Literatura pașoptistă. Revista „Dacia literară”.

Nuvela „Alexandru Lăpușneanul”

Perioada paşoptistă (1830-1860) s-a caracterizat, în plan literar, prin asimilarea tot mai hotărâtă a
romantismului, chiar dacă exponenţii săi nu şi-au atribuit calitatea de romantici. Este vorba despre un romantism impur,
care a convieţuit cu tendinţele neoclasice şi realiste. Deschiderea spre europenizare s-a manifestat prin importul masiv
de „noutăţi”, de „mode” (mai ales pariziene), nu întotdeauna oportune şi nici bine asimilate. S-au creat instituții de
cultură, s-a întemeiat și diversificat presa, s-a modernizat lexicul românesc printr-o inflație de cuvinte din franceză și
italiană, dar această europenizare grăbită a dat naștere acelor „forme fără fond” pe care le va demasca mai târziu Titu
Maiorescu. Pe de altă parte, dorinţa de modernizare s-a confruntat cu inerţia vechilor tipare de mentalitate medievală şi
de limbaj artistic învechit. Sensul evoluţiei a fost, în esenţă, de a adapta formula romantică („moda”) la specificul
naţional.
În ceea ce priveşte proza narativă, aceasta era, la începutul perioadei paşoptiste, singura specie cu o oarecare
tradiţie în literatura noastră, prin cronicile moldoveneşti şi munteneşti din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea şi prin
lucrările lui Dimitrie Cantemir. După 1800 dezvoltarea ei a fost stimulată de modelele romantice europene şi de apariţia
primelor publicaţii româneşti, majoritatea creaţiilor epice fiind tipărite mai întâi în gazetele timpului, ceea ce explică
anumite trăsături: structura foiletonică, dimensiunile reduse, accesibilitatea pentru un public larg, mesajul educativ şi
patriotic, adresarea directă către un interlocutor real sau imaginar (adesea, cititorul).
Cum literatura noastră paşoptistă se situează în romantismul de tip Biedermaier, proza reflectă caracteristicile
acestuia. Dacă High Romanticism-ul european cultiva metafizicul, idealitatea, visul şi utopia, Biedermaier-ul prezintă
istoria, moravurile, viaţa familială etc. într-un mod empiric şi mai obiectiv. Personajele sunt dominate de o singură
trăsătură, subliniată excesiv. Se insistă pe antiteza dintre eroii pozitivi şi negativi. Omul apare ca o fiinţă unilaterală, situată
în situaţii şi conflicte schematice, în subiecte de melodramă bazate pe coincidenţe, lovituri de teatru şi scene lacrimogene.
Proza paşoptistă este, de asemenea, una a mixărilor de genuri şi de specii. Prin hibridizare, se creează,
în opinia lui N. Manolescu, trei tipuri principale: biograficul (proza memorialistică, însemnările de călătorie,
jurnalul şi proza epistolară), melodramaticul şi istoricul. Alte formule epice de succes în epocă sunt fiziologia,
proza poematică şi romanul sentimental.

Un rol important în orientarea literaturii noastre paşoptiste către originalitate şi valoare estetică l-a jucat revista
„Dacia literară”, prima revistă literară din cultura noastră. Editată la Iaşi, în ianuarie – iunie 1840, sub direcţia lui Mihail
Kogălniceanu, ea a apărut pe fondul tendinţei de emancipare socială şi istorică din preajma Revoluţiei de la 1848.
Numele revistei este sugestiv. Prin evocarea Daciei strămoşeşti ca vatră a etnogenezei se exprimă dorinţa de unitate
cultură a tuturor românilor, ca o prefaţă la unificarea politică şi istorică. Este afirmată astfel puternic ideea de naţiune
română şi se impune imaginea Daciei ca topos romantic, după ce autorii din literatura veche, umanişti şi iluminişti,
dezvoltaseră tema romanităţii. Resimţită de oficialităţile statale moldovene ca o publicaţie subversivă, revista a fost
interzisă după numai cinci numere, dar spiritul şi obiectivele ei au fost continuate de alte reviste – Propăşirea, Pruncul
român, România literară, editate de aceiaşi scriitori militanţi paşoptişti.
