statelor aparţinând Confederaţiei, cu scopul de a
îmbunătăţi fluxurile comerciale şi de a atenua concurenţa internă.
Scriitorul şi politicianul italian de orientare republicană Giuseppe Mazzini a contribuit la
definirea mişcării europene moderne, sugerând înfiinţarea unei federaţii a republicilor europene.
Fiind exilat la Marsilia, Mazzini creează, în anul 1831, mişcarea “Tânăra Italie”. Potrivit
manifestului ce însoţeşte bazele acestei mişcări, constituirea de unităţi naţionale este impulsul
către marea federaţie europeană care trebuie să reunească într-o singură asociaţie toate familiile
lumii vechi. Federaţia de popoare libere va şterge toate diviziunile dintre state, dorite şi
întreţinute de către despoţi, şi vor dispărea, astfel, rivalităţile de rasă şi se vor consolida
naţionalităţile conform drepturilor şi necesităţilor locale. Tot Mazzini este cel care fondează, în
anul 1834, mişcarea “Tânăra Europă”.
Aceasta a pregătit terenul pentru propunerea din 1847 a scriitorului francez Victor Hugo
– poate cea mai cunoscută idee timpurie de unificare paşnică - realizată prin cooperare şi
egalitate a calităţii de membru. Hugo prezidează la 21 august 1848, la Paris, Congresul pentru
pace (organizat de Mazzini) şi propune unificarea Europei, bazată pe votul universal. “Va veni o
zi în care Franţa, Rusia, Italia, Anglia, Germania, toate naţiunile continentului, fără a vă pierde
calităţile distincte şi individualitatea glorioasă, vă veţi contopi într-o unitate superioară şi veţi
constitui fraternitatea europeană... Va veni o zi în care gloanţele vor fi înlocuite de voturi, de
sufragiul universal al popoarelor, de un adevărat arbitraj al unui senat suveran, care va fi pentru
Europa ceea ce este Parlamentul pentru Anglia, ceea ce este Dieta pentru Germania şi adunarea
legislativă pentru Franţa”. Propunerea lui Victor Hugo este luată în derâdere, dar aceasta nu l-a
împiedicat să revină asupra opiniei respective mai târziu, în 1851. Oricum, a rămas celebră “mica
frază” a lui Hugo privind “Statele Unite ale Europei” şi care va deveni şi mai cunoscută în
momentul în care va fi preluată de către Aristide Briand, în discursul de la Liga Naţiunilor din
1929 şi de către Winston Churchill în 1946.
De ce credeţi că propunerea lui Victor Hugo a fost luată în derâdere la

vremea respectivă?
Publicistul socialist francez Pierre-Joseph Proudhon, în lucrările sale Du Principe
fédératif (Principiul federativ) (1863) şi De la capacité des classes ouvrières (Capacitatea
juridică a claselor muncitoare) (1865), arată că unificarea Europei trece prin constituirea unei
federaţii care trebuie realizată, în primul rând, în cadrul geografic al statului şi care va permite
eliberarea indivizilor de etatism. Europa trebuie să fie o “federaţie de federaţii”.
Realitatea politică rămânea însă foarte îndepărtată de construcţiile intelectuale, iar
războiul din 1870 s-a terminat prin constituirea statelor europene în două alianţe rivale, având în
ele germenii unor noi înfruntări sângeroase.
Cine formulează pentru prima dată expresia Statele Unite ale Europei?
a) Giuseppe Mazzini
b) Napoleon Bonaparte
c) Victor Hugo
(Răspuns: c)
Să ne reamintim...
• După revoluţia americană din 1776, viziunea unor State Unite ale
Europei similare Statelor Unite ale Americii a fost împărtăşită de
câţiva europeni iluştri.
• Realitatea politică rămânea însă foarte îndepărtată de construcţiile
intelectuale, iar războiul din 1870 s-a terminat prin constituirea
statelor europene în două alianţe rivale, având în ele germenii unor
noi înfruntări sângeroase.
U1.5 Experienţa interbelică

Primul război mondial, purtat în principal în Europa, s-a încheiat în noiembrie 1918 după
peste patru ani de lupte sângeroase. Intervenţia Statelor Unite ale Americii de partea aliaţilor
occidentali a înclinat raportul de forţe împotriva Germaniei, care mai devreme obligase Uniunea
Sovietică, nou înfiinţată, să capituleze. Tratatul de la Versailles din anul 1919 a impus Germaniei
enorme plăţi de reparaţii de război şi i-a limitat sever suveranitatea. Celebrul economist britanic
John Maynard Keynes (1920) a criticat prevederile financiare ale tratatului în cunoscuta sa
lucrare The Economic Consequences of the Peace (Consecinţele economice ale păcii), publicată
în anul 1920. Aşa cum Keynes a anticipat, plăţile de război au secătuit economia Germaniei, au
devenit un factor perturbator al relaţiilor franco-germane şi i-au iritat pe naţionaliştii germani
ardenţi, care au denunţat regimul democratic de la Weimar pentru semnarea tratatului.
Naţionalismul virulent din Europa Occidentală manifestat în perioada interbelică era
puţin probabil să conducă la viziuni de integrare europeană. În est, noi state naţiune ştiind să îşi
revendice drepturile apar pe ruinele fostelor imperii Austro-Ungar, Otoman şi Rus. Având în
vedere că Uniunea Sovietică, slăbită de războiul civil, nu reprezenta o ameninţare serioasă
pentru securitatea internaţională, ţările europene nu erau înclinate să se unească “împotriva”
acesteia. Absenţa unei ameninţări sovietice a stat şi la baza relativei rezerve a Statelor Unite ale
Americii, care au refuzat să se amestece în afacerile europene sau chiar să se asocieze Ligii
Naţiunilor, noua organizaţie a securităţii internaţionale. Nici statele europene, deşi nemulţumite
de ascensiunea Americii ca putere mondială, nu erau tentate să se unească “împotriva“ Statelor
Unite, o piaţă de dimensiuni majore şi un potenţial aliat.
Ororile primului război mondial şi incertitudinile perioadei imediat următoare au dat
totuşi naştere unei mişcări de unificare europeană: grupul de presiune Pan-Europa al contelui
Richard Coudenhove-Kalergi (1923). În influenta sa carte Pan-Europa, publicată în anul 1923,
Coudenhove-Kalergi a propus o uniune federală a statelor europene, având în centru Franţa şi
Germania, dar excluzând Uniunea Sovietică (din cauza orientării sale comuniste şi a
avanposturilor în Asia), ca şi Marea Britanie (din cauza intereselor sale imperiale). Un aristocrat
şi un elitist, Coudenhove-Kalergi a căutat iniţial suportul dicatatorului italian Benito Mussolini.
Interesul public în ascensiune faţă de idea pan-europeană, precum şi respingerea de către
Mussolini a acesteia, l-au făcut pe Coudenhove-Kalergi să aprecieze importanţa democraţiei în
construirea unei uniuni europene.
Deşi a generat filiale în multe ţări europene continentale, Pan-Europa a reprezentat o
mişcare politică efemeră. Cu toate acestea, doi dintre membri săi, Edouard Herriot şi Aristide
Briand, au fost politicieni francezi proeminenţi care au căutat o apropiere cu Germania. Briand,
ministru al afacerilor externe la mijlocul anilor 1920, a colaborat cu Gustav Stresemann,
omologul său german, pentru a salva relaţiile franco-germane, deteriorate în urma războiului şi a
atenua poziţia punitivă a Franţei faţă de Germania din perioada imediat următoare. Împreună cu
ministrul de externe britanic, Austen Chamberlain, ei au reuşit să încheie în octombrie 1925
Tratatul de la Locarno, care garanta graniţele Europei Occidentale şi care pregătea terenul pentru
intrarea Germaniei în Liga Naţiunilor (toţi trei primind Premiul Nobel pentru pace având în
vedere această iniţiativă). “Spiritul de la Locarno” a planat asupra “anilor speranţei” (1925-
1929), perioadă în care se părea că, în sfârşit, Europa Occidentală se afla pe drumul unui viitor
mai bun.
În septembrie1926, Briand şi Stresemann au avut un meeting la nivel înalt în micul sat
Thoiry, la graniţa Genevei cu Franţa. Aici au discutat o serie de chestiuni litigioase în speranţa
de a realiza înţelegerea franco-germană. Franţa dorea cu disperare ca Germania să îşi
îndeplinească promisiunea de achitare a plăţilor de război, iar Germania dorea cu aceeaşi
disperare ca aliaţii să îşi retragă ocupaţia militară din Rhineland, la care Franţa a adoptat o linie
fermă de rezistenţă. În ciuda relaţiilor foarte bune dintre Briand şi Stresemann, Germania şi
Franţa manifestau prea multă suspiciune una faţă de cealaltă pentru a încheia, în urma summit-
ului de la Thoiry, negocieri detaliate şi a realiza un progres diplomatic. Anii speranţei au fost
înlocuiţi treptat de îngrijorare, pe măsură ce naţionaliştii extremi, în ambele ţări, şi-au exacerbat
poziţiile. Moartea lui Stresemann, survenită în octombrie 1929, a simbolizat şi sfârşitul
incipientului acord franco-german.
În ultimul său discurs la de la Liga Naţiunilor, din septembrie 1929, Stresemann a pledat
pentru integrarea europeană şi a ridicat chiar problema introducerii unei monede comune. El a
mers pe urmele primului ministru francez Herriot care, încă din 1925, a vorbit în mod public
despre “Statele Unite ale Europei”2. Briand a fost şi el un susţinător proeminent al Pan-Europei.
Ca şi Stresemann, a evidenţiat virtuţile integrării europene într-un speech ţinut la Liga Naţiunilor
în septembrie 1929. Motivat în parte de moartea neaşteptată a lui Stresemann, Briand a iniţiat un
faimos memorandum în mai 1930, având ca idee centrală asocierea statelor europene aparţinând
Ligii, în scopul coordonării politicilor economice şi al promovării uniunii politice. Propunerea
lui Briand a fost însă prea radicală pentru majoritatea ţărilor europene, inclusiv pentru ţara sa.
Liga Naţiunilor a stabilit un Comitet de Cercetare având ca obiectiv posibilitatea creării unei
Uniuni Europene, care a ţinut un număr de sesiuni pe la începutul anilor 1930, dar de atunci
nimic nu s-a mai pomenit în legătură cu memorandumul lui Briand.
Cine este autorul lucrării The Economic Consequences of the Peace?
a) Aristide Briand
b) Gustav Stresemann
c) John Maynard Keynes
2
Edouard Herriot chiar publică, în anul 1931, lucrarea intitulată Statele Unite ale Europei.
(Răspuns: c)
Germania şi Austria s-au folosit de ideea integrării europene pentru a avansa, în martie
1931, propunerea unei uniuni vamale deschisă şi altor ţări. Ideea unei uniuni vamale austro-
germane a evocat amintirea istorică a Zollverein din anul 1834, uniunea vamală a statelor
germane care a prevestit ascensiunea Prusiei şi unificarea Germaniei din 1871. Mulţi europeni,
care atribuiau relele curente ale continentului unificării germane, s-au temut că o uniune vamală
austro-germană va conduce în mod inevitabil la un Anschluss (uniune politică). Franţa a blocat
propunerea, contribuind astfel la aţâţarea tensiunilor internaţionale şi la exacerbarea crizei
economice. Odată cu venirea la putere a lui Hitler, orice perspectivă a reconcilierii franco-
germane şi a unei integrări europene voluntare s-a prăbuşit.
Ce amintire istorică trezeşte ideea unei uniuni vamale austro-germane? Ce temeri a

creat în Europa constituirea unei asemenea uniuni vamale ?
Anii 1930 au constituit o decadă sumbră pentru Europa, încadrată la început de

recesiunea economică şi de izbucnirea războiului la sfârşit. Fascismul părea de neoprit în
Germania, Spania şi democraţiile precare din Europa Centrală şi de Est, fiind deja înrădăcinat în
Italia. Stimulat de slăbiciunea anglo-franceză şi de detaşarea Statelor Unite ale Americii, Hitler
înregistrează un triumf după altul în politica externă, pentru ca, în cele din urmă, invazia sa
asupra Poloniei din septembrie 1939 să declanşeze declaraţia de război anglo-franceză. În august
1940, Coudenhove-Kalergi părăseşte Europa pentru a fugi în Statele Unite, mişcarea sa pan-
europeană fiind aproape dată uitării.
Apropierea războiului a declanşat o reînviere a interesului pentru federalism, ca un mod
de sprijinire a naţiunilor democratice în faţa agresiunii fasciste. Ideile federale înfloriseră în
Marea Britanie în decursul anilor interbelici. Intelectuali de marcă, precum Lionel Curtis, Philip
Kerr (mai târziu Lord Lothian) şi Harold Laski au promovat ideile respective. Cei menţionaţi mai
sus şi alţi federalişti au format un nou grup, Federal Union (Uniunea Federală), înfiinţată în
noiembrie 1938, care a atras câteva mii de membri. Union Now, o carte scrisă de profesorul
american Clarence Streit (1939), propunând o uniune transatlantică de state democratice, a avut
un enorm impact asupra opiniei publice britanice. Federaliştii britanici au produs un val de cărţi
şi pamflete susţinând ideea punerii bazelor unui sistem federal de state europene în perioada
postbelică. În septembrie 1944, Uniunea Federală a declarat ca scop imediat realizarea unei
federaţii democratice a Europei ca parte integrantă a organizării postbelice.
În timpul războiului, Marea Britanie a fost căminul multor politicieni continentali exilaţi,
care au conceput asemenea idei federaliste. Federalismul britanic a influenţat de asemenea
mişcările non-comuniste de rezistenţă în tot cuprinsul Europei ocupate, în special în Italia. Aici,
Altiero Spinelli şi alţi socialişti democraţi, deţinuţi pe insula Ventotene, au scos în mod
clandestin un Manifest pentru o Europă Liberă şi Unită în iulie 1941 (acesta apărând mai târziu
ca o publicaţie interzisă în Roma ocupată de nazişti). Bazat pe tradiţia federalismului italian
datând din secolul al XIX-lea, manifestul pleda pentru o organizare federală postbelică,
cuprinzând şi Germania, pentru asigurarea păcii în Europa. Inspiraţi de Manifestul de la
Ventotene, federaliştii italieni s-au consultat cu reprezentanţii mişcărilor de rezistenţă din şapte
alte ţări cu ocazia unei conferinţe clandestine desfăşurate la Geneva în primăvara anului 1944.
Rezultatul a fost Delaraţia Federalistă Internaţională. Ca şi literatura “underground” din Uniunea
Sovietică, declaraţia a circulat în mod secret în întreaga Europă nazistă.
În 1940, ca urmare a succeselor militare ale Germaniei în cel de al doilea război mondial
şi plănuind crearea unui Imperiu de o mie de ani, un grup de economişti şi industriaşi germani
propun o confederaţie europeană. Ei au susţinut o “comunitate economică europeană”, având la
bază o uniune vamală şi cursuri de schimb interne fixe. În anul 1943, miniştrii germani Joachim
von Ribbentrop şi Cecil von Renthe-Fink au propus în cele din urmă crearea unei confederaţii
europene, care sa aibă o monedă unică, o bancă centrală în Berlin, un principiu regional, o
politică a pieţei muncii, precum şi acorduri economice şi comerciale. Ţările vizate pentru
includere erau: Germania, Italia, Franţa, Danemarca, Norvegia, Finlanda, Slovacia, Ungaria,
Bulgaria, România, Croaţia, Serbia, Grecia şi Spania. Se spera că o asemenea Europă condusă de
germani va însemna o puternică alternativă în raport cu Uniunea Sovietică comunistă şi în
acelaşi timp o “contragreutate” faţă de dominaţia britanică a comerţului mondial. Ministrul
Afacerilor Externe care avea să urmeze, Arthur Seyss-Inquart, a afirmat: “Noua Europă a
solidarităţii şi cooperării între toate popoarele sale va înregistra rapid o prosperitate crescândă,
odată ce hotarele economice naţionale se vor desfiinţa”, în vreme ce ministrul francez de la
Vichy, Jacques Benoist-Mechin a spus că Franţa trebuia “să abandoneze naţionalismul său şi să
îşi ocupe cu onoare locul în comunitatea europeană”.
Aceste iluzii pan-europene de la începutul anilor 1940 nu s-au realizat niciodată din
cauza înfrângerii Germaniei. Nici Hitler şi nici mulţi dintre conducătorii germani care l-au
înconjurat, precum Goebbels, nu au avut cea mai mică intenţie de a compromite hegemonia
germană absolută prin crearea unei confederaţii europene. Cu toate ca acest fapt a fost folosit
pentru a motiva acuzarea fascismului din Uniunea Europeană, ideea este cu mult mai veche decât
nazismul, întrevăzută de economistul John Maynard Keynes, apoi de Winston Churchill şi de
diverse mişcări de rezistenţă anti-naziste. Într-adevăr, fondatorii mişcărilor postbelice de unitate
europeană au fost antifascişti convinşi şi au evidenţiat faptul că unitatea trebuie să se întemeieze
pe democraţie şi parteneriat, nu pe dominaţie şi cucerire.
În acelaşi timp, călăuziţi de un naţionalism rasial rău intenţionat, naziştii au integrat
Europa din punct de vedere militar. Totuşi, Albert Speer, tânărul autocrat economic al lui Hitler,
a avansat ideea întemeierii, în perioada postbelică, a unei comunităţi economice europene bazate
pe cooperare voluntară şi nu pe coerciţie. Referindu-se la o întâlnire, în septembrie 1943, cu Jean
Bichelonne, ministrul francez al producţiei (cu care împărtăşea aceleaşi idei), Speer a declarat
unui reporter câteva decade mai târziu: „Am căzut de acord asupra faptului că, în viitor, vom
evita greşelile generaţiei din primul război mondial, care era atunci la putere. Indiferent de
frontierele naţionale, Europa trebuia să fie integrată din punct de vedere economic” (citat în
Sereny, 1995). Potrivit ofiţerului său de legătură, Speer a crezut solid în suveranitatea economică
reciprocă: “Era convins că singura cale spre un viitor mai bun şi paşnic, nu numai pentru
Germania, dar şi pentru întreaga Europă, era aceea a apartenenţei Germaniei la o entitate
economică europeană” (Ibid., p. 554).
În anul 1943, Jean Monnet, membru al Comitetului Naţional de Eliberare al guvernului
liber francez aflat în exil în Alger (privit ca viitor arhitect al unităţii europene) a făcut
comitetului următoarea declaraţie: “Nu va exista pace în Europa dacă statele sunt reconstituite pe
baza suveranităţii naţionale... Ţările Europei sunt prea mici pentru a garanta popoarelor lor
prosperitatea necesară şi dezvoltarea socială. Statele europene trebuie să se constituie într-o
federaţie...”
Iniţiatorul Manifestului de la Ventotene este:
a) Richard Coudenhove-Kalergi
b) Altiero Spinelli
c) Jean Monnet
d) Aristide Briand
(Răspuns: b)
Să ne reamintim...
• Naţionalismul virulent şi mişcarea fascistă din perioada interbelică
nu puteau duce la viziuni de integrare europeană.
• A existat totuşi o mişcare de unificare europeană: grupul de
presiune Pan-Europa al contelui Richard Coudenhove-Kalergi
(1923).
• Germania şi Austria s-au folosit de ideea integrării europene
pentru a avansa, în martie 1931, propunerea unei uniuni vamale
deschisă şi altor ţări.
• În 1943, Jean Monnet declară că ţările Europei sunt prea mici
pentru a garanta popoarelor lor prosperitatea necesară şi că ele
trebuie să se constituie într-o federaţie.
U1.6. Rezumat
Ideea generală a unei Europe unite începe cu epoca în care Roma se afla în
centrul lumii, fiind sintetizată în conceptul de pax romana.
Odată cu împăratul Constantin cel Mare, locul deţinut de pax romana va fi luat
de pax christiana.
Evul Mediu aduce conceptul de eurocentrism, care subliniază superioritatea
civilizaţiei europene.
Renaşterea şi Iluminismul vin cu ideile de toleranţă, liberate, respect al
drepturilor omului şi democraţie, care reprezintă fundaţia pe care s-a clădit
construcţia europeană.
Napoleon Bonaparte a încercat să creeze o Europă unitară sub un singur sceptru,
realizând necesitatea unor instituţii europene comune.
În secolul al XIX-lea, gănditori sau oameni politici precum Saint Simon,
Augustin Thierry, Giuseppe Mazzini, Victor Hugo, Pierre-Joseph Proudhon au
militat pentru o Europă unită.
Anii interbelici au reprezentat o decadă sumbră pentru Europa, marcată la
început de recesiunea economică şi de izbucnirea războiului la sfârşit. Fascismul
pare de neoprit.
Mişcarea pan-europeană a lui Coudenhove-Kalergi este aproape dată uitării în
1940, când acesta părăseşte Europa pentru a se refugia în Statele Unite ale
Americii.
1. Care este împăratul roman ce marchează trecerea la pax christiana?:

a) Octavian Augustus b) Constantin cel Mare
2. Conceptul de eurocentrism apare în:

a) perioada interbelică c) Evul Mediu
b) antichitate d) Renaştere
3. Care este cea mai cunoscută grupare comercială regională formată în Evul Mediu?
a) Uniunea de la Lublin b) Liga Hanseatică
b) Congregatio d) Placita
Concordiae
4. Ideea “congresului păcii eterne” aparţine lui:

a) Saint Simon c) Immanuel Kant
b) Augustin Thierry d) Marie-Joseph de Lafayette
5. Cine întemeiază mişcarea “Tânăra Italie”?

a) Giuseppe Mazzini b) Napoleon Bonaparte
6. Care din următoarele afirmaţii nu corespund situaţiei din perioada interbelică:

a) A fost o perioadă c) A fost perioada afirmării democraţiei în Europa
de prosperitate
economică
b) A fost o perioadă d) A fost perioada ultranaţionalismului şi a

de recesiune mişcărilor fasciste
economică
Unitatea de învăţare U2. Preocupările postbelice de creare a unei

Europe unite
Cuprins
U2.1. Introducere
U2.3. Situaţia Europei după cel de al II-lea război mondial
U2.4. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
U2.5 Primele valuri de extindere a CEE
U2.6. Rezumat
U2.1. Introducere
Cel de al doilea război mondial a lăsat Europa complet epuizată. Vechile
legături de comerţ au dispărut iar industria grea sau cele de bunuri vitale care nu
fuseseră distruse funcţionau sub capacitate într-o Europă secătuită şi slab pregătită
să facă faţă problemelor milioanelor de oameni rămaşi fără adăpost, atât în timpul
războiului cât şi după aceea.

La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili:
• Să înţeleagă consecinţele dezastruoase ale celui de al doilea război
mondial
• Să înţeleagă reconcilierea franco-germană
• Să deducă motorul integrării europene
• Să observe “efectul de domino” al primelor valuri ale procesului integrării
europene
U2.3 Situaţia Europei după cel de al II-lea război mondial

Tabelul 1 prezintă o situaţie a distrugerilor provocate de cel de al doilea război mondial,
constituind în acelaşi timp cheia înţelegerii motorului integrării europene de după 1945.
Tabelul 1. Morţi şi distrugeri în timpul celui de al doilea război mondial
Ţara Număr de morţi Declinul economic: anul dinaintea

războiului în care PIB a fost egal
cu cel din 1945
Austria 525.000 1886
Belgia 82.750 1924
Danemarca 4.250 1936
Finlanda 79.000 1938
Franţa 505.750 1891
Germania 6.363.000 1908
Italia 355.500 1909
Olanda 250.000 1912
Norvegia 10.250 1937
Suedia 0 1939-45(a)
Elveţia 0 1939-45(a)
Marea Britanie 325.000 1939-45(a)
(a) PIB a crescut pe durata celui de al doilea război mondial
Sursa: Baldwin, R. & Wyplosz, C. (2006), p. 22.
Pe baza datelor din tabelul de mai sus, răspundeţi la următoarele întrebări:

1. Care ar fi explicaţia creşterii PIB în Suedia, Elveţia şi Marea Britanie în
timpul celui de al doilea război mondial?
2. De ce nu existat pierderi de vieţi omeneşti în Suedia şi Elveţia?
3. De ce înregistrează Germania cifra cea mai alarmantă?
4. Menţionaţi ţările al căror PIB a fost adus la nivelul secolului XIX.
Continentului îi revenea acum un rol secundar pe scena internaţională din cauza forţei
crescânde a Statelor Unite ale Americii şi a Uniunii Sovietice şi rivalităţii tot mai accentuate
dintre aceste două ţări. În acest context, Europa Occidentală a realizat că drumul către
supravieţuire era nu divizarea, ci cooperarea şi stabilirea unor instituţii comune eficiente, la
nevoie chiar cu sprijinul financiar, tehnic şi militar al americanilor.
Din legăturile strânse cu SUA s-a născut în 1948 prima organizaţie europeană postbelică,
Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică (OECE), cu sediul la Paris, pornită de la o
iniţiativă americană. Ministrul de Externe al SUA din vremea respectivă, George Marshall, a
impulsionat ţările vest-europene să-şi unească eforturile pentru reconstrucţia economică, oferind
sprijin financiar, iniţiativă care s-a concretizat în celebrul Plan Marshall. Tot din cooperarea cu
SUA a rezultat ulterior, în 1949, Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic (NATO), o organizaţie
militară în care au intrat pe rând multe din ţările europene.
Căutaţi care sunt în prezent ţările membre ale NATO.
A fost o epocă de profundă instabilitate politică, însoţită de intensificarea tensiunilor

sociale, impunându-se urgent soluţii diplomatice inovatoare, chiar şi la nivel regional.
Dezbaterea asupra statutului Germaniei, unde divizarea Berlinului în Est şi Vest
reprezenta simbolic, în Europa, războiul rece dintre cele două mari puteri mondiale, alături de
inexorabilul declin al teritoriilor de peste mări, au făcut Europa din ce în ce mai dependentă de
forţele externe. Aşa apar mişcările pro-europene, suporterii federalismului intrând în acţiune şi
promovând viguros ideea unificării europene. Asociate îndeaproape cercurilor financiare şi
demonstrând îmbrăţişarea anumitor tendinţe politice sau căutând, dimpotrivă, să mobilizeze
opinia publică de masă, aceste grupări, dintre care unele rezultate din mişcarea de Rezistenţă, au
înfiinţat în anul 1947 un Comitet Internaţional pentru Coordonarea Mişcărilor de Unitate
Europeană. În mai 1948, ele au convocat Congresul de la Haga, din care a rezultat Mişcarea
Europeană, fondată la Bruxelles în data de 25 octombrie 1948.
Înfrângerea Germaniei în război, alături de apariţia Uniunii Sovietice ca eliberatoare şi
mai apoi ocupantă a Europei Centrale şi Răsăritene, au modificat complet configuraţia
geopolitică a continentului. Dornice să stabilească un sistem economic internaţional deschis şi să
protejeze Europa Occidentală de subversiunea comunistă internă sau de agresiunea externă
sovietică, Statele Unite ale Americii s-au ancorat profund în afacerile europene postbelice.
Conştientă de erorile trecutului dar mereu temătoare de o eventuală resurgenţă a Germaniei,
Franţa a căutat o strategie de securitate încununată de succes în perioada de început a războiului
rece. S-a manifestat o izbucnire bruscă a interesului pentru ideile federaliste pe tot cuprinsul
Europei eliberate. În cele din urmă, împrejurările au părut propice pentru o integrare europeană
bazată pe domnia legii. Războiul rece a făcut însă ca această integrare, în loc să fie pan-
europeană ca arie, să se mărginească la graniţele Europei Occidentale.
Mişcarea intelectuală pentru integrarea europeană, descrisă cu lux de amănunte de către
istoricul german Walter Lipgens (1986-1988), a reînviat în urma celui de al doilea război
mondial şi a atins apogeul în anul 1949 prin înfiinţarea Consiliul Europei.
Prima organizaţie europeană postbelică s-a numit:
a) NATO
b) Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică
c) Consiliul Europei
Răspuns: b)
Să ne reamintim...
• Amploarea distrugerilor provocate de cel de al doilea război
mondial explică motorul integrării europene.
• În 1948 se naşte Organizaţia Europeană pentru Cooperare
Economică (OECE) cu sediul la Paris.
• Războiul rece a făcut ca integrarea europeană, în loc să fie pan-
europeană ca arie, să se mărginească la graniţele Europei
Occidentale.
U2.4. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

