Prelegere la Tema 1

1. Concepte definitorii privind tehnologiile informaționale.

Caracteristica distinctivă a societății moderne este că, informația, cunoștințele, serviciile

de informare și toate industriile asociate producției lor se dezvoltă în ritm accelerat.
Țările dezvoltate consideră posibilitățile tehnologiilor informaționale ca fiind cheia
creării unei societăți puternic industrializate în secolul XXI. Guvernele din multe țări ale
lumii au început să implementeze programe naționale pentru dezvoltarea societății
informaționale, coordonând cu succes acțiunile statului, ale sectorului privat și ale
instituțiilor publice.

În legătură cu pătrunderea largă a tehnologiilor informaționale în toate sferele

activităților umane a apărut necesitatea strigentă, nu doar în sensul înțelegerii
consecințelor elaborării și utilizării practice a acestora, ci și în analiza complexă a
problemelor apărute în sfera informatizării societății și susținerii securității
informaționale.

Din punct de vedere istoric, termenul de tehnologia informaţiei se referă la toate

tehnologiile asociate cu colectarea, prelucrarea, stocarea şi răspândirea informaţiilor. Cu
toate acestea, odată cu trecerea timpului şi progresul tehnologiilor, termenul a dobândit
conotaţii diferite. Termenul modern, tehnologia informaţiei, a intrat în utilizare pe scară
largă numai la sfârşitul anilor 1970 şi este acum folosit în general, pentru a cuprinde atât
tehnologiile computerizate cât şi tehnologiile de comunicare precum şi fundamentul lor
comun – tehnologia microelectronică şi toate tehnologiile software asociate.[1]

În același context subliniem că, Legea cu privire la informatică, nr.1069-XIV din

22.06.2000[2] definește tehnologiile informaţiei ca tehnologii specifice informaticii,
precum şi acelei părţi a comunicaţiei aferente traficului informatic în reţelele informatice.
Pe când prin informatică, în conformitate cu legea menționate, se înțelege domeniu de
activitate care include prelucrarea şi transportul datelor cu ajutorul sistemelor
automatizate de calcul şi mijloacelor de telecomunicaţie.

Astfel, un loc special în societatea informațională aparține sistemelor informatice,

deoarece acestea sunt capabile să integreze și să proceseze informații din diferite surse.
Rețelele mondiale globale de calculatoare care conectează lumea într-un întreg, cum ar
fi Internetul, au fost create și funcționează cu succes.

Referindu-ne la sistemele informatice este necesar de cunoaște unele noțiuni specifice

acestrui, și anume de structură  și de  sistem.
Etimologic, termenul de structură  provine din latinescul „structura”, care înseamnă
construcţie, clădire. Preluat de limbile europene, acest concept înglobează ideea de
edificiu, respectiv de mod de a construi. Ca urmare a dezvoltării din secolul al XIX-lea,
conceptul de structură începe să capete semnificaţia de configuraţie, constituţie în care
sunt importante elementele componente şi legăturile dintre acestea.[3]

Secolul al XX-lea este marcat de formularea teoriei relativităţii (unitatea spaţio-

temporară), descoperirea fisiunii nucleare (trecerea substanţei în energie şi invers),
calculatorul electronic, teoria comunicaţiei şi aplicaţiile acestora în domeniul tehnic şi
social. Astfel, structura semnifică ideea de coerenţă, de interacţiune, de organizare a
părţilor într-un întreg. Conjugat cu noile descoperiri ale fizicii, înţelegerea structurii ca
mod de organizare a materiei se generalizează: structuralitatea este proprietatea
fundamentală a materiei în mişcare. Astfel, este dezvăluită capacitatea materiei de a
intra în interacţiuni, respectiv de a se organiza.

În concluzie, structura este un mod de organizare, relativ stabil, al unui ansamblu de

elemente interconectate dinamic pe baza relaţiilor funcţionale existente între acestea şi a
constrângerilor.

Termenul de sistem  provine de la grecescul „sistema”, care înseamnă ansamblu, reunire,

punerea împreună a mai multor elemente. Evoluţia pe plan semantic a termenului de
sistem este strâns legată de ideea de întreg şi de gândirea holistă dezvoltată în jurul
acestei idei (în limba greacă, „holos”” înseamnă întreg).

Interpretările holiste din Antichitate aveau la bază un spirit monist sintetic, totalizator,
asupra Universului, care era conceput ca un întreg şi în care se contopesc nu numai
lucrurile şi fenomenele din natură, dar şi omul. În ştiinţa modernă, ideea de întreg apare
îndeosebi ca un principiu de integrare şi ordonare a fenomenelor, modelul unei astfel de
interpretări oferindu-l pentru prima dată conceptul de „gestalt”. În acest sens, un
exemplu intuitiv îl constituie percepţia unei melodii. Având un caracter integral, aceasta
nu poate fi redusă la însumarea sunetelor din care se compune. Melodia poate fi
recunoscută chiar dacă lipsesc câteva sunete sau dacă este cântată la instrumente
diferite.

