Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Manual de Ecologie PDF
Manual de Ecologie PDF
Rocile sunt alcatuite din minerale, care sunt solide si s-au format din scoarta
terestra. Fiecare mineral are anumite insusiri ca forma, duritate si transparenta. Cele mai
cunoscute roci sunt de orgigine vulcanica sau magmatica (granitul, andezitul si bazaltul),
sedimentara (calcar, pietris, nisip, petrol, argila, gresie) si metamorfica (sisturi cristaline si
marmura etc.).
Rocile magmatice sunt primele care s-au format, o data cu racirea scoartei
terestre. Exista zone pe Terra unde ele se formeaza si acum, din materia fierbinte aflata
sub scoarta terestra.
O alta categorie de roci sedimentare s-a format prin depunerea resturilor de plante
si animale in mari sau lacuri, in perioade indelungate de timp. In asemenea conditii s-au
format carbunii de pamant si petrolul.
Rocile metamorfice s-au format atat din roci sedimentare cat si magmatice, prin
transformarea acestora, la temperaturi si presiuni ridicate sau sub actiunea solutiilor
chimice, care circula prin scoarta terestra.
Mai exista (in cantitati mici) si roci provenite din fragmente de meteoriti.
In interiorul scoartei terestre sunt stocate importante resurse subsolice la care omul
a apelat de timpuriu, determinand circuite materiale si energetice. Primele dintre acestea
fiind rocile, folosite in constructii (argila, calcarul, granitul, bazaltul etc.), combustilii naturali
(carbune, petrol, gaze naturale), minereuri metalifere si nemetalifere si altele.
Apa este unul dintre cele mai importante elemente ale mediului inconjurator, fiind
prezenta in aer, in sol si in corpul vietuitoarelor.
Hidrosfera, totalitatea apelor de pe glog, ocupa 71% din suprafata totala a globului,
incluzand oceanele marile, lacrile, raurile, apele subterane, ploile, ghetarii etc.
Apa este un mare generator de oxigen atmosferic, prin algele care plutesc la
suprafata sa, si este cel mai mare absorbent si emitator de caldura.
La nivel mondial se inregistreaza o cerere crescuta de apa, datorita cresterii
populatiei globului, dezvoltarii activitatilor economice, accelerarii procesului de urbanizare
si ridicarii confortului vietii moderne.
Apa, sub multiplele ei forme de agregare (lichida, solida si gazoasa), reprezinta
unul dintre cele mai importante elemente ale peisajului geografic, atat pentru utilizarea
directa de catre om, cat si pentru activitatea normala a vietuitoarelor, fiind, evident,
indispensabila supravietuirii si traiului zilnic al oamenilor.
Catitativ apa este o resursa inepuizabila. Atata vreme cat Pamantul va avea
atmosfera, catitatea apei de pe Pamant va ramane aceeasi. Catitatea de apa nici nu
creste, nici nu scade, ci se realizeaza mici schimburi permanente de apa intre mari,
oceane, atmosfera si continente.
Drumul apei din oceane si apoi in atmosfera, apoi din atmosfera pe uscat si de pe
uscat inapoi in oceane poarta numele de circuitul apei in natura. In acest circuit, apa trece
prin toate cele trei stari de agregare: lichida, solida si gazoasa. Circuitul apei in natura
este posibila datorita caldurii solare, iar atmosfera este un intermediar de neinlocuit intre
oceane si continente.
In permanenta, din mari si oceane din cauza caldurii solare se evapora o cantitate
mare de apa, care ajunsa in atmosfera se transforma in nori. Din nori, o parte a apei se
intoarce iarasi in ocean sub forma precipitatiilor. O alta parte cade pe uscat sub forma de
ploi si ninsori. Apa ajunsa pe uscat se reintoarce in atmosfera datorita evaporarii si
respiratiei plantelor si animalelor, se infiltreaza in sol, iesind la suprafata sub forma de
izvoare sau este adunata de rauri sau fluvii, care o transporta din nou in mare.
Circuitul apei in natura nu se intrerupe niciodata este de retinut faptul ca din apa
sarata a marilor si oceanelor iau nastere apele dulci de pe continente.
Omul a folosit apa in diferite scopuri, inca din cele mai vechi timpuri. La inceput a
folosit apa izvoarelor, paraielor, raurilor pentru a o bea, pentru a se spala, pentru a-si
prepara hrana; cu timpul a folosit apa pentru transport. Puterea apei a folosit-o la inceput
la morile de apa si, acum, la marile hidrocentrale.
Apa i-a dat omului si resurse de trai: alge, pesti, mamifere acvatice, pescuitul fiind
una dintre primele indeletniciri ale omului primitiv.
Dar, apa are si influente negative, printre care se numara inundatiile, unele dintre
ele foarte grave, avand drept consecinte pierderea de vieti omenesti, distrugerea
gospodariilor, a podurilor, a instalatiilor electrice.
De aceea, multe fluvii si rauri din lume au fost indiguite si amenajate pentru a evita
astfel de catastrophe.
Pentru o planeta sanatoasa, trebuie sa avem grija de apa si de vietuitoarele
acvatice, apa fiind un mediu de viata.
Solul este vital pentru supravietuire. El asigura hrana florei, faunei si omului. Mare
parte din hrana noastra o constituie plantele care cresc in sol. Legumele, fructele,
cerealele sunt consummate ca atare. Dar carnea, laptele, ouale pe care le mancam, vin
de la animale ce se hranesc cu plante, deci indirect de la sol.
Tipul solului este foarte important si trebuie ales in functie de activitatea ce
urmeaza a se desfasura pe el: locuire, industrie, agricultura, poduri, etc.