Uniunea Europeană s-a născut din Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO). Această instituţie, creată prin Tratatul de la Paris din anul 1951, a avut şase membri
fondatori: Belgia, Olanda, Luxemburg (Ţările Benelux), Germania Occidentală, Franţa şi Italia.
Scopul ei era acela de a unifica resursele de oţel şi cărbune ale statelor membre (în special în
lungul mult contestatului coridor industrial mărginit de râurile Ruhr şi Saar) şi de a le aduce sub
o autoritate supranaţională, făcând tehnic imposibil un alt război european şi impulsionând în
acelaşi timp dezvoltarea economică.
Ideea unirii producţiei de oţel şi cărbune aparţine diplomatului francez Jean Monnet şi a
fost făcută publică de către Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor externe. Pe data de 9
mai 1950 Schuman şi-a prezentat propunerea de creare a unei Europe integrate, afirmând că
aceasta era indispensabilă menţinerii unor relaţii paşnice. Această propunere, cunoscută sub
denumirea de “Declaraţia Schuman”, marchează începutul creării a ceea ce reprezintă acum
Uniunea Europeană, care a ales mai târziu să sărbătorească 9 Mai ca Ziua Europei.
Declaraţia Schuman a fost creată nu în tumultul mişcării europene, ci în limitele înguste
ale Biroului francez al planificării. Aceasta a constituit o replică plină de imaginaţie la
provocarea reprezentată de rapida redresare economică germană într-o epocă a înrăutăţirii
conflictului est-vest, satisfăcând diferitele nevoi şi obiective ale Statelor Unite, Franţei şi
Germaniei. Pentru politicienii proeminenţi ai vremii, întrepătrunderea tot mai mare dintre
interesele naţionale şi cele europene a pus bazele unui imprevizibil şi de durată proces al
integrării economice şi politice.
Declaraţia Schuman (9 mai 1950)
Părinţii fondatori ai Uniunii Europene nu au fost idealişti utopici. Ei nu au căutat să

subsumeze statul-naţiune unei noi entităţi politice supranaţionale, ci să adapteze statul-naţiune la
un ansamblu de circumstanţe istorice specifice. Confruntându-se cu provocări economice şi
strategice fără precedent, oameni de stat precum Konrad Adenauer în Germania, Alcide de
Gasperi în Italia şi Robert Schuman în Franţa au căzut de acord să împartă suveranitatea în
domenii specifice.
Au existat diverse opinii privind renunţarea la suveranitatea naţională.
Exemple
1. Potrivit influentului istoric Alan Milward (2000), părinţii fondatori “au
recunoscut ori s-au ciocnit de nevoia unor cedări limitate ale suveranităţii
naţionale, prin intermediul cărora statul naţiune şi Comunitatea Europeană erau
împreună întărite, nu ca entităţi separate şi opuse, ci în cadrul unui proces de
sprijin reciproc”. Înfiinţarea Comunităţii Europene şi consolidarea statului
naţiune erau evoluţii compatibile, nu contradictorii.
2. În cartea sa Europe Recast: A History of European Union, Dinan (2004), atrage
atenţia asupra faptului că Francis Fukuyama (1989), în celebrul său articol
“The End of History?”, ia în derizoriu “acele state lipsite de fermitate şi de
voinţă, prospere, mulţumite de ele-însele, privind numai spre propriile nevoi şi
pentru care nu exista proiect mai măreţ şi mai eroic decât crearea Pieţei
Comune. Autorul menţionat mai sus argumentează, pe bună dreptate, că cele
şase ţări care au pus bazele Comunităţii Europene în anii 1950 erau departe de
a putea fi caracterizate drept lipsite de fermitate, prospere, mulţumite de ele sau
privind doar spre propriile probleme. Şi nu puteau fi etichetate nici ca lipsite de
voinţă. În ciuda dezgustului lui Fukuyama pentru o viziune lipsită de eroism şi
de cutezanţă nesăbuită, a însemnat un act de rar curaj politic pentru majoritatea
acestor ţări să renunţe la aspiraţiile tradiţionale ale statului naţiune şi să accepte
să-şi exercite în comun anumite prerogative. Pentru Franţa, în special,
acceptarea Comunităţii Europene a însemnat abandonarea unor întregi decenii
de protecţionism, depăşirea adâncii neîncrederi faţă de Germania şi
îmbrăţişarea modernizării economice, ceea ce a reprezentat o revizuire drastică
a îndelungatei imagini de sine ca mare putere. Pentru Germania, aproape
complet distrusă la sfârşitul războiului, integrarea europeană a oferit o salvare
şi reabilitarea internaţională.
Citiţi în întregime celebrul articol al lui Francis Fukuyama “The End of
History” (1989) şi aduceţi argumente suplimentare privind poziţia ţărilor membre ale Pieţei
Comune.
La încurajarea Statelor Unite ale Americii, s-a încercat şi crearea unei Comunităţi
Europene de Apărare, precum şi a unei Comunităţi Politice Europene. Comunitatea de Apărare
presupunea o armată europeană comună care să facă faţă ameninţării sovietice, iar Comunitatea
Politică urma să stabilească o federaţie a statelor europene – dotată cu un parlament bicameral,
organ executiv şi o Curte Europeană. Aceste încercări s-au dovedit prea ambiţioase. În anul
1954, Adunarea Naţională Franceză a refuzat să ratifice tratatul Comunităţii Europene de
Apărare, acesta fiind abandonat. După eşecul suferit de tratatul privind apărarea, şi proiectul
Comunităţii Politice a fost suspendat. Cu toate acestea, ideea creării celor două instituţii a
supravieţuit – aşa cum a fost demonstrată de Cooperarea Politică Europeană, de Politica Externă
şi de Securitate Comună stabilită prin Tratatul de la Maastricht, ca şi de Forţa Europeană de
Intervenţie Rapidă aflată în prezent în formare.
Planurile de înfiinţare a unei Comunităţi de Apărare, organizate după modelul
Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului, au eşuat din cauza temerilor Franţei legate de reînarmarea
germană, acest fapt dăunând chiar perspectivelor integrării formale viitoare. Cu toate acestea,
Comunitatea Economică Europeană şi-a făcut curând apariţia, nu datorită acelei “răspândiri”
anticipate de Haas (1958) în cartea sa The Uniting of Europe, lucrare de pionierat asupra
Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului, ci datorită interesului pentru o integrare economică mai
accentuată într-o perioadă a intensificării comerţului intra-european. Statele membre au construit
Comunitatea Europeană pe o fundaţie solidă a unei integrări economice informale datând încă de
la sfârşitul secolului al XIX-lea, pe care au orientat-o însă acum în direcţii geografice şi
funcţionale specifice.
De ce nu au putut fiinţa Comunitatea Europeană de Apărare şi Comunitatea

Politică Europeană?
Înfiinţarea CECO (1951)
Comunitatea Economică Europeană (CEE) a fost înfiinţată prin Tratatul de la Roma,

semnat la 25 martie 1957. Mandatul acesteia viza în primul rând stabilirea unei pieţe comune
pentru toate produsele, incluzând armonizarea sistemului de taxe şi eliminarea barierelor vamale
interne. Astfel, odată cu CEE s-a iniţiat proiectul uniunii vamale, care implica renunţarea la
taxele vamale practicate în comerţul dintre ţările membre, desfiinţarea restricţiilor cantitative la
exporturi şi importuri şi adoptarea unei politici comerciale comune faţă de terţi. În urma
armonizării, tariful vamal extern comun a intrat în vigoare la 1 iulie 1968, stabilit ca medie
aritmetică a taxelor vamale anterioare ale ţărilor membre ale CEE.
Au fost create un corp decizional, numit Consiliu de Miniştri, format din reprezentanţi ai
guvernului fiecărui stat membru, o Comisie cu puteri executive şi un Parlament European cu
puteri legislative şi consultative limitate, iar Curţii Europene de Justiţie i s-au conferit vaste
puteri de revizuire judecătorească. Noua Comunitate Economică Europeană avea o identitate
juridică internaţională. Putea să intre în relaţii diplomatice şi să negocieze tratate în numele
ţărilor membre, în aceeaşi manieră cu statele naţiune. Tratatul de la Roma şi formarea
Comunităţii Economice Europene ridicau dreptul statelor membre de a acţiona în mod unilateral
în chestiuni economice. Această delegare de atribuţii unor organisme suprastatale şi angajarea
într-o politică comercială comună au însemnat renunţarea din partea ţărilor membre a unei părţi
din suveranitatea naţională, mutare foarte curajoasă pentru vremea respectivă şi care avea să
devină una din caracteristicile de bază ale construcţiei europene de-a lungul timpului.
Cele şase state semnatare ale CEE (aceleaşi ca şi în cazul CECO) au intrat, de asemenea,
într-o înţelegere separată pentru a crea o afacere în cooperare cu scopul de a dezvolta energia
nucleară pe teritoriul lor. Comunitatea Europeană pentru Energia Atomică (EURATOM) a luat
fiinţă ca urmare a faptului că cele şase ţări au realizat că numai prin unirea investiţiilor şi
împărţind tehnologia puteau fi competitive cu Statele Unite ale Americii şi cu URSS în domeniul
energiei nucleare.
În 1967 cele trei organizaţii instituite anterior (CECO, EURATOM şi CEE) s-au unit prin
Tratatul semnat în 1965 la Bruxelles. Astfel, principalele organisme suprastatale europene au
fuzionat, urmând să existe un sigur set de instituţii la nivelul întregii Comunităţi Europene.
CECO a fost înfiinţată prin:
a) Tratatul de la Bruxelles (1965)
b) Tratatul de la Roma (1957)
c) Tratatul de la Paris (1951)
Răspuns: c)
Să ne reamintim...
• CECO a avut şase membri fondatori: Belgia, Olanda, Luxemburg,
Germania, Franţa şi Italia.
• Ideea unirii producţiei de oţel şi cărbune aparţine lui Jean Monnet
şi a fost făcută publică prin Declaraţia Schuman din 9 mai 1950.
• La încurajarea SUA, s-a încercat şi crearea unei Comunităţi
Europene de Apărare precum şi a unei Comunităţi Politice
Europene. Aceste două proiecte s-au dovedit însă prea ambiţioase.
• Comunitatea Economică Europeană (CEE) a fost înfiinţată prin
Tratatul de la Roma, semnat la 25 martie 1957.
• În 1967 CECO, EURATOM şi CEE s-au unit prin Tratatul semnat
în 1965 la Bruxelles.
U2.5 Primele valuri de extindere a CEE

Marea Britanie a rămas iniţial în afara Comunităţii Europene deoarece interesele sale
naţionale, sau cel puţin percepţia guvernului său asupra intereselor naţionale era orientată într-o
altă direcţie. Regatul Unit era legat mai mult de Statele Unite ale Americii şi de sistemul său
Commonwealth decât de Comunitatea Europeană şi cu un sector agricol mai redus şi mai
eficient, a ezitat să participe la o formaţiune suprastatală care ar fi însemnat reducerea
substanţială a suveranităţii sale naţionale şi implicarea în politica agricolă comună.
Din aceste considerente, Marea Britanie, împreună cu ţările scandinave, având preocupări
similare şi Elveţia a cărei Constituţie interzicea orice asocieri politice internaţionale, au format în
1960 Asociaţia Europeană a Liberului-Schimb (AELS), o asociaţie mai puţin restrictivă.
După scurt timp însă, temându-se că ar putea rămâne într-un con de umbră din punct de
vedere politic şi în urma Comunităţii Europene ca şi creştere economică, Marea Britanie a
început să negocieze aderarea la CEE. Exemplul său a fost urmat pe rând şi de alte ţări („efectul
de domino”), ce au părăsit AELS în favoarea CEE (respectiv Uniunea Europeană), astfel că din
AELS mai fac parte astăzi doar patru ţări: Elveţia, Norvegia, Islanda şi Liechtenstein.
„Efectul de domino” poate fi explicat prin următorul exemplu.
Exemplu
Anecdotă
Doi turişti se aflau în pădure şi abia îşi instalaseră corturile când au auzit în apropiere
mormăitul unui urs înfometat. Unul dintre turişti a sărit repede în picioare şi a început să se
încalţe. Celălalt îi spune: “Eşti nebun? Doar nu o să te întreci cu ursul?” Primul turist, care
continua să-şi încheie şireturile, a replicat: “Nu trebuie să mă iau la întrecere cu ursul, pe tine
trebuie să te întrec!”
Aşadar, competitivitatea relativă este cheia succesului. O ţară sau o companie este
afectată de orice lucru care îi ajută pe rivalii săi. În cazul expus, integrarea CEE diminuează
competitivitatea relativă pe pieţele acesteia a firmelor care nu sunt membre ale CEE, afectând
vânzările şi profiturile acestora. Desigur, acelaşi lucru se întâmplă şi cu firmele CEE în AELS,
dar oferindu-i CEE o arie economică mai mare, presiunile asupra membrilor AELS erau mai
mari decât acelea pentru ţările CEE. Aşa cum dovedeşte istoria, guvernul englez a fost primul
care a reacţionat la această presiune.
În momentul în care Marea Britanie şi-a schimbat punctul de vedere şi a aplicat pentru
intrarea în Comunitatea Europeană la începutul anilor 1960, preşedintele francez Charles de
Gaulle a privit asocierea britanică ca pe o ameninţare la adresa Franţei şi s-a împotrivit prompt.
Charles de Gaulle s-a alăturat Comunităţii Europene ca unei entităţi economice, inclusiv datorită
generoasei sale politici agricole, dar a respins pretenţiile politice ale acesteia. Îmbrăţişarea de
către preşedintele Franţei a unei uniuni politice interguvernamentale şi respingerea ambiţiilor
federale ale preşedintelui Comisiei Europene Walter Hallstein a adus înapoi integrarea europeană
la bazele sale economice.
Opoziţia franceză la integrarea britanică a luat sfârşit după retragerea lui de Gaulle în
anul 1969, pe fondul creşterii tot mai accentuate a puterii economice a Germaniei.
Explicaţi aderarea relativ târzie a Marii Britanii la Comunitatea Economică

Europeană.
Odată cu cererea de aderare a Marii Britanii au depus o cerere similară şi Danemarca,

Irlanda şi Norvegia, însă referendumul naţional din Norvegia a avut un rezultat negativ cu privire
la aderare. Astfel, prima extindere a CEE s-a realizat cu doar 3 ţări: Marea Britanie, Danemarca
şi Irlanda, ele devenind membre cu drepturi depline la 1 ianuarie 1973.
Marea Britanie a negociat puternic termenii aderării în ceea ce priveşte politica agricolă,
relaţiile comerciale cu terţii şi contribuţia financiară la bugetul CEE şi a primit o serie de
derogări. Ea a devenit unul dintre pilonii de bază ai viitoarei Uniuni Europene, însă şi-a păstrat
caracterul refractar în majoritatea cazurilor în care s-au propus noi etape privind avansul
construcţiei europene.
Aderarea Danemarcei la CEE a fost motivată în primul rând de posibilitatea accesului
liber al produselor daneze la piaţa comună europeană, iar cea a Irlandei de accesul la fondurile
structurale ale CEE, Irlanda fiind la momentul respectiv ţara cu cel mai redus venit / locuitor
dintre ţările membre. Participarea cu succes a Irlandei la construcţia europeană este reliefată de
faptul că astăzi ea reprezintă una dintre cele mai înstărite ţări ale Uniunii Europene.
Din nefericire, intrarea Marii Britanii în Uniunea Europeană a coincis cu o situaţie de
instabilitate financiară internaţională şi cu criza petrolului de la începutul anilor 1970.
Comunitatea Europeană lărgită s-a confruntat cu un deceniu de condiţii economice vitrege:
creştere economică lentă, inflaţie ridicată şi şomaj în ascensiune. Recesiunea a readus în prim
plan ambivalenţa britanică faţă de Comunitatea Economică Europeană. Întâlnirile regulate ale
liderilor Comunităţii, instituţionalizaţi în Consiliul European (formă superioară a Consiliului de
Miniştri), au contribuit la menţinerea solidarităţii europene. Cancelarul Germaniei şi preşedintele
Franţei au folosit Comunitatea Europeană ca pe un reazem de care au încercat să sprijine un
mecanism de cooperare în domeniul politicii monetare la sfârşitul anilor 1970. Altfel,
Comunitatea Europeană părea muribundă, ţintă a glumelor despre surplusurile agricole şi despre
excesiva armonizare a standardelor produselor industriale.
Începutul anilor 1980 a continuat nivelul scăzut de cooperare între ţările din cadrul CEE,
ele fiind preocupate cu propriile probleme economice. Integrarea a stagnat şi chiar a înregistrat
un recul, iar Comunitatea Europeană a rămas în urma Statelor Unite ale Americii şi Japoniei în
privinţa venitului / locuitor şi a progresului tehnologic (Winters, 1992).
În această perioadă nefavorabilă s-a realizat cea de-a doua extindere a CEE, Grecia
devenind membră cu drepturi depline la 1 ianuarie 1981. Grecia este singurul exemplu de ţară
care a trecut printr-un declin economic în urma aderării la CEE, înregistrând în primii ani o
scădere a PIB / locuitor faţă de media europeană. Această contraperformanţă s-a datorat
politicilor economice interne (monetare, fiscale) inadecvate şi unei specializări inoportune,
respectiv participări insuficiente în cadrul comerţului intracomunitar.
Spre mijlocul anilor 1980 construcţia europeană ajunsese la un punct de cotitură datorită
divergenţelor de interese. Numărul ţărilor membre crescuse la 10 iar deciziile nu se mai luau atât
de facil ca şi în perioada iniţială, cu cele 6 ţări fondatoare. Principiul unanimităţii necesar pentru
adoptarea unei decizii în cadrul Consiliului de Miniştri instiga ţările la „trocuri politice” ce nu
făceau decât să îngreuneze mecanismul instituţional pe care se baza construcţia europeană.
Pentru a evita această situaţie şi a facilita adoptarea deciziilor, ulterior a fost introdus
votul cu majoritate calificată (adică necesarul a două-treimi din voturi), procedură care a fost
extinsă de-a lungul timpului la majoritatea deciziilor.
Din dorinţa consolidării spiritului european, Comunitatea Europeană a adoptat în 1986 un
drapel şi un imn propriu, preluându-le de la Consiliul Europei, organism internaţional apărător al
drepturilor omului, cu sediul la Strasbourg, în Franţa. Drapelul cu cele 12 stele galbene aşezate
în formă de cerc, pe un fond albastru, simbolizează unitatea şi identitatea popoarelor europene.
Cercul reprezintă armonia şi solidaritatea, iar stelele, în număr de 12, perfecţiunea.
Imnul ales, „Oda bucuriei” din Simfonia a IX-a de Beethoven, subliniază aspiraţia spre
valorile comune, unitatea în diversitate (deviza europeană) şi idealurile de libertate, pace şi
solidaritate ce stau la baza construcţiei europene.
Drapelul Comunităţii Europene şi ulterior al Uniunii Europene
Ţara care trece printr-un declin economic în urma aderării la CEE este:
a) Irlanda
b) Grecia
c) Danemarca
Răspuns: b)
Să ne reamintim...
• Marea Britanie, ţările scandinave şi Elveţia au format în 1960
Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS).
• În anii 1960, Franţa se opune aderării Marii Britanii la CEE.
• Prima extindere a CEE are loc la 1 ianuarie 1973, când aderă
Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda.
• A doua extindere a CEE este reprezentată de aderarea Greciei în
1981.
• Comunitatea Europeană adoptă în 1986 un drapel şi un imn
propriu.
U2.6. Rezumat
Cel de al doilea război mondial lasă Europa complet epuizată.
În 1948 este creată Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică
(OECE).
Uniunea Europeană s-a născut din Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului (CECO). Această instituţie, creată prin Tratatul de la Paris din 1951, a
avut şase membri fondatori: Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania, Franţa şi
Italia.
Declaraţia Schuman de la 9 mai 1950 este actul de naştere al Uniunii Europene şi
de aceea 9 mai a fost declarată Ziua Europei.
CEE a fost înfiinţată prin Tratatul de las Roma din 1957.
În 1967 CECO, EURATOM şi CEE s-au unit prin Tratatul semnat ân 1965 la
Bruxelles.
La 1 ianuarie 1973 Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda aderă la CEE.
Grecia devine şi ea membră cu drepturi depline la i ianuarie 1981.
1. În ce an este înfiinţată Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic (NATO)?

1949 1948
2. Consiliul Europei este înfiinţat în anul:

1945 1951
1949 1947
3. Care din ţările de mai jos fac parte din CECO?

Ţările Benelux Germania
Italia Franţa
4. Declaraţia Schuman a fost rostită în anul:
1949 1947
1951 1950
5. Cui aparţine ideea unirii producţiei de oţel şi cărbune?

Konrad Adenauer Jean Monnet
6. Care din ţările de mai jos fac parte din primul val de extindere a CEE?
Danemarca Marea Britanie
Suedia Irlanda
7. Care este anul aderării Greciei la CEE?

1981 1973
Unitatea de învăţare U3. De la Comunitatea Europeană la Uniunea

Europeană
Cuprins
U3.1. Introducere
U3.3. Piaţa Unică Europeană
U3.4. Tratatul de la Maastricht
U3.5 Adoptarea monedei euro
U3.6. Extinderea către Est a Uniunii Europene
U3.7 Rezumat
U3.1. Introducere
În această unitate de învăţare vom analiza implicaţiile Actului Unic European, ale
Tratatelor de la Maastricht şi Amsterdam precum şi ale lărgirii fără precedent a
familiei europene.

• Să înţeleagă cele patru libertăţi ale spaţiului unic european: libertatea de
circulaţie a persoanelor, a capitalurilor, a bunurilor şi a serviciilor.
• Să dezbată principalele prevederi ale Actului Unic European şi ale
Tratatelor de la Maastricht şi de la Amsterdam.
• Să înţeleagă structura pe trei piloni a Uniunii Europene
• Să analizeze consecinţele extinderii către Est a Uniunii Europene.
U3.3. Piaţa Unică Europeană

Înalţii oficiali europeni ai vremii au considerat că este necesară adoptarea unei reforme
pentru a continua proiectul european, iar această reformă a venit prin Actul Unic European,
semnat la Haga, în Olanda, în 1986. Actul, intrat în vigoare în 1987, era primul document de
reformă al CEE şi aducea cu sine propunerea întăririi cooperării politice şi a realizării unui spaţiu
unic fără frontiere până la sfârşitul anului 1992. Cooperarea politică era esenţială pentru
realizarea unei unităţi pe plan european, ţările fiind altfel tentate să neglijeze interesele
Comunităţii Europene şi să îşi urmeze şi promoveze propria politică în materie de relaţii externe
şi propria poziţionare la nivel internaţional.
Proiectul de realizare a spaţiului unic, numit „programul 1992”, a implicat definitivarea
eliminării oricăror obstacole netarifare ce mai rămăseseră în vigoare şi instituirea liberei
circulaţii a factorilor de producţie (muncă şi capital). Construcţia europeană a trecut astfel spre
un nou stadiu, cel de piaţă unică. Piaţa unică a intrat efectiv în vigoare la 1 ianuarie 1993,
respectându-se calendarul propus, şi a instituit cele „4 libertăţi”: libera circulaţie a bunurilor,
serviciilor, capitalului şi forţei de muncă.
Înfiinţarea pieţei unice nu a fost lipsită de controverse şi acestui proiect i-au fost dedicate
o serie de studii şi analize, care au încercat să pună în balanţă costurile şi beneficiile înfiinţării
spaţiului unic fără frontiere.
Cel mai cunoscut dintre aceste studii a fost Raportul Cecchini, care a reliefat mai multe
categorii de costuri care existau la vremea respectivă datorită păstrării separate a pieţelor ţărilor
membre CEE şi prin urmare, a unei pieţe fragmentate a CEE. Raţiunea era că odată cu instituirea
pieţei unice, acele categorii de costuri urmau să dispară, transformându-se de fapt, în câştiguri.
Raportul Cecchini a fost supus unor critici severe în momentul publicării, însă concluzia
sa că „programul 1992” va duce la o creştere a PIB comunitar cu cca. 5% a găsit o largă
acceptare (Winters, 1992).
La definitivarea pieţei unice au participat 12 ţări, pentru că anterior se integraseră deja în
CEE Spania şi Portugalia, odată cu cea de-a treia extindere, definitivată la 1 ianuarie 1986.
Participarea celor două ţări la construcţia europeană a fost deosebit de importantă, ele întregind
Comunitatea Europeană în dimensiunea sa mediteraneană. Spania în special a însemnat o nouă
provocare în privinţa integrării, datorită dimensiunilor sale mari şi sectorului agricol extins. Ea a
generat şi importante deturnări de comerţ faţă de Statele Unite ale Americii, fiind unul din
partenerii comerciali principali ai SUA anterior integrării. Portugalia a intrat în CEE ca ţara cu
cel mai mic venit / locuitor, însă a progresat rapid şi s-a înscris cu succes în comerţul
intracomunitar pe baza investiţiilor străine directe atrase de costurile reduse ale forţei de muncă
portugheze.
Pe linia implicării mai puternice în politica socială şi avansării armonizării europene în
acest domeniu, CEE a adoptat în 1989 Charta Socială, un document politic care reglementează
drepturile sociale fundamentale. La acest document nu a aderat Marea Britanie, considerând că
duce la o rigiditate excesivă a pieţei muncii printr-o reglementare superioară şi prin acordarea
unor drepturi prea generoase angajaţilor, în comparaţie cu angajatorii.
Analizaţi principalele caracteristici ale modelului social european şi

evidenţiaţi deosebirile faţă de SUA.
Odată cu prăbuşirea comunismului în Europa de Est şi căderea Zidului Berlinului în

1989, landurile din Germania de Est au intrat în 1990 în Comunitatea Europeană în mod
automat, prin reunificarea cu Germania de Vest. Acest eveniment a avut o valoare simbolică
deosebită pentru reconstrucţia Europei ca şi continent, despărţit pe criterii ideologice pe perioada
Războiului Rece. Procesul integrării regiunilor din Germania de Est a durat mai mulţi ani,
datorită necesităţii implementării legislaţiei comunitare şi a adus schimbări semnificative cu
privire la distribuţia asistenţei financiare.
Care este importanţa căderii Zidului Berlinului pentru procesul construcţiei

europene?
Să ne reamintim...
• Actul Unic European este semnat la Haga, în Olanda, în anul
1986.
• Spania şi Portugalia aderă la CEE în 1986.
• Programul pieţei unice europene a implicat eliminarea
obstacolelor netarifare din calea comerţului şi instituirea liberei
circulaţii a factorilor de producţie.
• În anul 1989 este adoptată Charta Socială, document politic ce
reglementează drepturile sociale fundamentale.
• Căderea Zidului Berlinului marchează încheierea Războiului Rece.
U3.4. Tratatul de la Maastricht

Unul din cele mai importante momente din istoria construcţiei europene l-a reprezentat
semnarea Tratatului de la Maastricht (1992) care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul
a dat o nouă dimensiune Comunităţii Economice Europene, transformând-o în Uniunea
Europeană (UE). Schimbarea nu a fost doar una de titulatură ci a constituit trecerea către un nou
stadiu de integrare şi anume cel de uniune economică. Această etapă constă în armonizarea
politicilor economice ale ţărilor membre şi este singura formaţiune internaţională de acest fel
existentă în lume. Pentru a facilita procesul de coordonare, UE a considerat oportună
acompanierea uniunii economice şi cu o uniune monetară.
Tratatul de la Maastricht cuprinde 2 părţi: una referitoare la înfăptuirea uniunii
economice şi monetare iar cealaltă referitoare la uniunea politică, proiect propus încă din
Tratatul de la Roma, dar amânat pe parcurs datorită unor factori conjuncturali ce au necesitat o
atenţie imediată din partea strategilor europeni.
Identificaţi factorii conjuncturali care au amânat proiectul uniunii politice
europene.
Tratatul de la Maastricht a adus o serie de reglementări cu caracter novator, ca de pildă

planul de adoptare a unei monede unice europene până la sfârşitul anului 1999, înfiinţarea Băncii
Centrale Europene, instituirea cetăţeniei europene (care nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci o
completează, conferind drepturi adiţionale), sporirea competenţelor Parlamentului European în
domenii ca protecţia consumatorului, sănătate, educaţie, protecţia mediului etc., sau introducerea
unei politici externe şi de securitate comune, coroborată cu întărirea cooperării în domeniul
justiţiei şi afacerilor interne.
De asemenea, prin Tratatul de la Maastricht s-a hotărât înfiinţarea Comitetului
Regiunilor, organism consultativ pentru Parlamentul European, care avea menirea de a da
posibilitatea reprezentării diferitelor regiuni din cadrul ţărilor UE la cel mai înalt nivel şi de a
facilita atingerea obiectivului de coeziune economică şi socială a UE, printr-o mai bună
direcţionare a fondurilor structurale, astfel încât regiunile defavorizate să fie aduse cât mai
aproape de media UE în privinţa venitului / locuitor. Pentru îndeplinirea acestui deziderat, baza
legală a fost constituită prin principiul subsidiarităţii, care implementează o împărţire a puterii de
decizie a UE cu ţările şi chiar regiunile membre în funcţie de nivelul de aplicare. În problemele
în care UE nu are competenţe exclusive, prioritatea de acţiune este lăsată organelor locale iar
Uniunea se implică doar dacă poate acţiona de o manieră mai eficientă decât prin acţiunea
individuală.
Fondurile prin care Uniunea Europeană a încercat atingerea coeziunii între ţările ce o
compun au fost constituite de-a lungul timpului, pe măsură ce s-a recunoscut necesitatea acestor
măsuri comune de finanţare. Astfel, Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR),
împreună cu Fondul Social European (FSE), Fondul pentru Pescuit (FP), Fondul European de
Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA) şi mai recent înfiinţatul Fond de Coeziune, au
contribuit din plin la convergenţa economică a statelor şi la reducerea decalajelor privind
bunăstarea între ţările membre.
Totodată, mecanismul instituţional a devenit tot mai complex pe măsură ce a crescut
sfera preocupărilor UE şi a competenţelor sale, pe lângă cele 4 instituţii originare din Tratatul
asupra CECO, înfiinţându-se ulterior organisme adiţionale. Dincolo de Consiliul European, ce
reprezintă autoritatea politică supremă a UE, fiind compus din prim-miniştri sau şefi de stat,
„triunghiul” de bază este format în continuare din Comisia Europeană, Consiliul Uniunii
Europene (noua denumire a Consiliului de Miniştri) şi Parlamentul European, flancate de Curtea
Europeană de Justiţie şi Curtea Auditorilor, la care se adaugă alte 5 organisme de sprijin:
Comitetul Economic şi Social (CES), Comitetul Regiunilor (CR), Banca Centrală Europeană
(BCE), Banca Europeană de Investiţii (BEI) şi Ombudsman (Mediatorul European). Pe lângă
acestea există mai mult de 10 agenţii specializate pe diverse domenii.
Cu ajutorul website-urilor Uniunii Europene, identificaţi principalele

atribuţii ale Comisiei Europene, ale Consiliului UE, ale Parlamentului European şi ale Curţii
Europene de Justiţie.
Uniunea monetară europeană, unul din principalele deziderate din acea perioadă, s-a
realizat în trei etape. În perioada 1990-1993 s-a realizat liberalizarea completă a circulaţiei
capitalului iar ţările şi-au coordonat politicile monetare spre o mai mare convergenţă.
Între anii 1994 şi 1998 băncile centrale ale ţărilor membre UE şi-au consolidat
independenţa faţă de guvernele lor şi s-a înfiinţat mai întâi Institutul Monetar European,
transformat apoi în Banca Centrală Europeană (BCE). Controversele iscate cu privire la
localizarea sediului BCE au fost aplanate rapid, fiind ales oraşul Frankfurt pe Main, în Germania,
datorită statutului său de puternic centru financiar, mărcii germane, care era considerată în
perioada anterioară cea mai solidă dintre monedele implicate în Sistemul Monetar European şi
refuzului Mari Britanii de a participa la moneda unică europeană. Din raţiunile de mai sus,
Frankfurt a fost preferat Parisului sau Londrei.
În perioada 1999-2002 BCE a preluat responsabilitatea pentru politica monetară unică, s-
au stabilit irevocabil parităţile monedelor naţionale faţă de moneda unică europeană şi a fost
introdusă moneda unică, numită euro.
Sediul Băncii Centrale Europene se află la:
a) Paris
b) Londra
c) Frankfurt
Răspuns: c)
Pentru participarea la Uniunea monetară europeană, în Tratatul de la Maastricht au fost
stabilite nişte criterii de convergenţă:
- stabilitatea preţurilor: rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5% media primelor trei
ţări cele mai performante în această privinţă;
- convergenţa dobânzilor: rata dobânzii pe termen lung să nu depăşească cu mai mult de 2%
media primelor trei ţări cele mai performante în această privinţă;
- stabilitatea cursului de schimb: cursul de schimb al monedei să nu depăşească limitele de
fluctuaţie ale mecanismului Sistemului Monetar European pe o perioadă de cel puţin doi ani;
- criterii fiscale: deficitul bugetar să nu depăşească 3% din PIB iar datoria publică să nu fie
mai mare de 60% din PIB.
Utilizând website-ul Băncii Naţionale a României, www.bnr.ro, analizaţi cum