Astfel, sistemul se poate defini ca fiind un ansamblu de elemente interconectate dinamic,

capabil de a se individualiza de mediul ambiant prin realizarea unei funcţii sau a unui
grup de funcţii specifice.

Pentru multă vreme, cum menționează și M.Dobrinoiu, conceptele

de structură  şi sistem  au fost folosite în mod independent unul de celălalt. A urmat apoi
o fază tranzitorie, de tangenţă  sau chiar de intersecţie a sferelor semantice ale celor
două concepte. Caracteristica acestei etape o constituie folosirea reciprocă, dar nu
complementară, a celor doi termeni. Şi astăzi se întâlnesc multe cazuri când structura  se
defineşte ca un sistem de relaţii, iar sistemul  ca fiind modelul unei structuri de elemente.
[4]
Generalizând viziunile cu privire la aspectul distinct și interdependent ale acestora se
poate specifica că, structura înglobează specificul de organizare a obiectelor şi a
fenomenelor, în timp ce sistemul determină proprietatea de întreg şi de interacţiune a
componentelor acestuia cu mediul ambiant.

În mod practic, orice aparat, echipament sau instalaţie tehnologică se poate considera
ca fiind un sistem, deoarece fiecare dintre acestea:

-          reprezintă un ansamblu de elemente interconectate dinamic;

-          se caracterizează printr-o anumită funcţie sau un grup de funcţii (în particular,
cele pentru care au fost proiectate);

-          interacţionează cu alte instalaţii sau direct cu mediul ambiant;

-          au o structură funcţională relativ stabilă.

În acelașii registru stabilim că, potrivit Legii, nr.1069-XIV din 22.06.2000 sistemul

informatic, reprezintă  ansamblu de programe şi echipamente care asigură prelucrarea
automată a datelor. De altfel, sistemul informatic este definit și de Legea privind
perevenirea și combaterea criminalității informatice, nr.20 din 03.02.2009[5] ca: orice
dispozitiv izolat sau ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în legătură care
asigură ori dintre care unul sau mai multe elemente asigură, prin executarea unui
program, prelucrarea automată a datelor.

De asemnea Legea, nr.1069-XIV din 22.06.2000 propune și noțiunea de sistem

informaţional care este un sistem de prelucrare a informaţiei, împreună cu resursele
organizaţionale asociate, cum ar fi resursele umane şi tehnice, care furnizează şi distribuie
informaţia.  Ministerul Tehnologiei Informației și Comunicațiilor în Recomandarea
,,Infrastructura informaţională internă a autorităţilor administraţiei
publice”[6] definește sistemul informaţional ca totalitatea resurselor informaţionale
interdependente, tehnologiilor, metodelor şi personalului, destinată păstrării, prelucrării şi
furnizării informaţiei.

Din definițiile prezentate supra, se observă faptul că acestea fac referire la prelucrarea

datelor, ori la prelucrarea informației, considerent din care apare necesitatea de a defini
termenii de date și de informație.

Informația (lat. Informatio - explicație, expunere, conștientizare) este unul dintre cele mai
generale concepte ale științei, reprezentând unele cunoștințe, totalitatea oricăror indici,
noțiuni etc.[7]

Subliniind faptul că un șir impunător de acte normative fac referire la acești termeni,
definirea lor este distinsă doar în câteva din ele. Astfel, Legea, nr.1069-XIV din
22.06.2000[8], propune doar noțiunea de date  care reprezintă fapte, noţiuni, fenomene,
evenimente, însuşiri, indici, instrucţiuni etc., reprezentate sub o formă convenţională,
adecvată comunicării, interpretării sau prelucrării manuale ori cu mijloace automate. Pe
când Legea cu privire la informatizare şi resursele informaţionale de stat, nr.467 din
21.11.2003[9], definește atât termenul de date ca informaţie prezentată  într-o
anumită  formă    care permite a o comunica, comenta  şi prelucra, cât și cel
de informaţie  ca cunoştinţe despre persoane, subiecte, fapte, evenimente, fenomene,
procese, obiecte, situaţii  şi idei. Mei mult, aceeași lege definește și informaţia
documentată pe care o consideră orice informaţie, fixată  pe un suport informaţional,
care posedă  atribute ce permit identificarea ei. De asemenea Legea privind accesul la
informaţie, nr.982 din 11.05.2000[10] oferă publicului la art.6 noțiunea de informație
oficială și anume: informaţii oficiale sunt considerate toate informaţiile aflate în posesia şi
la dispoziţia furnizorilor de informaţii, care au fost elaborate, selectate, prelucrate,
sistematizate şi/sau adoptate de organe ori persoane oficiale sau puse la dispoziţia lor în
condiţiile legii de către alţi subiecţi de drept.

În cele din urmă menționăm că, termenii de date și de informație  nu sunt sinonime,
acestea formează un raport de parte și întreg unde informația  este partea
iar datele reprezentă întregul. Asa cum menționează și D.Piragoff, datele sunt doar o
reprezentare a informațiilor sau a unui concept, iar informația este interpretarea pe care
observatorul o aplică datelor.[11]

În alt perimetru de idei este de menționat că doctrina, vorbind despre tehnologiile

informaționale frecvent utilizează termenul de cibernetică,  astfel, în cele ce urmează vom
statua la identificarea semnificației acestuia.