Formarea solului este un process indelungat, 1 cm de sol se formeaza in circa 100-
400 de ani si depinde clima si vegetatia sub care se afla, dar si de roca pe care se
formeaza. Stratul de ozon se formeaza in urma dezagregarii fizice si alterarii chimice a
rocilor precum si prin descompunerea materialelor organice de provenienta vegetala si
animala. Invelisul solid de la suprafata Pamantului este acoperit de un strat afanat, care
este influentat de conditiile de mediu in care s-a format. Acest strat se numeste sol. El
este alcatuit din materie organica si anorganica.
Principala insusire a solului este fertilitatea, adica capacitatea de a pune la
dispozitia plantelor apa si substantele hranitoare necesare cresterii si dezvoltarii lor. Solul
este si suport pentru plante, deoarece ajuta la fixarea radacinilor.
Exista mai multe tipuri de sol. Tipul de sol, reuneste solurile formate in conditii
asemanatoare si ajunse la acelasi grad de evolutie. Majoritatea tipurilor se reunesc in trei
mari clase: soluri zonale (formate in conditii caracteristice anumitor zone naturale – de
stepa, de padure), soluri interzonale (datorate unor conditii locale – rendzine, in regiunile
calcaroase; lacovistile, in zonele unde panza freatica este aproape de suprafata) si soluri
azonale (in curs de formare; ex: soluri aluviale).
Solurile s-au format intr-o lunga perioada de timp. Rocile de la suprafata, in urma
unor procese de dezagregare cauzate de diferentele de temperatura si inghet, precum si
a unor procese de descompunere chimica, datorita apelor de infiltratie, se fragmenteaza
in particule mai mari sau mai mici, formandu-se: pietris, nisipuri, argila, praf. Aceste
particule reprezinta materialul ce intra in compozitia solului.
Solurile sunt alcatuite si din resturi vegetale si animale. La transformarea acestor
resturi vegetale si animale, un rol important il au niste organisme mici (microorganisme)
numite bacterii, care transforma resturile animale si vegetale in humus. Acesta este partea
organica ce contine substante hranitoare care dau fertilitate solului.
La formarea solurilor, o contributie mare o are si apa de infiltratie, care dizolva
anumite substante hranitoare din sol. Radacinile plantelor absorb odata cu apa aceste
substante hranitoare.
In compozitia solului intra si aerul atmosferic, care este necesar pentru “aerisirea
solului” si pentru incoltirea semintelor.
Plantele si animalele de pe Pamant constituie invelisul numit biosfera.
Vietuitoarele traiesc in partea de jos a atmosferei, in hidrosfera si in partea superioara a
litosferei (a scoartei terestre), adica acolo unde aceste invelisuri se intrepatrund. Factorii
cei mai important care conditioneaza raspandirea vietuitoarelor sunt: lumina, temperature,
vanturile, precipitatiile, relieful, solul si omul.
Lumina este absolut necesara majoritatii plantelor. Fara lumina plantele verzi nu s-
ar putea hrani.
Temperatura aerului joaca un rol important. In lipsa caldurii, plantele ierboase se
ussuca, iar cele lemnoase isi inceteaza periodic activitatea. In ceea ce priveste animalele,
unele dintre ele hiberneaza sau pleaca, migreaza, spre regiunile mai calde.
Vantul contribuie in mare masura la raspandirea semintelor unor plante. El ajuta si
la polenizare, vantul poate avea si o influenta negative. Vanturile puternice usuca
vegetatia, apleaca arborii si chiar ii dezradacineaza.
Precipitatiile asigura nevoia de apa atat pentru plante cat si pentru animale. Ele
contribuie astfel la extinderea sau la restragerea suprafetelor ocupate de plante si
animale. In functie de nevoia de apa, vegetatia este saracacioasa si adaptata la seceta
(radacini foarte adanci si ramificate, frunzele acoperite de perisori sau chiar ceruite, pentru
a impiedica pierderea apei prin transpiratie, Frunze reduse la spini,etc.).
Relieful determina conditii deosebite pentru vegetatie, prin altitudine, gradul de
inclinare apantelor si expunerea lor fata de razele solare.
Omul are un rol important in raspandirea vietuitoarelor, atat prin plantele pe care le
cultiva si animalele pe care le creste, cat si prin celelalte activitati ale sale: vanatoarea,
industria, constructiile, transporturile, prin care a contribuit la distrugerea unor habitate si
disparitia unor plante si animale.
Vietuitoarele influenteaza si ele natura prin activitatile lor. Astfel, ele exercita atat o
actiune de distrugere, cat si o actiune constructiva.
Actiunile de distrugere exercitate de catre plante se manifesta mai ales in regiunile
muntoase, unde radacinile copacilor se infig intre crapaturile stancilor. Aceste fisuri se
largesc cu timpul, din cauza radcinilor care, ingrosandu-se, apasa asupra stancii, silind-o
sa crape si sa se desfaca.
Dar, in alte zone, aceleasi plante si radacinile lor pot fi benefice, mai ales cand sunt
in numar foarte mare, formeaza o retea subterana, care apara scoarta terestra impotriva
actiunii de distrugere a altor agenti externi. De exemplu, padurea apara muntele de furia
torentilor sau a vantului, precum si versantii dealurilor de alunecari de teren. In regiunile
acoperite cu dune de nisip, radacinile ajuta la fixare si la intarirea lor.
Actiunea de distrugere a naturii de catre animale este mai putin importanta si apare
atunci cand in drum spre izvor sau spre pasune, animalele mari taseaza pamantul cu
copitele lor, formandu-se astfel adevarate poteci, care se adancesc cu timpul din cauza
scurgerii apelor si iau forma unor santuri. Alte animale sapa in sol galerii sau construiesc
musuroaie inalte. Soarecii, cartitele, popandaii isi sapa locuintele chiar sub pamant si scot
pamantul faramitat la suprafata, in chip de musuroi, inlesnind altor agenti sa actioneze, sa
modeleze si deci sa modifice scoarta terestra.