îndeplineşte România criteriile de convergenţă nominală precizate mai sus.
Astfel, ţările care doreau să participe la uniunea monetară şi implicit la moneda unică
euro, trebuiau să îndeplinească în mod cumulativ criteriile de convergenţă. În 1993, singura ţară
care îndeplinea aceste criterii era Luxemburg. Alegerea ţărilor participante la moneda euro a
reprezentat una dintre cele mai controversate probleme politice din UE, dominând majoritatea
discuţiilor referitoare la uniunea economică şi monetară.
În contextul trecerii către o uniune economică şi monetară deplină, s-a realizat cea de-a
patra extindere a UE, începând cu 1 ianuarie 1995, prin aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei.
Toate cele trei ţări s-au integrat foarte uşor în arhitectura instituţională europeană şi în comerţul
intracomunitar, întrucât au beneficiat anterior de experienţa liberului-schimb ca ţări membre
AELS şi sunt ţări de dimensiuni reduse, cu un venit / locuitor ridicat. Numărul ţărilor membre
ale UE s-a ridicat astfel la 15.
Să ne reamintim...
• Tratatul de la Maastricht intră în vigoare la 1 noiembrie 1993.
• Acest tratat aduce o serie de reglementări noi, cum ar fi: planul de
adoptare a monedei unice, înfiinţarea Băncii Centrale Europene,
instituirea cetăţeniei europene, introducerea unei politici externe şi
de securitate comune, coroborată cu întărirea cooperării în
domeniul justiţiei şi afacerilor interne.
• Criteriile de convergenţă pentru participarea la Uniunea monetară
europeană sunt legate de: stabilitatea preţurilor, convergenţa
dobânzilor, stabilitatea cursului de schimb şi limitele deficitului
bugetar şi ale datoriei publice.
• La 1 ianuarie 1995 aderă la UE Austria, Finlanda şi Suedia.
U3.5 Adoptarea monedei euro

Multe dintre ţările UE şi-au ajustat politicile monetare pentru a putea adera la moneda
euro, în special Italia sau Spania făcând eforturi deosebite pentru a-şi reduce rata inflaţiei. Şi
criteriul dobânzii şi cele fiscale au pus dificultăţi diferitelor ţări, doar stabilitatea cursului de
schimb fiind îndeplinită cu uşurinţă. Dintre ţările membre ale UE care au îndeplinit criteriile de
convergenţă, doar 11 au aderat în 1999 la moneda euro, lor alăturându-se la 1 ianuarie 2001 şi
Grecia. Marea Britanie, Danemarca şi Suedia au optat pentru păstrarea monedelor naţionale.
Partidele politice aflate la putere în acea perioadă, precum şi opinia publică din cele 3 ţări s-au
arătat ostile ideii de trecere la moneda euro. Astfel, Marea Britanie şi Danemarca au negociat un
drept special de neparticipare la moneda euro încă din Tratatul de la Maastricht (condiţionând
practic adoptarea sa de această clauză) iar Suedia a folosit unele aspecte legate de neîndeplinirea
criteriilor de convergenţă pentru a-şi justifica neparticiparea.
Introdusă mai întâi ca monedă oficială doar pentru tranzacţiile scripturale până la 1
ianuarie 2002, moneda euro a intrat după această dată efectiv în circulaţie şi a înlocuit monedele
statelor participante, cu care a coexistat doar până la data de 1 iulie 2002. Simbolistica
bancnotelor euro a fost aleasă în concordanţă cu valorile Uniunii Europene: pe partea din faţă
apar diferite tipuri arhitectonice de portaluri şi frontoane, pentru a sugera deschiderea, iar pe
partea din spate sunt ilustrate diferite construcţii de poduri, care sugerează uniunea. Monedele au
aversul comun iar desenul de pe revers a fost lăsat la alegerea fiecărei ţări participante, pentru a
putea păstra în conştiinţa publică un simbol naţional legat de monedă.
Exemplu
Moneda metalică austriacă
Revers Avers
Exemplificaţi cu monedele altor ţări din zona euro.
Design-ul bancnotelor euro a fost stabilit printr-un concurs câştigat de austriacul Robert
Kalina, angajat la Banca Naţională a Austriei. Fiecare dintre cele şapte bancnote reflectă o
perioadă anume din istoria Europei: Clasicismul, Romantismul, Goticul, Renaşterea, Barocul,
epoca fierului şi a sticlei şi perioada modernă. Astfel, ele prezintă caracteristici care pot fi
regăsite în multe părţi ale Europei. Simbolul ales pentru monede reprezintă o combinaţie de
clasic şi modern şi proiectează o imagine puternică (Chabot, 2002, p. 17).
Bancnote euro
Adoptarea monedei euro a adus cu sine o serie de avantaje la nivelul ţărilor participante
la uniunea monetară şi anume: stabilitatea preţurilor, eliminarea riscului aferent fluctuaţiei ratei
de schimb, scăderea costului tranzacţiilor prin abandonarea convertirii monedelor şi o concurenţă
sporită din transparenţa preţurilor, odată cu evaluarea produselor şi serviciilor în aceeaşi monedă.
Totodată, introducerea monedei euro comportă şi unele dezavantaje la nivel macroeconomic pe
care ţările participante au fost nevoite să le ia în calcul: pierderea suveranităţii monetare odată cu
adoptarea unei politici monetare unice, costurile ocazionate de tranziţia la nouă monedă,
pierderea unor locuri de muncă şi posibilitatea apariţiei unor efecte negative datorită scăderii
flexibilităţii monetare pentru economia naţională în cazul manifestării unor şocuri asimetrice la
nivelul ţărilor din zona euro.
Analizaţi potenţialele avantaje şi dezavantaje ale trecerii României la

moneda euro.
Să ne reamintim...
• 11 state ale UE adoptă moneda euro în anul 1999. Lor li se alătură
Grecia în 2001.
• Moneda euro intră efectiv în circulaţie la 1 ianuarie 2002.
• Marea Britanie, Danemarca şi Suedia au optat pentru păstrarea
monedelor naţionale.
• Simbolistica bancnotelor euro a fost aleasă în concordanţă cu
valorile Uniunii Europene. Monedele au aversul comun iar
desenul de pe revers a fost lăsat la alegerea fiecărei ţări
participante.
• Adoptarea monedei euro a adus cu sine o serie de avantaje:
stabilitatea preţurilor, eliminarea riscului valutar, scăderea costului
tranzacţiilor. Dezavantajul major rezidă în pierderea suveranităţii
monetare prin adoptarea unei politici monetare unice de către
Banca Centrală Europeană.
U3.6. Extinderea către Est a Uniunii Europene

Un nou pas în consolidarea construcţiei europene l-a constituit semnarea Tratatului de la
Amsterdam (1997) care a intrat în vigoare la 1 mai 1999, revizuind şi completând Tratatul de la
Maastricht. Acest nou tratat al UE nu a reuşit să impună reforma instituţiilor comunitare în
vederea extinderilor viitoare, iar deciziile pe această temă au fost amânate pentru o dată
ulterioară.
În schimb, Tratatul de la Amsterdam a adus o democratizare a instituţiilor Uniunii
Europene şi o mai puternică preocupare pentru politica socială, interesul pentru cetăţenii UE,
creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă şi non-discriminarea la locul de muncă. De
asemenea, acordul Schengen privind circulaţia persoanelor şi politica de vize a fost incorporat în
tratat şi s-au făcut noi paşi în probleme de securitate şi justiţie.
Construcţia Uniunii Europene a căpătat astfel aspectul unei case cu trei piloni (fig. 1.).
Primul pilon îl constituie Comunitatea Europeană, ce include CEE, CECO şi EURATOM, cu
majoritatea politicilor comunitare adoptate în decursul timpului (politica comercială, agricolă,
structurală etc.), care funcţionează pe baza procedurilor comunitare. Al doilea pilon, politica
externă şi de securitate comună şi cel de-al treilea, cooperarea în justiţie şi afaceri interne, au fost
introduse mai recent şi operează deocamdată pe baza deciziilor inter-guvernamentale.
Uniunea Europeană
Comunitatea Politica Justiţie şi

Europeană Externă şi de Afaceri
Securitate Interne
Comună
Tratatele Europene
Figura 1. Structura Uniunii Europene
O nouă provocare pentru construcţia europeană a constituit-o preocuparea pentru lărgirea

UE prin admiterea de noi membri dintre ţările est-europene, ce traversau perioada de tranziţie de
la o economie centralizată, aşa cum se manifestase ea în regimul socialist, la o economie de
piaţă, în cadrul unei democraţii. Majoritatea dintre ele încercau să iasă de sub influenţa Rusiei şi
să se alăture unui spaţiu de securitate şi dezvoltare economică, ţările respective fiind hotărâte să
adere la Uniunea Europeană.
Căderea Zidului Berlinului (1989)
Extinderea UE către Est urma să aducă numeroase beneficii economice şi politice, cum ar
fi unificarea socială şi culturală a continentului european, întărirea concurenţei între firme,
alocarea mai eficientă a factorilor de producţie, posibilitatea de a realiza economii de scară
facilitate de piaţa mai mare de desfacere, stimularea investiţiilor străine directe datorită
stabilităţii instituţiilor şi mediului de afaceri cu reglementări uniforme, creşterea puterii de
negociere a UE, precum şi o mai mare stabilitate politică, socială şi ecologică, evitându-se
conflicte majore ce ar fi putut răbufni prin marginalizarea unor ţări din estul Europei.
Extinderea spre Est a fost însoţită însă şi de unele dificultăţi majore.
Exemple
- repartizarea fondurilor structurale cu precădere spre noii-intraţi
- cheltuielile excesive cu politica agricolă comună pentru integrarea noilor membri
- distribuţia voturilor şi a reprezentanţilor în cadrul organismelor comunitare
- migraţia inegală a forţei de muncă dinspre est spre vest, cu o repartizare neuniformă spre
vechile ţări membre ale UE
- noile responsabilităţi de securitate la frontierele externe ale Uniunii
- creşterea birocraţiei în administraţia europeană, inclusiv prin obligaţia menţinerii principiului
multilingvismului, care sporea considerabil numărul limbilor folosite în cadrul UE.
Procesul de extindere al Uniunii Europene către estul Europei a debutat cu semnarea

Acordurilor de Asociere cu o serie de ţări est-europene. Cu ocazia Consiliului European de la
Copenhaga (1993) au fost stabilite criteriile de aderare a viitoarelor ţări membre la UE:
• criteriul politic: stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia şi aplicarea corectă a
legilor, respectarea drepturilor omului şi protecţia minorităţilor;
• criteriul economic: existenţa unei economii de piaţă funcţionale precum şi capacitatea de a
face faţă presiunilor concurenţiale de pe piaţa UE;
• criteriul legislativ: capacitatea de asumare a obligaţiilor ce decurg din statutul de membru şi
cooperarea la îndeplinirea obiectivelor UE, respectiv preluarea acquis-ului comunitar.
La acestea s-a adăugat cu ocazia Consiliului European de la Madrid (1995) un al patrulea
criteriu, cel administrativ, şi anume capacitatea administraţiei de gestionare a calităţii de membru
al UE.
Cum a îndeplinit România cele patru criterii menţionate mai sus?
Totodată, în vederea apropierii economiilor ţărilor candidate la aderare, UE a desemnat o

strategie de pre-aderare, sprijinul financiar fiind furnizat prin intermediul a trei instrumente:
PHARE (în principal pentru investiţii în infrastructură), ISPA (investiţii de mediu) şi SAPARD
(investiţii în dezvoltarea agricolă şi rurală).
Lărgirea UE spre Est a fost instrumentată prin documentul numit Agenda 2000, care a
cuprins estimările impactului extinderii, strategia de pregătire şi cadrul financiar. Consiliul
European de la Luxemburg (1997) a iniţiat procesul de lărgire cu 6 ţări, urmând ca progresul
înregistrat de fiecare ţară candidată să fie monitorizat de către Comisia Europeană. De asemenea,
în fiecare ţară s-a iniţiat un program naţional pentru adoptarea acquis-ului comunitar, adică a
tuturor reglementărilor ce alcătuiesc legislaţia comunitară (însumând în jur de 80.000 pagini),
grupate pe 31 de capitole.
Enumeraţi cele 31 de capitole ale acquis-ului comunitar.
România a depus cererea de aderare la UE în 22 iunie 1995 iar lansarea oficială a

negocierilor s-a realizat în anul 2000, în baza deciziei adoptate de Consiliul European de la
Helsinki (1999), care a inclus alte 6 ţări în procesul de extindere, printre care şi România.
Totodată s-a iniţiat şi parteneriatul de aderare al Turciei la UE.
Parlamentul European a aprobat în anul 2000 extinderea UE spre est, iar Tratatul de la
Nisa, semnat în 2001 şi intrat în vigoare în anul 2003 a consimţit şi instrumentat reforma
instituţiilor europene cu privire la extindere. Deşi Tratatul a fost iniţial respins printr-un prim
referendum de către populaţia irlandeză, el a fost adoptat de către toate celelalte ţări şi ulterior şi
de către Irlanda la a doua încercare. Tratatul de la Nisa a cumulat şi revizuit textele tratatelor
anterioare ce au jalonat evoluţia construcţiei europene. Tratatul a extins sfera de aplicare a
votului cu majoritate calificată către noi domenii, a redistribuit numărul voturilor în Consiliul
Uniunii Europene, a redus numărul comisarilor europeni delegaţi din ţările mari şi a prevăzut
limitarea numărului comisarilor la 20 începând cu 2007.
Votul cu majoritate calificată înseamnă:
a) că fiecărei ţări i se atribuie un număr de voturi aproximativ proporţional cu numărul
populaţiei
b) acelaşi lucru cu majoritatea simplă
c) întrunirea a peste 50% din opiniile votanţilor
Răspuns: a)
Cu ocazia Consiliului European de la Göteborg (2001) a fost lansată şi celebra afirmaţie

că „procesul de extindere este ireversibil” care a confirmat dorinţa oficialilor europeni de a
include în marea familie a UE şi ţările est-europene. Summitul de la Copenhaga de la finele
anului 2002 a stabilit datele de aderare pentru cele 12 ţări candidate, în două etape.
Astfel, cea de-a 5-a extindere a debutat pe 1 mai 2004 cu includerea altor 10 ţări în UE:
Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, Cipru şi Malta. Această
mutare a reprezentat şi o reîntregire istorică a continentului european, ţinând cont că majoritatea
ţărilor nou-intrate în UE veneau după o lungă perioadă de apartenenţă la un regim socialist şi
fuseseră separate de vestul Europei pe perioada renumitei „cortine de fier”. Integrarea acestor
ţări în construcţia europeană a echivalat cu sfârşitul perioadei lor de tranziţie la economia de
piaţă.
Negocierile de aderare ale României la UE au fost finalizate la sfârşitul anului 2004 iar
Tratatul de Aderare a fost semnat în 2005. Extinderea spre Est a fost completată la 1 ianuarie
2007 cu ultimele 2 ţări, România şi Bulgaria, Uniunea Europeană cuprinzând acum 27 ţări
membre.
Astfel, continentul european a atins o reunificare într-un grad tot mai crescut sub tutela
Uniunii Europene. Cele mai multe definiţii curente ale „Europei” tind să depindă de o
combinaţie de legături şi diviziuni economice, politice, culturale şi geografice” (El-Agraa, 2004,
p. 499).
De-a lungul timpului, construcţia europeană s-a dovedit a fi un mecanism complex, care
s-a dezvoltat în mod esenţial în trei direcţii (Pelkmans, 2006, p. 16):
- adâncire (a liberalizării economice, adoptării de reglementări şi politici comune, angajamente
şi interdicţii ale ţărilor membre);
- lărgire (a sferei puterilor sale economice şi de altă natură);
- extindere (a numărului de membri).
Pe linia avansării către înfăptuirea uniunii politice, statele membre ale UE au semnat la
29 octombrie 2004 la Roma un Tratat privind Constituţia Uniunii Europene. Elaborarea textului
Constituţiei a fost concentrată pe obţinerea unui singur tratat şi a unei eficienţe instituţionale
precum şi a unei legitimităţi democratice („mai apropiată de cetăţeni”), după cum remarcă
Pelkmans (2006, p.16). Între principalele elemente, Constituţia prevede o mai bună repartizare a
competenţelor între UE şi statele membre, dobândirea personalităţii juridice, simplificarea
procesului decizional şi a instrumentelor de acţiune a UE, creşterea democraţiei, transparenţei şi
eficacităţii UE, precum şi includerea Cartei drepturilor fundamentale ale omului.
Cum pentru ratificarea Constituţiei este necesar un vot favorabil din partea fiecărei ţări
membre, iar unele ţări, precum Olanda şi Franţa au votat deja împotriva Constituţiei în cadrul
unor referendumuri naţionale, există semne cum că menirea Constituţiei a fost insuficient
promovată, cetăţenii unor ţări nu sunt de acord cu trecerea către o etapă nouă în procesul de
integrare europeană sau, pur şi simplu, vremea acestui pas nu a venit încă.
Aşa cum afirmă El-Agraa (2004, p. 518), principala concluzie este că atunci când se iau
în considerare etapele majore prin care s-a dezvoltat Uniunea Europeană, fiecare cu obiectivele
şi aspiraţiile sale, se observă că Uniunea Europeană a fost într-adevăr un succes ... dar dacă ea se
va apropia de realizarea visului fondatorilor săi, acela de creare a unor State Unite ale Europei,
este o chestiune pe care o vom afla în viitor.
Să ne reamintim...
• Tratatul de la Amsterdam (1997), care a intrat în vigoare la 1 mai
1999, revizuieşte şi completează Tratatul de la Maastricht,
reprezentând un nou pas în consolidarea construcţiei europene.
Acest tratat nu a reuşit să impună reforma instituţiilor comunitare
în vederea extinderilor viitoare, dar a adus o democratizare a
instituţiilor UE.
• O nouă provocare pentru construcţia europeană a constituit-o
admiterea de noi membri din ţările est-europene.
• Consiliul European de la Copenhaga (1993) stabileşte criteriile de
aderare a viitoarelor ţări membre (criteriul politic, economic şi
legislativ).
• Consiliul European de la Göteborg (2001) lansează celebra
afirmaţie „procesul de extindere este ireversibil”.
• La 1 mai 2004 aderă la UE următoarele ţări: Polonia, Ungaria,
Cehia, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, Cipru şi
Malta.
• Odată cu aderarea României şi a Bulgariei la 1 ianuarie 2007,
Uniunea Europeană va cuprinde 27 de membri.
U3.7. Rezumat
• Instituirea Pieţei Unice devine obiectivul prioritar al reformei CEE odată cu
Actul Unic European (1986).
• Tratatul de la Maastricht dă o nouă dimensiune CEE, transformând-o în
Uniunea Europeană (UE). Acest tratat cuprinde două părţi: una referitoare
la înfăptuirea uniunii economice şi monetare iar cealaltă referitoare la
uniunea politică.
• Fondurile prin care se asigură coeziunea la nivel european sunt: Fondul
European de Dezvoltare Regională (FEDR), Fondul Social European
(FSE), Fondul pentru Pescuit (FP), Fondul European de Orientare şi
Garantare Agricolă (FEOGA) şi Fondul de Coeziune (FC).
• Uniunea monetară europeană s-a realizat în trei etape: 1990-1993; 1994-
1998 şi 1999-2002.
• La 1 ianuarie 1995 aderă trei noi state la UE: Austria, Finlada şi Suedia.
• Introdusă mai întâi ca monedă scripturală până la 1 ianuarie 2002, moneda
euro a intrat apoi efectiv în circulaţie şi a înlocuit monedele statelor
participante.
• Construcţia UE a căpătat, ca urmare a Tratatului de la Amsterdam, aspectul
unei case cu trei piloni: Comunitatea Europeană, Politica Externă şi de
Securitate Comună, Justiţie şi Afaceri Interne.
• Extinderea UE către Est urma să aducă importante beneficii economice şi
politice, fiind însoţită însă de unele dificultăţi majore, ca de exemplu
repartizarea fondurilor structurale cu precădere spre noii intraţi, distribuţia
voturilor în cadrul organismelor comunitare, migraţia ilegală a forţei de
muncă.
1. Actul Unic European este semnat la:

Haga Copenhaga
2. Cele “patru libertăţi” ale Pieţei Unice sunt:

Libera circulaţie a Libera circulaţie a capitalului
bunurilor
Libera circulaţie a Libera circulaţie a forţei de muncă

serviciilor
3. Câte ţări au participat la definitivarea pieţei unice?

13 6
12 15
4. Charta Socială a fost adoptată în anul:

1986 1993
1989 2004
5. Ce tratat introduce denumirea de Uniunea Europeană?

Tratatul de la Tratatul de la Maastricht
Amsterdam
6. Care din ţările de mai jos fac au aderat la UE în 1986?

Malta Portugalia
Cipru Spania
7. Care este anul aderării Poloniei la UE?

2007 2004
Unitatea de învăţare U4. Teoriile fundamentale ale integrării
internaţionale în context european
Cuprins
U4.1. Introducere
U4.3. Federalismul
U4.4. Funcţionalismul
U4.5 Tranzacţionalismul
U4.6 Rezumat
U4.1. Introducere
Există numeroşi gânditori care, de-a lungul secolelor, au pledat pentru integrarea
internaţională ca o soluţionare a anarhiei universale şi a războiului. Saint Pierre,
Rousseau şi Kant sunt frecvent citaţi ca predecesori intelectuali ai teoriei
integrării. Cu toate acestea, la baza teoriilor moderne ale integrării au stat “pre-
teoriile” clasice ale integrării şi anume federalismul, funcţionalismul şi
tranzacţionalismul – dezvoltate în decursul perioadei interbelice şi în perioada
imediat următoare celui de al doilea război mondial.
Anii de după primul război mondial au fost marcaţi de un considerabil
activism în sprijinul unităţii europene. Au apărut noi instituţii precum Uniunea
Vamală Europeană – în 1924 – şi Cartelul Internaţional al Oţelului, stabilit între
producătorii germani, francezi şi britanici în 1926. În acelaşi timp, elitele
intelectuale au răspândit idei de unificare politică. Unele grupuri au susţinut
integrarea ca pe un mod de a restaura poziţia globală a Europei. Distrugerile
cauzate de război şi ascensiunea forţei politice şi economice americane au născut
temeri privind avantajul competitiv al Europei, accentuând ideea unei uniuni
continentale. Au existat şi perspective mai largi, în viziunea cărora integrarea
reprezenta un mod de eradicare a războiului. Întâlniţi adesea printre membrii
mişcărilor de pace sau ai stângii politice, asemenea susţinători ai integrării au
privit dincolo de Europa, imaginând o federaţie internaţională, fie centrată în jurul
Atlanticului, fie cu caracter universal. Un proeminent exemplu îl constituie
Clarence Streit, Union Now: A Proposal for a Federal Union of Democracies of
the North Atlantic (1939).
Dezvoltate în urma primului război mondial, teoriile timpurii ale integrării
demonstrează o profundă conştientizare a pericolelor naţionalismului şi ale
protecţionismului economic. Războiul este văzut ca un produs inevitabil al unui
sistem internaţional care divizează omenirea în state care se bizuie pe propriile
forţe şi le lasă să concureze nestingherit pentru resursele rare. Accentul cade de
aceea asupra găsirii unor strategii pentru înlocuirea anarhiei internaţionale cu
forme de societate internaţională care reglementează relaţiile interstatale.
Există trei trăsături comune ale pre-teoriilor clasice ale integrării. Mai
întâi, toate pornesc de la observaţia că problemele societăţii contemporane au
căpătat proporţii ce se întind dincolo de statul naţiune şi necesită soluţii la nivel
internaţional. În al doilea rând, aceste teorii împărtăşesc credinţa în abilitatea
instituţiilor internaţionale de a suprima starea de conflict. Şi în sfârşit, ele privesc
toate dincolo de Europa ca loc al integrării. În vreme ce unitatea europeană este
adesea concepută ca punct de pornire pentru procesul integrării internaţionale,
scopul ultim are dimensiuni mondiale mai degrabă decât regionale.
Dincolo de aceste asemănări, teoriile ce au premers integrării diferă
semnificativ în ceea ce priveşte scopul ultim al integrării şi metodele recomandate
pentru a-l îndeplini. Federaliştii doresc transferarea suveranităţii statelor
individuale unei autorităţi centrale. Scopul este realizarea unui guvern mondial
contractual care ar reduce riscul războiului prin abolirea statului suveran. În
viziunea funcţionaliştilor, formula păcii nu este federaţia, ci expansiunea
crescândă a cooperării economice între state. Prin sporirea bunăstării economice,
se consideră că se poate înlătura un important motiv al conflictelor internaţionale.
Prin contrast, tranzacţionaliştii oferă o concepţie sociologică asupra integrării.
Conflictele interstatale pot fi lichidate prin formarea unor “comunităţi de
securitate” internaţionale, în care sentimentele de încredere şi identificare mutuală
înlătură ideea de război.
Observăm aşadar în aceste dezbateri timpurii o distincţie între concepţii
“constituţionale“ (politice), “funcţionale“ (economice) şi “sociologice“, această
distincţie menţinându-se şi în prezent.
• Să înţeleagă diferitele abordări ale procesului de integrare europeană
• Să discearnă între supranaţionalism şi cooperare interguvernamentală
• Să urmărească evoluţia în timp a diverselor teorii privind integrarea
internaţională şi să le transpună pe plan european
• Să îşi contureze propria viziune asupra celei mai indicate metode de
integrare în zilele noastre
U4.3. Federalismul
Federalismul – încă de la origini şi până la formele recente – rămâne teoria cu cel mai
accentuat caracter politic şi activist dintre toate teoriile clasice ale integrării. Expus de lideri
politici precum Altiero Spinelli, Alcide de Gasperi, Paul-Henri Spaak şi Walter Hallstein,
federalismul european postbelic se prezintă mai mult ca o mişcare politică decât ca o abordare
teoretică. Chiar şi acei teoreticieni preocupaţi de descrierea şi explicarea modelelor de integrare
federală, cum ar fi Carl Friederich (1953, 1964), au fost adesea activi în schiţarea de constituţii
pentru sindicate federale, încadrându-se astfel în activismul politic. În zilele noastre, idealurile
federaliste continuă să se întrupeze în viziuni politice ale UE. De exemplu, Tratatul din 1992 al
Uniunii Europene este considerat ca un prim pas spre o viitoare Europă federală, iar idealurile
federale se regăsesc şi în recenta Convenţie asupra Viitorului Europei (2002-2003).
Originile gândirii federaliste sunt îndepărtate şi complexe. Aşa cum observă Rosamond
(2000, p. 25), moştenirea federalistă rezidă într-o combinaţie de scheme de guvernare concepute
de filosofi politici şi activişti din perioada Iluminismului şi până în prezent, ca şi în exemplele
practice oferite de statele federale existente, precum Statele Unite ale Americii, Germania,
Elveţia şi Canada. De aceea, nu este surprinzător faptul că definiţiile federalismului diferă. Cu
toate acestea, pot fi identificate trei trăsături comune:
a) Toate definiţiile federalismului au la bază separarea puterilor între două sau mai
multe niveluri de guvernare. În mod tipic, această diviziune duce la o împărţire a
funcţiunilor între un nucleu federal şi unităţile sale constituente. Domeniile de
competenţă ale guvernului central sunt afacerile externe, apărarea şi politica
macroeconomică în vreme ce statele membre reţin puterea de a acţiona autonom în
ceea ce privesc transporturile, educaţia şi sănătatea publică.
b) Spre deosebire de o ligă sau o confederaţie, în care guvernul supranaţional este ales
de şi răspunzător faţă de statele membre, în sistemele federale autoritatea centrală este
în relaţie directă cu cetăţenii.
c) Toate definiţiile pun accent pe faptul că guvernul central trebuie să ia fiinţă ca
rezultat al transferului voluntar al puterilor de la membrii constituenţi şi nu prin forţă.
Acest element separă în mod explicit federalismul de “monarhia universală” sau de
imperiu.
1. Analizaţi asemănările şi deosebirile între organizarea federală a Germaniei