Ab initio, remarcăm că termenul este introdus de către Louis Ampère care facând sinteza
cercetărilor efectuate în domeniul matematicilor pure (teoria previziunii statistice), în
domeniul tehnologiei (computere, sisteme de telecomunicaţii), în domeniul biologiei şi
al psihologiei, a pus bazele unei noi ştiinţe, cu suport matematic, destinată să acopere
toate fenomenele referitoare la mijloace de analiză a informaţiei.[12] Mai mult, potrivit
clasificarilor lui Ampère cibernetica reprezintă  parte a politicii care se ocupă de mijloacele
de guvernare.[13] De altfel, termenul kybernetos înseamnă în limba greacă
veche cârmaci, iar Platon utilizează întrunul dintre dialogurile sale (Legile)
cuvântul Kibernetike în sensul abstract de ,,conducere a unei entităţi politice sau a unei
cetăţi”.[14] 

În literatura de specialitate sunt propuse mai multe definiții ale ciberneticii așa cum ar fi:
cibernetica este ştiinţa care studiază adaptarea sistemelor complexe la medii (sisteme)
complexe;[15] cibernetica este, ştiinţa automatelor abstracte; în această calitate, ea
constituie o dezvoltare a ramurilor ce izvorăsc din logica sau analiza matematică;
[16] cibernetica, în sensul strict al teoriei informaţiei, este ştiinţa care construieşte teoria
cantitativă a informaţiei, studiind problemele referitoare la manipularea informaţiei în
sistemele fizice (codare, decodare, stocare, transport, filtrare, etc.)[17].

Prin urmare, adevăratul obiect al ciberneticii este de ordin abstract; ea nu studiază

sistemele concrete care operează asupra informaţiei, ci structura logică a funcţionării lor.
[18]
De altfel, cibernetica nu este altceva decât informatica:or, parafrazând definiția
propusă supra,  prin informatică trebuie de înțele acel complex de sisteme (programe,
metode, modalități) care asigura prelucrarea rationala și transmiterea informatiilor prin
intermediul calculatorului (automatelor).

În context, nu putem ignora nici a defini și sintagma de „spațiului cibernetic” care s-a
dovedit o sarcină dificilă, deoarece există numeroase definiții ale spațiului cibernetic care
variază de la foarte complexe la mult prea simplificate. Dintre acestea credem relevantă
pentru studiul nostu cea propuse de autorul V.Vevere, și anume: spaţiul cibernetic este
mediul virtual, generat de infrastructurile cibernetice, care inclunde conţinutul
informaţional procesat, stocat sau transmis, precum şi acţiunile derulate de utilizatori în
acesta.[19]

Astfel, spațiul cibernetic este un domeniu creat prin interacțiunea a trei componente
diferite: fizic (hardware), virtual (software  și date) și cognitiv (persoane). Realitatea fizică/
hardware a spațiului cibernetic este formată din infrastructuri tehnologice de rețele
interdependente care includ o multitudine de echipamente informatice (de la routere,
fibre optice și cabluri transatlantice, turnuri de telefon mobil și sateliți, la computere,
telefoane inteligente și, în cele din urmă, orice dispozitiv care conține procesoare
integrate, cum ar fi rețelele de energie electrică).
Componentă virtuală cuprinde software – sisteme de operare, aplicații, firmware, precum
și date/ informații rezidente pe echipamentele hardware.
Aspectul uman sau cognitiv este elementul final al spațiului cibernetic reprezentat de
oamenii care interacționează cu mediul și între ei, orice persoană putând fi reflexivă,
multiplicativă sau anonimă. Utilizatorii mediului cibernetic pot fi actori statali sau
nonstatali (cum ar fi utilizatori, hackeri, criminali sau teroriști).[20]

Astfel, dezvoltarea tehnologică şi utilizarea pe scară largă a sistemelor informatice a

adus după sine şi o serie de riscuri. Dependenţa din ce în ce mai accentuată a agenţilor
economici, a instituţiilor publice şi chiar a utilizatorilor individuali de sistemele
informatice ce le gestionează în mare măsură resursele, face ca aceştia să fie tot mai
vulnerabili la impactul pe care îl poate avea criminalitatea informatică.[21]

1. 2.   Calculatorul și sistemul de calcul

Pornind de la ideea că „infracțiunile informatice sunt comise prin intermediul

calculatorului”[22] rezultă că înțelegerea acestora este interdependentă cu cunoașterea
a ceea ce reprezintă un calculator și în ce constă un sistem informatic.

De alfel, computerul este privit ca o entitate de sine stătătoare, fără să se evidenţieze

structura lui el poate fi: ţinta infracţiunii; instrumentul de comitere a infracţiunii; 
incidental în comiterea unei infracţiuni. [23]
Dicționarul explicativ al limbii române definește calculatorul   (în semnificația ce ne
interesează) ca ansamblu de sisteme mecanice, electromagnetice  și electronice
programabil pentru prelucrarea datelor.[24] Dicționarul enciclopedic vine să concretizeze
că, privind dintr-un unghi abstract, calculatorul reprezintă o mașină universală care
simulează toate mașinile specializate. În mod practic, mașinile specializate sunt
reprezentate cu ajutorul programelor, iar calculatorul mașina în timpul execuției.
[25] Un calculator este un echipament capabil de a procesa informaţii şi de a efectua
calcule complexe la viteze ce depăşesc posibilităţile creierului uman.