Unele animale, care traiesc in apele marilor si oceanelor, sfredelesc stancile
tarmului pentru a-sicladi un adapost. In felul acesta, tarmul devine mai putin rezistent si
valurile marii pot sa-l erodeze mai usor. Dar animalele au si un rol benefic pentru natura.
De exemplu, dupa moartea lor, prin descompunere si putrezire, in timp, material organic
patrunde in sol, sporindu-I fertilitatea.
Evolutia omului s-a produs intr-o perioada de 2 milioane de ani. Inca din prima
perioada a dezvoltarii sale, omul a produs schimbari in mediu, indeosebi prin activitatea
de procurare a hranei, in faza de culegator, vanator, pescar. In aceasta perioada,
echilibrul din natura era dictat de legi natural, carora omul li se supunea.
Prima activitatea umana care a afectat in mod deosebit mediul a fost agricultura,
prin care unele paduri au fost inlocuite cu terenuri arabile. La inceput, omul a produs
modificari lente, care nu au afectat echilibrul natural. Ulterior, odata cu inceperea cresterii
populatiei umane, dar si cu dezvoltarea posibilitatilor de a modifica natura, rolul sau in
echilibrul natural s-a modificat. Omul a incercat sa transforme natura, sa o adapteze la
nevoile lui, astfel a inceput sa cultive plante, sa domesticeasca sis a creasca animale, sa
taie paduri etc. omul contribuie in mare masura la transformarea scoartei terestre, prin
exploatarea resurselor, constructii de drumuri, cai ferate, tuneluri, diguri de protective si
asa mai departe.
Omul a devenit principalul factor care produce efecte negative supra naturii,
prin unele activitati ale sale. Transformarile pe care omul le produce in natura
actioneaza, uneori, chiar impotriva lui insusi. Ajutat de mijloace tehnice mereu mai
perfectionate, omul va incerca tt mai mult sa schimbe fata Pamantului dupa vointa sa.
Mediul natural transformat de om este denumit mediu antropic.
II. Poluarea si protectia
mediului inconjurator
Cateva dintre modalitatile prin care omul a intervenit in echilibrul natural sunt:
• transformarea ecosistemelor natural in functie de necesitatile omului;
• supraexploatarea bogatiilor subsolului, a padurilor, pasunilor, solului,
speciilor de animale si plante – care a dus la reducerea rezervelor de combustibili, a
bogatiilor natural, a suprafetelor impadurite, la distrugerea pasunilor si a solului, in
paralel cu extinderea deserturilor si disparitia a numeroase specii;
• introducerea accidental sau intentionata a unor specii de plante si animale in
zone in care acestea nu existau – care se pot inmulti exploziv, invadand teritorii
intinse, distrugand plantele si animalele indigente;
• realizarea de mari amenajari de teritorii, cum ar fi: lucrari miniere de
suprafata, lucrari hidrotermice (baraje de acumulare, canale, sisteme de irigatii), au
dus la distrugerea plantelor si animalelor din zonele respective;
• poluarea prin diferite substante toxice, cu efectele devastatoare asupra
echilibrului natural.
• surse neorganizate:
- ploile acide
- reziduurile solide
Obiectivele ocrotite in acest fel pot fi foarte diferite, ca dimensiuni, grad de izolare
si de protectie: parcuri nationale, parcuri naturale, rezervatii naturale, rezervatii
stiintifice, rezervatii ale biosferei, monumente ale naturii.
III. Lumea in ecosisteme
Mediul Pamantului este un macrosistem complex, interrelationat, interactiv,
dinamic, in schimbare continua si constanta, cunoscut sub numele de biosfera.
Ecosistemul este o unitate omogena si existenta intr-un anumit spatiu si timp. Are
urmatoarele componente:
• fizice (componente nevii – energia solara, clima, rocile, apa),
• forme de viata (componente vii, inclusiv omul) si relatiile dintre acestea.
Cuvantul ecosistem deriva din combinarea altor doi termeni: eco (grecescul oikos –
casa, gospodarie) si sistem (ansamblu de elemente independente care se constituie si
functioneaza ca un intreg organizat). Deci ecosistemul este un set de interactiuni intre
elementele vii si nevii in gospodaria naturii. Un ecosistem poate fi inteles numai prin
studierea in ansamblul lor a elementelor componente si a relatiilor dintre acestea.
Biosfera a fost si este in schimbare continua, fiind influentata de factorii de mediu:
clima, topografia, procesele geologice, distributia oceanelor si a continentelor care s-au
schimbat de-a lungul timpului. Astfel, organismele, pentru a se adapta la mediu, s-au
transformat foarte mult trecand prin modificari minore consecutive ale compozitiei
genetice, s-au creat ecosisteme noi, cele vechi au evoluat.
Ecologistii au oferit un mare numar de definitii diferite de-a lungul ultimilor treizeci
de ani. Poate ca singurul termen dificil de inteles pentru copii este acela de interactiune
(adica, eu nu pot face ceva fara sa tin cont de ce e in jurul meu si, la fel, ceea ce se
intampla in jur, ma afecteaza).
Exemplu: Planta nu creste daca nu are pamant bun, ira pamantul bun se formeaza
din alte plante care mor si se descompun. Totodata el mai este imbunatatit si de gazele
care sapa galerii si ii aereaza, dar acestea, la randul lor, pot afecta radacinile plantelor
etc.