şi a Elveţiei (pe plan eurpean).
2. Analizaţi asemănările şi deosebirile între organizarea federală a SUA şi a
Canadei.
3. Analizaţi asemănările şi deosebirile între organizarea federală a statelor de
pe continentul european şi cel american.
Filosofii politici au justificat federalismul pe temeiuri morale, argumentând că acesta

promovează libertatea de acţiune pentru grupurile mici şi că permite unitatea în societăţile
pluraliste, lăsând comunităţile teritoriale sau culturale să se autoconducă, dar în acelaşi timp
facilitând colaborarea între ele pentru rezolvarea problemelor comune (Burgess, 2000, p. 25). În
alte concepţii, federalismul este considerat o soluţie pentru unităţile politice mici de a-şi pune la
un loc resursele de putere, în scopul rezistenţei la ameninţările externe sau al luptei mai eficiente
împotriva forţelor externe (Forsyth, 1996; Riker, 1994). Ambele argumentări au fost frecvent
utilizate pentru justificarea federaţiei în Europa. Federalismul clasic este o variantă de
organizaţie internaţională, dar se prezintă în primul rând ca o metodă de abolire a războiului.
Premisa fundamentală este că existenţa unei multitudini de state suverane călăuzite de bazarea pe
propriile forţe şi de echilibrul puterii constituie cauza primară a războiului. Singura cale de
eliminare a conflictelor este deci unirea statelor în unităţi din ce în ce mai mari.
Federalismul s-a bucurat de o largă popularitate în Europa interbelică.
Exemple
1. Printre primii care au popularizat idealul unei Europe federale s-a numărat
contele Coudenhove-Kalergi (1894-1972), publicist şi fondator al Mişcării
Pan-Europene. Născut şi crescut în Austria, Coudenhove-Kalergi a fost
profund influenţat de colapsul Imperiului Austro-Ungar după primul război
mondial, care l-a convins că federaţia era singura modalitate de a proteja
Europa de dezintegrarea în continuare. În lucrarea sa Pan Europa (1923),
Coudenhove-Kalergi prezintă o viziune a “Statelor Unite ale Europei” bazate
pe o constituţie republicană. Această uniune va fi una din cele cinci regiuni
unionale ale Ligii Naţiunilor şi va asigura nu numai relaţii paşnice în cadrul
hotarelor Europei dar va contribui şi la întărirea poziţiei Europei faţă de alte
grupuri regionale, în special Uniunea Pan-Americană.
2. Un alt pionier al federalismului a fost Marchizul de Lothian (Philip Kerr,
1882-1940). Dacă Coudenhove-Kalergi s-a referit la Europa, Kerr a pledat
pentru federalismul internaţional. Eseul său “Pacifismul şi patriotismul nu sunt
de ajuns” (1935) este considerat unul din textele fundamentale ale
federalismului internaţional. Aici găsim clar exprimată convingerea federalistă
că interdependenţa internaţională crescândă concurează cu suveranitatea
statelor. Eseul exprimă de asemenea ideea că principala cauză a războiului nu
este naţionalismul sau conflictul ideologic dintre state ci însăşi existenţa
statului suveran.
Cine a scris lucrarea Pan Europa?
a) Coudenhove-Kalergi
b) Philip Kerr
Răspuns: a)
Dacă mişcarea federalistă interbelică s-a mărginit la o elită intelectuală şi politică

restrânsă, ororile celui de al doilea război mondial au dat un impuls sporit ideilor federaliste, atât
europene cât şi internaţionale. O soluţie federală la problema păcii postbelice şi-a găsit un sprijin
deosebit în mişcările europene de rezistenţă. În timpul războiului, grupurile de rezistenţă
antifascistă din multe ţări au conceput diferite scheme de federaţie europeană. Între figurile
proeminente ale mişcării federaliste postbelice se numără fostul comunist şi membru al
rezistenţei italiene, Altiero Spinelli. Exilat de Mussolini pe insula Ventotene, el şi colegul său
prizonier Ernesto Rossi au elaborat manifestul Pentru o Europă liberă şi unită (1944), în care au
argumentat că ideologia independenţei naţionale, cândva un puternic stimul al progresului şi
solidarităţii sociale în cadrul statelor, degenerase în totalitarism şi doctrină imperialistă.
Manifestul, care mai târziu a devenit programul de acţiune pentru Movimento Federalista
Europeo (înfiinţată de Spinelli în 1943), a transmis mesajul că divizarea Europei în state naţiuni
separate reprezenta cauza principală a războiului şi a propus o federaţie europeană.
Care ar fi deosebirile între federalismul interbelic şi cel postbelic?
Este important să remarcăm că, în viziunea federaliştilor, integrarea rămâne un proces

constituţional, întărit prin reguli formale şi dominat de elitele politice.
Aţi putea realiza o comparaţie între federalismul lui Jean Monnet şi cel al lui
Altiero Spinelli?
Accentul asupra schimbării politice şi constituţionale pune federalismul în conflict cu

funcţionalismul. Acolo unde funcţionaliştii descriu integrarea ca pe un proces de cooperare
economică, socială şi tehnică crescândă, în domenii scoase de sub influenţa politică, federaliştii
resping ferm ideea că ar fi posibilă integrarea unor sectoare specifice (economic, social sau
ştiinţific) fără crearea unui guvern democratic care să supravegheze o asemenea cooperare. Ei
neagă de asemenea concepţia tranzacţionalistă conform căreia schimbarea sociologică poate prin
ea însăşi să declanşeze unitatea politică. Potrivit federaliştilor, cooperarea economică şi
schimbarea sociologică reprezintă rezultate anticipate ale integrării politice – nu o precondiţie
necesară sau suficientă pentru aceasta.
Ca ghid al integrării europene, federalismul a avut parte atât de succes, cât şi de eşec. La
începutul anilor 1950, exista credinţa larg împărtăşită că integrarea europeană era un prim pas
către o Europă federală. În particular, negocierile pentru o Comunitate Europeană a Apărării,
care au început în 1950 şi propunerea înrudită de creare a Comunităţii Politice Europene păreau
să ofere o cale rapidă către uniunea de tip federal. Dar prin colapsul celor două organizaţii
menţionate mai sus, părerile s-au schimbat. A devenit tot mai limpede că, deşi integrarea
europeană putea fi un precursor al federalismului, nu era prin ea însăşi un exemplu de proces de
federalizare. Eforturile timpurii de a stabili “Statele Unite ale Europei” - cu caracter evident
federal – păreau a fi ajuns prea departe într-un timp prea scurt, trezind ezitările şi rezervarea
multor actori politici. Drept rezultat, mulţi federalişti au tras concluzia că o abordare
funcţionalistă având la bază modificări treptate în vederea creşterii cooperării în domenii strict
funcţionale era o şansă mai bună pentru îndeplinirea ţelului Europei unite.
Din anii 1980, teoria federalisă s-a bucurat de o reînviere parţială. Aceasta a fost în parte
cauzată de adoptarea, în februarie 1984, de către Parlamentul European, a unei scheme de tratat
privind crearea unei Uniuni Europene. Prevederile schemei tratatului (care au fost propuse de un
grup coordonat de Spinelli şi au întrunit o largă majoritate a Parlamentului – 237 voturi pentru,
32 împotrivă şi 34 de abţineri) au inclus cetăţenia europeană, cooperarea juridică şi în domeniul
afacerilor interne, coordonarea politicii externe şi de securitate, un sistem monetar european,
abolirea unanimităţii în Consiliu şi un sistem de egalizare financiară între regiuni – toate fiind
măsuri cu tentă federală. Drept consecinţă, atenţia a fost din nou îndreptată către teoria
federalistă. De exemplu, Pinder (1986) susţine că federalismul continuă să fie un cadru valid
pentru înţelegerea dilemelor cu carte se confruntă statele naţiune moderne şi pentru găsirea de
soluţii instituţionale pentru problemele internaţionale. Presiunile interdependenţei înseamnă că
rezultatul final logic al integrării europene este o uniune federală – chiar dacă procesul durează
jumătate de secol sau mai mult.
Care sunt măsurile cu tentă federală din schema de tratat coordonată de Altiero Spinelli
în 1984 privind crearea unei Uniuni Europene?
(Răspuns: cetăţenia europeană, cooperarea juridică şi în domeniul afacerilor interne, coordonarea
politicii externe şi de securitate, un sistem monetar european, abolirea unanimităţii în Consiliu şi un sistem de
egalizare financiară între regiuni)
Să ne reamintim...
• Federalismul este teoria cu cel mai accentual caracter politic şi
activist dintre teoriile clasice ale integrării.
• Reprezentanţii de marcă ai federalismului european postbelic sunt
Altiero Spinelli, Alcide de Gasperi, Paul-Henri Spaak şi Walter
Hallstein.
• Putem identifica trei trăsături comune ale federalismului:
a) Toate definiţiile federalismului au la bază separarea puterilor între
două sau mai multe niveluri de guvernare. În mod tipic, această
diviziune duce la o împărţire a funcţiunilor între un nucleu federal
şi unităţile sale constituente. Domeniile de competenţă ale
guvernului central sunt afacerile externe, apărarea şi politica
macroeconomică în vreme ce statele membre reţin puterea de a
acţiona autonom în ceea ce privesc transporturile, educaţia şi
sănătatea publică.
b) Spre deosebire de o ligă sau o confederaţie, în care guvernul
supranaţional este ales de şi răspunzător faţă de statele membre, în
sistemele federale autoritatea centrală este în relaţie directă cu
cetăţenii.
c) Toate definiţiile pun accent pe faptul că guvernul central trebuie să
ia fiinţă ca rezultat al transferului voluntar al puterilor de la
membrii constituenţi şi nu prin forţă. Acest element separă în mod
explicit federalismul de “monarhia universală” sau de imperiu.
U4.4. Funcţionalismul
Ca şi federaliştii, funcţionaliştii au încercat să teoretizeze condiţiile care trebuiau
întrunite pentru pacea mondială. Dar spre deosebire de viziunea federalistă a unui aranjament
constituţional care reglează conflictele prin divizarea autorităţii între un centru şi unităţile sale
subordonate, funcţionalismul oferă o strategie pentru pace bazată pe promovarea cooperării
internaţionale în domenii tehnice şi economice. Dezvoltată de David Mitrany în anii 1930, teoria
funcţionalistă a integrării susţine că, într-o lume interdependentă, organizaţiile internaţionale
menite să îndeplinească sarcini funcţionale sunt mai potrivite decât statele naţiune pentru
rezolvarea problemelor universale cu caracter tehnic şi economic. Odată create, organizaţiile
funcţionale internaţionale vor prelua treptat funcţiunile cheie privind bunăstarea socială ale
guvernelor, câştigând astfel încrederea societăţii şi subminând raţiunea existenţei frontierelor
naţionale. Rezultatul este o trecere graduală de la sistemul echilibrului de forţe construit în jurul
statelor suverane la un sistem ale cărui unităţi sunt instituţiile non-teritoriale, funcţionale şi
tehnocratice. Ca şi federalismul, funcţionalismul oferă o formulă a organizaţiilor internaţionale
mai degrabă decât o teorie a integrării. Aşa cum spunea Mitrany, ”abordarea funcţională este o
încercare de a oferi o linie practică de acţiune ce poate depăşi diviziunea adânc înrădăcinată între
nevoile unităţii materiale şi supunerea încăpăţânată faţă de hotarele naţionale” (1943, p. 126).
Descendenţa intelectuală a funcţionalismului poate fi descoperită în filosofia economică
liberală a secolului al XIX-lea, potrivit căreia comerţul şi progresul material erau fundamental
opuse războiului. O importantă sursă de inspiraţie pentru ideile lui Mitrany a constituit-o opera
economistului liberal Norman Angell (alte influenţe notabile fiind Hobhause şi Laski). În celebra
sa carte The Great Illusion (1910), Angell a argumentat că interdependenţa economică făcea
războiul iraţional şi că relaţiile economice transnaţionale tot mai strânse ar fi dus la evitarea
conflictelor armate. Mitrany a folosit exact aceleaşi argumente. Ca şi Angell, el a considerat
urmărirea bunăstării ca mijloc principal de prevenire a războiului.
Dar acolo unde Angell a văzut interdependenţa economică drept determinant direct al
păcii, Mitrany a privit-o ca pe o oportunitate pentru pace care putea fi realizată numai prin
crearea instituţiilor internaţionale de planificare menite să servească la îndeplinirea obiectivelor
comune de bunăstare. Ceea ce propunea Mitrany nu era un stat mondial federal sau o serie de
uniuni federale regionale. Dimpotrivă, el a subliniat că federaţiile politice nu ar fi făcut altceva
decât să reproducă păcatele statului naţiune la un nivel mai înalt. Era deci necesară o regândire
profundă a modului de guvernare a lumii. Mitrany a încercat o reorientare de la proiectele
politice de mare anvergură (fie ele naţionale, regionale sau internaţionale) către un sistem al
organizaţiilor internaţionale cu funcţiuni specifice, care ar fi adus laolaltă activităţile şi interesele
particulare (Mitrany, 1965, p. 135).
Care sunt asemănările şi deosebirile dinte concepţia lui Norman Angell şi

cea a lui David Mitrany?
Funcţionalismul lui Mitrany a fost puternic inspirat de ascensiunea organizaţiilor

funcţionale internaţionale de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Exemple
- International Telegraphic Union (1865)
- International Postal Union (1874)
- Comisiile ce controlau navigaţia pe Dunăre
Lucrând direct şi eficient în interesul lumii în ansamblul ei şi nu pentru statele

individuale, aceste organizaţii au constituit primele exemple de cooperare internaţională
susţinută de Mitrany. El şi-a extras argumente şi din cooperarea Aliaţilor din timpul primului
război mondial. În particular, analiza lui Sir Arthur Salter (1919) privind cooperarea dintre
forţele aliate a constituit o influenţă notabilă. În lucrările sale, Salter arată cum linia de
aprovizionare transatlantică din timpul războiului era organizată în principal pe baze
funcţionale. Colaborarea era guvernată de legături strânse între departamentele Aliaţilor, precum
transportul sau muniţiile. Deciziile erau luate prin comunicarea directă între experţi şi nu prin
negocieri interguvernamentale. Astfel, problemele erau rar politizate. Dacă se crea vreun conflict
de interese, acesta era unul apărut între diferitele servicii şi nu între ţări diferite. În concepţia lui
Salter, acesta reprezenta un model pentru viitoarea cooperare internaţională.
Pornind de la aceste idei, în opera sa timpurie Mitrany şi-a formulat principiile ce au stat
la baza teoriei funcţionaliste. În 1932, la cursurile ţinute la Yale University, el a prezentat pentru
prima dată principiul funcţional al organizaţiei internaţionale. Cu ocazia acestor cursuri, Mitrany
identifică cele două “schimbări revoluţionare” gemene care îndreptau relaţiile internaţionale într-
o direcţie funcţională. Prima o constituia progresul tehnologic. Mitrany a observat că, în secolul
XX, dezvoltările înregistrate în comunicaţii, industrie, materiale de război ridicau probleme de
ordin politic, social şi moral ce puteau fi tratate numai la scară globală. Cea dea doua modificare
era rolul crescând al statului în furnizarea bunăstării indivizilor. Un trend definitoriu al secolului
XX era acela că se punea mai puţin accent pe securitatea militară şi mai mult pe securitatea
socială şi bunăstare. Rezultatul era o presiune crescândă asupra statului şi investirea lui cu tot
mai multe funcţiuni. Din punct de vedere politic, aceste trenduri mergeau într-o opoziţie critică.
Pe de o parte, rolul crescând al statului în asigurarea bunăstării cetăţenilor săi necesita planificare
economică centralizată. Pe de altă parte, interdependenţa economică însemna că necesităţile de
bunăstare nu mai puteau fi satisfăcute prin activitatea economică din cadrul statului, ci deveneau
dependente de forţe aflate în afara acestuia. Mitrany a văzut în aceasta atât un pericol, cât şi o
oportunitate. Pericolul era că statele, în lupta lor pentru auto-suficienţă economică, vor deveni
mai naţionaliste ca niciodată. Aceasta fusese situaţia după 1919, când sarcinile majore de
reconstrucţie fuseseră lăsate în seama statelor individuale, creând premisele unei noi forme de
naţionalism economic excesiv. Conflictul nu putea fi rezolvat, în viziunea lui Mitrany, decât prin
promovarea unei integrări funcţionale. Contradicţia fundamentală între interdependenţă şi
asigurarea bunăstării la nivel naţional însemna că, pe termen lung, extinderea programelor
naţionale de bunăstare va produce o presiune asupra transferului funcţiilor de asigurare a
bunăstării către organizaţiile internaţionale, iar acestea din urmă le vor îndeplini mai eficient.
Identificaţi o legătură între tendinţele generale ale epocii şi viziunea

funcţionalistă a lui Mitrany?
În timpul celui de al doilea război mondial, aceste idei au căpătat şi mai multă forţă. La
începutul războiului, Mitrany a scris un memorandum intitulat “Agenda realizării păcii” (1939),
în care a argumentat că problemele reconstrucţiei vor fi mai numeroase şi mai complexe decât
cele de după războiul anterior şi vor determina avansuri în cooperarea internaţională. Războiul, a
spus el, va declanşa un val de “naţionalism social”, pe măsură ce indivizii, decepţionaţi de
performanţele regimurilor lor din timpul războiului, vor solicita un grad mai înalt de securitate şi
bunăstare socială. Pentru Mitrany, aceasta era o nouă oportunitate pentru a-şi susţine viziunea
funcţionalistă. Pentru a-şi menţine controlul politic, Aliaţii trebuiau rapid să demareze
dezvoltarea economică şi socială. În acest scop, ei erau obligaţi să se bazeze pe cooperarea
internaţională. Potrivit unor teoreticieni ulteriori ai integrării europene, exact aşa s-a şi întâmplat.
Milward (1992) argumentează că integrarea postbelică a fost rezultatul eforturilor factorilor
politici de a căuta soluţii de implementare cu succes a programelor naţionale de bunăstare. El
confirmă astfel predicţia lui Mitrany că cererea crescândă de servicii de bunăstare socială va
exercita presiuni asupra procesului de integrare. Dar în timp ce Mitrany a sperat că integrarea
economică şi socială va duce la eliminarea rolului statului, rezultatul, potrivit lui Milward, a fost
„salvarea statului naţiune”, permiţându-se acestuia să satisfacă cererea publică într-un mod mai
eficient.
Să ne reamintim...
• Ca şi federaliştii, funcţionaliştii au încercat să teoretizeze
condiţiile ce trebuiau întrunite pentru pacea mondială.
• Teoria funcţionalistă a lui David Mitrany din anii 1930 susţine că,
într-o lume interdependentă, organizaţiile internaţionale menite să
îndeplinească sarcini funcţionale sunt mai potrivite decât statele
naţiune pentru rezolvarea problemelor universale cu caracter
tehnic şi economic.
• Descendenţa intelectuală a funcţionalismului se află în filosofia
economică liberală a secolului al XIX-lea, conform căreia
comerţul şi progresul material erau fundamental opuse războiului.
• Funcţionalismul a fost puternic inspirat de ascensiunea
organizaţiilor tehnice internaţionale de la sfârşitul secolului al
XIX-lea.
• Mitrany a anticipat că cererea crescândă de servicii de bunăstare
socială va exercita presiuni asupra procesului de integrare.
U4.5 Tranzacţionalismul
Tranzacţionalismul sau “teoria comunicării” se concentrează asupra dimensiunilor
sociale ale integrării şi nu asupra celor politice sau economice. Spre deosebire de federalism,
abordarea tranzacţionalistă nu presupune un anumit cadru legal şi instituţional. De asemenea,
spre deosebire de funcţionalism, nu îşi propune satisfacerea unor nevoi practice de bunăstare, ci
se preocupă de întrunirea condiţiilor necesare pentru crearea şi menţinerea unui sens al
comunităţii între populaţiile din diferite ţări. Întemeiat de Karl Deutsch şi colegii săi în anii 1950,
tranzacţionalismul consideră integrarea ca pe un proces de asimilare culturală, ducând la
formarea “comunităţilor de securitate” internaţionale (concept introdus pentru prima dată de van
Wagenen în 1952), în care indivizii sunt legaţi prin încredere reciprocă şi identificare şi în care
războiul nu mai este posibil. Viziunea lui Deutsch asupra integrării, ca proces de formare a
comunităţilor de securitate, se bazează pe ideea că tranzacţiile internaţionale - comunicare,
migraţie, servicii reciproce, colaborare militară, turism declanşează procese de învăţare socială-
psihologică care, la rândul lor, determină identitate de interese şi încredere între actorii sociali.
Care sunt deosebirile dintre tranzacţionalism şi federalism? Dar cele dintre

funcţionalism şi tranzacţionalism?
În modelul tranzacţionalist, integrarea are două dimensiuni cheie. Prima este un proces de
integrare socială, ducând la formarea comunităţilor de securitate „pluraliste”. În asemenea
comunităţi, statele îşi păstrează independenţa legală, dar interacţiunile sunt călăuzite de
sentimente comunitare şi de „aşteptări reciproce de schimbare paşnică” (Deutsch, 1969, p. 122).
Exemple de comunităţi de securitate pluraliste sunt Norvegia şi Suedia, în care nimeni, în istoria
recentă, nu şi-a imaginat vreo rezolvare prin forţă a conflictelor politice. Cea dea doua
dimensiune este reprezentată de un proces de integrare politică. Odată ce formarea comunităţii
pluraliste a avut loc, elitele politice pot opta pentru edificarea unor instituţii comune
supranaţionale, realizând astfel comunităţi de securitate „amalgamate” (în principal uniuni
federale). Totuşi, nu amalgamarea în sine este importantă. Într-adevăr, Deutsch a simţit că aceste
comunităţi de securitate pluraliste reprezentau un mod mai viabil şi mai eficient de promovare a
păcii internaţionale decât uniunile politice. El a atras atenţia asupra faptului că eforturile
premature de a realiza un guvern unificat fără a atinge mai întâi un nivel ridicat al integrării
sociale ar fi fost o cale de sporire a conflictelor şi nu de atenuare a acestora. Acest lucru ar fi fost
adevărat în special dacă o autoritate “federală” centrală era prematur stabilită, atâta timp cât
dezmembrarea federaţiilor duce adesea la război civil. Mai mult, a avertizat el, unificarea politică
a unor parteneri inegali poate instituţionaliza inegalitatea şi poate conferi legitimitate exploatării
celor slabi de către cei puternici.
Care este punctul comun al tuturor teoriilor fundamentale ale integrării

internaţionale?
Abordarea integrării internaţionale de către Deutsch are puternice rădăcini în studiul

naţionalismului şi al construcţiei naţionale. Trăind într-un stat multinaţional, Cehoslovacia, care
a avut mult de suferit în timpul războiului, Deutsch a fost preocupat de studiul naţionalismului şi
de formarea comunităţilor de mari dimensiuni. În primele lucrări pe care le-a publicat,
Nationalism and Social Communication (1953a) şi “The Growth of Nations” (1953b), el a
explorat legăturile teoretice şi empirice între modelele de comunicare şi comunitatea naţională.
În strânsă legătură cu eforturile lui Deutsch şi ale colegilor săi de la Princeton în anii
1950, tranzacţionalismul s-a bucurat de un larg sprijin al oamenilor de ştiinţă politici americani
în decursul decadelor 1950, 1960 şi chiar 1970. Printre cei care au contribuit la studiul acestui
domeniu se numără Bruce Russett (1963, 1970), Helen Feldstein (1967), Theodore Caplow and
Kurt Finsterbusch (1968) şi Donald Puchala (1970a, 1970b, 1981). O cauză majoră a
popularităţii acestei orientări a fost caracterul său “ştiinţific”, care i-a determinat pe cercetători să
utilizeze cele mai noi dezvoltări în tehnica analizei şi colectării datelor.
Enumeraţi câţiva cercetători care s-au ocupat de tranzacţionalism în anii 1960 şi 1970.
(Răspuns: Bruce Russett, Helen Feldstein, Thodore Caplow, Kurt Finsterbusch, Donald Puchala).
Chiar dacă acceptăm tranzacţiile ca pe un indicator preţios al integrării, analiza
tranzacţională rămâne mai mult un instrument descriptiv şi mai puţin unul explicativ. Aşa cum
argumentează Puchala (1970b, p.762), fluxurile tranzacţionale pot reflecta integrarea regională,
dar nu cauzează neapărat integrarea – ele putând fi întra-adevăr cauzate de integrare. Aceasta
semnalează un aspect şi mai problematic al tranzacţionalismului şi anume eşecul în stabilirea
unei relaţii teoretice între fluxurile tranzacţiilor şi asimilarea socială, pe de o parte, şi schimbarea
politică pe de altă parte.
Să ne reamintim...
• Tranzacţionalismul sau “teoria comunicării” se concentrează
asupra dimensiunilor sociale ale integrării şi nu asupra celor
politice sau economice.
• Întemeiat de Karl Deutsch în anii 1950, tranzacţionalismul
consideră integrarea ca pe un proces de asimilare culturală, ducând
la formarea “comunităţilor de securitate” internaţionale.
• Abordarea integrării internaţionale de către Deutsch are puternice
rădăcini în studiul naţionalismului şi al construcţiei naţionale.
• În strânsă legătură cu eforturile lui Deutsch şi ale colegilor săi de
la Princeton în anii 1950, tranzacţionalismul s-a bucurat de un larg
sprijin al oamenilor de ştiinţă politici americani în decursul
decadelor 1950, 1960 şi chiar 1970.
U4.6. Rezumat
• Dezvoltate în urma primului război mondial, teoriile timpurii ale integrării
demonstrează o profundă conştientizare a pericolelor naţionalismului şi ale
protecţionismului economic.
• Federaliştii doresc transferarea suveranităţii statelor individuale unei
autorităţi centrale. Scopul este realizarea unui guvern mondial contractual
care ar reduce riscul războiului prin abolirea statului suveran.
• În viziunea funcţionaliştilor, formula păcii nu este federaţia, ci
expansiunea crescândă a cooperării economice între state. Prin sporirea
bunăstării economice, se consideră că se poate înlătura un important motiv
al conflictelor internaţionale.
• Tranzacţionaliştii oferă o concepţie sociologică asupra integrării.
Conflictele interstatale pot fi lichidate prin formarea unor “comunităţi de
securitate” internaţionale, în care sentimentele de încredere şi identificare
mutuală înlătură ideea de război.
• Se observă în aceste dezbateri timpurii o distincţie între concepţii
“constituţionale“ (politice), “funcţionale“ (economice) şi “sociologice“,
această distincţie menţinându-se şi în prezent.
U4.7 Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Care din autorii de mai jos sunt frecvent citaţi ca predecesori intelectuali ai teoriei integrării :
Immanuel Kant Jean Jacques Rousseau
2. Identificaţi mai jos trei trăsături ale pre-teoriilor clasice ale integrării:
a) Pornesc de la b) Împărtăşesc credinţa în abilitatea
observaţia că problemele instituţiilor internaţionale de a suprima
societăţii contemporane starea de conflict.
au căpătat proporţii ce se
întind dincolo de statul
naţiune şi necesită
soluţii la nivel
internaţional.
c) Privesc dincolo de d) Consideră că războiul nu poate fi evitat.

Europa ca loc al
integrării; în vreme ce
unitatea europeană este
adesea concepută ca
punct de pornire pentru
procesul integrării
internaţionale, scopul
ultim are dimensiuni
mondiale mai degrabă
decât regionale.
3. Care este teoria cu cel mai pronunţat caracter politic dintre teoriile de mai jos?
tranzacţionalismul federalismul
funcţionalismul liberalismul
4. Care din cei menţionaţi mai jos sunt consideraţi pionieri ai federalismului interbelic:
Marchizul de Lothian Sir Arthur Salter
Coudenhove-Kalergi Bruce Russett
5. Teoria funcţionalistă a integrării a fost dezvoltată de:

David Mitrany Theodore Caplow
6. Cine a scris lucrarea The Great Illusion (1910)?

Hobhause Angell
Laski Mitrany
7. Lucrările de început ale lui Karl Deutsch sunt:
Nationalism and „The Growth od Nations: Some Recurrent Patterns
Social of Political and Social Integration”
Communication
Unitatea de învăţare U5. Personalităţi ce au marcat istoria

construcţiei europene
Cuprins
U5.1. Introducere
U5.3. Personalităţi ce au marcat construcţia europeană
U5.4 Rezumat
U5.1. Introducere
Această unitate de învăţare prezintă studenţilor viaţa şi activitatea unor
personalităţi care au influenţat decisiv procesul de integrare europeană, fie prin
acţiune politică sau prin activitatea desfăşurată în conducerea guvernelor ţărilor
lor, fie prin lucrările publicate. În ordine alfabetică, vom parcurge traiectoriile
următorilor gânditori şi oameni politici: Konrad Adenauer, Tony Blair, Willy
Brandt, Aristide Briand, Winston Churchill, Richard von Coudenhove-Kalergi,
Jacques Delors, Charles de Gaulle, Valéry Giscard d’Estaing, Helmuth Kohl,
François Mitterand, Romano Prodi, Robert Schuman, Altiero Spinelli, Margaret
Thatcher.
• Să privească istoria construcţiei europene prin prisma eforturilor oamenilor
care au consolidat-o.
• Să coreleze evoluţiile politice naţionale cu cele de pe plan european
• Să înţeleagă atât factorii stimulatori, cât şi barierele ce au stat în calea
procesului integraţionist european.
U5.3. Personalităţi ce au marcat construcţia europeană
1. Konrad Adenauer
Konrad Adenauer s-a născut în Germania în anul 1876. El a studiat la Universitatea din
Freiburg până să devină avocat în Köln. În 1917, Adenauer devine primar al oraşului Köln.
Fiind membru al Partidului Catolic, a fost ales în Dieta Provincială, devenind, în anul
1920, preşedinte al Consiliului de Stat Prusac. Oponent puternic al lui Adolf Hitler şi al
Partidului Nazist, Adenauer a fost arestat în 1934. A fost eliberat, dar va fi din nou arestat de
către Gestapo în septembrie 1944 şi acuzat de implicare în Complotul din iulie.
După război, Adenauer a fost, pentru o scurtă perioadă, primar al oraşului Köln, dar
destituit de autorităţile britanice pentru pretinsă ineficienţă. În anul 1945 el a contribuit la
înfiinţarea Uniunii Democratice Creştine (CDU), iar în 1949 a devenit primul cancelar al
Republicii Federale Germane (Germania Occidentală). A deţinut puterea pentru următorii
paisprezece ani, în tot acest timp el jucând un rol foarte important în restabilirea bunelor relaţii
de cooperare cu Franţa şi Statele Unite ale Americii.
În anul 1950, Adenauer l-a numit pe Walter Hallstein ca subsecretar de stat şi a fost
liderul delegaţiei germane la Conferinţa Planului Schuman. În această poziţie, el a dezvoltat ceea
ce a devenit cunoscut sub numele de Doctrina Hallstein. Potrivit acestei doctrine, Republica
Federală Germană (Germania Occidentală) avea dreptul exclusiv de a reprezenta întreaga naţiune
germană. Cu excepţia Uniunii Sovietice, guvernul a refuzat să întreţină relaţii diplomatice cu
statele care recunoşteau Republica Democrată Germană (Germania de Est).
Pe perioada mandatului de cancelar al lui Adenauer, Republica Federală Germană devine
o mare putere economică şi este realizată afilierea la principalele structuri euro-atlantice (1950,
Consiliul Europei; 1955, NATO).
Adenauer a colaborat cu Robert Schuman şi Jean Monnet în scopul punerii bazelor
Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului (CECO), iar mai târziu a Comunităţii Economice Europene
(CEE).
Konrad Adenauer, care s-a retras din activitate în anul 1963, a murit în 1967.
Găsiţi o legătură între activitatea lui Adenauer şi reconcilierea franco-germană de

mai târziu?
2. Tony Blair
Anthony Charles Lynton Blair, politician şi prim-ministru al Marii Britanii, cunoscut pe