Programul revistei a fost expus în primul număr, din 30 ianuarie 1840, în articolul Introducţie, redactat
de Mihail Kogălniceanu. Autorul prezintă mai întâi realizările tinerei prese româneşti de până în acel moment şi
laudă efortul lui Gheorghe Asachi şi Ion Heliade-Rădulescu depus în acest sens. Totuşi, constată el, gazetele, ca
şi suplimentele lor literare, consacră prea mult spaţiu politicii şi au un caracter prea provincial. Dacia literară
apare pentru a corecta aceste neajunsuri: se va consacra numai literaturii naţionale, publicând „producţiile
româneşti, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune” pentru a fi „un repertoriu general al literaturii
româneşti”. Revista promovează unitatea în diversitate, asumând rolul de liant cultural între provincii, fără a
elimina specificul local.
Subliniind rolul eticii publicistice, Kogălniceanu anunţă că redactorii vor evita scandalurile şi polemicile inutile,
practicând o critică obiectivă, nepărtinitoare, întemeiată pe criterii estetice („vom critica cartea, iar nu persoana”).
Una dintre ideile majore din articolul-program Introducţie este combaterea imitaţiilor după autori străini şi a
traducerilor de proastă calitate. În opinia lui Kogălniceanu, acestea împiedică dezvoltarea sănătoasă a literaturii române,
devenind „o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional”. Aşadar, imitaţiile şi traducerile inutile sunt
inamicii specificului naţional, ai originalităţii, pe care autorul o consideră „însuşirea cea mai preţioasă a unei literaturi.”
Dorind să contribuie la crearea unei autentice şi valoroase literaturi naţionale, Kogălniceanu recomandă ca surse de
inspiraţie pentru scriitori: istoria naţională, frumuseţile geografice şi folclorul românesc. Urmându-i îndemnul,
romanticii noştri paşoptişti „au creat eroi naţionali şi au descoperit folclorul” (G. Călinescu).
În jurul revistei s-a creat un curent naţional (prin militantismul pentru unificarea românilor), istoric (prin
trezirea conştiinţei naţionale, descoperirea trecutului istoric şi valorificarea lui în literatură) şi popular (literatura,
cultura se deschid către mase, nemaifiind un apanaj al elitelor; producându-se astfel „democratizarea culturii”). De
asemenea, Dacia literară a fost tribuna romantismului românesc în formele lui preeminesciene. Nicolae Manolescu
1
(Istoria critică a literaturii române) identifică în Introducţia redactată de Kogălniceanu „programul şi manifestul
romantismului românesc”, un romantism de tip „Biedermaier” care e interesat de natura pitorească, folclor şi istorie, de
limba naţională şi acordă originalităţii rolul fundamental în creaţie.

Epicul istoric a fost inaugurat de C. Negruzzi prin nuvela romantică Alexandru Lăpuşneanul, publicată
chiar în primul număr al „Daciei literare” (1840). Ea corespunde interesului general din epocă pentru
resuscitarea valorilor trecutului naţional ca mijloc de emancipare a conştiinţei contemporanilor.
Sursa de inspiraţie directă este „Letopiseţul Ţării Moldovei” al lui Grigore Ureche, capitolul „A doua
domnie a lui Alexandru – vodă Lăpuşneanul, carile apoi au tăiat 47 de boieri”. De aici, Negruzzi preia
întâmplările majore din cea de-a doua domnie (1564 – 1569), amănunte despre conflictul domnitorului cu
boierii şi câteva replici devenite emblematice (între care şi mottourile capitolelor I şi IV). Scenariul
deznodământului pe care îl are vornicul Moţoc este inspirat dintr-un episod amintit în cronica lui Nicolae
Costin, în care Alexandru Iliaş Vodă îl aruncă pe boierul Batişte Veleli „pe mâna ţăranilor” care-l ucid.
Negruzzi evocă o epocă zbuciumată din trecutul Moldovei, în care domnitorii se succed repede în
scurte domnii uzurpate de intrigile şi comploturile marii boierimi moldave, dar şi de ingerinţa politică şi
militară a marilor puteri, Polonia şi Poarta Otomană. Pentru tron se dau lupte sângeroase şi se comit asasinate.
În acest context, reînscăunarea lui vodă Lăpuşneanu, cu sprijin otoman şi împotriva voinţei boierilor, ilustrează,
în formă excesivă, romantică, setea de putere absolută şi de răzbunare crudă a despotului medieval.