Prin urmare, calculatorul propriu-zis este principala sursă de informaţii pentru

investigator. Pe calculator, informaţiile sunt stocate pe unităţile de hard-disc. O unitate
de hard-disc este un dispozitiv ce permite înregistrarea magnetică a datelor, alcătuit din
unul sau mai multe discuri rigide, capete de citire/scriere şi mecanisme mecanice
protejate de o carcasă metalică, închisă etanş. Capacitatea de stocare a unui hard-disc
normal este în zilele noastre de câteva zeci sau sute de gigabytes. Un calculator poate
avea unul sau mai multe hard-discuri, de tipuri şi capacităţi diferite.[26]

Calculatorul (sau IBM - un computer electronic) a fost inițial conceput ca un dispozitiv

pentru diferite calcule matematice. Treptat, a devenit un mijloc universal de prelucrare a
informațiilor folosite de om. Cu ajutorul calculatoarelor, poate fi condusă țara, banca,
întreprinderea, apărarea, nava spațială, se creează muzică, cărți, filme, se fac calcule
complicate, se joacă șah, se diagnostică și tratează oamenii etc. Practic, nu există sferă a
activității umane în care computerele nu sunt folosite pentru a crea, stoca, procesa și
transmite cantități uriașe de informații.[27]

Calculatoarele procesează datele prin intermediul unor seturi de instrucţiuni

denumite programe. Aceste programe, sau aplicaţii, sunt create de programatori şi
determina modul de comportare al calculatoarelor.

Programul cu cea mai mare importanţă, ce în mod obligatoriu trebuie rulat pe un

calculator, este sistemul de operare, el constituind limbajul comun „vorbit” de om şi
calculator.[28]

În cele ce urmează, se va face referire doar la calculatoarele personale compatibile IBM-

PC și în linii generale la structura acestuia.

Calculatorul personal de fapt reprezintă un ansamblu de componente, care se împart în

două mari categorii:

-          hardware – ansamblul elementelor fizice şi tehnice cu ajutorul cărora datele se

pot culege, verifica, prelucra, transmite, afişa şi stoca, apoi suporturile de memorare
(dispozitivele de stocare) a datelor, precum şi echipamentele de calculator auxiliare -
practic, toate componentele de calculatoare şi reţele de calculatoare concrete, tangibile;
[29]
-          software – sistemul de programe pentru computere și procedurile de aplicare a
lor furnizate o dată cu computerul sau alcătuite de utilizator.[30]

În cele ce urmează sistematizând informația dintr-un șir de surse[31] vom relata succint

aceste componente ale calculatorului.

Astfel, hardware conține următoarele componentele fizice (elementele ce se văd) ale

calculatorului:

• unitatea centrală, reprezintă carcasa în care sunt conţinute componentele electronice:

sursa de alimentare, procesorul, placa de bază, memoria RAM (pentru stocarea
temporară a datelor), discul dur (hard disk) etc. Unitatea conține un panou frontal pe
care se afla butoanele de pornire/oprire şi reset, ledurile care semnalează funcţionarea
sistemului şi activitatea hard disk-ului şi a reţelei şi dispozitivele de stocare permanentă
a datelor pe suport magnetic extern (unităţi de dischetă (floppy), CD-ROM, tapeunit, şi
un panou în spate unde există prizele de conectare pentru monitor, tastatură, mouse,
imprimantă, reţea etc.

• echipamente de intrare a datelor: tastatură, mouse, joystick, tabletă grafică, space ball,

microfon, cameră digitală (webcam) etc.,

• echipamente de ieşire a datelor: monitor, difuzoare de sunet,

• alte periferice: scanner, imprimantă, unităţi de stocare externe etc.

În funcţie de utilizarea ulterioară a calculatorului, se determină care din

componentele hardware sunt necesare. Se aleg astfel: procesorul, placa de bază,
memoria, placa video şi unităţile de stocare de date, monitorul, tastatura, mouse-ul şi
carcasa, după criterii specifice. Pe lângă acestea calculatorul poate fi dotat şi
cu hardware specific anumitor aplicaţii, cum ar fi plăci de achiziţie de date, de prelucrare
video, de sunet, de reţea etc.

Unitatea de măsură pentru stocarea informaţiei îl reprezintă –  Bit-ul, care are  doar două
stări reprezentate prin valorile 1 (Adevărat (True)) sau 0 (Fals (False).