numele său scurt Tony Blair, s-a născut la data de 6 mai 1953 la Edinburgh, în Scoţia. El a fost
cel de-al doilea copil din cei trei ai familiei Blair, tatăl său fiind avocat, iar mama profesoară.
Chiar dacă cea mai mare parte din copilăria sa şi-a petrecut-o la Durham, în Anglia,
şcoala a urmat-o la un colegiu din Edinburgh. Apoi a studiat Dreptul la Oxford şi după absolvire
a practicat avocatura, perioadă în care a cunoscut-o pe viitoarea sa soţie, Cherie Booth, cu care
are 4 copii.
În aceeaşi perioadă a intrat şi în politică, în rândurile Partidului Laburist. Ca tânăr
politician el avea o orientare de stânga, declamând la primele alegeri ca Marea Britanie să
părăsească Piaţa Comună, deşi afirma în particular că personal era un adept al continuării
statutului de membru al Comunităţii Europene. El susţinea şi dezarmarea nucleară unilaterală,
fiind membru într-o campanie în acest scop.
Ascensiunea sa ca om politic a fost rapidă, devenind mai întâi purtător de cuvânt pe
probleme de trezorerie, apoi de comerţ şi industrie urmând să fie desemnat ca reprezentant al
partidului pentru energie, ocupare şi în final, afaceri interne. Preşedintele de atunci al Partidului,
John Smith, a decedat pe neprevăzute, Tony Blair fiind ales ca succesor al său în 1994. El a
început o campanie de reformare şi modernizare a Partidului Laburist, un partid tradiţional
socialist, determinând o mutare de orientare spre centru, prin abandonarea politicilor colectiviste
şi adoptarea unora îndreptate spre piaţă. În acest sens, a creat şi denumirea de New Labour (Noul
Partid Laburist).
Ca lider al principalului partid de opoziţie, a condus formaţiunea sa în alegerile din 1997
către o victorie răsunătoare împotriva Partidului Conservator, care se afla la putere de 18 ani
neîntrerupţi. La 43 ani, Tony Blair devenea astfel cel mai tânăr prim-ministru al Marii Britanii
din 1812 încoace, funcţie pe care avea să o mai obţină de două ori, în 2001 şi 2005.
În materie de politică internă, a introdus reforme esenţiale în privinţa sistemului
educaţional şi de sănătate, ca de exemplu taxele de studiu pentru învăţământul superior, iar în
politica externă a adus o abordare pro-europeană mai accentuată după perioada de euro-
scepticism din perioada lui Margaret Thatcher. Tony Blair a semnat ultimele Tratate ale Uniunii
Europene cu scopul de a apropia Marea Britanie de restul statelor membre.
Politicile propuse de el au combinat mereu preocuparea pentru problemele sociale cu cele
ale economiei de piaţă. De altfel, se consideră că succesul său s-a bazat pe abilitatea de a se plasa
în centrul spectrului politic. Deşi a adoptat măsuri de stânga precum introducerea salariului
minim, mulţi analişti îl văd mai degrabă orientat spre dreapta partidului său, ca un
neoconservator sau adept al politicilor de tip Thatcher. Chiar dacă el nu şi-a ascuns admiraţia
pentru Margaret Thatcher, Tony Blair s-a considerat întotdeauna un social-democrat.
Pe plan economic, Marea Britanie a prosperat în timpul perioadei sale ca prim-ministru,
iar pe plan politic a fost recunoscută contribuţia sa pentru reformarea procedurilor parlamentare,
dar şi a definitivării procesului de pace în Irlanda de Nord, pentru aplanarea conflictelor ce aveau
loc de mai bine de 30 de ani. Încercarea de a deplasa Marea Britanie spre adoptarea monedei
euro nu a găsit susţinători, însă Tony Blair a jucat un rol important în extinderea Uniunii
Europene spre Est.
Al doilea mandat al său a fost dominat de problemele de politică externă apărute după
atentatele din SUA de la 11 septembrie 2001. Tony Blair s-a dovedit cel mai fervent aliat al
Statelor Unite în lupta împotriva terorismului, intervenind cu trupe în cazul invaziei din
Afganistan (2001). Pe plan intern, el a impus legi anti-teroriste dure, dar a fost criticat pentru
diminuarea libertăţilor civile odată cu creşterea autorităţii poliţiei în privinţa posibilităţilor de
arestare.
Cu toate acestea, Tony Blair a câştigat şi cel de-al treilea mandat ca prim-ministru,
devenind cel mai longeviv conducător de stat al Partidului Laburist şi singurul cu trei victorii
consecutive în alegeri. Alianţa sa cu preşedintele american George W. Bush în politica externă şi
implicarea în războiul din Irak (2003), în conflictul Israeliano-Libanez (2006) şi cel Israeliano-
Palestinian i-au adus critici dure şi i-au atras antipatia multor britanici.
Pe 10 mai 2007, Tony Blair a anunţat public că va demisiona atât din funcţia de
Preşedinte al Partidului Laburist, odată cu alegerile ce vor avea loc în luna iunie, cât şi din cea de
prim-ministru, urmând ca el să revină la statutul de parlamentar. El a fost recunoscut unanim ca
un influent şi abil om politic şi în acelaşi timp ca o prezenţă modernă, agreabilă şi charismatică
în mass-media.
În ce constă contribuţia lui Tony Blair la integrarea europeană?
3. Willy Brandt
Willy Brandt (16 decembrie 1913 – 8 octombrie 1992) a venit pe lume la Lübeck
(Germania) sub numele de Herbert Ernst Frahm, ca fiu al unei vânzătoare angajată într-un
magazin local. El nu şi-a cunoscut niciodată tatăl, originar din Hamburg. Conform cu educaţia
social-democrată primită de la bunicul său, Willy Brandt s-a înscris ca membru activ în Partidul
Socialist German (SPD) în 1930 iar numele şi l-a schimbat pentru a scăpa de arestarea de către
Gestapo. Existenţa sa tumultoasă a continuat prin fuga sa în Norvegia unde a lucrat ca jurnalist
de orientare anti-fascistă. A fost arestat de către trupele ocupatoare germane, dar a fost eliberat
nefiind identificat, astfel că a reuşit să evadeze în Suedia.
Întors în Germania după terminarea războiului, a fost ales în 1949 ca membru în
Parlamentul Germaniei de Vest şi apoi propus de partidul său pentru ocuparea funcţiei de primar
al Berlinului de Vest, pe care a şi obţinut-o. Perioada a coincis cu ridicarea Zidului Berlinului,
ordonată de conducerea Germaniei de Est în 1961 pentru a stăvili valurile de emigranţi către
Vest. Willy Brandt a adoptat o politică înţeleaptă de conciliere şi de încercare de deschidere către
Est, ce avea să devină cunoscută sub numele de Ostpolitik, pentru a depăşi consecinţele negative
ale divizării Germaniei. Unul dintre rezultatele notabile ale acestor demersuri a fost emiterea
unor permise pentru cetăţenii vest-germani prin care puteau efectua vizite temporare în partea de
est a Berlinului, în special pentru a-şi întâlni rudele.
În 1966 Willy Brandt a devenit Ministru pentru Afaceri Externe într-un guvern de coaliţie
iar în 1966 primul Cancelar Social-Democrat al Germaniei, după două încercări anterioare
nereuşite.
Pe plan european el a avut un rol esenţial în extinderea Uniunii Europene cu noi state
membre. La o întâlnire organizată la Haga a şefilor de stat din cele şase ţări membre fondatoare,
Williy Brandt a reuşit să impună abil preşedintelui francez de la acea vreme, Georges Pompidou,
punctul de vedere că negocierile de aderare cu Marea Britanie ar trebui continuate, după ce
Charles de Gaulle refuzase în prealabil să admită noi membri. Astfel Piaţa Comună trena şi
exista posibilitatea ca ţările să dea înapoi de la viitori paşi ai integrării. Din dorinţa de a
contrabalansa puterea în creştere a Germaniei, Franţa şi-a revizuit poziţia, reluând negocierile cu
Regatul Unit.
În ce priveşte Estul, Willy Brandt a continuat politica de reconciliere, semnând un tratat
de non-agresiune cu Uniunea Sovietică. După cum afirma în cartea sa din 1968 Friedenspolitik
in Europa (Politica de pace în Europa):
“Creşte recunoaşterea că naţiunile Europei nu trebuie şi nu vor accepta o divizare permanentă datorită
conflictului între Est şi Vest ... nici măcar diferenţele fundamentale de convingere politică sau structură socială nu
trebuie să ţină în loc statele Europei ... de la a lucra împreună în domenii de interes comun pentru consolidarea unei
păci durabile”.
După ce în 1971 i s-a acordat premiul Nobel pentru pace pentru aportul său în privinţa
îmbunătăţirii relaţiilor est-vest, partidul condus de el (SPD) a câştigat alegerile din 1972 cu o
majoritate clară. Însă, în urma unui scandal legat de infiltrarea unui spion aparţinând serviciilor
secrete ale Republicii Democrate Germane (Stasi) între asistenţii săi personali, el a fost nevoit să
demisioneze în 1974. Trecând peste tentativa de sinucidere, Willy Brandt a continuat până la
sfârşitul vieţii sale să militeze activ pe plan politic pentru relaţiile cordiale dintre state, atât ca
membru al Parlamentului European (1979 – 1983) cât şi ca preşedinte al Internaţionalei
Socialiste (1976 – 1992) şi a apucat să vadă împlinirea unuia dintre visele sale: reunificarea
Germaniei.
A murit de cancer la colon şi a fost înmormântat la Berlin cu toate onorurile de stat, în
cadrul unei ceremonii oficiale.
Vedeţi o relaţie între atitudinea pacifistă a lui Willy Brandt şi procesul

integrării europene?
4. Aristide Briand
Aristide Briand (28 martie 1862 – 7 martie 1932) s-a născut la Nantes, în Franţa.
Provenind dintr-o familie burgheză din Bretania, el a moştenit atât elemente din spiritul
ţărănimii, cât şi al aristocraţiei. În timpul studenţiei la Facultatea de Drept s-a apropiat de
orientarea socialistă iar în 1901 a devenit Secretarul General al Partidului Socialist Francez şi
unul din fondatorii mişcării de înfiinţare a sindicatelor. Ulterior deputat în Parlamentul Franţei,
Aristide Briand a devenit în 1906 Ministru al Educaţiei Publice şi Cultelor. În această calitate el
s-a ocupat de definitivarea separării între stat şi biserică, fiind principalul autor al legii ce
instrumenta acest aspect. Fiind exclus apoi din Partidul Socialist, Aristide Briand a supravieţuit
în politică datorită imaginaţiei, talentului oratoric, puterii de convingere, cunoaşterii la perfecţie
a procedurilor şi înţelegerii comportamentului oamenilor.
Trecând prin funcţia de Ministru al Justiţiei în pragul Primului Război Mondial, el a
devenit apoi prim-ministrul Franţei în 1909, funcţie pe care avea să o ocupe până în 1929 de nu
mai puţin de 11 ori, cu intermitenţe. În acest interval de timp, el a mai fost numit şi Ministru de
Externe şi Ministru de Interne în mai multe rânduri.
Aristide Briand a condus Franţa în vremuri extrem de tulburi, ca de exemplu izbucnirea
Primului Război Mondial. Adept înfocat al pacifismului pe plan european, el a militat mereu
pentru eliminarea războiului în relaţiile internaţionale dintre state. Eforturile sale de a încheia un
acord cu Germania s-au lovit însă de refuzul oficialilor germani. Fiind rechemat în funcţia de
Ministru de Externe în 1925, Aristide Briand a repurtat unele succese notabile pe calea
diplomaţiei.
Căutând reconcilierea dintre Franţa şi Germania după Primul Război Mondial, el a
conceput Pactul de la Locarno, care avea să asigure graniţele celor două ţări, instituind un pact
de recunoaştere mutuală şi de non-agresiune. În urma acestui demers i s-a decernat premiul
Nobel pentru pace în 1926, alături de Gustav Stresemann, din partea Germaniei. Impulsionat de
această realizare, Aristide Briand i-a propus secretarului de stat american Frank B. Kellogg un
pact bilateral prin care să se renunţe la război ca instrument în politica naţională. La sugestia
celui din urmă, pactul a căpătat dimensiuni multilaterale, astfel că pe 27 august 1928 pactul
Briand-Kellogg a fost semnat la Paris de 15 ţări, care doreau eliminarea războiului, numărul
ţărilor semnatare crescând în decursul următorilor ani cu alte 46.
În acelaşi timp, Aristide Briand a dus o activitate susţinută pentru dezarmare în cadrul
Ligii Naţiunilor, organizaţie în care a lansat pentru prima oară şi ideea unei Uniuni Federale
Europene pentru a asigura stabilitatea pe continent. Într-un discurs al său din 7 septembrie 1929,
el afirma:
“Între popoarele care sunt grupate împreună geografic precum sunt popoarele Europei, trebuie să existe o
legătură de tip federal. Această legătură încerc să o realizez. Evident, asocierea va acţiona în principal în domeniul
economic. (...) Dar sunt sigur că din punct de vedere politic şi social, legătura federală, fără a încălca suveranitatea
vreuneia dintre ţările care ar face parte dintr-o asemenea asociaţie, ar putea fi benefică”.
Aristide Briand anticipa astfel destul de fidel ceea ce avea să se realizeze mai târziu, în
cadrul Uniunii Europene. Memorandumul ce conţinea această idee novatoare a fost adresat în
luna mai 1930 către 26 state şi apoi în luna septembrie către Liga Naţiunilor, dar a stârnit un
interes limitat şi ideea nu a fost preluată de liderii politici de la acea vreme, mai ales că 1931
Aristide Briand a pierdut alegerile pentru preşedinţia Franţei iar ulterior nu a mai fost numit
Ministru de Externe.
Aristide Briand, prieten bun încă din vremea copilăriei cu celebrul prozator şi inventator
Jules Verne, a murit pe neaşteptate la Paris, în 1932.
Cum a contribuit Aristide Briand la reconcilierea dintre Franţa şi Germania?
5. Winston Churchill
Sir Winston Leonard Spencer-Churchill (30 noiembrie 1874 – 24 ianuarie 1965), a jucat
un rol extrem de important ca prim ministru al Marii Britanii în timpul celui de la doilea război
mondial.
Churchill s-a născut la Blenheim Palace, lângă Woodstock (Oxfordshire), pe data de 30
noiembrie 1874, părinţii săi fiind Jennie Jerome – fiica lui Leonard Jerome, un om de afaceri
newyorkez, şi Randolph Churchill – important membru al Partidului Conservator Britanic.
După ce studiază la Harrow, el intră la Colegiul Militar Regal de la Sandhurst. Va fi
astfel implicat în acţiunile militare de la graniţa indiană de nord-vest şi din Sudan, unde va
participa la Bătălia de la Omdurman din 1898.
În perioada petrecută în armată, Churchill a furnizat rapoarte militare pentru Daily
Telegraph şi a scris cărţi precum The Story of the Malakand Field Force (1898) şi The River War
(1899).
După ce a părăsit armata britanică în 1899, Churchill a lucrat în calitate de corespondent
de război pentru Morning Post. În timp ce redacta rapoarte asupra Boer War în Africa de Sud, a
fost luat prizonier, dar va aduce ştiri senzaţionale cînd va reuşi să scape. La întoarcerea în
Anglia, îşi va relata experienţele în cartea London to Ladysmith (1900).
Churchill şi-a început cariera politică în anul 1900, când devine membru al Partidului
Conservator. După citirea lucrării lui Seebohm Rowntree Poverty, A Study of Town Life, începe
să îmbrăţişeze reformele sociale, astfel că, în 1904, animat de dorinţa de schimbare, decide să se
alăture Partidului Liberal.
În anul 1906, Churchill va deveni membru al noului guvern liberal ca subsecretar de stat
pentru colonii. Atunci când Herbert Asquith l-a înlocuit pe Henry Campbell-Bannerman în
funcţia de prim ministru în 1908, el l-a promovat pe Churchill în cabinetul său ca preşedinte al
Consiliului Comerţului.
La data de 12 septembrie 1908, Churchill s-a căsătorit cu Clementine Oglivy Spencer, iar
în anul următor a publicat o carte asupra filosofiei sale politice, Liberalism and the Social
Problem (1909).
La alegerile generale din anul 1910, Churchill devine Secretar al afacerilor interne. În
această calitate, a introdus câteva reforme în sistemul penitenciarelor, inclusiv furnizarea de
concerte şi conferinţe pentru prizonieri şi înfiinţarea unor asociaţii speciale menite să îi ajute pe
deţinuţi după ispăşirea sentinţei. El a fost însă sever criticat pentru folosirea trupelor în scopul
menţinerii ordinii cu ocazia grevei minerilor din Ţara Galilor.
Churchill ajunge, în octombrie 1911, First Lord al Amiralităţii, poziţie în care a contribuit
la modernizarea marinei. Realizând imensul potenţial militar al aparatelor de zbor, el a pus
bazele Serviciului Regal Naval Aerian în anul 1912. A înfiinţat de asemenea un Departament
Aerian în cadrul Amiralităţii pentru a se extrage foloasele maxime din această nouă tehnologie.
A fost atât de entuziast în privinţa acestor noi dezvoltări, încât a luat şi lecţii de zbor.
La izbucnirea primului război mondial în 1914, Churchill s-a alăturat Consililui de
Război. Este însă considerat răspunzător de eşecul campaniei de la Dardanele din 1915 şi este
transferat în postul de cancelar al ducatului de Lancaster. Fiind nemulţumit de a nu putea
influenţa politica de război a guvernului, a reintrat în armata britanică, comandând un batalion pe
frontul de vest.
Când David Lloyd George îl înlocuieşte pe Herbert Asquith în funcţia de prim ministru, îl
aduce înapoi în guvern pe Churchill ca ministru al Muniţiilor, astfel că, în anul final al
războiului, Churchill a avut în răspundere producţia de tancuri, aeroplane, puşti şi obuze.
În timpul mandatului lui David Lloyd George, Churchill a îndeplinit şi funcţia de
ministru de război şi al domeniului aerian (1919-1920), precum şi cea de secretar colonial (1921-
1922). Au existat mari controverse privind politicile lui Churchill în Irak. S-a estimat că erau
necesare, pentru controlarea ţării, trupe de aproximativ 25.000 de britanici şi 80.000 de indieni.
Churchill a argumentat însă că, dacă se folosea forţa aeriană, trupele respective puteau fi reduse
la 4.000 de britanici şi 10.000 de indieni. Guvernul s-a lăsat convins şi s-a decis trimiterea în Irak
a Forţei Regale Aeriene de curând formate.
În anul 1920 a avut loc o răscoală a 100.000 de oameni înarmaţi aparţinând unor triburi.
În următoarele luni, Forţa Regală Aeriană a folosit 97 tone de bombe care au ucis 9.000 de
irakieni. Aceasta nu a reuşit să pună capăt rezistenţei şi revoltele arabe şi kurde au continuat să
constituie o ameninţare la adresa regulilor britanice. Churchill a exprimat sugestia că trebuie
utilizate arme chimice “ca experienţă împotriva arabilor recalcitranţi”. El a adăugat că: “Mă
declar cu tărie în favoarea utilizării de gaze otrăvite împotriva triburilor necivilizate pentru a
împrăştia o teroare vie” în Irak.
Diviziunile din sânul Partidului Liberal au condus la înfrângerea lui Churchill de către
E.D. Morel la alegerile generale de la Dundee din 1922. Astfel, Churchill va reintra în Partidul
Conservator şi va fi cu success ales să reprezinte Epping la alegerile generale din anul 1924.
Stanley Baldwin, liderul noii administraţii conservatoare, l-a numit pe Churchill Cancelar
al Ministerului de Finanţe. În această calitate, el va lua în 1925 controversata decizie a revenirii
la Etalonul Aur. În anul următor, se va declara împotriva Grevei Generale. Churchill a editat
publicaţia guvernamentală British Gazette în timpul disputei în care a afirmat că “fie ţara va
învinge Greva Generală, fie Greva Generală va învinge ţara”.
La înfrângerea guvernului conservator din anul 1929, Churchill îşi pierde postul. Atunci
când Ramsay MacDonald a format Guvernul Naţional în 1931, Churchill, care era privit acum ca
un extremist de dreapta, nu a fost invitat să se alăture cabinetului. Astfel, el îşi va petrece
următorii câţiva ani pentru a se concentra asupra scrierilor sale, incluzând publicarea lucrării
History of the English Speaking Peoples.
La venirea la putere a lui Hitler şi a Partidului Nazist în 1933, Churchill a pledat cu tărie
în favoarea reînarmării. El s-a declarat de asemenea un critic ferm al politicii împăciuitoriste a
lui Neville Chamberlain şi a guvernului conservator. Ideea lui Churchill privind formarea unei
alianţe militare între Marea Britanie, Franţa şi Uniunea Sovietică a a stârnit aprige controverse.
La izbucnirea celui de al doilea război mondial, Churchill a fost numit Prim Lord al
Amiralităţii. A dezvoltat o solidă relaţie personală cu Franklin Roosevelt, ceea ce a permis
furnizarea pe credit de echipament de război din SUA. Una din contribuţiile majore ale lui
Churchill la victorie a fost abilitatea sa de a inspira încredere britanicilor şi talentul de orator.
Churchill a avut întâlniri importante cu Roosevelt şi cu Stalin la Teheran (noiembrie
1943) şi la Yalta (februarie 1945). Cu toate că relaţia lui Churchill cu Stalin a fost mereu
încordată, el a reuşit sa dezvolte cu succes o strategie unitară împotriva puterilor Axei.
După eşecul înregistrat la alegerile din 1945, se va întoarce la putere în anul 1951. După
publicarea celui de al şaselea volum al său, The Second World War, lui Churchill i se va decerna
Premiul Nobel pentru literatură. Sănătatea sa a continuat să se deterioreze şi în 1955 s-a retras
din politică. A murit la data de 24 ianuarie 1965.
Identificaţi aspectele pro-europene din activitatea lui Winston Churchill.
6. Richard von Coudenhove-Kalergi
Contele Richard Nikolaus von Coudenhove-Kalergi (1894-1972) a fost un gânditor

politic şi militant federalist european de origine austriacă. El s-a născut în familia unui diplomat
şi şi-a petrecut copilăria în Boemia, apoi a studiat la colegiul vienez „Theresanium”, susţinând în
1917 teza de doctorat în filosofie la Universitatea din Viena. Coudenhove-Kalergi a luptat pentru
ideea europeană, aflându-se în perioada interbelică în mojlocul tuturor iniţiativelor privind
crearea unei Europe unite. În anul 1923, Coudenhove-Kalergi (1923) propune un prim proiect de
confederalizare a Europei, expus în volumul său Pan-Europa. În acelaşi an, va crea şi Uniunea
Pan-Europeană – prima organizaţie neguvernamentală de pe continent promovând ideea
europeană.
În viziunea lui Coudenhove-Kalergi, Europa nu va putea să supravieţuiască
vicisitudinilor vremii decât dacă va şti să îmbine armonios particularităţile şi interesele tuturor
popoarelor de pe continent. El a considerat că respingerea oricăror prejudecăţi naţionaliste,
apărarea libertăţilor şi consolidarea păcii sunt, alături de reconcilierea dintre Franţa şi Germania,
pietrele de temelie ale unităţii europene.
În discursul său la primul congres al Uniunii Pan-Europene de la Viena (octombrie
1926), Coudenhove-Kalergi şi-a exprimat refuzul categoric asupra hegemoniei unui popor sau a
unui stat european. Din punctul său de vedere, Europa unită se va realiza doar ca o asociaţie de
state libere, pledând de fapt pentru o condeferaţie paneuropeană. Numele acestei confederaţii
europene în care, spunea el, nici un popor nu şi-ar sacrifica suveranitatea, ar fi Statele Unite ale
Europei.
Pan-Europa lui Coudenhove-Kalergi a fost tradusă în majoritatea limbilor europene
(inclusiv în limba română), succesul său fiind umbrit poate doar de Declinul Occidentului (The
Decline of the West) al lui Oswald Spengler (1926 şi 1928). Cauzele crizei europene, propunerea
unor soluţii concrete şi prezentarea primului model de edificare a unităţii europene sunt doar
câteva din aspectele care fac din Pan-Europa o adevărată lucrare de “profeţie politică”.
Mesajul lui Coudenhove-Kalergi a fost însuşit, în perioada interbelică, de numeroase
personalităţi politice şi academice cum ar fi: Konrad Adenauer, Robert Schuman, Alcide de
Gasperi, Winston Churchill, Aristide Briand, Benedetto Croce, Denis de Rougemont şi Salvador
de Madariga. Tot Coudenhove-Kalergi a fost cel care a lansat în anul 1923 ideea unei uniuni
economice franco-germane bazată pe cărbunele renan şi minereul de fier din Lorena. Şi tot
Coudenhove-Kalergi a fost cel care l-a inspirat pe Aristide Briand să lanseze în 1929 primul
proiect federal european în faţa Societăţii Naţiunilor din Geneva, proiect care a eşuat doar din
cauza degradării realţiilor dintre protagoniştii scenei politice europene. Coudenhove-Kalergi a
fost de asemenea cel care a propus, încă din 1929, Oda Bucuriei din Simfonia a IX-a a lui
Beethoven ca imn al Europei unite.
Aşa cum arată Serebrian (2004), proiectul geopolitic al lui Coudenhove-Kalergi este
alternativa unui alt proiect geopolitic de amploare, cel al “Mitteleuropei”, lansat în anul 1914 de
germanul Friedrich Naumann. În proiectul său, Coudenhove-Kalergi porneşte de la necesitatea
unei reechilibrări a geopoliticii globale, confederaţia pan-europeană urmând să constituie o
contrapondere puterii crescânde a Uniunii Sovietice pe de o parte şi a Statelor Unite ale Americii
şi Marii Britanii pe de altă parte. Cu toate acestea, Coudenhove-Kalergi rămâne un prizonier al
ideilor “mitteleuropene” ale lui Naumann şi Kjellen, din moment ce modelul său pan-european
exclude din proiect atât spaţiul sovietic, cât şi Marea Britanie. De altfel, britanicii nici nu
manifestat un interes prea mare pentru acest proiect, în vreme ce în ţările Europei Centrale, în
special în Germania, Austria şi Cehoslovacia, s-a răspuns la apelul său prin crearea imediată a
unor secţii naţionale ale Uniunii Pan-Europene.
După alipirea Austriei la Germania, în martie 1938, Coudenhove-Kalergi părăseşte Viena
şi, după o scurtă şedere în Elveţia, se instalează în SUA, unde i s-a oferit o catedră la
Universitatea din New York. Imediat după terminarea războiului, el revine în Europa, stabilindu-
se în Elveţia. Reîntors în Europa, încearcă să reanimeze societatea civilă pro-europeană de pe
continent şi în primul rând activităţile Uniunii Pan-Europene. În 1946 discută despre aceasta cu
Winston Churchill, care nu pare dispus sa reanimeze Uniunea Pan-Europeană, ci preferă să
lanseze o nouă structură, cu viziuni federaliste clare. Noua organizaţie, lansată ca şi Consiliul
Europei la Congresul de la Haga din 1948, avea să fie Mişcarea Europeană. Coudenhove-Kalergi
refuză iniţial să adere la Mişcarea Europeană, dar în 1952 el devine preşedintele ei de onoare.
În această perioadă, Coudenhove-Kalergi se apropie de generalul de Gaulle, care pleda
pentru o Europă a Naţiunilor, contrar ideii unei Europe federale supranaţionale promovate de
Jean Monnet.
În anul 1965, el părăseşte Mişcarea Europeană care, în campania prezidenţială din acel an
s-a opus lui de Gaulle, sprijinindu-l pe François Mitterand.
Coudenhove-Kalergi s-a stins din viaţă în anul 1972.
Care sunt elementele definitorii lae contribuţiei lui Coudenhove-Kalergi la

consolidarea construcţiei europene?
7. Jacques Delors
Jacques Lucien Jean Delors, născut la Paris pe 20 iulie 1925, a deţinut preşedinţia
Comisiei Europene în perioada 1985-1995.
Economist şi politician francez, Jacques Delors şi-a început cariera la Banca Franţei în
1945, activând totodată şi ca membru în Comitetul Economic şi Social. Ulterior a devenit
directorul departamentului pe probleme sociale a Comitetului de Planificare al Franţei. Intre
1969 şi 1972 a făcut parte din cabinetul ministerial iar apoi a fost numit director la centrul de
cercetări “Muncă şi societate“, fiind şi un membru fondator al Confederaţiei Democratice
Franceze a Muncii şi un sindicalist înfocat.
Jacques Delors a devenit un important om de stat european, odată cu alegerea sa ca
membru în Parlamentul European în 1979, unde a reprezentat Partidul Socialist. În cadrul
Parlamentului European a prezidat Comitetul Afacerilor Economice şi Monetare până în 1981.
Între 1981 şi 1984 a activat ca Ministru al Economiei şi Finanţelor în Franţa, în timpul
mandatului lui Francois Mitterand, fiind numit pentru doi ani şi primar al oraşului Clichy. În
această perioadă, el s-a apropiat mai mult de acceptarea economiei de piaţă şi de o relaxare a
politicii sociale, contribuind la revigorarea economiei franceze.
Jacques Delors este singura persoană care a deţinut preşedinţia Comisiei Europene timp
de două mandate, iar această perioadă a fost marcată de schimbări fundamentale în privinţa
mecanismului de funcţionare a Comunităţii Europene. Prima oară a fost ales în 1985, el aducând
aportul său important împreună cu comisarul britanic Lord Cockfield în semnarea şi adoptarea
Actului Unic European, ce prevedea crearea pieţei unice.
De asemenea, el a propus o serie de reforme bugetare în privinţa distribuţiei fondurilor
structurale europene. „Pachetul Delors” conţinea măsuri de finanţare a Politicii Agricole
Comune şi a Politicii de Coeziune Socială. În timpul celui de-al doilea mandat al său ca
preşedinte al Comisiei Europene (până în 1995), a intrat apoi efectiv în vigoare proiectata piaţa
unică şi s-au iniţiat primii paşi în edificarea uniunii economice şi monetare.
Tot în aceeaşi perioadă a fost adoptat şi Tratatul de la Maastricht, chiar dacă iniţial el a
fost respins de către Danemarca printr-un prim referendum. Tratatul de la Maastricht încorpora
cele trei etape de realizare a uniunii monetare, aşa cum le desemnase Jacques Delors în
activitatea sa iniţială. De asemenea, sub conducerea sa, Comunitatea Europeană s-a transformat
în Uniunea Europeană şi a avansat pe calea adoptării monedei unice şi a unei cooperări mai
strânse în materie de securitate.
Ca o recunoaştere a aportului său în reformarea politicii sociale şi în planul educaţiei,
Jacques Delors a fost ales să prezideze Comisia Internaţională UNESCO pentru Educaţie între
1992 şi 1996. El contribuise în trecut la adoptarea unei legi franceze care stipula obligaţia
firmelor de a participa cu o parte din profit la susţinerea financiară a unor programe educaţionale
pentru proprii angajaţi.
Lui Jacques Delors i s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa de către 24 universităţi şi
a obţinut o multitudine de premii şi distincţii la nivel internaţional.
Membrii Partidului Socialist Francez doreau să îl propună pe Jacques Delors ca şi
candidat la preşedinţia Franţei la alegerile din 1995, considerându-se că ar fi avut şanse mari de
reuşită, însă el a refuzat.
În ce constă aportul lui Jacques Delors la introducerea monedei unice

europene?
8. Charles de Gaulle
Fiu al unui profesor de filosofie şi literatură la un colegiu iezuit, Charles de Gaulle s-a
născut la Lille, în Franţa, la data de 22 noiembrie 1890. El a absolvit Academia Militară din
Saint-Cyr în anul 1912.
După copleşitoarea înfrângere franceză din 1940, de Gaulle a devenit curând un adevărat
simbol al Mişcării de Rezistenţă împotriva ocupanţilor nazişti. După război, el a fost ales în
unanimitate ca preşedinte al guvernului provizoriu în octombrie 1945. De Gaulle a dezaprobat
Constituţia celei de a Patra Republici, adoptată în octombrie 1946 şi s-a întors la casa sa din
Colombey-les-Deux-Egilises pentru a-şi scrie memoriile de război.
Cea de Patra Republică, în ciuda prosperităţii economice, s-a confruntat cu dificilul
război colonial din Algeria. Războiul civil reprezenta o ameninţare în criza care se continua, iar
liderii politici de diferite orientări s-au întors la de Gaulle ca la singura persoană care putea evita
dezastrul. La data de 1 iunie 1958, Adunarea Naţională l-a numit premier pe de Gaulle şi i-a
acordat puteri pentru situaţia de urgenţă, inclusiv dreptul de a pregăti o nouă constituţie, care
urma să fie supusă unui referendum popular.
Pe scena internaţională, preşedintele Charles de Gaulle a militat pentru independenţa
Franţei faţă de orice control extern, promovând politici care să afirme ieşirea din sfera de
influenţă a celor două superputeri, Statele Unite ale Americii şi URSS. El a refuzat admiterea
Marii Britanii în schema europeană şi a blocat eforturile acestei ţări de a se alătura Comunităţii
Economice Europene.
În anul 1965, Charles de Gaulle a prelucrat pe toţi reprezentanţii francezi din Consiliul de
Miniştri să boicoteze meetingurile şi a retras reprezentantul ţării sale de la Bruxelles. Acest
protest împotriva diverselor operaţiuni din cadrul Consiliului, care a devenit cunoscut sub
numele de Criza scaunului gol („chaise vide”), a luat sfârşit în ianuarie 1966 prin Compromisul
de la Luxemburg.
În viziunea sa, Europa urma să se extindă, mai devreme sau mai târziu, dincolo de
hotarele CEE sau de diviziunea în blocurile vest şi est, iar în final în lume, unde de Gaulle a
întrevăzut disoluţia treptată a celor două mari blocuri. Aceasta a constituit ceea ce de Gaulle a
numit Europa cuprinsă între Atlantic şi Urali.
Ca urmare a revoltelor studenţeşti împotriva guvernului (mai 1968) şi a rezultatelor
negative ale unui referendum, de Gaulle s-a retras din politică în aprilie 1969. După retragerea
din activitate, el îşi va completa memoriile. A murit la data de 9 noiembrie 1970.
Care ar fi cauzele atitudinii lui Charles de Gaulle în aşa-zisa „politică a