Unii si-au pus intrebarea "cat de mare este un ecosistem?", asa ca au facut
investigatii ca sa afle raspunsul. Cineva care a vazut fotografia Pamantului luata din satelit
sis sub ea scria "Ecosistemul terestru" si-a zis ca un ecosistem trebuie sa fie ceva imens.
Dar, la fel de bine, un ecosistem poate fi si apa dintr-un borcan pe care copii au luat-o
dintr-o balta si care contine (chiar daca nu le vedem pe toate) elementele vii (componente
biotice): plante, melci, microbi, etc, si elemente nevii (componente abiotice): apa, aer,
particule de namol, pietricele etc.
Dar chiar si intr-un borcan mic este uneori greu de facut distinctia intre
componentele biotice si cele abiotice. Unii biologi spun: componentele abiotice sunt cele
care nu au origine biologice. In general, e important de retinut faptul ca cele doua tipuri de
componente (vii si nevii) exista in orice ecosistem. Sistemul apei care a stat cateva zile
intr-un borcan nu va functiona mai departe daca nu are o sursa de energie numita: lumina
solara. Tinandu-l la lumina si daca inauntru nu sunt prea multe animale si prea putine
plante, chiar daca ii punem un capac – izoland continutul – ecosistemul nostru poate
functiona singur ani de zile. Unele organisme vor muri si se vor descompune, altele vor
creste si se vor inmulti. Aciditatea apei se poate modifica, iar apa isi poate schimba
culoarea cerand mai multa caldura si lumina. Sistemul va avea propriul ciclu de viata,
transformadu-se incet.
Deoarece fiecare specie din lantul trofic se hraneste pe seama speciei situata intr-o
pozitie inferioara, atunci rezulta ca fiecare specie este situata pe un alt nivel trofic.
Nivelul trofic reprezinta totalitatea organismelor care apartin aceleasi categorii
trofice si isi procura hrana prin acelasi numar de verigi in raport cu plantele verzi.
Intr-o biocenoza de dimensiuni mari, formata din mai multe specii exista mai multe
lanturi trofice.
Pasarile ihtiofage, ca starcii care isi procura hrana din apa, cuibaresc pe uscat, ulii
de balta, care vaneaza pasari de balta, realizeaza contactul intre cele doua biocenoze pe
plan trofic.
Piramida trofica este reprezentarea grafica a raporturilor cantitative dintre nivelurile
trofice. Nivelurile trofice reprezinta totalitatea organismelor cu aceeasi functie trofica.
Termenul biodiversitate ne descrie intreaga gama a variabilitatii a organismelor vii
in cadrul unui complex ecologic. Biodiversitatea cuprinde diversitatea ecosistemului si
diversitatea genetica a unei specii din acest ecosystem. Biodiversitatea se imparte in:
biodiversitate vegetala si biodiversitate animala.
Prin fotosinteza, plantele verzi si alte organisme care contin clorofila folosesc
energia solara pentru a transforma substante anorganice, dioxid de carbon, apa si
elementele minerale in substante organice care stau la baza intregului process de viata.
Plantele elibereaza oxygen indispensabil vietii si energia, care se inmagazineaza in
structural or sau este transmisa nivelelor superioare. Prin functiile lor si efectele acestora,
plantele se situeaza pe primul nivel de organizare a piramidei trofice.
Deci plantele verzi sunt sursa de hrana si oxygen a animalelor. Ele se numesc si
producatori. Urmeaza nivelul consumatorilor primary sau al ierbivorelor care sunt primele
care beneficiaza de transformarea energiei solare de catre plante. Animalele care se
hranesc cu alte animale se numesc carnivore sau consumatori secundari pentru ca sunt
cu doi pasi mai departe de energia solara, dupa transformarea ei de catre plante. Lucrurile
se complica cand carnivorele devin sursa de hrana pentru alte animale, numite
consumatori tertiari
Mai exista un set special de consumatori: descompunatorii. Ei folosesc deseurile
(material organica moarta din natura descompunand o mare varietate de material organic
in componente simple (molecule organice, bioxid de carbon). Ele incheie ciclul natural al
ecosistemului, asigurand echilibrul acestuia. Fara aceasta reciclare intreg ecosistemul ar
muri incet, dar sigur. Imaginati-va o padure cu crengi rupte, animale moarte si frunze care
cad toamna de toamna fara sa putrezeasca nimic. In scurta vreme nun e-am mai putea
misca prin ea. Descompunerea este o activitate creative si acest lucru trebuie inteles de
copii, asa incat san u simta repulsie fata de nici una din componentele ecosistemului.
Majoritatea ecosistemelor sunt organizate si adaptate pentru a utilize energia si
material in mod direct. Resursele se reinnoiesc, se refac prin reciclare, iar acest process
de consum – refacere este echilibrat.
IV. Habitatul
Habitatul (din latina, habitat = locuieste) este suprafata locuita de o populatie sau
de o specie de plante sau animate. Prin extensie habitatul se poate referi si la ansamblul
conditiilor de existenta din acea arie. Habitatul in care coexista mai multe specii de plante
sau animate este echivalentul biotopului.
Un ecosistem nu are granite definite, astfel el poate avea dimensiuni foarte mari
(desertul Sahara) sau dimensiuni foarte mici (un iaz). Ecosistemele sunt in general
clasificate in: ecosisteme acvatice si ecosisteme terestre.
Ecosistemul acvatic este un ecosistem, a carui biotop este strans legat de mediul
acvatic si determina habitate specifice: acvatice cu apa dulce (lacuri, iazuri) si acvatice cu
apa sarata (mari). Biocenoza acestor ecosisteme este una adaptata mediului acvatic.
Ecosistemul terestru este un ecosistem, a carui biotop este strans legat de
mediul terestru.