Dacă ne referim la software, Recomandarea ,,Infrastructura informaţională internă a

autorităţilor administraţiei publice”[32] stabilește că aceasta reprezintă sistem de
programe pentru compiuter și procedurile de aplicare a lor furnizate odată cu
compiuterul sau alcătuite de utilizator. Astfel,  software, ca componentă al sistemului de
calcul, aceasta conține diverse tipuri programe ce asigură funcționarea calculatorului și
care se împart în două categorii:

 ·   programe de sistem – care coordonează lucrul componentelor sistemului şi

oferă asistență în funcționarea programelor de aplicații. Aceste programe
alcătuiesc software de baza care interacționează cu calculatorul la nivelul său de
baza. Programele de sistem sunt proiectate astfel încat să eficentieze utilizarea
 resurselor sistemului de calcul şi să ofere instrumente pentru dezvoltarea şi
execuția programelor de aplicație.
 ·   programe de aplicații – sunt destinate soluționării problemelor specifice unei
aplicații. Aceste programe prelucrează datele în concordanță cu cerințele
informaționale necesare.

În general, software înglobează în sine sistemul de operare al calculatorului care

reprezintă ansambul de proceduri manuale şi module de program de sistem prin care se
administrează resursele sistemului de calcul ce asigură utilizarea eficientă, în comun, a
acestor resurse şi oferă utilizatorului o interfață cât mai comodă pentru utilizarea
sistemului de calcul (Exemple de sisteme de operare: Windows (‚95,’98 ,Me ,NT ,2000 ,
XP), MAC Operating System, Linux, Unix, Novell).

1. 3.   Rețele de calculatoare și Internetul.

Calculatoarele pot realiza independent aproape orice, însă este mult mai eficient dacă
resursele de care dispun sunt folosite în comun. Atunci când se doreşte ca toate
persoanele dintr-un birou să poată tipări documentele pe care le redactează, i se poate
cumpăra fiecărei persoane o imprimantă. Este o soluţie, însă cu siguranţă nu cea mai
fericită. E mult mai simplu și mai ieftin să se cumpere o singură imprimantă, care se
ataşează la un singur calculator şi care să fie folosită în comun de toţi ceilalţi ca şi cum
ar fi conectată la calculatorul propriu.[33]

Reţeaua de calculatoare  reprezintă un ansamblu de calculatoare interconectate prin

intermediul unor medii de comunicaţie, asigurându-se în acest fel utilizarea în comun de
către un număr mare de utilizatori a tuturor resurselor fizice (hardware), logice
(software şi aplicaţii de baza) şi informaţionale (baze de date) de care dispune
respectivul ansamblu.[34]

Se poate spune că principalul scop al reţelelor de calculatoare este de a partaja resurse.

Aceste resurse sunt foarte diverse, printre ele numărându-se modem-uri, imprimante,
spaţii de stocare pentru fişiere, dar şi informaţii cum ar fi cele conţinute în baze de date.
Din acest punct de vedere, calculatoarele dintr-o reţea se împart în servere, care oferă
(„servesc”) resursele, respectiv clienţi, care le folosesc.[35]

De altfel, reţea informatică  (reţea de calculatoare) își regăseșete definiția în Legea

nr.1069 din 22.06.2000. Astfel, în conformitate cu art.2 aceasta reprezintă ansamblu de
noduri de prelucrare a datelor interconectate în scopul transportului  de date. De
asemnea și Legea nr.467 din 21.11.2003 propune noțiunea de reţea de comunicaţii ca
complex de mijloace tehnice de program interdependente destinat asigurării schimbului
de date.

În general, rețea (Network) este formată de un grup de două sau mai multe calculatoare
conectate împreună, însă, aceasta are o semnificație mult mai mare decât un grup de
calculatoare reunite între ele.  Aceasta este compusă din: echipamente, software şi
oamenii care le-au creat.

În funcție de aria de întindere rețelele se pot clasifica în:

Local Area Network (LAN) – rețea locală – calculatoarele sunt localizate foarte aproape
unele de altele (aceste reţele se extind în limitele sutelor de metri pătraţi), în aceeaşi
întreprindere sau clădire (cel mai uzual întâlnit este acela din birouri sau universităţi);

Wide Area Network (WAN) – rețea de largă acoperire – comunicarea între calculatoare
aflate la o distanță foarte mare unele de altele (chiar în altă Țară);

Metropolitan Area Network (MAN) – rețea metropolitană – se întinde pe teritoriul unui

oraş sau al unui spațiu aglomerat;

Global Area Network (GAN) – rețea globală – rețeaua care cuprinde toată lumea, legând
între ele calculatoarele de pe întreg globul. Cea mai renumită rețea GAN este Internet-
ul  (un sistem cu o dezvoltare foarte rapidă care cuprinde computere interconectate şi
care facilitează serviciile de transfer de date cum ar fi poşta electronică, World Wide
Web, transferul de fişiere şi ştiri)[36]. Internetul este o reţea descentralizată, în sensul că
nu există o instituţie sau un stat care să îl deţină sau să îi guverneze funcţionarea.