scaunului gol”?
9. Valéry Giscard d’Estaing

Valéry Marie René Giscard d'Estaing s-a născut la data de 2 februarie 1926 în oraşul
Koblenz, în Germania. Membru al Rezistenţei Franceze, el s-a înrolat la 18 ani în armata
franceză şi a participat la cel de-al doilea război mondial, fiind decorat cu Crucea de Război.
Valéry Giscard d'Estaing şi-a definitivat studiile la Universitatea Politehnică şi la
Universitatea Naţională de Studii Administrative. A fost angajat al Inspectoratului General al
Finanţelor între 1952 şi 1956, devenind director adjunct al Secretariatului Ministrului de Finanţe
şi apoi al Preşedintelui Consiliului de Miniştri. În această perioadă s-a căsătorit cu Anne-
Aymone Sauvage de Brantes, cu care are 4 copii.
Politician plin de iniţiativă, Valéry Giscard d'Estaing a fondat în 1966 Naţionala
Republicanilor Independenţi, transformată apoi în 1977 în Partidul Republican. Datorită
ferventei sale activităţi politice, a fost ales membru al Parlamentului Francez prima oară în 1956
şi a fost reales apoi pentru alte patru legislaturi, până în 1974. În timpul mandatului său a fost
ales pentru patru ani (1967-1971) primar al orăşelului Chamalières (Puy-de-Dôme).
Ulterior, a ocupat mai întâi funcţia de Secretar de Stat în Ministerul de Finanţe francez şi
apoi chiar cea de Ministru de Finanţe în cadrul mai multor guverne franceze, având reputaţia
unui tehnocrat. În perioada 1974-1981, Valéry Giscard d'Estaing a fost preşedintele Franţei,
perioadă în care s-a implicat în mai multe proiecte de importanţă vitală pentru viitoarea
construcţie europeană, cum ar fi crearea Consiliului European în 1974, înfiinţarea Sistemului
Monetar European în 1979 pe baza planului Werner, sau alegerea Parlamentului European prin
sufragiu universal (prima oară în iunie 1979). În perioada preşedenţiei sale, Valéry Giscard
d'Estaing a contribuit de asemenea la stabilirea unei politici armonizate privind importurile de
ţiţei ale Occidentului şi la crearea Institutului Dezarmării în 1978, propunerea fiind înaintată doi
ani mai devreme Adunării Generale a Naţiunilor Unite.
Pe plan naţional a făcut eforturi pentru modernizarea ţării, în principal pe diverse
probleme sociale, dar şi în privinţa infrastructurii. În decursul mandatului său a fost dezvoltat
proiectul trenului de mare viteză (TGV), renumit în lumea întreagă. Implicarea sa în schimbările
politice din regimul conducător al Republicii Central-Africane, urmate de scandaluri financiare,
precum şi contextul internaţional dificil al perioadei, ca urmare a crizei economice mondiale, au
dus la creşterea nepopularităţii sale în rândul francezilor.
Fiind detronat din funcţia de preşedinte de către Francois Mitterand, Valéry Giscard
d'Estaing s-a dedicat mai mult proiectelor de unificare europeană. Împreună cu cancelarul
Helmut Schmidt, a creat în 1986 Comitetul pentru Uniunea Monetară a Europei, iar programul
de acţiune definit în cadrul acestui Comitet a constituit baza de pornire pentru măsurile luate în
privinţa iniţierii Uniunii Monetare Europene.
În aprilie 1987, Valéry Giscard d'Estaing a fost ales Preşedinte al Comisiei de Afaceri
Externe a Adunării Naţionale Franceze, iar în 1989 a devenit membru al Parlamentului European
din partea Partidului Popular European, fiind ulterior ales Preşedinte Internaţional al Consiliului
European al Municipalităţilor şi Regiunilor.
Ca urmare a experienţei acumulate în domeniul mecanismului instituţional european, el a
prezidat între 2002 şi 2003 Convenţia privind viitorul Europei, care a definit proiectul viitoarei
Constituţii a Uniunii Europene. Deşi un promotor al avansării integrării europene, Valéry
Giscard d'Estaing s-a pronunţat în mai multe rânduri împotriva aderării Turciei la Uniunea
Europeană.
Care ar fi cauzele atitudinii lui Giscard d’Estaing în privinţa aderării Turciei

la UE?
10. Helmut Kohl
Helmut Kohl, născut pe 3 aprilie 1930 la Ludwigshafen-am-Rhein, în Germania, a fost

cel mai longeviv conducător de stat al Germaniei postbelice şi unul dintre cei mai influenţi
oameni politici ai vremurilor sale. În cei 16 ani petrecuţi la putere, el a adus o contribuţie
însemnată procesului de construcţie europeană şi încheierii Războiului Rece.
Helmut Kohl provenea dintr-o familie catolică şi conservatoare. Şi-a terminat studiile la
Universitatea din Frankfurt şi a obţinut doctoratul în Ştiinţe politice la Heidelberg, devenind apoi
avocat. După ce a intrat în politică şi a fost ales ca parlamentar în landul Rheinland-Pfalz, a fost
ales în 1973 preşedinte al Uniunii Creştin-Democrate (CDU), unul din principalele partide din
Germania. Pe plan local, a condus landul Rheinland-Pfalz ca prim-ministru din 1969 până în
1976.
Helmut Kohl a intrat apoi în Bundestag (Parlamentul German) şi s-a afirmat ca lider al
opoziţiei, dar încercarea sa de a deveni cancelar a eşuat în favoarea contracandidatului său
Helmut Schmidt. Când acesta şi-a dat demisia în 1982 odată cu căderea guvernului său, Helmut
Kohl a fost ales cancelar al Germaniei, funcţie pe care a deţinut-o în perioada 1982 – 1998 (mai
întâi pentru Germania de Vest între 1982 - 1990 şi ulterior pentru Germania reunificată), cea mai
lungă perioadă a vreunui cancelar german.
Cariera sa iniţială ca şi cancelar nu anticipa faptul că Helmut Kohl avea să câştige de 4
ori alegerile pentru această funcţie şi că va deveni unul dintre cei mai respectaţi lideri, întrucât nu
era un orator strălucit iar mulţi îl vedeau potrivit mai degrabă pentru afacerile interne decât
pentru cele externe. În perioada sa ca şi conducător al Germaniei de Vest, economia a prosperat,
Germania devenind cea mai importantă putere de pe continent. Pe plan intern, el a urmat o
orientare conservatoare, prin reducerea cheltuielilor pentru protecţia socială iar pe plan extern, a
încercat mereu să promoveze relaţiile Germaniei cu SUA şi cu celelalte ţări vest-europene.
Odată cu căderea Zidului Berlinului în 1989, lumea occidentală stătea în expectativă cu
privire la ce era de făcut în viitor, dar Helmut Kohl a preluat iniţiativa şi a anunţat propunerea de
reunificare a Germaniei de Est şi de Vest, pe care a şi instrumentat-o din poziţia de cancelar în
data de 3 octombrie 1990. Acest eveniment a reprezentat fără îndoială cea mai mare realizare din
cariera sa.
Chiar dacă procesul de reunificare al Germaniei a trecut prin dificultăţi financiare şi
sociale, determinate de transferurile masive de fonduri şi de valurile de imigranţi, a continuat să
avanseze.
Helmut Kohl a avut întotdeauna o atitudine pro-europeană, încercând să apropie
Germania de foştii săi adversari. Contribuţia sa la unitatea europeană este reflectată de faptul că
în timpul perioadei sale ca şi cancelar au fost semnate Actul Unic European, Tratatul de la
Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam. El a insistat şi asupra adoptării proiectului uniunii
monetare şi a ideii de monedă unică.
Creşterea ratei şomajului din Germania la cote fără precedent şi scăderea ritmului
dezvoltării economice au dus în 1998 la înfrângerea lui Helmut Kohl în alegeri, el fiind urmat în
funcţia de cancelar de social-democratul Gerhard Schröder.
Reputaţia lui Helmut Kohl a avut mult de suferit începând cu 1999, în urma unor acuzaţii
legate de faptul că partidul pe care l-a condus a primit fonduri ilicite în valoare de mai multe
milioane de dolari, a căror sursă nu a vrut să o dezvăluie. Scandalurile financiare din partid l-au
forţat să îşi dea demisia din funcţia de preşedinte onorific în anul 2000 iar în anul următor a
consimţit să plătească o amendă în valoare de 300.000 mărci germane pentru a pune capăt
investigaţiei.
Helmut Kohl era căsătorit din 1960 cu Hannelore Renner, cu care a avut 2 copii; soţia sa
s-a sinucis însă în iulie 2001.
Reliefaţi contribuţia lui Helmut Kohl la unificarea Germaniei.
11. François Mitterand
François Mitterand s-a născut la Jarnac la data de 26 octombrie 1916. Imediat după
terminarea studiilor la Paris, în septembrie 1939, a fost mobilizat în război. De trei ori citat, rănit,
făcut prizonier, reuşeşte să evadeze în decembrie 1941 cu prilejul transferului într-un câmp de
represalii. Odată întors în Franţa, se va alătura Mişcării de Rezistenţă, trecând în clandestinitate
în anul 1943: cariera sa politică derivă direct din acest angajament.
Conducător al adunării mişcărilor de rezistenţă al prizonierilor de război, Mitterand a fost
chemat, în august 1944, să participe la efemerul « guvern al secretarilor generali », căruia
generalul de Gaulle îi încredinţase responsabilitatea teritoriului naţional până la instalarea
guvernului provizoriu la Paris.
Ales deputat de Nièvre în noiembrie 1946, el şi-a asumat responsabilităţi ministeriale în
toată perioada primilor zece ani ai celei de a Patra Republici. Ministru al Franţei de peste mări şi
partizan hotărât al decolonizării, Mitterand a pus capăt tensiunilor ce ameninţau coeziunea mai
multor teritorii şi a stabilit cu liderii africani relaţii personale şi durabile.
În cabinetul Mendès-France (1954-1955), François Mitterand a îndeplinit funcţia de
ministru de interne, iar în cel al lui Guy Mollet (1956) a fost ministrul justiţiei. Acestea au
reprezentat ultimele sale însărcinări ministeriale; pe cele care i s-au oferit în ultimele cabinete ale
celei de a Patra Republici le-a refuzat, nefiind de acord cu politica algeriană a acestora.
În anul 1958, François Mitterand a denunţat “lovitura de stat” care l-a adus la putere pe
generalul de Gaulle şi a luat atitudine împotriva instituţiilor celei de a 5-a Republici. Şi-a pierdut
astfel poziţia de deputat, pe care şi-a recâştigat-o în 1962 după o scurtă trecerec prin Senat. Ales
primar al Château-Chinon în 1959 şi preşedinte al consiliului general al Nièvrei în 1964, el a
aşteptat ocazia de a reveni pe scena politică naţională. Candidat unic al Stângii la alegerile
prezidenţiale din 1965, l-a adus în balotaj pe generalul de Gaulle şi a obţinut aproape 45% din
voturi în turul al doilea de scrutin.
După dezastrul suferit de formaţiunile de stânga cu ocazia alegerilor prezidenţiale din
anul 1969, urmat de consolidarea partidului socialist la Congresul de la Epinay (1971), François
Mitterand s-a impus definitiv drept candidat al Stângii unite. A pierdut cu foarte puţin alegerile
din anul 1974, dar a fost ales preşedintele Republicii în 1981 şi reales cu uşurinţă în 1988.
Cele două mandate ale sale de şapte ani au fost marcate de un ansamblu de măsuri sociale
aşteptate de muncitorii francezi, de lărgirea şi întărirea libertăţilor locale şi a libertăţii de
expresie, de modernizarea Codului penal, abolirea pedepsei cu moartea, etc.
François Mitterand a asigurat buna funcţionare a instituţiilor printr-un respect scrupulos
al separării puterilor în stat şi printr-o practică exemplară a alternanţei şi a coabitării. El a întărit
poziţia Franţei în reglementarea marilor probleme internaţionale. A pledat pentru dreptul
popoarelor de a dispune de ele însele şi nu şi-a menajat eforturile pentru a menţinerea păcii în
Europa şi în lume; a făcut tot ceea ce i-a stat în putinţă pentru a promova soluţia de negociere în
conflicte. Partizan hotărât al construcţiei europene, şi-a consacrat eforturile în această direcţie
(legea constituţională din iunie 1992).
Mitterand a fost şi unul dintre cei mai profunzi scriitori politici ai timpului său. A iniţiat
de asemenea mari proiecte pe care le-a dus la bun sfârşit: Arche de la Défense, le Grand Louvre,
la Bibliothèque Nationale – care îi poartă numele – şi multe altele.
A murit la Paris la data de 8 ianuarie 1996.
Cum a participat Mitterand la consolidarea construcţiei europene?

12. Jean Monnet
Jean Omer Marie Gabriel Monnet (9 noiembrie 1888 – 16 martie 1979) este considerat
arhitectul Uniunii Europene. Niciodată ales în serviciul public, Monnet a lucrat din spatele
scenelor guvernelor europene şi americane ca un internaţionalist pragmatic bine informat.
Monnet s-a născut la Cognac, în Franţa, într-o familie de negustori de coniac. La vârsta
de şaisprezece ani se mută la Londra, unde îşi va petrece câţiva ani cu agentul companiei tatălui
său. Va călători după aceea foarte mult pentru afacerile familiei – în Scandinavia, Rusia, Egipt,
Canada, Statele Unite ale Americii.
În anul 1914, Monnet a fost scutit de serviciul militar din motive de sănătate, dar a
încercat să se dovedească util în alte moduri şi anume abordând problema organizării
aprovizionării, pe care Aliaţii erau incapabili să o rezolve şi care ar fi putut compromite
rezultatul conflictului. Monnet a considerat că singura cale care ar fi condus la o victorie a
Aliaţilor era conjugarea eforturilor Franţei şi Marii Britanii şi a propus un plan de coordonare a
resurselor de război. Guvernul francez a fost de acord cu implementarea acestuia.
Ca urmare a succesului său în perioada eforturilor de război, Monnet a fost numit, la
vârsta de treizeci şi unu de ani, deputat secretar general al Ligii Naţiunilor odată cu crearea
acesteia în 1919 de către premierul francez Clemenceau şi omul de stat britanic Balfour.
Decepţionat de Liga Naţiunilor din cauza laborioaselor sale procese de obţinere a deciziei
unanime, Monnet s-a retras în 1923 pentru a se consacra conducerii afacerilor familiei, care
întâmpinau dificultăţi. Mai târziu, în calitate de expert financiar internaţional, s-a dovedit util în
redresarea economică a unor naţiuni din Europa Centrală şi de Est, contribuind la stabilizarea
zlotului polonez în 1927 şi a leului românesc în 1928. În anul 1929, experienţa sa în finanţele
internaţionale l-a ajutat să fondeze şi să conducă în colaborare Bancamerica-Blair, o bancă din
San Francisco. În perioada cuprinsă între 1934 şi 1936, la invitaţia lui Chiang Kai-shek, Monnet
a trăit în China, unde a asistat la reorganizarea reţelei chineze de căi ferate.
În decembrie 1939, Monnet este trimis de guvernul francez la Londra să supravegheze
unificarea capacităţilor de război ale celor două ţări. Atunci când guvernul francez a căzut în
iunie 1940, Monnet i-a convins pe De Gaulle şi Churchill să accepte un plan de uniune între
Franţa şi Marea Britanie care ar fi permis celor două ţări să ţină piept nazismului.
În august 1940, Jean Monnet a fost trimis în Statele Unite de către guvernul britanic ca
membru al Consiliului Britanic al Aprovizionării, pentru a negocia cumpărarea materialelor de
război. Curând după sosirea sa la Washington, a devenit consilier al preşedintelui Roosevelt.
Conştient că America putea îndeplini rolul de “mare arsenal al democraţiei”, Monnet l-a convins
pe preşedinte să lanseze un program masiv de producţie de armament pentru a furniza Aliaţilor
material de război. La scurt timp după aceea, în anul 1941, Roosevelt, cu acordul lui Churchill, a
demarat Programul Victory, care a semnificat alăturarea Statelor Unite la eforturile de război.
După război, economistul britanic John Maynard Keynes avea să afirme că, prin coordonarea pe
care a asigurat-o, Monnet a scurtat probabil cu un an cel de al doilea război mondial.
În 1943, Monnet a devenit membru al Comitetului Naţional al Eliberării – guvernul
francez aflat în exil la Alger. Cu ocazia unui meeting întrunit la data de 5 august 1943, Monnet a
făcut celebra declaraţie:
“Nu va exista pace în Europa dacă statele sunt reconstituite pe baza suveranităţii naţionale... Ţările Europei
sunt prea mici pentru a garanta popoarelor lor prosperitatea şi dezvoltarea socială de care au nevoie. Statele
europene trebuie să se constituie într-o federaţie...”
În urma celui de al doilea război mondial, Franţa se confrunta cu o imperioasă nevoie de

reconstrucţie. Pentru reconstrucţie, Franţa era complet dependentă de cărbunele din zonele
miniere rămase Germaniei, regiunile Ruhr şi Saar (zăcămintele germane de cărbune din Silezia
de Sus fuseseră anexate de Polonia). În 1945, Monnet a propus un plan ce i-a purtat numele, cu
scopul preluării controlului asupra acestor zone germane şi al redirecţionării producţiei germane
de cărbune de la industria germană către cea franceză, ridicând astfel economia franceză mult
peste nivelurile de dinainte de război. Planul a fost adoptat de Charles de Gaulle în 1946. În
1947, Franţa a transformat zona Saar într-un protectorat aflat sub control economic francez.
Regiunea respectivă a fost returnată administraţiei germane în 1957, dar Franţa şi-a păstrat
dreptul de exploata aceste mine de cărbune până în anul 1981.
În calitatea sa de conducător al Comisiei de Planificare a Franţei, Monnet a fost autorul
real al ceea ce a devenit cunoscut sub numele de “Planul Schuman” din 1950 şi care a stat la
baza creării Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), organizaţia premergătoare
Pieţei Comune. Merry şi Serge Bromberger au scris în admirabila biografie a lui Monnet că
schema CECO a fost “o idee de îndrăzneală revoluţionară”, menită să ducă la crearea treptată a
unui “superstat” prin renunţarea la suveranitatea naţională.
Încă de la început, Uniunea Europeană nu a fost proiectată pentru o cooperare între
guverne suverane. Ea nu a avut un caracter inter-guvernamental, ci supranaţional. Linia de
demarcaţie este dreptul de veto. Acolo unde acesta există, se poate vorbi încă de inter-
guvernamentalism, de naţiuni suverane, independente. Odată anulat dreptul de veto, există doar o
nouă formă de guvernământ – supranaţională. Guvernele şi parlamentele rămân pe locurile lor,
dar subordonate Uniunii Europene. Acesta era planul lui Jean Monnet.
După eliberare, Monnet a propus guvernului francez un “plan global de modernizare şi
dezvoltare economică”. Numit de preşedintele de Gaulle Comisar al Planificării, el a
supravegheat revitalizarea economiei franceze. Din această poziţie, în 1949, Monnet a realizat că
fricţiunile dintre Germania şi Franţa pentru controlul bazinului Ruhr se amplificau către niveluri
periculoase, prevestind o posibilă reîntoarcere la ostilităţile apărute după primul război mondial.
Monnet şi asociaţii săi au conceput ideea unei comunităţi europene. La data de 9 mai 1950, cu
acordul cancelarului Germaniei Occidentale Konrad Adenauer, ministrul francez al afacerilor
externe Robert Schuman a făcut o declaraţie în numele guvernului francez. Această declaraţie,
pregătită de Monnet pentru Schuman, a propus integrarea industriilor cărbunelui şi oţelului sub
controlul comun al aşa-numitei Înalte Autorităţi. Acest proces era deschis şi altor ţări ale
Europei.
La scurt timp după aceea, Germania Occidentală, Italia, Belgia, Luxemburg şi Olanda au
răspuns favorabil, luând astfel fiinţă Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).
Marea Britanie a fost invitată să participe, dar a refuzat pe motive de suveranitate naţională. În
1952, Jean Monnet a devenit primul preşedinte al Înaltei Autorităţi. În 1953, lui Monnet i s-a
acordat Karlspreis de oraşul Aachen ca recunoaştere a realizărilor sale.
În anul 1955, Jean Monnet a înfiinţat Comitetul de Acţiune pentru Statele Unite ale
Europei, cu scopul de a revitaliza construcţia europeană în urma eşecului Comunităţii Europene
a Apărării. Acesta a adus laolaltă partide politice şi sindicate europene pentru a deveni o forţă
conducătoare a iniţiativelor ce au stat la baza fondării Uniunii Europene de mai târziu: mai întâi
Comunitatea Economică Europeană (CEE) (1958) (cunoscută sub numele de “Piaţa Comună”),
care a fost stabilită prin Tratatul de la Roma din 1957; mai târziu Comunitatea Europeană (1967)
cu organismele sale, Comisia Europeană şi Consiliul European de Miniştri, intrarea Marii
Britanii în Comunitate (1973), Consiliul European (1974), Sistemul Monetar European (1979) şi
Parlamentul European (1979). Acest proces a reflectat idea lui Monnet privind o abordare
graduală în construcţia unităţii europene.
După ce s-a retras la locuinţa sa din Houjarray, Monnet şi-a scris memoriile. A murit în
1979 la vârsta de nouăzeci de ani. În 1988, din ordinul preşedintelui François Mitterand,
rămăşiţele lui Jean Monnet au fost transferate la Panteonul din Paris.
De ce este considerat Jean Monnet arhitectul Uniunii Europene?
13. Romano Prodi
Romano Prodi s-a născut în micul orăşel Scandiano, din regiunea italiană Reggio Emilia,
pe 9 august 1939, ca al 8-lea copil din cei 9 ai lui Mario şi Enrica Prodi, tatăl fiind inginer iar
mama învăţătoare.
Şi-a definitivat studiile de Drept la Universitatea Catolică Sacro Cuore din Milano şi a
urmat cursuri de masterat la London School of Economics, unul dintre cele mai prestigioase
institute de economie din Europa. El a activat mai întâi ca profesor de politică industrială la
Universitatea din Bologna dar şi ca profesor invitat la Harvard şi cercetător la Stanford pe teme
de politici concurenţiale. Romano Prodi a intrat în politică din partea stângii reformiste şi a fost
numit Ministru al Industriei în 1978.
Ca preşedinte al unei companii de stat, numită Institutul pentru Reconstrucţie Industrială
(IRI), el a implementat un program de succes ce a condus la privatizarea a peste 100 de firme
deţinute de stat, reuşind să diminueze astfel pierderile. Cu această ocazie, Romano Prodi a fost
acuzat şi investigat de două ori pentru conflicte de interese: întâi pentru contractele acordate
propriei firme de cercetare şi apoi pentru vânzarea firmei din industria alimentară italiană SME
către compania multinaţională Unilever, pentru care el a activat în prealabil ca şi consultant. El a
fost însă achitat de ambele acuzaţii şi reputaţia sa nu a avut mult de suferit.
Din poziţia de lider al alianţei de centru-stânga, numită L’Ullivo (Măslinul) a câştigat
alegerile din 1996, devenind prim-ministru al Italiei până în 1998, când unul din partidele aliate
şi-a retras sprijinul, ducând la căderea guvernului. În decursul mandatului său, el a întreprins
reformele monetare necesare pentru a îndrepta Italia pe calea adoptării monedei unice europene.
Cunoscut ca un adept înfocat al construcţiei şi unităţii europene, Romano Prodi a fost
numit preşedintele Comisiei Europene într-un moment critic pentru această instituţie, survenit
odată cu demisia în bloc a Comisiei precedente, în urma unui raport ce revela cazuri clare de
administrare defectuoasă şi un posibil scandal de corupţie. Romano Prodi a introdus de altfel şi
un cod de conduită pentru viitorii comisari europeni. El a constituit alegerea unanimă a celor 15
state ale Uniunii Europene, beneficiind de un larg sprijin parlamentar.
În perioada sa de preşedinţie la Comisia Europeană (1999 – 2004), Uniunea Europeană a
cunoscut o dezvoltare rapidă şi a trecut prin schimbări majore, adoptând euro ca monedă unică şi
extinzându-se ca număr de membri de la 15 la 25 de state. Pe lângă încheierea la timp a
negocierilor de aderare cu ţările candidate, Comisia condusă de Romano Prodi a introdus şi
convenţia ce se ocupă de redactarea viitoarei Constituţii Europene, s-a implicat în problemele
nou-apărute în domeniul justiţiei şi afacerilor interne şi a asistat la lansarea Forţei Europene de
Reacţie Rapidă în planul politicii de securitate externă.
Deşi este considerat un slab orator, plictisitor şi lipsit de charismă, el s-a dovedit un
tehnocrat abil, disciplinat şi competent, punând în practică afirmaţiile sale din februarie 2000,
atunci când a anunţat agenda de lucru a viitoarei Comisii Europene pentru următorii ani: „eu mă
angajez să reduc decalajul dintre retorică şi realitate în Europa”. Viziunea sa despre Uniunea
Europeană este cea a unei entităţi politice şi nu doar a unui bloc comercial regional. Astfel, chiar
dacă nu a reuşit să impună la nivelul Uniunii Europene ideile sale privind fiscalitatea europeană
sau o poliţie comună, perioada a fost marcată de multe reforme.
În funcţia de preşedinte al Comisiei Europene a fost succedat în 2004 de portughezul José
Manuel Barroso. Romano Prodi s-a întors în politica italiană, conducând coaliţia de centru-
stânga spre victorie în alegerile din 2006. Astfel, a devenit pentru a doua oară prim-ministrul
Italiei, însă guvernul lui a trecut printr-o criză la numai 9 luni de la instalare, datorită majorităţii
fragile de voturi şi diferendelor apărute asupra politicii externe. Romano Prodi îşi exprimase
anterior dorinţa de a retrage trupele italiene din Irak, considerând războiul o greşeală. Deşi şi-a
înaintat demisia, în urma intervenţiei preşedintelui italian guvernul a primit totuşi un vot de
încredere din partea Parlamentului şi a rămas în funcţiune.
Catolic convins, Romano Prodi este căsătorit din 1969 cu Flavia Manzoni, cu care are 2
băieţi.
Arătaţi măsurile luate de Romano Prodi în planul politicii de securitate externă a

UE.
14. Robert Schuman
Robert Schuman (29 iunie 1886 – 4 septembrie 1963) s-a născut la Clausen, în
Luxemburg. El a studiat dreptul la Berlin. A fost considerat inapt din punct de vedere medical
pentru a servi armata germană în timpul primului război mondial. După primul război mondial
Schuman a devenit foarte activ în politica franceză. În anul 1919 este ales ca deputat în
Parlament. În timpul regimului de la Vichy, Schuman este arestat de către Gestapo, fiind
încarcerat la Metz, dar a scapă în 1942 şi se alătură mişcării de Rezistenţă franceze.
După cel de al doilea război mondial, Schuman va ajunge o personalitate proeminentă. A
fost pentru scurt timp prim ministru, între 1947 şi 1948, devenind ministru al afacerilor externe
din 1948 şi până în 1952. În anii respectivi, Schuman a fost primul negociator al tratatelor
postbelice majore, cum ar fi Acordul Nord-Atlantic şi altele.
Adoptând un plan al lui Jean Monnet, Schuman a propus crearea unei instituţii europene.
Aceasta a devenit cunoscută sub denumirea de Declaraţia Schuman, care a constituit baza CECO
şi marchează începuturile Uniunii Europene.
Declaraţia Schuman a fost prezentată pe 9 mai 1950 la Quai d’Orsay, fiind considerată
primul discurs politic cu o viziune asupra Europei ca o uniune economică şi, în viitor, ca o
uniune politică a ţărilor europene. Declaraţia, propunând realizarea unei înalte autorităţi pentru
controlul producţiei europene de cărbune şi oţel, depăşind conflictele istorice dintre Franţa şi
Germania, a stat la baza creării unei Comunităţi Europene. Pentru comemorarea acestui
important eveniment, se sărbătoreşte 9 mai ca Ziua Europei.
Între anii 1958 şi 1960, Schuman a fost primul preşedinte al Parlamentului European,
care l-a numit, la încheierea mandatului său, “Tatăl Europei”.
Evidenţaţi colaborarea dintre Robert Schuman şi Jean Monnet în edificarea

proiectului unei Europe unite.
15. Altiero Spinelli
Altiero Spinelli a devenit membru al Partidului Comunist Italian încă de foarte tânăr.
El a luptat împotriva regimului fascist alături de Rezistenţă şi a fost arestat în anul 1927,
petrecându-şi zece ani în închisoare şi alţi şase în exil la Ventotene. Spinelli devine federalist în
perioada petrecută la Ventotene şi renunţă la convingerile comuniste. Aici va scrie „Il Ventotene
Manifesto” (Manifestul de la Ventotene) în anul 1941. Manifestul conţine propunerea de a lega
ţările europene atât de tare între ele, încât să nu mai fie posibilă izbucnirea vreunui alt război.
Tot el este cel care a promovat înfiinţarea fundaţiei “Movimento Federalista Europeo” -
Mişcarea Federalistă Europeană (Milano, 27-28 august 1943).
Participă la activitatea Mişcării Federaliste Europene în anii 1960, iar în anii 1970 este
numit membru al Comisiei executive a Comunităţii Economice Europene, funcţie pe care a
ocupat-o între 1970 şi 1976, fiind responsabil cu politica industrială.
S-a implicat activ şi în viaţa politică italiană, înfiinţând Partidul Acţiunii (al cărui secretar
general a fost până în anul 1962), precum şi Institutul de Relaţii Internaţionale din Roma.
La sfârşitul anilor 1960 a îndeplinit funcţia de consilier al ministrului italian de externe.
În perioada 1976–1986, Spinelli este membru al Parlamentului European, devenind
preşedinte al Comisiei instituţionale în anul 1984.
O contribuţie importantă a sa este elaborarea unui proiect de Tratat al Uniunii Europene,
aprobat cu o largă majoritate pe data de 14 februarie 1984. Uniunea Europeană va abandona însă
acest proiect pentru mai puţin ambiţiosul Single European Act (Actul Unic European). Între
timp, Parlamentul Uniunii Europene devine una din cele mai importante instituţii din lume.
Spinelli, supranumit „unul dintre naşii Uniunii Europene”, se stinge din viaţă la Roma, pe
23 martie 1986. Una din clădirile Parlamentului European de la Bruxelles i-a fost dedicată în
onoarea eforturilor sale susţinute în slujba construcţiei europene.
De ce a rămas celebru Manifestul de la Ventotene?
16. Margaret Thatcher
Margaret Thatcher a fost o politiciană aparţinând Partidului Conservator britanic care a