Directiva Habitate este o forma legislativa la nivel european (din 21 mai 1992) prin
care se incearca sa se defineasca o serie de termeni specifici protectiei mediului si
conservarii habitatelor si speciilor aflate in pericol.
In cele ce urmeaza vom defini cativa din termenii pe care i-am intalnit pana acum
sau pe care ii vom regasi in paginile urmatoare, definitii precizate detaliat in textul
directivei amintite.
• habitate naturale: zone terestre sau acvatice ce se disting prin caracte-
risticile lor geografice, abiotice si biotice, fie ele in mtregime naturale sau semi-
naturale.
• tipuri de habitate naturale de interes comunitar: cele care sunt in pericol
de disparitie in aria lor de raspandire naturala sau au o arie de raspandire naturala
redusa ca urmare a regresului lor sau constituie exemple remarcabile pentru una sau
mai multe din urmatoarele regiuni biogeografice: alpina, atlantica, continentala,
macaronesiana si mediteraneana.
• tipuri de habitate naturale prioritare: tipurile de habitate naturale in pericol
de disparitie si pentru a caror conservare comunitatea are o responsabilitate
particulara, tinand seama de partea din aria naturala a tipului de habitat care este
situata pe teritoriul vizat.
• conservare: un ansamblu de masuri necesare pentru mentinerea sau
restabilirea habitatelor naturale si populatiilor speciilor din fauna si din flora salbatica
intr-o stare favorabila.
• stare de conservare a unui habitat natural: suma influentelor ce
actioneaza asupra unui habitat natural si a speciilor tipice pe care le adaposteste, care
pot afecta pe termen lung repartitia sa naturala, structura si functiile sale ca si
supravietuirea pe termen lung a speciilor sale tipice.
• "Starea de conservare'' a unui habitat natural va fi considerata "favorabila"
cand aria sa de raspandire naturala ca si suprafetele pe care le acopera in cadrul
acestei arii sunt stabilite sau in extindere, cand exista structura si functiile specifice
necesare pentru mentinerea pe termen lung si sunt susceptibile sa existe in viitorul
previzibil si starea de conservare a speciilor care ii sunt tipice.
• habitatul unei specii: mediul definit prin factori abiotici si biotici in care
traieste o specie in oricare stadiu al ciclului sau biologic.
• sit: arie definita geografic a carei suprafata este clar delimitate.
• sit de importanta comunitara: sit care in regiunea sau regiunile
biogeografice de care apartine, contribuie in mod semnificativ la mentinerea sau
restabilirea unui tip de habitat natural sau a unei specii intr-o stare de conservare
favorabila si contribuie intr-un mod semnificativ la coerenta retelei Natura 2000
mentinand biodiversitatea in regiunea sau regiunile respective. Pentru speciile animale
care ocupa teritorii vaste, siturile de importanta comunitara corespund locurilor din
cadrul ariei de repartitie naturala a acestor specii, care prezinta elemente fizice si
biologice esentiale pentru viata si reproducerea lor;
• zona speciala de conservare: sit de importanta comunitara desemnat de
Statele Membre printr-un act legal, in care sunt prevazute masurile de conservare
necesare pentru mentinerea sau restabilirea intr-o stare de conservare favorabila a
habitatelor naturale si populatiilor speciilor pentru care situl este desemnat.
Suprafata totala a ariilor naturale protejate din Romania, incluse in Legea nr.
5/2000 privind amenajarea teritoriului national, sectiunea a lll-a, zone protejate este de
1.234.710 ha, adica 5,18% din suprafata tarii care este de 23.839.100 ha. Din anul 2000
pana in prezent cifra care indica suprafata totala a ariilor protejate din Romania s-a marit
considerabil.
Ariile protejate sunt percepute inca de foarte multi oameni doar in sensul lor
"conservationist" fiind considerate adevarate oaze ale naturii salbatice in contextul
dezvoltarii economice, care trebuie protejate numai pentru conservarea speciilor care le
populeaza.
Foarte putin este recunoscut faptul ca zonele aflate in regim natural si seminatural
constituie de fapt suportul "vietii" si implicit al dezvoltarii socio-economice.
De asemenea, dezvoltarea socio-economica s-a facut avand la baza resursele si
serviciile oferite de capitalul natural, insa pana in prezent in foarte putine cazuri s-a tinut
cont de capacitatea productiva si capacitatea de suport a capitalului natural atunci cand s-
a proiectat dezvoltarea economica.
Ariile protejate prin valoarea lor naturala si gradul redus al interventiei umane
pe teritoriul lor sunt cele mai bune exemple si modele pentru sistemele ecologice
naturale si seminaturale. Totodata pentru a realiza tranzitia de la actualul model de
dezvoltare la un model de dezvoltare durabila este necesara cercetarea, cunoasterea si
experimentarea teoriilor pentru implementarea conceptului de dezvoltare durabila.
Astfel, atat evaluarea si monitorizarea starii capitalului natural, cat fi dezvoltarea
cunoasterii se poate realiza in cadrul unor zone pilot cum sunt ariile protejate.
"Capitalul natural al tarii se constituie din reteaua sistemelor ecologice care
finctioneaza in regim natural si seminatural si din reteaua sistemelor antropizate prin
transformarea si simplificarea primelor categorii. Resursele naturale regenerabile (inclusiv
apa si solul) si neregenerabile (petrol, carbune), precum si serviciile (controlul climei, al
calitatii apei si aerului etc.) asigurate de catre componentele capitalului natural constituie
unul dintre factorii cheie ai functiei de productie a sistemelor economice si de suport al
dezvoltarii sistemelor socio-economice. Capitalul natural si componentele sale au o
anumita capacitate productiva care trebuie cunoscuta pentru a evita supraexploatarea si,
respectiv, o anumita capacitate de suport (parametru esential pentru a dimensiona corect
presiunea antropica si a evita deteriorarea). Pentru a garanta dezvoltarea socio-
economica durabila este absolut necesar sa se asigure conservarea unei structuri diverse
si echilibrate a capitalului natural si utilizarea resurselor si serviciilor produse de acesta in
limitele capacitatii de suport a componentelor sale." (A. Vadineanu, 1998).