Tehnologia folosită pentru reţelele de calculatoare seamănă întrucâtva cu cea folosită

pentru telefonie. Evoluţia tehnicii va face, cel mai probabil, ca într-un viitor apropiat cele
două tehnologii să conveargă. Teoretic, telefoanele ar putea fi conectate direct fiecare
cu fiecare, însă în practică acest lucru nu se întâmplă niciodată, pentru că ar fi imposibil.
În loc să existe câte un cablu de legătură cu fiecare alt abonat, există unul singur, către
centrală, aceasta având încapsulată funcţionalitatea de a pune în legătură oricare dintre
doi (sau mai mulţi) utilizatori ai săi. [37]

Acelașii mecanism este prezent și în cazul calculatoarelor. Există echipamente care au

rolul de „centrale”, coordonând grupuri de calculatoare şi fiind clasificate în general
după funcţionalitatea pe care o oferă.

Conexiunea între calculatoare se efectuiază în general prin trei mijloace:

-          Cablul de cupru  – cel mai folosit mediu de conectare a calculatoarelor şi a

echipamentelor de reţea.

-          Fibra Optică  – tehnologie ce permite obţinerea unor capacităţi mult mai mari
pentru transmiterea datelor informatice, fiind folosită în general între nodurile
importante din reţea sau între reţele. Fibra optică pe toată lungimea ei nu poate fi
interceptată, deoarece nu emite radiaţii electromagnetice (prin ea nu circulă curent
electric, ci lumină) şi nu poate fi secţionată (în cazul în care fibra se rupe, comunicaţia se
întrerupe în totalitate).
-          Wireless LAN  (Reţea fără fir care se mai denumește denumirile de WLAN, 802.11
sau WiFi) – principala sa caracteristică: lipsa cablurilor. Calculatorul se află în reţea fără să
aibă nevoie de cabluri sau conectori. Reţeaua fără fir are drept componentă principală
un echipament care se numeşte Punct de Acces. Însă, reţea fără fir este cea mai expusă
din punct de vedere al vulnerabilităţii la interceptări neautorizate.

Arhitectura infrastructurii de acces la Internet este reprezentată de un şir de

echipamente de comunicaţii electronice de nivelul 3 al modelului OSI (nivelul reţea) ce
pot garanta transportarea pachetelor de la sursă la destinaţie, determinând calea cea
mai scurtă. Astfel se definesc puncte de acces la Internet  ce sunt reprezentate prin aceste
echipamente de comunicaţii electronice (routere).

O altă rețea de comunicare este Intranet-ul care este asemănătoare Internetului și care

utilizează aceleaşi instrumente, în special browser-ele www. Diferența dintre Intranet şi
Internet este aceea ca rețeaua Intranet este o rețea privată şi internă a unei companii.

Pe lângă acestea este cunoscută și rețeaua Extranet care reprezintă o extensie a unei

rețele Intranet, în mod special pe World Wide Web, ce permite comunicarea între
anumite instituții şi a oamenilor din aceasta rețea Extranet, în cele mai multe cazuri
oferind un acces limitat la rețeaua Intranet a acestor organizații. Extranet-ul este folosit
de obicei în exterior cu scopul de a îmbunătăți comunicarea între diferite organizații,
clienți, fără a prejudicia securitatea electronică.

În cele din urmă vom vorbi despre un element important care este Router-ul ce are rolul
unui dispecer, care decide cărei reţele îi este destinată o informaţie pe care o primeşte,
având în plus de multe ori rolul de firewall. Este cel mai răspândit echipament al
Internetului, după PC, fiind punctul de intrare, respectiv de ieşire al informaţiilor dintre
reţele. Este un fapt uzual ca între două calculatoare din Internet să fie mai multe router-
e (pot fi chiar câteva zeci) care sunt tranzitate.

În lumea modernă, există și rețele în cadrul cărora stațiile de lucru nu sunt constituite
decât din monitoare şi tastatură fără a avea un hard propriu, ele transmițând toate
datele serverului, fără a face nici o operațiune proprie în afara consultării/încărcării
datelor la de monitor/tastatură. Acestea poartă denumirea de terminale neinteligente.

La ora actuală, majoritatea serviciilor din lumea reală îşi găsesc un echivalent virtual,
accesibil prin intermediul Internetului, principalul avantaj oferit de Internet fiind
economia de timp, datorită faptului că procesul de accesare a serviciilor se desfăşoară,
în cea mai mare parte, în mod automat, nefiind necesară prezenţa fizică într-o anumită
zonă geografică pentru accesarea serviciilor oferite prin Internet.[38] Însă acest fenomen
are și un dezavantaj, păstrarea datelor și a informațiilor sunt vulnerabile la accesul din
exterior, astfel pot preluate de persoane neautorizate, chiar și de către infractori. Așa
cum o menționează și D.Oancea, uşurinţa în utilizare, costul scăzut, rapiditatea şi
asigurarea unui caracter anonim fac din Internet un mediu propice infracţiunilor.
[39] Datorită caracterului global al reţelei şi uriaşei complexităţi, posibilităţile „de
ascundere” ale autorului sunt practic nelimitate, încurajând şi din acest motiv săvârşirea
de infracţiuni.

1. 4.   Securitatea informațională.

Relațiile de informaționale sunt un gen de relații sociale și, prin urmare, ca orice relații
sociale, sunt supuse riscului încălcării lor.