îndeplinit funcţia de prim ministru în perioada cuprinsă între anii 1979 şi 1990.
A fost prima femeie prim ministru din Europa. A fost de asemenea singurul premier
britanic din secolul XX care a câştigat trei mandate succesive. Prin puternica sa personalitate, s-a
afirmat ca cel mai renumit lider politic după Winston Churchill.
Margaret Thatcher s-a născut în anul 1925 la Grantham, în Lincolnshire, Anglia. Tatăl
său, Alfred Roberts, era proprietarul unui magazin de băcănie din oraşul Grantham, implicându-
se activ în acelaşi timp în politica locală şi în religie.
Cu rezultate şcolare foarte bune, Margaret Thatcher a frecventat Kesteven şi Şcoala de
Fete din Grantham şi mai apoi Somerville College, Oxford, în 1944, pentru a studia chimia. A
devenit în 1946 preşedinta Asociaţiei Conservatoare de la Oxford, fiind a treia femeie care a
deţinut postul respectiv.
Mandatul de premier al doamnei Margaret Thatcher început la 4 mai 1979 avea ca scop
stoparea declinului economic al Marii Britanii şi reducerea rolului statului în economie. Ea a
dorit de asemenea obţinerea unui nivel de influenţă mai ridicat al ţării sale în afacerile
internaţionale.
Margaret Thatcher a avut afinităţi doctrinare cu Ronald Reagan, ales ca preşedinte al
Statelor Unite ale Americii în 1980. Orientarea conservatoare a devenit acum filosofia politică
dominantă în majoritatea naţiunilor vorbitoare de limba engleză, cu excepţia Australiei. Relaţia
doamnei Thatcher cu premierul australian Bob Hawke a fost destul de tensionată din cauza
opiniilor lor contrastante privind Africa de Sud şi Commonwealth-ul (Hawke fiind republican).
Îmbrăţişând viziunea monetaristă asupra banilor, Margaret Thatcher şi-a demarat politica
economică printr-o sporire a ratelor dobânzii în scopul încetinirii creşterii ofertei de bani şi al
atenuării inflaţiei. Ea a avut o preferinţă pentru impozitarea indirectă în raport cu impozitul pe
venit. Astfel, TVA a crescut abrupt la 15%, ceea ce a afectat sever afacerile – în special sectorul
manufacturier – şomajul depăşind cifra de 2 milioane, adică dublu faţă de nivelul înregistrat sub
guvernul laburist precedent.
Margaret Thatcher a urmărit reducerea puterii sindicatelor, dar printr-o strategie graduală
şi nu printr-un act unic. Mai multe sindicate au ripostat prin greve, dar aceste acţiuni au eşuat în
cele din urmă. Treptat, reformele implementate de Margaret Thatcher au atenuat forţa şi
influenţa sindicatelor. Modificările aveau ca scop prevenirea reizbucnirii unor acţiuni industriale
de amploare de tipul celor din anii 1970, dar şi democratizarea sindicatelor şi redarea puterii
membrilor lor.
Filosofia economică şi politică a doamnei Thatcher a vizat minimizarea intervenţiei
statului în economie, accentuarea rolului pieţelor libere şi activitatea antreprenorială. Margaret
Thatcher a experimentat vinderea unei mici companii naţionalizate, National Freight Company,
către lucrătorii săi, cu un răspuns pozitiv prompt. După alegerile din anul 1983, începând cu
British Telecom, guvernul a vândut multe din marile companii de utilităţi aflate în proprietate
publică din partea ultimă a anilor 1940.
Populaţia a profitat de ofertele acţiuni, deşi mulţi oameni şi-au vândut acţiunile imediat
pentru realizarea unui câştig rapid. Astfel, proporţia acţiunilor deţinute de către indivizi faşă de
cele deţinute de instituţii nu a crescut. Politica de privatizare – anatemizată de politicienii de
stânga – a devenit sinonimă cu thatcherismul, fiind aplicată şi de guvernul lui Tony Blair.
Cea de a doua parte a mandatului domanei Thatcher a fost marcată de o vie controversă
privind relaţia Marii Britanii cu Comunitatea Europeană. În anul 1984, Margaret Thatcher a
reuşit, în ciuda unei puternice opoziţii, să reducă drastic contribuţia Marii Britanii la bugetul
Comunităţii Europene. După cea de a treia victorie electorală din anul 1987, ea a adoptat o
atitudine şi mai ostilă faţă de integrarea europeană. A rezistat tendinţelor federaliste continentale
atât faţă de moneda unică, cât şi faţă de o uniune politică mai profundă.
În septembrie 1988, Margaret Thatcher şi-a rostit celebrul speech de la Bruges (Belgia),
care a reflectat atitudinea sa din ce în ce mai eurosceptică. În mod tradiţional pro-european,
partidul său a început să se divizeze.
Un aspect important de a fi menţionat este că, în anul 1985, Universitatea Oxford a
refuzat să îi acorde doamnei Thatcher titlul de profesor onorific – în semn de protest faţă de
reducerile bugetului alocat învăţământului superior. Acest titlu a fost mereu acordat premierilor
care studiaseră la Oxford.
În Războiul Rece, Margaret Thatcher a susţinut politicile lui Ronald Reagan de
intimidare a sovieticilor. Aceasta a contrastat cu politica de détente pe care Occidentul a adoptat-
o în perioada anilor 1970, cauzând fricţiuni cu aliaţii care încă îmbrăţişau ideea de destindere.
Margaret Thatcher a permis forţelor SUA să amplaseze rachete pe bazele britanice, declanşând
astfel proteste de masă ale Campaniei de Dezarmare Nucleară.
Cu toate acestea, Margaret Thatcher a fost ulterior primul lider occidental care a răspuns
cu căldură ascensiunii viitorului conducător sovietic reformist Mihail Gorbaciov, declarând că îl
simpatizează şi descriindu-l ca pe o persoană cu care se pot încheia afaceri. Acesta a constituit
startul mişcării Occidentului înapoi către o nouă atitudine de détente faţă de URSS sub
conducerea lui Gorbaciov, ceea ce a coincis cu erodarea puterii sovietice înainte de colapsul din
1991. Parte din victoria Occidentului în Războiul Rece, care s-a încheiat în 1989, i se poate
atribui doamnei Thatcher, atât din postura de intimidare, cât şi din cea de destindere.
În ce a constat atitudinea reticentă a doamnei Thatcher faţă de integrarea

europeană?
Să ne reamintim...
Perioadele în care şi-au desfăşurat activitatea principalii protagonişti ai
construcţiei europene:
Konrad Adenauer (1876-1967)
Tony Blair (1953-)
Willy Brandt (1913-1992)
Aristide Briand (1862-1932)
Winston Churchill (1874-1965)
Richard von Coudenhove-Kalergi (1894-1972)
Jacques Delors (1925-)
Charles de Gaulle (1890-1970)
Valéry Giscard d’Estaing (1926-)
Helmuth Kohl (1930-)
François Mitterand (1916-1996)
Jean Monnet (1888-1979)
Romano Prodi (1939-)
Altiero Spinelli (1907-1986)
Margaret Thatcher (1925-)
U5.4. Rezumat
• Konrad Adenauer a devenit în 1949 primul cancelar al Republicii Federale
Germane. Timp de 14 ani, va juca un rol foarte important în restabilirea bunelor
relaţii de cooperare cu Franţa şi SUA.
• Tony Blair politician şi prim-ministru al Marii Britanii în mandatele din 1997, 2001
şi 2005, a jucat un rol semnificativ în extinderea Uniunii Europene spre Est.
• Willy Brandt, devenit în 1966 primul cancelar social-democrat al Germaniei, a
contribuit la procesul de extindere a UE, susţinând aderarea Marii Britanii.
• Aristide Briand a devenit prim-ministru al Franţei în 1909, conducând în vremuri
extrem de tulburi, ca de exemplu izbucnirea primului război mondial. A dus o
activitate susţinută în cadrul Ligii Naţiunilor, organizaţie în care a lansat ideea unei
Uniuni Federale Europene.
• Winston Churchill a jucat un rol extrem de important ca prim ministru al Marii
Britanii în timpul celui de al doilea război mondial.
• Richard von Coudenhove-Kalergi , gânditor politic şi militant federalist european de
origine austriacă, este autorul influentei lucrări Pan-Europa (1923).
• Jacques Delors a deţinut preşedinţia Comisiei Europene timp de două mandate,
avînd o contribuţie remarcabilă în adoptarea Actului Unic European.
• Charles de Gaulle, preşedinte al Franţei în anii 1960, a refuzat admiterea Marii
Britanii în schema europeană.
• Valéry Giscard d’Estaing, preşedinte al Franţei în perioada 1974-1981, implicându-
se în crearea Consiliului European în 1974 şi în înfiinţarea Sistemului Monetar
European în 1979 pe baza planului Werner.
• Helmuth Kohl, cancelar al Germaniei între 1982-1998, a instrumentat unificarea
Germaniei de Vest cu cea de Est.
• François Mitterand, preşedinte al Franţei din 1981 pe timp de două mandate de
şapte ani, a fost un partizan hotărât al construcţiei europene – exemplu: legea
constituţională din iune 1992.
• Jean Monnet este considerat arhitectul Uniunii Europene. Niciodată ales în serviciul
public, el a lucrat din spatele scenelor guvernelor europene şi americane ca un
internaţionalist pragmatic şi bine informat.
• Romano Prodi, preşedinte al Comisiei Europene între 1999-2004, periodă în care
Uniunea Europeană a trecut prin schimbări majore, adoptând moneda euro şi
extinzându-se de la 15 la 25 de state.
• Robert Schuman a rămas celebru prin Declaraţia sa de la 9 mai 1950 – primul
discurs politic cu o viziune asupra Europei ca uniune economică şi, în viitor, ca o
uniune politică a ţărilor europene.
• Altiero Spinelli este autorul Manifestului de la Ventotene (1941), conţinând
propunerea de a lega ţările europene atât de tare între ele, încât să nu mai fie posibilă
iubucnirea uni alt război.
• Margaret Thatcher, politiciană a Partidului Conservator Britanic, a îndeplinit funcţia
de prim ministru între 1979-1990. Este singurul premier britanic care a câştigat trei
mandate succesive. S-a afirmat ca cel mai renumit lider politic după Winston
Churchill.
U4.7 Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Care din preşedinţii francezi de mai jos a pus bariere în calea procesului integrării europene?
Charles de Gaulle François Mitterand
2. Care din cei menţionaţi mai jos au fost preşedinţi ai Comisiei Europene?
Jacques Delors Altiero Spinelli
Romano Prodi Aristide Briand
3. Care din cei menţionaţi mai jos au îndeplinit funcţia de prim ministru al Marii Britanii?
Tony Blair Winston Churchill
Margaret Thatcher Willy Brandt
4. Arhitectul Uniunii Europene este considerat:

Robert Schuman Konrad Adenauer
Jean Monnet Jacques Delors
5. Care premier al Marii Britanii primeşte premiul Nobel pentru literatură?

Tony Blair Winston Churchill
6. Care preşedinte al Franţei s-a pronunţat împotriva aderării Turciei la UE?

Nicholas Sarkozy François Mitterand
Charles de Gaulle Valéry Giscard d’Estaing
7. Richard von Coudenhove-Kalergi îşi scrie lucrarea Pan-Europa în anul :