Nuvela are o construcţie foarte riguroasă, în patru capitole asemănătoare cu cele patru acte ale unei drame.
Expoziţiunea prezintă circumstanţele reîntoarcerii lui Lăpuşneanu pe tronul Moldovei, rezumate în stil cronicăresc, printr-
o frază recapitulativă, şi prin dialogul dintre erou şi însoţitorul său, vornicul Bogdan, privitor la starea ţării sub domnia lui
Tomşa. Intriga se instalează imediat, odată cu primirea, în tabăra instalată la hotarele Moldovei, a delegaţiei de boieri
veniţi să descurajeze tentativa lui Lăpuşneanu de a se reinstala pe tronul ţării. Capitolul al II-lea înfăţişază conflictul dintre
Lăpuşneanu şi boieri prin evocarea măsurilor luate de către domnitor pentru anihilarea adversarilor ştiuţi ori doar
suspectaţi (porunceşte incendierea tuturor cetăţilor, cu excepţia Hotinului, trimite sub securea călăului pe nenumăraţi
boieri, le ia averile). Desfăşurarea acţiunii aduce în schema conflictuală pe Doamna Ruxanda, soţia angelică a
demonicului domnitor, şi continuă în capitolul al III-lea în care domnul simulează împăcarea cu boierii, dar le întinde o
cursă. El organizează la Curte un mare ospăţ, pregătind în taină uciderea lor, spre a se răzbuna pentru că l-au trădat în
prima domnie. Spancioc şi Stroici, lucizi, prudenţi şi suspicioşi, fug în Polonia. Punctul culminant evocă scena
măcelăririi boierilor şi a slugilor acestora, urmată de lapidarea vornicului Moţoc. Ultimul capitol aduce deznodământul:
bolnav de friguri, agonizând în Cetatea Hotinului, domnitorul cere, într-un scurt moment de căinţă, să fie călugărit. I se dă
numele eclesiastic de Paisie, dar, scăpat din ghearele morţii, redevine ameninţător şi însetat de răzbunare, punând în
primejdie chiar viaţa fiului său. Spancioc şi Stroici, Doamna Ruxanda şi mitropolitul Teofan hotărăsc otrăvirea tiranului.
Fiecare capitol este alcătuit din îmbinarea scenelor cu rezumatul narativ. Reprezentarea faptelor prin dialog
produce prezenteificarea şi vivificarea istoriei. De asemenea, fiecare capitol poartă un motto care esenţializează
întâmplările sau subliniază prezenţa unor personaje. Motto-urile sunt dispuse simetric. Primul („Dacă voi nu mă vreţi, eu
vă vreu…”) şi ultimul („De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu…”) reproduc două celebre enunţuri rostite de
Lăpuşneanu (evocate şi de Ureche în cronică), reflectând autoritatea lui despotică, distructivă, împinsă până la iraţional.
Motto-urile interioare fac legătura dintre un personaj colectiv şi unul individual. Astfel, „Ai să dai samă, Doamnă!” (cap.
al II-lea) este ameninţarea profetică a unei văduve de boier, prin care se exprimă indirect adversarul colectiv al
domnitorului (boierii). „Capul lui Moţoc vrem!”(cap. al III-lea) exprimă voinţa norodului (personaj colectiv) şi pieirea
vornicului.
Între istoria reală şi realitatea ficţională din nuvelă apar unele deosebiri (licenţe istorice), autorul inventând pentru
a face subiectul mai dinamic şi mai spectaculos. În realitate, odată cu revenirea la tron a lui Lăpuşneanu, vornicul Moţoc,
postelnicul Veveriţă, spătarul Spancioc şi fostul domnitor, Ştefan Tomşa, au fugit în Polonia, iar aici au fost ucişi din
porunca lui Lăpuşneanu. Negruzzi păstrează personajul Moţoc în subiectul nuvelei şi-i atribuie chiar un rol foarte
important în conflict. Moţoc este expresia individualizată a boierimii, iar moartea lui prilejuieşte realizarea personajului
colectiv, primul din literatura noastră. În capitolul al III-lea, naratorul urmăreşte cu subtilitate reacţia „norodului” adunat la
porţile palatului domnesc din Iaşi după uciderea boierilor. Mulţimea dezordonată, răscolită de nemulţumiri, se coagulează
treptat, devenind „o hidră cu mai multe capete”, şi-şi canalizează furia împotriva vornicului pe care îl va linşa.