Încă de la apariţia sistemelor informatice şi a reţelelor de comuncaţii au fost căutate

vulnerbilităţile acestora, fie în scopul îmbunătăţirii performanţelor şi siguranţei în
exploatare, fie în scopul compromiterii lor.[40]

Astfel, societatea actuală îmbrăţişează din ce în ce mai mult tehnologia informaţiei.

Informaţia, care până nu demult avea la bază hârtia, îmbracă acum forma electronică.
Acest nou mod de lucru, în care computerul a devenit un instrument nelipsit şi un mod
de comunicare prin tehnologii precum poşta electronică, atrage după sine nişte riscuri
specifice. O gestiune corespunzătoare a documentelor în format electronic face
necesară implementarea unor măsuri adecvate. Aceste măsuri au menirea de a facilita
protecţia informaţiilor împotriva pierderii, distrugerii sau divulgării neautorizate.[41]

Securitatea informaţiei reprezintă un concept care se referă la asigurarea integrităţii,

confidenţialităţii şi disponibilităţii informaţiei.

Securitatea informaţiei este un concept mai larg care se referă la asigurarea integrităţii,
confidenţialităţii şi disponibilităţii informaţiei. Dinamica tehnologiei informaţiei induce
noi riscuri pentru care organizaţiile trebuie să implementeze noi măsuri de control. De
exemplu, popularizarea unităţilor de inscripţionat CD-uri sau a memoriilor portabile de
capacitate mare, induce riscuri de copiere neautorizată sau furt de date.[42]

Lucrul în reţea şi conectarea la Internet induc şi ele riscuri suplimentare, de acces

neautorizat la date sau chiar frauda. Dezvoltarea tehnologică a fost acompaniată şi de
soluţii de securitate, producătorii de echipamente şi aplicaţii incluzând metode tehnice
de protecţie din ce în ce mai performante. Totuşi, în timp ce în domeniul tehnologiilor
informaţionale schimbarea este exponenţială, componenta umană rămâne neschimbată.
Asigurarea securităţii informaţiilor nu se poate realiza exclusiv prin măsuri tehnice, fiind
în principal o problemă umană. Majoritatea incidentelor de securitate sunt generate de
o gestiune şi organizare necorespunzătoare, şi mai puţin din cauza unei deficienţe a
mecanismelor de securitate.

 Este important ca organizaţiile să conştientizeze riscurile asociate cu utilizarea

tehnologiei şi gestionarea informaţiilor şi să abordeze pozitiv acest subiect printr-o
conştientizare în rândul angajaţilor a importanţei securităţii informaţiilor, înţelegerea
tipologiei ameninţărilor, riscurilor şi vulnerabilităţilor specifice mediilor informatizate şi
aplicarea practicilor de control.
Organizaţia Internaţionala pentru Standardizare (ISO) împreuna cu Comisia
Internaţională Electrotehnică (IEC) alcătuiesc un forum specializat pentru standardizare.
Organismele naţionale care sunt membre ale ISO şi IEC participă la dezvoltarea
standardelor internaţionale prin intermediul comitetelor tehnice. Statele Unite ale
Americii, prin Institutul Naţional de Standardizare, ocupă poziţia de Secretar, 24 de ţări
au statut de Participanţi (Brazilia, Franţa, Regatul Unit al Marii Britanii, Coreea, Cehia,
Germania, Danemarca, Belgia, Portugalia, Japonia, Olanda, Irlanda, Norvegia, Africa de
Sud, Australia, Canada, Finlanda, Suedia, Slovenia, Elveţia, Noua Zeelandă şi Italia) şi alte
40 de ţări au statut de Observatori.

În acest context, Republica Moldova tinzând la standardizare aprobând Legea privind

aprobarea Concepţiei securităţii informaţionale a Republicii Moldova, nr. 299 din 
21.12.2017[43] potrivit căreia, concepția securităţii informaţionale a Republicii Moldova
este determinată de necesitatea protejării intereselor statului, ale societății și ale
persoanei, a obiectivelor vitale și de importanță strategică pentru securitatea națională,
de necesitatea asigurării protecției informației atribuite la secret de stat, precum și de
necesitatea prevenirii și combaterii criminalității informatice.

Mai mult, această concepţie reprezintă o viziune de ansamblu asupra scopului,

obiectivelor, principiilor şi direcţiilor de bază ale activităţii de asigurare a unui nivel înalt
al securității informaţionale a Republicii Moldova. Astfel, securitatea informaţională este
parte componentă a sistemului naţional de securitate. Interesele naționale în domeniul
securității informaționale sunt: asigurarea respectării drepturilor și libertăților privind
accesul la resursele informaţionale; dezvoltarea domeniului tehnologiei informaţiei şi al
comunicaţiilor electronice și sporirea utilizării acestora; asigurarea protecţiei spațiului
informațional, a obiectivelor vitale și de importanță strategică, a infrastructurii critice, a
informațiilor atribuite la secret de stat și a celor cu accesibilitate limitată; prevenirea,
depistarea şi contracararea riscurilor şi ameninţărilor la adresa securității informaţionale
a Republicii Moldova, precum şi protecția spațiului informațional național și a societății
în ansamblu de impactul propagandei și al agresiunii mediatice din exterior şi din
interior.