Mai mult decat orice alt sector, agricultura demonstreaza ca ariile protejate trebuie
infiintate si administrate ca parte a politicilor generate de folosire a terenului si nu separat.
Cateva terenuri agricole sunt de o valoare intrinseca de conservare asa cum flora,
fauna si peisajul depind de continuarea agriculturii de intensitate mica, deseori
traditionale.
Abandonarea acestui fel de agricultura duce la mari pagube naturii si peisajului, dar
totodata nu toate formele traditionale de agricultura sunt inofensive ecologic.
Majoritatea practicilor agricole moderne s-au dovedit deosebit de nocive pentru
natura si peisaje. Pentru cresterea productivitatii, au fost distruse numeroase habitate
rare, in special prin drenarea zonelor umede si irigarea zonelor aride. Pe alocuri, practicile
de tip industrial aproape au eradicat plantele si animalele salbatice.
Folosirea intensiva a fertilizatoarelor, pesticidelor si ierbicidelor a dus la poluarea si
distrugerea ariilor naturale invecinate.
Din fericire, politicile in privinta agriculturii se schimba. In trecut, scopul a fost
concentrarea pe cresterea productivitatii, deseori netinand seama de cost, dar surplusurile
de hrana, in special din Uniunea Europeana, au dus la masuri de reducere a productivitatii
- prin taierea subventiilor, incurajarea „respingerilor" si in alte moduri.
Multe habitate valoroase, sunt inca in pericol din cauza unei intensificari a
agriculturii, care este atat necesara cat daunatoare naturii si peisajului. Schimbarile
fundamentale in politicile agricole pot aduce mari beneficii conservarii si ariilor protejate si
pentru societate.
Revenind la clasificarea ariilor protejate, acesta cuprinde un numar de 10 categorii
de arii, din care cinci categorii de nivel national (corespunzatoare categoriilor l-V definite
de normele Uniunii Internationale pentru Conservarea Naturii - IUCN) si cinci categorii
speciale stabilite prin conventii internationale specifice. In aceste categorii vor fi incadrate
pe viitor atat ariile protejate existente, cat si cele ce se vor institui de acum incolo. Dar sa
vedem pe scurt care sunt aceste categorii, reproducand in extras cele mai importante:
• Rezervatiile stiintifice sunt acele arii naturale protejate al caror scop este
protectia si conservarea unor habitate naturale terestre si acvatice, cuprinzand
elemente reprezentative de interes stiintific sub aspect floristic, faunistic, geologic,
speologic, paleontologic, pedologic sau de alta natura.
• Parcurile nationale sunt acele arii naturale protejate al caror scop este
protectia si conservarea unor esantioane reprezentative pentru spatiul biogeografic
national cuprinzand elemente naturale cu valoare deosebita sub aspect fizico-
geografic, floristic, faunistic, hidrologic, geologic, paleontologic, speologic, pedologic
sau de alta natura, oferind posibilitatea vizitarii in scopuri stiintifice, educative,
recreative si turistice.
• Monumente ale naturii sunt acele arii naturale protejate al caror scop este
protectia si conservarea unor elemente naturale cu valoare si semnificatie ecologica,
stiintifica, peisagistica deosebite, reprezentate de specii de plante sau animale
salbatice rare, endemice sau amenintate cu disparitia, arbori seculari, asociatii
floristice si faunistice, fenomene geologice-pesteri, martori de eroziune, chei, cursuri
de apa, cascade si alte manifestari si formatiuni geologice, depozite fosilifere, precum
si alte elemente naturale cu valoare de patrimoniu natural prin unicitatea sau raritatea
lor.
• Rezervatiile naturale sunt acele arii naturale protejate al caror scop este
protectia si conservarea unor habitate specii naturale importante sub aspect floristic,
faunistic, forestier, hidrologic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic.
• Parcurile naturale sunt acele arii naturale protejate al caror scop este
protectia si conservarea unor ansambluri peisagistice in care interactiunea activitatilor
umane cu natura de-a lungul timpului a creat o zona distincta, cu valoare semnificativa
peisagistica si culturala, deseori cu o mare diversitate biologica.
• Rezervatiile biosferei sunt acele arii naturale protejate al caror scop este
protectia si conservarea unor zone de habitat natural si a diversitatii biologice
specifice. Rezervatiile biosferei se intind pe suprafete mari si cuprind un complex de
ecosisteme terestre si acvatice, lacuri si cursuri de apa, zone umede cu comunitati
biocenotice floristice faunistice unice, cu peisaje armonioase naturale sau rezultate din
amenajarea traditionala a teritoriului, ecosisteme modificate sub influenza omului si
care pot fi readuse la starea naturala, comunitati umane a caror existenta este bazata
pe valorificarea resurselor naturale pe principiul dezvoltarii durabile si armonioase.
Botanica este stiinta plantelor – o ramura clasica a biologiei care sta alaturi de alte
ramuri clasice ca: anatomia, histologia, biologia celulara, fiziologia virologia, cat si de
ramuri modeme ca: bioacustica, biochimia, biofizica, biogeografia si biomatematica.
Pana in prezent au fost descrise si peste 1,5 milioane de specii in lume, care, atat
pentru studiile specialistilor, cat si pentru informarea marelui public, au trebuit sa fie
clasificate si denumite. Clasificarea plantelor, ca si a tuturor celorlalte organisme, s-a facut
in 5 unitati sistematice mari, denumite regnuri, si anume: Monera, Protozoa, Fungi,
Plantae si Animalia.