1928 1923
Temă de control
Cu ajutorul modelelor de mai sus, întocmiţi un referat în care să prezentaţi
activitatea unei personalităţi ce a marcat construcţia europeană. În structura
referatului veţi include: o trecere în revistă a biografiei persoanei alese şi o
descriere succintă a climatului epocii în care a trăit, a principalelor evenimente
istorice din perioada respectivă; o schiţă a contribuţiei generale la procesul
construcţiei europene; tratarea unui aspect particular, a unei contribuţii specifice
la integrarea europeană, urmată de concluziile personale. Puteţi realiza şi studii
comparative între două personalităţi care au marcat procesul construcţiei
europene.
Referatul va cuprinde între 8 şi 15 pagini, Times New Roman, 12.
Termenul de predare al temei de control este 10 ianuarie.
Tema de control reprezintă 40% din nota finală.
Bibliografie
ANGELL, N. (1910), The Great Illusion: A Study of the Relation of Military Power in Nations
to their Economic and Social Advantage, London: Heinemann.
BALDWIN, R. & WYPLOSZ, C. (2006), Economia integrării europene, Editura Economică,
Bucureşti.
BURGESS, M. (2000), Federalism and the European Union: The Building of Europe, 1950-
2000, London: Routledge.
CAPLOW, T. & FINSTERBUSCH, K. (1968), “France and other countries: A Study of
International Interaction”, The Journal of Conflict Resolution, 12(1), pp. 1-15.
CHABOT, C.N. (2002), Euro, moneda europeană, Editura Teora, Bucureşti.
COUDENHOVE-KALERGI, R.N. (1923), Pan-Europa, Viena: Pan-Europa-Verlag, tradusă în
engleză Pan-Europe, New York: A.A. Knopf, 1926.
DEUTSCH, K.W. (1953a), Nationalism and Social Communication .An Inquiry into the
Foundations of Nationality, Boston: The Technology Press of the MIT.
DEUTSCH, K.W. (1953b), “The Growth of Nations: Some Recurrent Patterns of Political and
Social Integration”, World Politics, January, pp. 168-196.
DEUTSCH, K.W. (1969), Nationalism and its Alternatives, New York: Alfred A. Knopf.
DINAN, D. (2004), Europe Recast: A History of European Union, Lynne Rienner Publishers,
Boulder, USA, p. 6.
EL-AGRAA, A.M. (2004), The European Union: Economics and Policies, Harlow: Pearson
Education Limited.
FELDSTEIN, H.S. (1967), “A study of Transaction and Political Integration: Transnational
Labour Flow Within the European Economic Community”, Journal of Common Markey Studies,
6(1), pp. 24-55.
FORSYTH, M. (1996), “The Political Theory of Federalism: The Relevance of Classical
Approaches, in J.Hesse and V. Wright (eds), Federalising Europe? The Costs, Benefits, and
Preconditions of Federal Political Systems, Oxford: Oxford University Press.
FRIEDRICH, C.J. (1953), Man and His Government. An Empirical Theory of Politics, New
York: McGraw Hill.
FRIEDRICH, C.J. (1964), “International Federalism in Theory and Practice”, in E. Plischke,
(ed.), Systems of Integrating the International Community, pp. 117-55.
FUKUYAMA, F. (1989), “The End of History?”, The National Interest, no. 16 (Summer), p. 8.
GHICA, L.A. (coord.) (2006), Enciclopedia Uniunii Europene, Ediţia a II-a, Editura Meronia,
Bucureşti.
HAAS, E. (1958), The Uniting of Europe: Political, Social, and Economic Forces, Stanford,
C.A.: Stanford University Press.
KERR, P. (Lord Lothian) (1935), “Pacifism is not Enough nor Patriotism either”, Burge
Memorial Lecture, 28 May (http://www.federalunion.org.uk/archives/pacifism.html).
KEYNES, J.M. (1920), The Economic Consequences of the Peace, New York: Harcourt, Brace,
and Howe.
LIPGENS, W. (1986-1988), ed., Documents on the History of European Integration, Vols. 1-3,
Berlin: Walter de Gruyter (vol. 3 edited with Wilfried Loth).
MILWARD, A.S. (1992), The European Rescue of the Nation-State, London: Routledge.
MITRANY, D. (1939), “Agenda of Peace-Making”. Reproduced in Mitrany, D. (1975) The
Functional Theory of Politics, London: Martin Robertson.
MITRANY, D. (1943), “A Working Peace System; An Argument for the Functional
Development of International Organization”. Reprinted in Mitrany, D. (1975) The Functional
Theory of Politics, London: Martin Robertson.
MITRANY, D. (1965), “The Prospect of Integration: Federal or Functional”, Journal of
Common Market Studies, pp. 119-49.
PELKMANS, J. (2006), European Integration: Methods and Economic Analysis, Harlow:
Pearson Education Limited.
PUCHALA, D. (1970a), “Integration and Disintegration in Franco-German Relations, 1954-
1965”, International Organization, 24(2), pp. 183-208.
PUCHALA, D. (1970b), “International Transactions and Regional Integration”, International
Organization 24(4), pp. 732-63.
PUCHALA, D. (1981), “Integration Theory and International Relations”, in R.L. Merritt and
B.M. Russett (eds), From National Development to Global Community: Essays in Honor of Karl
W.Deutsch, London: Allen & Unwin, pp. 145-64.
RIKER, W. (1994 [1964]), Federalism: Origin, Operation, Significance, Boston: Little,
Brown).
ROSAMOND, B. (2000), Theories of European Integration, Basingstoke, UK: Palgrave.
RUSSETT, B. (1963), Community and Contention: Britain and American in the Twentieth
Century, Cambridge: Cambridge University Press.
RUSSETT, B. (1970), “Interdependence and Capabilities for European Cooperation”, Journal of
Common Market Studies, 9(2), pp. 143-50.
SALTER, A. (1919), “The Organization of the League of Nations”, in W. Arnold-Forster (ed.),
Sir Arthur Salter: The United States of Europe and Other Papers, London: Allen and Unwin,
1933.
SEREBRIAN, O. (2004), Coudenhove-Kalergi şi geopolitica unităţii europene, în “Politică şi
geopolitică”, Editura Cartier, Chişinău.
SERENY, G. (1995), Albert Speer: His Battle with Truth, New York: Alfred A. Knopf, pp. 386-
387.
SPINELLI. A. (1944), For a Free and United Europe. A Draft Manifesto, Edizioni del
Movimento Italiano per la Federazione Europea.
STREIT, C. (1939), Union Now: A Proposal for a Federal Union of Democracies of the North
Atlantic, New York: Harper and Brothers.
SPENGLER, O. (1926 şi 1928), The Decline of the West, New York: Alfred A. Knopf.
STREIT, C. (1939), Union Now: A Proposal for a Federal Union in the Democracies of the
North Atlantic, New York: Harper and Brothers.
WINTERS, A. (1992), International Economics, London: Routledge.
Anexa 1.
Declaraţia Schuman din 9 mai 1950
Pacea lumii nu poate fi asigurată fără întreprinderea unor eforturi creative, proporţionale cu pericolele care
o ameninţă.
Contribuţia pe care o Europă organizată şi activă o poate aduce civilizaţiei este indispensabilă menţinerii
unor relaţii paşnice. Îndeplinind de mai bine de douăzeci de ani rolul de campioană a Unei Europe unite, Franţa a
avut dintotdeauna ca scop esenţial serviciul păcii. Nu s-a realizat o Europă unită şi am avut războiul.
Europa nu poate fi creată peste noapte sau potrivit unui singur plan. Ea va fi construită prin realizări
concrete ce creează mai întâi o solidaritate de facto. Unirea naţiunilor Europei necesită eliminarea vechii opoziţii
dintre Franţa şi Germania. Orice acţiune întreprinsă trebuie să privească în primul rand aceste două ţări. Având în
vedere acest obiectiv, guvernul francez propune acţionarea asupra unui aspect limitat, dar decisiv.
El propune ca întreaga producţie franco-germană de cărbune şi oţel să fie plasată sub o Înaltă Autoritate
comună, în cadrul unei organizaţii deschise participării celorlalte ţări ale Europei. Aducerea în comun a producţiei
de cărbune şi oţel trebuie să furnizeze imediat stabilirea unor baze commune de dezvoltare economică ca prim pas al
federaţiei Europei şi va modifica destinaţia acelor regiuni care, multă vreme, au fost utilizate pentru fabricarea
muniţiilor de război, reprezentând victime ale acestora.
Odată stabilită această solidaritate în producţie, este evident că orice război între Franţa şi Germania devine
nu doar de neconceput, dar practic imposibil. Înfiinţarea acestei puternice unităţi productive, deschise tuturor ţărilor
dormice să participle şi destinate în ultimă instanţă să furnizeze tuturor ţărilor member elementele de bază ale
producţiei industriale în aceiaşi termeni, va reprezenta un adevărat fundament al unificării lor economice.
Această producţie va fi oferită întregii lumi fără distincţie sau excepţie, cu scopul de a contribui la creşterea
standardelor de viaţă şi de a promova realizări paşnice. […]
În acest mod, se va îndeplini, simplu şi rapid, acea fuziune de interese care este indispensabilă stabilirii
unui sistem economic comun; ea poate fi plămada din care să se dezvolte o comunitate mai largă şi mai adâncă între
ţări opuse multă vreme prin conflicte sângeroase.
Aducând laolaltă producţia de bază şi instituind o nouă Înaltă Autoritate, ale cărei decizii vor fi obligatorii
pentru Franţa, Germania şi alte ţări membre, această propunere va conduce la realizarea primei întemeieri concrete a
unei federaţii europene indispensabile menţinerii păcii.
În vederea promovării realizării obiectivelor definite, guvernul francez este gata să înceapă negocieri pe
baza următoarelor principii.
Sarcina ce se va atribui acestei Înalte Autorităţi va fi aceea de a asigura în cel mai scurt timp posibil
modernizarea producţiei şi îmbunătăţirea calităţii acesteia; furnizarea de cărbune şi oţel în termini identici pieţelor
franceză şi germană, ca şi pieţelor celorlalte ţări membre; dezvoltarea în comun a exporturilor în alte ţări; egalizarea
şi îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale muncitorilor din aceste industrii.
Pentru îndeplinirea acestor obiective, pornind chiar de la marea diversitate a condiţiilor în care se
desfăşoară în prezent producţia ţărilor membre, se propune instituirea anumitor măsuri tranziţionale, cum ar fi
aplicarea unui plan de producţie şi investiţii, stabilirea unui mecanism de compensatoriu pentru egalizarea preţurilor
şi crearea unui fond de restructurare pentru facilitarea raţionalizării producţiei. Transportul cărbunelui şi oţelului
între ţările membre va fi imediat scutit de orice taxe vamale şi nu va fi afectat de ratele diferenţiale de transport. Se
vor crea treptat condiţii ce vor asigura automat o distribuţie mai raţională a producţiei la cel mai înalt nivel de
productivitate.
Spre deosebire de cartelurile internaţionale, care tind să impună practici restrictive asupra distribuţiei şi
exploatării pieţelor naţionale şi să menţină profituri ridicate, organizaţia va asigura fuziunea pieţelor şi expansiunea
producţiei.
Principiile esenţiale şi acţiunile definite mai sus vor constitui obiectul unui tratat semnat între State şi supus
spre ratificare parlamentelor lor. Negocierile necesare pentru stabilirea detaliilor de aplicare vor fi realizate cu
ajutorul unui arbitru numit de comun acord. Acestuia i se va încredinţa sarcina de a supraveghea ca înţelegerile să
fie conforme cu principiile formulate, iar în cazul unui impas, el va decide ce soluţie se va adopta.
Înalta Autoritate comună însărcinată cu conducerea proiectului va fi compusă din persoane independente
desemnate de guverne, existând o reprezentare egală. Un chairman va fi ales de comun acord între guverne.
Deciziile Autorităţii vor avea caracter obligatoriu în Franţa, Germania şi late ţări membre. Vor fi formulate măsuri
adecvate pentru mijloace de apel împotriva deciziilor Autorităţii.
Un reprezentant al Naţiunilor Unite va fi acreditat pe lângă Autoritate şi va fi instruit să întocmească un
raport public la Naţiunile Unite de două ori pe an, prezentând o justificare a funcţionării noii organizaţii, în special
în ceea ce priveşte salvgardarea obiectivelor sale.
Instituţia Înaltei Autorităţi nu va prejudicia în nici un fel metodele de proprietate ale întreprinderilor. În
exercitarea funcţiunilor sale, Înalta Autoritate comună va lua în considerare puterile conferite asupra Autorităţii
Internaţionale Ruhr şi obligaţiile de orice tip impuse asupra Germaniei, atâta timp cât acestea rămân în vigoare.
Anexa 2.
Cronologia construcţiei europene
1947
La data de 14 mai este creată Mişcarea Europei Unite, la iniţiativa lui Winston Churchill. Aceasta este
ostilă organismelor supranaţionale şi susţine cooperarea interguvernamentală.
La data de 5 iunie este anunţat planul Marshall, conceput pentru redresarea economică a Europei.
1948
La data de 17 martie este semnat Western Union Treaty (Tratatul de la Bruxelles) de către Belgia, Franţa,
Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie.
În perioada 7-11 mai, sub egida Comitetului Coordonării Internaţionale a Mişcărilor pentru Unificarea
Europei, se întruneşte la Haga Congresul Europei. El este prezidat de Winston Churchill cu participarea a 800 de
delegaţi. Participanţii au recomandat crearea unei Adunări Europene Consultative şi a unui Consiliu European
Special, având ca sarcină pregătirea integrării politice şi economice a ţărilor europene. Se stabileşte de asemenea
adoptarea unei Carte a Drepturilor Umane, iar pentru respectarea unei asemenea carte, crearea unei Curţi de Justiţie.
1949
La data de 28 ianuarie, Franţa, Marea Britanie şi ţările Benelux hotărăsc înfiinţarea unui Consiliu al
Europei şi cer Danemarcei, Irlandei, Italiei, Norvegiei şi Elveţiei să le ajute în pregătirea statutului acestui consiliu.
La 5 mai statutul Consiliului Europei este semnat la Londra, în Marea Britanie.
1950
La data de 9 mai ministrul francez al afacerilor externe Robert Schuman prezintă un plan de cooperare mai
strânsă.
Pe 3 iunie, Belgia, Franţa, Luxemburg, Italia, Olanda şi Germania subscriu propunerilor Declaraţiei
Schuman.
Pe 4 noiembrie se semnează la Roma, în Italia, Convenţia Drepturilor Umane şi Convenţia Drepturilor
Fundamentale.
1951
La data de 18 aprilie “cei şase” (Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda) semnează Tratatul
de la Paris, punând bazele Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). În acest mod, nici o ţară nu mai
poate decide singură să îşi fabrice arme pe care să le întoarcă împotriva alteia, aşa cum se întâmplase în trecut.
1952
La data de 27 mai semnează la Paris Tratatul Comunităţii Europene de Apărare.
1953
La 10 februarie se pun bazele Pieţei Comune a minereurilor de cărbune şi fier. “Cei şase” elimină taxele
vamale şi restricţiile cantitative asupra acestor materii prime.
1954
La data de 11 mai Alcide de Gasperi este ales preşedinte al Adunării Parlamentare Europene.
1955
La 8 decembrie, Consiliul de Miniştri al Consiliului Europei adoptă ca emblemă steagul albastru cu 12 stele
aurii.
1956
La data de 8 mai, Paul-Henri Spaak, ministrul Belgian al afacerilor externe, prezintă colegilor săi din
CECO un raport asupra proiectului tratatelor comunitare privind crearea Comunităţii Economice Europene şi a
Euratom.
Pe 26 iunie se deschid la Bruxelles negocierile de formulare a textelor instituţionale pentru Comunitatea
Economică Europeană şi Euratom.
În Ungaria are loc revolta împotriva regimului impus de sovietici. În noiembrie, pe străzile Budapestei apar
tancuri sovietice pentru a pune capăt protestelor.
1957
La data de 25 martie, “cei şase” semnează la Roma tratatele de înfiinţare a Comunităţii Economice
Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom). Ele sunt cunoscute sub numele de
“Tratatele de la Roma”.
1958
Pe 1 ianuarie intră în vigoare tratatele de la Roma. Comunităţile CEE şi Euratom sunt înfiinţate în
Bruxelles. Adunarea Parlamentară, stabilită în Luxemburg, precum şi Curtea de Justiţie, sunt comune tuturor celor
trei comunităţi.
La 19 martie se desfăşoară la Strasbourg, în Franţa, sesiunea ce pune bazele Adunării Parlamentare
Europene. Robert Schuman este ales preşedinte al Adunării. Această adunare o înlocuieşte pe cea a Comunităţii
Cărbunelui şi Oţelului.
La data de 15 aprilie, prima reglementare a Consiliului stabileşte ca limbi oficiale ale comunităţilor
germana, franceza, italiana şi olandeza.
Pe 13 mai, deputaţii Adunării Parlamentare se aşează pentru prima dată pe grupuri politice şi nu pe
naţionalităţi.
La 7 octombrie ia fiinţă în Luxemburg Curtea Europeană de Justiţie care înlocuieşte Curtea de Justiţie a
CECO.
La 29 decembrie intră în vigoare Acordul Monetar European.
1959
La data de 1 ianuarie se pornesc primii paşi de abolire progresivă a taxelor vamale şi a cotelor în cadrul
CEE.
La 7 ianuarie, Robert Schuman este reales preşedinte al Adunării Parlamentare.
Pe data de 8 iunie, Grecia aplică pentru asociere cu CEE.
Pe 31 iulie, Turcia aplică pentru asociere cu CEE.
1960
La 4 ianuarie este semnată la Stockholm, în Suedia, convenţia European Free Trade Association – EFTA
(Asociaţia Europeană a Comerţului Liber) de către Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia şi
Marea Britanie.
1961
La data de 31 iulie Irlanda aplică oficial pentru aderarea la Comunităţile Europene.
Pe 9 august Marea Britanie aplică oficial pentru aderarea la Comunităţile Europene.
În august, autorităţile comuniste din Germania de Est construiesc un zid ce traversează Berlinul, în scopul
împiedicării cetăţenilor săi de a ajunge la o viaţă mai liberă în vest.
1962
La 30 aprilie Norvegia aplică oficial pentru aderare la Comunităţile Europene.
La 30 iulie Uniunea Europeană îşi demarează politica agricolă comună, conferind ţărilor control comun
asupra producţiei alimentare. Uniunea Europeană îşi asigură suficiente alimente pentru nevoile sale iar fermierii
câştigă foarte bine. Efectul colateral nedorit este supraproducţia, cu munţi de produse în exces. Din anii 1990, se
acordă prioritate lichidării surplusurilor şi creşterii calităţii alimentelor.
Pe data de 1 noiembrie intră în vigoare acordul de asociere dintre Grecia şi Comunitatea Europeană.
1963
La data de 20 iulie Uniunea Europeană semnează primul său mare acord internaţional, prevăzând ajutorarea
a 18 foste colonii din Africa. Uniunea Europeană devine cel mai mare furnizor mondial de asistenţă a dezvoltării
pentru ţările sărace. Ajutorul său are la bază respectul drepturilor omului.
Pe 4 septembrie încetează din viaţă Robert Schuman.
1964
La 4 mai are loc deschiderea oficială a Rundei Kennedy de negocieri comerciale multilaterale sub egida
Acordului General pentru Tarife şi Comerţ (GATT). Comunitatea ia parte la acest meeting.
Pe 18 septembrie Consiliul ajunge la un acord privind compoziţia Comisiei unice ce va avea în final nouă
membri.
1965
Pe data de 8 aprilie este semnat la Bruxelles tratatul de unire a organelor executive ale celor trei comunităţi
(CECO, CEE, Euratom). Acesta va intra în vigoare la 1 iulie 1967.
La data de 20 septembrie Comisia adresează o recomandare statelor membre. Ea solicită evitarea creării de
noi obstacole în calea comerţului intracomunitar atunci când se adoptă legi şi reglementări de natură tehnică.
1966
La data de 1 ianuarie, CEE intră în cea de a treia şi ultima fază a tranziţiei la Piaţa Comună. Aceasta
presupune înlocuirea votului unanim cu sistemul majoritar pentru multe din deciziile Consiliului.
Pe 20 ianuarie are loc la Bruxelles reuniunea anuală a instituţiilor europene. Dezbaterea se concentrează în
principal asupra a două probleme instituţionale: cooperarea între Comisie şi Consiliu şi deciziile majoritare ale
Consiliului.
1967
Pe 9 februarie, Consiliul de Miniştri decide armonizarea taxelor indirecte în cadrul Comunităţii, adoptarea
sistemului taxei pe valoarea adăugată şi aprobarea primului program de politică economică pe termen mediu. Acesta
defineşte şi stabileşte obiectivele politicii economice a Comunităţii pentru anii următori.
1968
În mai are loc revolta studenţilor şi a muncitorilor în Franţa. Proteste mai slabe ca intensitate se
înregistrează şi în alte ţări europene. Între altele, se protestează împotriva războiului din Vietnam şi a armelor
nucleare.
La data de 1 iulie intră în vigoare uniunea vamală. Taxele vamale rămase în comerţul intracomunitar sunt
abolite cu 18 luni mai devreme faţă de prevederile Tratatului de la Roma şi este introdus Tariful Vamal Comun
pentru înlocuirea taxelor vamale naţionale în comerţul cu restul lumii.
În august, tancurile sovietice intră în Praga pentru a zdrobi scurta izbucnire de democraţie în Cehoslovacia,
600 000 de trupe ocupând ţara. Cehii şi slovacii sunt neputincioşi.
1969
Decizia Stauder. La data de 12 noiembrie, Curtea Europeană de Justiţie pune pentru prima dată problema
ca principiile generale ale legii comunitare să includă drepturile fundamentale ale individului.
1970
La 4 martie Comisia înaintează Consiliului un memorandum privind pregătirea unui plan în vederea
realizării uniunii economice şi monetare.
1971
Pe data de 12 mai Consiliul introduce un sistem de sume compensatorii pentru comerţul cu produse
agricole între statele membre în scopul menţinerii unităţii pieţei agricole comune.
1972
Pe 12 septembrie miniştrii finanţelor “celor şase” şi ai celor patru ţări aspirante la aderare se întâlnesc la
Roma, în Italia. Ei convin că, în prima fază a uniunii economice şi monetare, este necesară realizarea unui Fond
European al Cooperării Monetare.
1973
La data de 1 ianuarie, Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie intră în Comunităţile Europene.
Criza energetică determină statele membre să convină asupra introducerii unei politici comune în domeniul
energiei.
Ca urmare a războiului arabo-israelian din octombrie 1973, naţiunile producătoare de petrol din Orientul
Mijlociu impun substanţiale creşteri de preţuri şi îşi restricţionează vânzările către anumite ţări europene. Acest fapt
creează probleme economice în cuprinsul întregii Uniuni Europene.
1974
La 1 ianuarie intră în vigoare acorduri între Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) şi
Austria, Portugalia, Elveţia şi Suedia.
La 10 decembrie, liderii Uniunii Europene înfiinţează Fondul European de Dezvoltare Regională. Scopul
acestuia este acela de a transfera bani de la regiunile bogate la cele sărace, de a îmbunătăţi drumurile şi
comunicaţiile, de a atrage investiţii şi de a crea locuri de muncă.
Răsturnarea regimului Salazar în Portugalia pune capăt dictaturii de dreapta.
1975
La data de 12 iunie Grecia aplică oficial pentru aderarea la Comunităţile Europene.
În Spania, moartea generalului Franco pune capăt dictaturii de dreapta.
1976
Decizia Defrenne. Curtea Europeană de Justiţie susţine că principiul plăţii egale pentru femei şi bărbaţi este
direct aplicabil.
1977
La 1 iulie are loc extensia Tarifului Vamal Comun asupra noilor state membre, adică: Danemarca, Irlanda
şi Marea Britanie.
La data de 28 iulie Spania aplică oficial pentru aderarea la Comunităţile Europene.
1978
La data de 9 noiembrie se desfăşoară la Bruxelles, în Belgia, cea de a Patra Conferinţă Tripartită cu
participarea miniştrilor de finanţe, ai problemelor economice şi ai muncii, precum şi a reprezentanţilor celor două
laturi ale industriei. Participanţii examinează propunerea Comisiei referitoare la o strategie de ansamblu vizând, în
particular, stimularea creşterii economice, măsuri de readaptare structurală şi asigurarea unui rol mai mare al
serviciilor în viitor.
Uciderea fostului prim ministru italian Aldo Moro în anul 1978 reprezintă unul din numeroasele acte de
terorism conduse de grupurile extremiste ale anilor 1970. Printre victime se află avocaţi de marcă, oameni de
afaceri, politicieni, 11 atleţi israelieni de la Jocurile Olimpice de la Munchen din 1972.
1979
Între 7 şi 10 iunie se ţin primele alegeri la Parlamentul European prin sufragiu universal direct.
În anii 1970 se intensifică lupta împotriva poluării. Uniunea Europeană adoptă legi pentru protecţia
mediului, introducând pentru prima dată ideea că “cel care poluează plăteşte”.
1980
La data de 1 decembrie are loc în Luxemburg un Consiliu European. Acesta decide asupra ajutoarelor ce
urmau să se acorde Italiei pentru reconstrucţia de după cutremur, asupra relaţiilor Est-Vest, asupra Orientului
Mijlociu şi asupra ajutoarelor ce urmau să se acorde Poloniei.
1981
La 1 ianuarie Olanda preia preşedinţia Consiliului Comunităţilor Europene. Grecia devine cea de a zecea
ţară membră a Comunităţii Europene. Ea a devenit eligibilă din momentul în care regimul său militar a fost răsturnat
şi democraţia restaurată.
1982
La data de 3 decembrie are loc la Copenhaga, în Danemarca, un Consiliu European. El conturează câteva
obiective prioritare în domeniile economic şi social şi confirmă angajarea sa politică în favoarea extinderii
Comunităţii Europene.
1983
La 14 septembrie, deputatul European Altiero Spinelli prezintă Paralamantului European un proiect de
tratat stabilind Uniunea Europeană.
1984
Computerele şi automatizarea schimbă viaţa şi munca oamenilor. La 28 februarie Uniunea Europeană
adoptă programul “Esprit” – primul program finanţat de cercetare-dezvoltare.
La data de 3 decembrie are loc la Dublin, în Irlanda, un Consiliu European. Acesta decide întărirea
Sistemului Monetar European (SME) şi acordarea unui rol mai important monedei ECU.
1985
La 14 iunie, Comisia trimite Consiliului European un Document Alb intitulat “Întregirea Pieţei Interne:
Document Alb al Comisiei adresat Consiliului European”.
Se semnează la Schengen, în Luxemburg, Acordul Schengen de anulare a controalelor la frontieră de către
Belgia, Germania, Franţa, Luxemburg şi Olanda.
1986
La data de 1 ianuarie, Spania şi Portugalia se alătură Comunităţilor Europene.
Cu toate că taxele vamale fuseseră eliminate încă din anul 1968, comerţul nu se desfăşoară cu adevărat
liber la graniţele Uniunii Europene. Principalele obstacole le reprezentau deosebirile în reglementările naţionale.
Actul Unic European (17 februarie) lansează un vast program pe 3 ani în vederea rezolvării acestor deficienţe. Actul
conferă de asemenea mai multă forţă Parlamentului European şi întăreşte prerogativele Uniunii Europene în
domeniul protecţiei mediului.
La 26 februarie se adoptă decizia Marshall. Curtea Europeană de Justiţie clarifică principiul egalităţii de
tratament între femei şi bărbaţi, inclusiv politica concedierilor.
La 29 mai, steagul european adoptat de instituţiile comunitare este ridicat pentru prima dată în fruntea
clădirii Berlaymont, pe fondul muzicii imnului european.
1987
La data de 25 martie se sărbătoreşte la Roma cea de a 30-a aniversare a semnării Tratatelor de la Roma.
Pe 14 aprilie guvernul turc aplică oficial pentru aderarea la Comunităţile Europene.
La 15 iunie, Uniunea Europeană lansează Programul Erasmus de finanţare a studenţilor ce doresc să
studieze pe o perioadă de până la un an într-o universitate dintr-o altă ţară europeană.
Pe data de 12 septembrie, miniştrii economiei şi finanţelor adoptă unele măsuri de întărire a Sistemului
Monetar European (SME), iar la 24 septembrie Consiliul stabileşte programul cadru privind cercetarea şi
dezvoltarea tehnologică pe perioada 1987-1991.
1988
La data de 14 iunie are loc un Consiliu European la Hanovra, în Germania. Aici se discută despre pericolele
ce ameninţă mediul înconjurător şi se desemnează un comitet care să se ocupe de uniunea monetară.
1989
La data de 13 martie este sărbătorită cea de a zecea aniversare a Sistemului Monetar European.
La 15 iunie sunt ţinute la Parlamentul European, pentru a treia oară, alegeri bazate pe sufragiul universal
direct.
La 26 iunie are loc la Madrid, în Spania, un Consiliu European. Acesta formulează concluzii privind
uniunea economică şi monetară, subliniază nevoia echilibrului dintre aspectele economice şi cele sociale ale pieţei
unice şi confirmă că problemele legate de mediu reprezintă o prioritate.
La 17 iulie, Austria aplică oficial pentru aderarea la Comunitatea Europeană.
Anul 1989 marchează şi căderea zidului Berlinului, simbol al prăbuşirii comunismului în Europa Centrală
şi de Est.
1990
La 9 mai se sărbătoreşte cea de a 40-a aniversare a Declaraţiei Schuman.
La 19 iunie se semnează Acordul Schengen privind eliminarea controalelor la graniţă de către ţările
Benelux, Granţa şi Germania.
În iulie, Cipru şi Malta aplică oficial pentru aderarea la Comunităţile Europene.
La data de 3 octombrie are loc unificarea Germaniei, teritoriul fostei Germanii de Est devenind parte
componentă a Uniunii Europene.
La 27 noiembrie Italia semnează Acordul Schengen.
1991
La data de 1 iulie, Suedia aplică oficial pentru aderare la Comunităţile Europene.
La 25 iulie se aprobă decizia Stoeckel. Curtea Europeană de Justiţie decretează că dispoziţiile legislaţiei
franceze a muncii interzicând femeilor munca în timpul nopţii în sectorul industrial contravine egalităţii
tratamentului între femei şi bărbaţi privind accesul la ocupare.
La data de 16 decembrie se semnează acorduri europene cu Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia.
În Balcani, Iugoslavia începe să se fărâmiţeze în 1991. Luptele se declanşează în Croaţia, apoi continuă în
Bosnia şi Herţegovina, unde sârbii, croaţii şi musulmanii se confruntă într-un război civil sângeros.
1992
La data de 7 februarie se semnează la Maastricht Tratatul Uniunii Europene de către miniştrii finanţelor şi
ai afacerilor externe ai ţărilor membre. Acesta constituie un eveniment major în cadrul Uniunii Europene, stabilind
reguli precise privind viitoarea monedă unică, politica externă şi de securitate, precum şi cooperarea mai strânsă în
domeniul justiţiei şi al afacerilor interne. Tratatul prevede înlocuirea oficială a denumirii de “Comunitate
Europeană” cu cea de „Uniune Europeană”.
La 18 martie Finlanda aplică oficial pentru aderarea la Uniunea Europeană.
La 20 mai Elveţia aplică oficial pentru aderarea la Uniunea Europeană.
La 25 noiembrie Norvegia aplică oficial pentru aderarea la Uniunea Europeană.
1993
La data de 1 ianuarie, este stabilită Piaţa Unică şi cele patru libertăţi ale acesteia: libera circulaţie a
bunurilor, serviciilor, a forţei de muncă şi a banilor devine acum o realitate. Peste 200 de legi au fost emise din 1986
acoperind domeniile: politică fiscală, reglementarea mediului de afaceri, calificarea profesională şi alte bariere aflate
în calea frontierelor deschise. Libera circulaţie a anumitor servicii este amânată.
La data de 10 octombrie, Consiliul emite o declaraţie prin care se marchează intrarea în vigoare a Tratatului
Uniunii Europene, se confirmă că cea de a doua etapă a uniunii economice şi monetare va demara la 1 ianuarie 1994
şi se identifică câteva domenii de acţiune conjugată a Uniunii în cadrul politicii comune de securitate şi afaceri
externe. Se adoptă de asemenea o decizie asupra locaţiei anumitor oficii şi agenţii comunitare.
1994
La data de 31 martie, Ungaria aplică oficial pentru aderarea la Uniunea Europeană.
La data de 5 aprilie, Polonia aplică oficial pentru aderarea la Uniunea Europeană.
La 25 iunie, sunt semnate documentele de aderare pentru Austria, Suedia, Finlanda şi Norvegia. Se
semnează de asemenea un nou parteneriat şi acord de cooperare între Comunităţile Europene, statele membre şi
Rusia.
1995
Austria, Finlanda şi Suedia devin membre ale Uniunii Europene.
La data de 26 martie intră în vigoare Acordul Schengen între belgia, Franţa, Germania, Luxemburg,
Olanda, Portugalia şi Spania. Persoanele de orice naţionalitate pot călători în toate aceste ţări fără nici un control de
paşapoarte la frontieră.
1996
La data de 19 decembrie, este semnat acordul Schengen de către Danemarca, Finlanda şi Suedia.
Oameni de ştiinţă din Scoţia reuşesc să cloneze o oaie dintr-o singură celulă a unei alte oi cu vârsta de 6
ani, o realizare remarcabilă în ingineria genetică. “Dolly” este o copie identică a “părintelui” său.
1997
La data de 2 iunie, Consiliul adoptă o reglementare prin care se înfiinţează Centrul European de
Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei.
La 17 iunie este semnat Tratatul de la Amsterdam. Continuând realizările de la Maastricht, acesta
formulează planuri de reformare a instituţiilor Uniunii Europene, de întărire a poziţiei Europei în lume şi de alocare
a unei mai mari cantităţi de resurse pentru ocupare şi drepturile cetăţenilor.
La 13 decembrie, liderii Uniunii Europene convin să demareze procesul negocierilor cu 10 ţări aspirante la
calitatea de membru din Europa Centrală şi de Est: Bulgaria, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Estonia, Ungaria,
Letonia, Lituania, Polonia şi România. Insulele mediteraneene Cipru şi Malta sunt de asemenea incluse. În anul
2000, modificările Tratatului stabilite la Nisa vor deschide drumul lărgirii Uniunii prin reformarea regulilor de
votare ale UE.
1998
La 29 aprilie se semnează la New York, în Statele Unite ale Americii, Protocolul Kyoto privind schimbările
de climă.
1999
La data de 1 ianuarie se lansează oficial moneda euro. Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda,
Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania adoptă euro ca monedă oficială. Acestor ţări li se va alătura Grecia
în anul 2001.
La data de 18 iunie are loc la Köln, în Germania, summit-ul G8. Conducătorii de stat sau guvern îşi
definesc priorităţile în vederea înfruntării provocărilor secolului XXI, în special a fenomenului globalizării. Acestea
includ implementarea unor politici macroeconomice adecvate şi a unor reforme structurale pentru promovarea
dezvoltării durabile, rezolvarea problemelor ocupării şi ale asistenţei sociale. Alte priorităţi sunt reprezentate de:
sprijinirea redresării economice a Rusiei; construirea unui sistem de comerţ internaţional profitabil pentru toate
ţările, bazat pe regulile Organizaţiei Mondiale a Comerţului – World Trade Organisation (WTO); lansarea unei noi
runde de negocieri multilaterale şi lansarea unei iniţiative de reducere a datoriilor pentru ţările în curs de dezvoltare.
Participanţii adoptă de asemenea o hotărâre privind problemele regionale, pronunţându-se în favoarea semnării
Pactului de Stabilitate în Europa de Sud-Est şi reafirmându-şi sprijinul pentru prezenţa civilă internaţională şi cea de
securitate internaţională în Kosovo.
2000
În perioada 7-9 decembrie se desfăşoară la Nisa, în Franţa, un Consiliu European. Consiliul se exprimă în
favoarea existenţei Cartei Drepturilor Fundamentale, proclamată în comun de către Consiliul Uniunii Europene,
Parlamentul European şi Comisia Europeană şi diseminată cât mai mult posibil în rândul cetăţenilor UE.
Consiliul salută paşii făcuţi în procesul negocierilor de aderare cu ţările candidate şi apreciază eforturile
acestor ţări în vederea îndeplinirii condiţiilor de adoptare, implementare şi aplicare practică a acquis-ului comunitar;
el salută progresele înregistrate de Turcia în implementarea strategiei de pre-aderare. Consiliul discută de asemenea
despre securitatea europeană şi despre politica de apărare, aprobă Agenda Socială Europeană, abordează inovaţia şi
cunoaşterea în Europa, coordonarea politicilor economice, protecţia şi sănătatea consumatorilor, securitatea
maritimă, mediul înconjurător, serviciile de interes general, securitatea furnizării anumitor produse, libertatea,
justiţia, cultura, problemele regiunilor extreme şi relaţiile externe. Concluziile Conferinţei Interguvernamentale
poartă girul acordului politic al Tratatului de la Nisa.
2001
La data de 2 ianuarie, Grecia devine cel de al 12-lea membru al eurozonei.
La 26 februarie, în urma Consiliului European întrunit în decembrie 2000 la Nisa, în Franţa, se semnează
un nou tratat conţinând amendamente la Tratatul Uniunii Europene şi la Tratatele de stabilire a Comunităţilor
Europene (Tratatul de la Nisa).
La 20 iulie are loc la Genova, în Italia, un summit G7/G8. Participanţii discută următoarele probleme:
sănătate, comerţ internaţional, lupta împotriva sărăciei, dezvoltare, datorie publică, mediu, igiena alimentară,
problema Balcanilor şi a Orientului Mijlociu.
La data de 11 septembrie, are loc atacul cu avioane deturnate asupra Turnurilor Gemene din World Trade
Centre, New York şi asupra clădirii Pentagonului din Washington. Terorismul internaţional devine o problemă
majoră.
2002
La 1 ianuarie, monedele şi bancnotele euro intră în circulaţie în cele douăsprezece state membre
participante la zona euro: Austria, Belgia, Finlanda, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda,
Portugalia şi Spania.
2003
La data de 1 februarie intră în vigoare Tratatul de la Nisa.
Ca parte integrantă a politicii sale externe şi de securitate, UE întreprinde, la 31 martie, operaţiuni de
menţinere a păcii în Balcani, mai întâi în fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, iar apoi în Bosnia şi Herţegovina.
În ambele cazuri, forţele conduse de UE înlocuiesc unităţile NATO. Pe plan intern, Uniunea Europeană hotărăşte
crearea, până în 2010, unei regiuni a libertăţii, securităţii şi dreptăţii pentru toţi cetăţenii săi.
2004
Este anul atacului terorist de la Madrid.
La data de 1 mai intră în vigoare Tratatul de Aderare şi are loc cel mai mare proces de extindere a Uniunii
Europene, atât ca arie cât şi ca diversitate, cu 10 noi ţări. Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia,
Lituania, Malta, Polonia, Slovacia şi Slovenia, reprezentând împreună peste 100 de milioane de cetăţeni, se alătură
Uniunii Europene.
La 29 octombrie, cele 25 de ţări ale Uniunii Europene semnează un Tratat stabilind Constituţia Europeană.
Acesta este menit să direcţioneze luarea democratică a deciziilor şi managementul într-o Uniune Europeană formată
din 25 sau mai multe ţări. Se creează de asemenea postul de Ministru European al Afacerilor Externe. Înainte de a
intra în vigoare, Constituţia trebuie să fie ratificată de toate cele 25 de ţări.
2005
La 1 februarie intră în vigoare Acordul de Asociere dintre Uniunea Europeană şi Croaţia.
La 16 februarie intră în vigoare Protocolul Kyoto, un tratat internaţional având drept scop limitarea
încălzirii globale şi reducerea emisiilor de gaze. Uniunea Europeană a fost în mod constant lidera eforturilor de
atenuare a impactului schimbărilor climaterice. Statele Unite ale Americii nu sunt parte a protocolului.
La data de 20 februarie se desfăşoară în Spania un referendum asupra Constituţiei Europene.
În perioada 21-22 februarie, preşedintele american George W. Bush vizitează NATO şi UE. Este prima
vizită a unui preşedinte al SUA în instituţiile europene.
La data de 7 martie se semnează un acord între Uniunea Europeană şi Republica Albania (Operaţiunea
Althea).
La 13 aprilie, Parlamentul European îşi exprimă acordul privind intrarea României şi a Bulgariei în
Uniunea Europeană. Aderările efective sunt programate a avea loc în anul 2007.
La 29 mai, francezii aleg să spună NU ratificării Tratatului Constituţional.
La data de 10 iulie, votanţii din Luxemburg se exprimă în favoarea ratificării Tratatului Constituţional.
La data de 3 octombrie se deschid negocierile de aderare la Uniunea Europeană cu Turcia şi Croaţia.
2006
La data de 1 ianuarie, Austria preia preşedinţia Consiliului Uniunii Europene.
La 10 martie, Uniunea Europeană semnează cu Rusia un document comun privind creşterea cooperării
bilaterale în activităţile spaţiale.
La data de 1 iunie, Consiliul UE şi Parlamentul European desemnează 2007 ca „Anul european al
oportunităţilor egale pentru toţi”.
La 1 iulie Finlanda preia preşedinţia Consiliului UE.
La 5 decembrie, Parlamentul Finlandez ratifică Tratatul Constituţional, crescând la 16 numărul ţărilor
membre care l-au aprobat.
La data de 12 decembrie, membrii Parlamentului European aprobă candidaţii desemnaţi de România şi
Bulgaria pentru posturile de comisari europeni.
2007
La data de 1 ianuarie, România şi Bulagaria aderă la UE.
Anexa 3.
Dezvoltarea instituţională a Comunităţilor şi Uniunii Europene
1950
INSTITUŢIE SEDIU
1952 Comisia Europeană3 Bruxelles
1952 Consiliul Uniunii Europene4 Bruxelles
1952 Curtea Europeană de Justiţie5 Luxemburg
1952 Parlamentul European6 Strasbourg/
Bruxelles/
Luxemburg
1952 Oficiul pentru Publicaţii Oficiale ale Comunităţilor Luxemburg
Europene7
1958 Banca Europeană de Investiţii Luxemburg
1958 Comitetul Economic şi Social European8 Bruxelles
1970
1974 Consiliul European9
3
În 1952 a fost creată Înalta Autoritate a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), iar în 1958 au fost
înfiinţate Comisia Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Comisia Comunităţii Europene a Energiei Atomice
(Euratom). În 1965 cele trei instituţii au fuzionat şi constituit o comisie unică, Comisia Comunităţilor Europene
(Comisia Europeană).
4
În 1952 a fost creat Consiliul de Miniştri al CECO, iar în 1958 au fost înfiinţate Consilii de Miniştri pentru CEE şi
Euratom. În 1965 cele trei Consilii au fuzionat sub numele de Consiliul Comunităţilor Europene, iar din 1992
instituţia se numeşte Consiliul Uniunii Europene.
5
În 1952 a fost înfiinţată Curtea de Justiţie a CECO care, după crearea celorlalte două Comunităţi, a acţionat şi
pentru acestea sub numele de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (cunoscută mai ales după 1992 drept
Curtea Europeană de Justiţie).
6
În 1952 a fost creată Adunarea Parlamentară a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, redenumită în 1958,
după crearea CEE şi Euratom, Adunarea Parlamentară Comună şi, în 1962, Parlamentul European.
7
A devenit o instituţie independentăabia în anul 1969.
8
Până în 2002 s-a numit Comitetul Economic şi Social.
9
Se reuneşte de obicei într-un oraş din statul care deţine preşedinţia Consilului Uniunii Europene.
1975 Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Salonic/
Profesionale (Cedefop) Bruxelles
1975 Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Dublin
Viaţă şi Muncă (Eurofound)
1977 Curtea de Conturi Luxemburg/
Bruxelles
1980
1989 Tribunalul de Primă Instanţă Luxemburg
1990
1990 Agenţia Europeană a Mediului (EEA) Copenhaga
1994 Comitetul Regiunilor Bruxelles
1994 Centrul de Traduceri pentru Instituţiile Luxemburg
Uniunii Europene (CdT)
1994 Oficiul pentru Armonizare în Piaţa Alicante
Internă (OHIM)
1995 Agenţia Europeană pentru Evaluarea Londra
Medicamentelor (EMEA)
1995 Agenţia Europeană pentru Securitate şi Bilbao
Sănătate în Muncă (OSHA)
1995 Fundaţia Europeană pentru Formare Torino
Profesională (ETF)
1995 Mediatorul European Strasbourg
1995 Observatorul European pentru Droguri şi Lisabona
Toxicomanie (OEDT)
1995 Oficiul Comunitar pentru Varietăţi Angers
Vegetale (CVPO)
1998 Banca Centrală Europeană Frankfurt am Main

1998 Centrul European de Monitorizare a Viena
Rasismului şi Xenofobiei (EUMC)
1999 Agenţia Europeană pentru Reconstrucţie Salonic
(EAR)
1999 Europol Haga
2000
2000 Colegiul European de Poliţie Hampshire
2001 Responsabilul European pentru Protecţia Datelor Bruxelles
2001 Institutul European pentru Studii de Securitate (ISS) Paris
2002 Agenţia Europeană pentru Siguranţă Aeriană (EASA) Köln
2002 Agenţia Europeană pentru Siguranţă Maritimă Bruxelles
2002 Autoritatea Europeană pentru Securitate Alimentară Parma/
(EFSA) Bruxelles
2002 Centrul European pentru Observaţii prin Satelit (EUSC) Torrejon de Ardoz
2002 Eurojust Haga
2002 Oficiul European pentru Selecţia Personalului (OESP) Bruxelles
2004 Tribunalul Funcţiei Publice a Uniunii Europene Luxemburg
2004 Agenţia Europeană de Securitate (EDA) Bruxelles
2004 Agenţia Europeană pentru Securitatea Reţelelor şi a Heraklion
Informaţiei (ENISA)
2004 Agenţia Feroviară Europeană (AFE) Lille/Valenciennes
2004 Centrul European pentru Prevenirea şi Controlul Solna
Epidemiilor (ECDC)
2004 Autoritatea de Monitorizare a Sistemului European de Bruxelles

Navigare Globală prin Satelit (temporar)
2005 Agenţia Europeană pentru Gestionarea Cooperării Varşovia
Operaţionale la Frontierele Externe (Frontex)
Instituţiile marcate aldin sunt cele mai importante instituţii de decizie, control şi consultare ale UE. Data din dreptul
fiecărei instituţii reprezintă anul înfiinţării.
Sursa: Enciclopedia Uniunii Europene, Ediţia a II-a, Editura Meronia, Bucureşti, 2006, pp. 387-389.

Curs Istoria Constructiei Europene PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Istoria Constructiei Europene PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Introducere

Cunoaşterea de către studenţii economişti a istoriei construcţiei europene reprezintă o

Unitatea de învăţare U1. Originea istorică a Europei şi idei timpurii

U1.2. Obiectivele unităţii de învăţare

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 4 ore.

U1.3 Antichitatea şi Evul Mediu

Originile istorice ale continentului nostru se găsesc în panteonul mitologiei antice

Tizian - Răpirea Europei (1562)

Prin ce se diferenţiază conceptele de pax romana şi pax christiana?

Imperiul lui Carol cel Mare în 814

Liga Hanseatică, înfiinţată în anul 1241, este un exemplu de grupare comercială

U1.4 Secolele XVII - XIX

Diplomatul şi juristul olandez Hugo Grotius (1583-1645) a propus şi el o asociaţie

Rusia este considerată şi în prezent de unii analişti un stat “semiasiatic”. Aţi

Regăsiţi în această uniune vamală ideea unui sistem economic supranaţional?

De ce credeţi că propunerea lui Victor Hugo a fost luată în derâdere la

U1.5 Experienţa interbelică

Ce amintire istorică trezeşte ideea unei uniuni vamale austro-germane? Ce temeri a

Anii 1930 au constituit o decadă sumbră pentru Europa, încadrată la început de

U1.7. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Care este împăratul roman ce marchează trecerea la pax christiana?:

2. Conceptul de eurocentrism apare în:

4. Ideea “congresului păcii eterne” aparţine lui:

b) Augustin Thierry d) Marie-Joseph de Lafayette

5. Cine întemeiază mişcarea “Tânăra Italie”?

6. Care din următoarele afirmaţii nu corespund situaţiei din perioada interbelică:

b) A fost o perioadă d) A fost perioada ultranaţionalismului şi a

Unitatea de învăţare U2. Preocupările postbelice de creare a unei

U2.2. Obiectivele unităţii de învăţare

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 6 ore.

U2.3 Situaţia Europei după cel de al II-lea război mondial

Tabelul 1. Morţi şi distrugeri în timpul celui de al doilea război mondial

Ţara Număr de morţi Declinul economic: anul dinaintea

Pe baza datelor din tabelul de mai sus, răspundeţi la următoarele întrebări:

Căutaţi care sunt în prezent ţările membre ale NATO.

A fost o epocă de profundă instabilitate politică, însoţită de intensificarea tensiunilor

U2.4. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

Declaraţia Schuman (9 mai 1950)

Părinţii fondatori ai Uniunii Europene nu au fost idealişti utopici. Ei nu au căutat să

De ce nu au putut fiinţa Comunitatea Europeană de Apărare şi Comunitatea

Comunitatea Economică Europeană (CEE) a fost înfiinţată prin Tratatul de la Roma,

U2.5 Primele valuri de extindere a CEE

Explicaţi aderarea relativ târzie a Marii Britanii la Comunitatea Economică

Odată cu cererea de aderare a Marii Britanii au depus o cerere similară şi Danemarca,

U2.7. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. În ce an este înfiinţată Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic (NATO)?

2. Consiliul Europei este înfiinţat în anul:

3. Care din ţările de mai jos fac parte din CECO?

5. Cui aparţine ideea unirii producţiei de oţel şi cărbune?

7. Care este anul aderării Greciei la CEE?

Unitatea de învăţare U3. De la Comunitatea Europeană la Uniunea

U3.2. Obiectivele unităţii de învăţare

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 6 ore.

U3.3. Piaţa Unică Europeană

Analizaţi principalele caracteristici ale modelului social european şi

Odată cu prăbuşirea comunismului în Europa de Est şi căderea Zidului Berlinului în

Care este importanţa căderii Zidului Berlinului pentru procesul construcţiei

U3.4. Tratatul de la Maastricht

Tratatul de la Maastricht a adus o serie de reglementări cu caracter novator, ca de pildă

Cu ajutorul website-urilor Uniunii Europene, identificaţi principalele

Utilizând website-ul Băncii Naţionale a României, www.bnr.ro, analizaţi cum

U3.5 Adoptarea monedei euro

Analizaţi potenţialele avantaje şi dezavantaje ale trecerii României la