Este de menționat că Legea nr. 299 din  21.12.2017 definește securitate

informaţională  ca fiind starea de protecție a resurselor informaţionale, precum  și a
persoanei, societăţii şi statului, în spaţiul informațional.

În doctrină românească[44] de asemnea se consideră că, securitatea cibernetică este o

dimensiune a securității naționale, din perspectiva faptului că un atac generat prin
intermediul computerului este din ce în ce mai ușor de efectuat în termeni de bani și
logistică și vizează, în principal, sistemele a căror disfuncționalitate, chiar și temporară, ar
avea efecte destabilizatoare asupra securității naționale. Provocările încorporate în acest
concept se referă la gestionarea riscurilor, amenințărilor și vulnerabilităților prin
dezvoltarea unor strategii de securitate cuprinzătoare și a unor planuri concrete de
implementare.
Securitatea cibernetică reprezintă „starea de normalitate rezultată în urma aplicării unui
ansamblu de măsuri proactive și reactive prin care se asigură confidențialitatea,
integritatea, disponibilitatea, autenticitatea și nonrepudierea informațiilor în format
electronic, a resurselor și serviciilor publice sau private, din spațiul cibernetic. Măsurile
proactive și reactive pot include politici, concepte, standarde și ghiduri de securitate,
managementul riscului, activități de instruire și conștientizare, implementarea de soluții
tehnice de protejare a infrastructurilor cibernetice, managementul identității,
managementul consecințelor”[45]

În vederea securității informaționale Republica Moldova a adoptat norme care vin să

reglementeze protecția și securitatea datelor. În acest sens, Legea cu privire la
informatică definește protecţia datelor ca „totalitatea procedurilor organizaţional-tehnice
şi actelor normative utilizate pentru a se evita cauzarea oricăror pagube intereselor
proprietarilor de date, sistemelor informatice, precum şi utilizatorilor de informaţii. De
asemnea, aceasta propune și noțiunea de securitatea datelor care reprezintă atribut al
datelor ce caracterizează siguranţa lor faţă de evenimente ce le-ar putea afecta
integralitatea.

Legea menționată supra rezervează un întrec capitol, Capitolul IV destinat protecției și

securității datelor, care reglementează obligația autorităţilor administraţiei publice care
au colectat informaţia să o furnizeze, la solicitare, celorlalte autorităţi ale administraţiei
publice, doar în conformitate cu legislaţia (art.24 din Lege). De asemnea Legea la art.25-
27 conține prevederi cu referire la: modul de organizare a bazelor de date; responsabilii
pentru prelucrarea datelor; obligativitatea titularilor bazelor de a proteja, prin măsuri
adecvate, datele colectate, echipamentele şi produsele program utilizate pentru
administrarea acestora, asigurând securitatea datelor împotriva riscurilor de pierdere,
distrugere, precum şi împotriva folosirii neautorizate sau divulgării.

Mai mult, în conformitate cu alin.(1) art.28 din Lege, persoanele care activează în cadrul
sistemelor şi reţelelor informatice sunt obligate să asigure protecţia şi confidenţialitatea
datelor, cu excepţia celor care sunt determinate ca date publice. În scopul asigurării
protecţiei datelor şi evitării infracţiunilor ce ţin de domeniul informaticii, Legea cu privire
la informatică la alin.(2) art.28 interzice:

-            elaborarea şi instalarea în reţelele informatice a produselor program ce pot

modifica, deteriora, distruge datele, produsele program şi echipamentele;

-            pătrunderea neautorizată în sistemele şi reţelele informatice publice sau private

pentru a capta, memora, prelucra sau difuza date şi programe ori pentru a modifica,
deteriora, distruge date, programe şi echipamente;

-            deturnarea datelor, perturbarea programelor ori falsificarea mesajelor sau

transmiterea datelor eronate în scopul deranjamentului fluxului de date sau creării unei
stări de neîncredere între participanţii la circuitul informatic;
-            pătrunderea neautorizată şi cu intenţie în sistemele şi reţelele informatice
publice sau private, chiar neurmată de ascultarea, înregistrarea sau utilizarea în interese
personale ori în interesele altor persoane a datelor culese, precum şi pentru obţinerea
unui alt folos.

Cu toate acestea, în scopul asigurării securităţii naţionale Legea la alin.(3) art.28 permite
organelor abilitate au drept de acces la resursele informaţionale din sistemele
informatice publice sau private. De asemnea, și în procesele penale, organele
menţionate pot, în baza mandatului emis de procuror, intercepta reţelele informatice,
utilizând aparatajul tehnic al proprietarului sistemului informatic.

În cele din urmă menționăm că Ministerul Tehnologiei Informației și Comunicațiilor în

Recomandarea ,,Infrastructura informaţională internă a autorităţilor administraţiei
publice”[46] determină principiile de asigurare a securităţii infrastructurii informaţionale.

[1] http://unpan1.un.org/intradoc/groups/public/documents/un-
dpadm/unpan044156.pdf

[2] Legea cu privire la informatică, nr.1069-XIV din 22.06.2000. În: Monitorul Oficial al

Republicii Moldova,  nr.73-74/547 din 05.07.2001