Plantele, bineinteles, fac parte din regnul Plantae. Regnurile, la randul, lor au fost
impartite in unitati din ce in ce mai mici ca: increngatura, clasa, ordin, familie, gen, specie.
Pe Ianga acestea au mai fost introduse in unele cazuri unitati sistematice intermediare,
precum subincrengatura, supraclasa etc. Denumirea speciilor de plante, ca si denumirea
celorlalte specii de organisme, se face folosindu-se nomenclatura binara.
Parintele acestei stiinte este considerat invatatuI grec Teofrast (372 i.Hr. - 287
i.Hr.), discipol al lui Aristotel. Acesta a scris mai multe lucrari despre plante. Cele mai
importante sunt „Cauzele plantelor" si „Cercetarea plantelor in noua carti". Teofrast
elaboreaza un sistem de clasificare a plantelor care s-a folosit pana in secolul XVIII. Un rol
deosebit in dezvoltarea acestei stiinte au avut pe plan mondial cercetatori ca Nehemiah
Grew (1628-1711), fondatorul anatomiei plantelor, John Ray (1626-1704), fondatorul
taxonomiei plantelor, Rudolf Camerer (1665-1721), descoperitorul organelor sexuale la
plante si Carl von Linne (1707-1778), genial botanist al secolului al XVIII-lea.
Contributii in cunoasterea plantelor le-au adus si invatati romani precum stolnicul
Constantin Cantacuzino (1650-1716), care a alcatuit cea mai veche harta geobotanica de
la noi, Dimitrie Brandza (1846-1895) fondatorul botanicii romanesti, Florian Porcius (1816-
1906) unul dintre cei mai de seama creatori ai terminologiei botanice romanesti, luliu
Prodan (1875-1959), marele ctitor al Florei Romaniei, Emanoil C. Teodorescu (1866-
1949) intemeietorul scolii de algologie din Romania si Traian Savulescu (1889-1963),
fondatorul scolii romanesti de fitopatologie.
Indivizii unei specii se pot modifica in urma schimbarii conditiilor mediului. Aceste
variatii ale indivizilor sunt abateri intamplatoare de la tipul de baza al speciei si nu
depasesc limitele speciei respective.
Subcategorii ale unitatii taxonomice pentru speciile animale sunt subspecia, rasa,
forma.
Zoologia este o ramura a biologiei care se ocupa cu studiul organismelor care sunt
incadrate in regnul Animalia. Termenul de zoologie provine de la cuvintele grecesti zoon =
animal si logos = vorbire. Zoologia studiaza structura, functiile, comportarea, dezvoltarea,
filogenia, clasificarea, distribuirea, si utilizarea animalelor. La dezvoltatarea zoologiei au
adus contributii remarcabile cercetarile unor savanti romani, precum Emil Racovita,
Grigore Antipa si altii.
Zoologia se incepe odata cu descrierele lui Aristotel asupra animalelor in lucrarea
sa, numita “Istoria animalelor”, unde el a descris peste 500 specii de animale. Se spune
ca Alexandru Macedon, unul din fostii sai elevi, ii trimitea din expeditii diferite specii de
animale orientale, pentru a fi studiate. Acesta aduna colectii vaste de animale, unde
acestea erau studiate. El a introdus un sistem primitiv de clasificare a animalelor, in
dependenta de sange. Astfel el a clasificat animale cu sange (animale patrupede, ce dau
nastere la puii lor - mamifere; pesti; reptile; pasari) si animale fara sange (insecte;
moluste; crustacee).
In Romania, formele de relief diverse determina un nivel ridicat al diversitatii
habitatelor, care reflecta si un nivel ridicat al diversitatii speciilor de flora si fauna.
Pe teritoriul Romaniei au fost identificate 3700 specii de plante, din care pana in
prezent:
• 23 sunt declarate monumente ale naturii,
• 74 sunt disparute,
• 39 periclitate,
• 171 vulnerable,
• 1253 rare.
Speciile caracteristice pasunilor reprezinta aproximativ 37% din totalul celor
existente in Romania. Exista, de asemenea, un numar de 600 specii de alge si peste 700
specii de plante marine si costiere. Speciile endemice reprezinta 4%. Astfel, s-au
identificat un numar de 57 de specii endemici (specii si subspecii adaptate unui anumit tip
de habitat, singurul care le poate asigura suprevietuirea) si 171 specii subendemice.
Speciile de animale sunt in numar de 33.792, din care 33.085 nevertebrate si 707
vertebrate. In anul 2000, ministerul a finantat realizarea "Cartii rosii a vertebratelor
din Romania".
In anul 1999 s-a obtinut suport financiar prin programul LIFE (L'lnstrument
Finnancier pour I'Environnement) al Comunitatii Europene pentru stabilirea si
implementarea planurilor de conservare pentru doua specii periclitate la nivel national si
comunitar: Romanychthys valsanicola (aspretele) – endemit tertiar – (Conservarea
speciei Romanichthys valsanicola) si Vipera ursinii (vipera de stepa) (Conservarea "in
situ" a viperei de stepa din Romania), iar in 2005, Vipera ursinii rakosiensis (Vipera ursinii
rakosiensis in Transilvania).
In concluzie, in natura exista unitati de vietuitoare cu descendenta comuna, avand
particularitati morfologice, fiziologice, biochimice, ecologice, cu o stabilitate relativ ridicata
si mai slab variabile in decursul unui sir de generatii. Asemenea unitati naturale au fost
numite specii. In biologie specia este unitatea de baza a biodiversitatii.
Bazele teoriei moderne a speciilor (numele binar, ca si majoritatea altor aspecte
formale ale nomenclaturii biologice), au fost elaborate, in anii 1700 de catre Carl Linne,
care a generalizat nomenclatura binara, (numita si "sistemul Linnean").
Potrivit acestei clasificari stiintifice, unei specii i se atribuie un nume format din
doua cuvinte in limba latina. Primul dintre ele reprezinta genul de care apartine (scris cu
majuscula), urmat de un atribut specific. De exemplu, oamenii apartin genului Homo si
sunt in specia Homo sapiens. Numele speciei este intregul nume binar si nu doar al doilea
termen (atributul specific). Conform teoriei evolutioniste, specia este caracterizata prin
variabilitate. Speciile pot fi scindate in rase geografice, rase ecologice sau unele nu
cuprind de loc rase.
VII. Speciile protejate
Un exemplu de specie protejata din Romania este Vipera Ursinii Rakosiensis sau
in limbaj popular, vipera de stepa.
Lungimea totala, la mascul este de pana la 40 cm, iar la femela pana la 60 cm.
Aceasta vipera are: capul latit; ochii mici, marginiti de 6-10 solzi, botul ascutit si usor
ridicat; de fiecare parte cu doua cantale, frontalul separat de supraoculare, spatele
cenusiu-deschis, cafeniu-masliniu, iar pe ceafa are 1-2 pete mai mult sau mai putin
intunecate in forma de A. Pe laturi se vad o serie de pete cafenii intunecate cu margini
negre, ovale sau romboedrice, formand o dunga in zigzag, de la supraocular la coltul gurii
o dunga oblica, intunecata si varful cozii ventral este galben.
Vipera ursinii s-a extins in Europa de Vest probabil din Asia Centrala, in timpul
expansiunii stepelor, ea separandu-se de descendenta sa viperina in urma cu aproximativ
10 milioane de ani. Recent insa, raspandirea acestei specii s-a diminuat in urma
schimbarilor climatice post-glaciale, lasand putine populatii izolate in zone unde atat
habitatul corespunzator cat si conditiile climatice (ierni reci si veri uscate si calde) au
persistat pana in prezent.
Habitatele preferate ale viperei de stepa includ parti ale Europei Centrale sau stepa
panoniana (in Ungaria), precum si pajistile uscate si nisipoase din Delta Dunarii.
Populatiile din stepe au in general urmatoarele cerinte: teren mlaftinos, canale secate si
zone joase cu umiditate (predispuse iarna la inundatii), care ofera habitate mai umede si
implicit mai racoroase, care sunt folosite in general de serpi in timpul verii, si zone mai
inalte, cu substraturi uscate si nisipoase, care sunt necesare pentru o hibernare reusita.
Ecologia hranirii la viperele de stepa e atipica pentru familia viperelor. Majoritatea
dintre acestea hranindu-se cu soparle cand sunt tinere si cu mici mamifere cand devin
adulte. Insa o mare proportie din dieta viperei de stepa o reprezinta insectele, apoi
soparlele, iar mamifere mici doar ocazional, in urma ocuparii de catre vipere a vizuinelor
acestora si nu in urma vanatului direct. Hrana consumata este proportionala cu marimea
lor, adica viperele mai mari consuma prada mai mare. Vipera de stepa poseda venin slab,
destinat imobilizarii victimelor de mica dimesiune, prada fiind tinuta de catre sarpe pana la
consumare.
Viperele de stepa sunt diurne, depinzand de expunerea la soare pentru reglarea
temperaturii corpului. Viperele active sunt in general foarte alerte si sperioase, fiind astfel
greu de detectat in contrast cu alte vipere care isi apara teritoriul mai ferm cand sunt
abordate.
Odata active, viperele de stepa petrec mare parte din zi cautand hrana in zone
adapostite, prin smocuri de iarba si prin tufisuri.
Ca si alte specii din familia viperelor, acestea retin ouale pe toata perioada
gestatiei, dand nastere la pui vii. La nastere, puii au o dimensiune de aproximativ 140-150
mm lungime si se nasc independent si capabili de autoaparare.
Dimensiunea mica a viperelor de stepa si in special a puilor, favorizeaza existenta
unui numar mare de pradatori naturali. Printre acestia predomina o mare varietate de
pasari, incluzand rapitori, ciori, berze, dropii si mamifere precum mustelide (jder, dihor,
nevastuica), pisici salbatice, etc.
Situatia viperei ursinii rakosiensis in Romania este mult mai critica decat in
Ungaria. Una din ultimele populatii de Vipera ursinii rakosiensis din Romania, si cu
siguranta cea mai bine documentata, a supravietuit pana la inceputul anilor 1960 intr-o
zona izolata (Fanatele Clujului) de 1,5 hectare din vecinatatea orasului Cluj-Napoca. La
scurt timp insa, o vizita la Fanatele Clujului nu a reusit sa gaseasca urme ale acestei
subspecii, ea fiind considerata extincta in acea locatie. O fotografie a unei vipere de stepa
a fost facuta in 1962 la est de aceasta locatie, intre Sic si Bontida, dar cercetarile
desfasurate intre 1999 si 2001 de catre Universitatea Babes-Bolyai nu au reusit sa
gaseasca urme ale speciei in zona.
Pana recent, din aceste motive, Vipera ursinii rakosiensis a fost considerata
extincta in Romania. Totusi in anul 2002, in Transilvania, a fost descoperita o populatie de
vipere ursinii rakosiensis, de catre membri ai Societal Romane de Herpetologie. Aceasta
zona e inconjurata si izolata de terenuri agricole si mai mult, o parte din habitatul serpilor a
fost arat si distrus, cu scopul de a cultiva porumb.