Un personaj inventat de autor este Stroici, înfăţişat mereu alături de celălalt spătar, Spancioc, cu care formează
grupul oponenţilor tineri, patrioţi şi oneşti ai lui Lăpuşneanu. Spancioc şi Stroici reprezintă elementul justiţiar care şi-a
câştigat acest drept tocmai prin moralitate şi curaj. Ei sunt o replică dată celor doi autocratori, Lăpuşneanu şi Moţoc.
Autorul întregeşte astfel materialul documentar prin imaginaţie şi creează tabloul în mişcare al unei epoci de
instabilitate politică. Culoarea temporală şi locală este recreată prin limbajul arhaic, prin descrierea vestimentaţiei de
epocă, a interioarelor şi a Curţii domneşti de la Iaşi. Sunt evocate aspecte de protocol, obiceiuri şi mentalităţi. La
intrarea lui Lăpuşneanu în Moldova, boierii soli „se închinară până la pământ, fără a-i săruta poala după obicei”,
2
apoi, speriaţi de furia noului venit, invocă regula „Solului nu i se taie capul”. În cel de-al doilea capitol, domniţa
Ruxanda, fiica lui Petru Rareş şi soţia lui Lăpuşeanu, este înfăţişată printr-o descriere minuţioasă a vestimentaţiei şi a
pieptănăturii. Şi ea îi sărută domnitorului mâna, după protocolul medieval. Slujba de la Mitropolie şi ospăţul domnesc
prilejuiesc acumularea altor detalii creatoare de atmosferă.
În opinia mea, nuvela reflectă perfect amestecul estetic propriu epocii, în ea împletindu-se aspecte
romantice, realiste și clasice. Viziunea artistică adoptată de autor este, totuși, preponderent romantică, prin
natura eroului principal, modul în care este tratată istoria și comentariile naratorului. Negruzzi creează un erou
excepţional prin cruzime şi sete de răzbunare, erou care evoluează în împrejurări excepţionale, pline de
dramatism. După cum demonstrează Nicolae Manolescu (Istoria critică a literaturii române), evocarea are un
caracter ilustrativ, întâmplările sângeroase fiind prezentate pentru pitorescul lor macabru. Naratorul nu rămâne
impersonal, ci emite comentarii şi-şi exprimă impresiile în manieră romantică, vorbind despre „urâtul
caracter” al domnitorului sau despre „deşănţata cuvântare” rostită la Mitropolie. Pe alocuri, apar neologisme
din secolul al XIX-lea („curtezan”, „ministru”, „vivate zgomotoase”, „fripturi cosmopolite”, „letargie”,
„azil”, „a intra în favor”, „sateliţii tiranului”, „emigraţi” etc.). Un aspect romantic este şi liniaritatea
psihologică a personajelor. Doamna Ruxandra e angelică, Spancioc şi Stroici sunt justiţiari şi patrioţi, Moţoc
este un intrigant şi chiar Lăpuşneanu pare „un Richard al III-lea doar sangvinar şi teatral demonic, fără
complexitate” (N. Manolescu). Autorul insistă pe cruzimea lui maladivă, pe detaliile fizice care-i exprimă
instinctualitatea primară. „Portretul indică fixaţie şi primitivitate, nu un suflet complicat, contradictoriu.”
(N.Manolescu)
Autorul nuvelei dovedeşte, totuşi, o anumită intuiţie realistă, prin evocarea credibilă a chipului şi
mentalităţilor unei epoci, prin documentarea din istoriografia noastră veche, prin folosirea, în general, a notaţiei
stricte. Acestor trăsături li se adaugă aspectele clasice: unitatea de conţinut epic, echilibrul perfect al
compoziţiei, antiteza simplificată în termeni de moralitate (Bine / Rău, angelic / demonic), comentariile
moralizatoare de pe poziţii eticiste.
În concluzie, nuvela oglindeşte pe deplin programul enunţat de Kogălniceanu în articolul „Introducţie”.
Originală prin subiect, inspirată din istoria autohtonă, realizată cu măiestrie scriitoricească, ea a devenit un
model pentru autorii ulteriori. G. Călinescu o compara cu tragedia shakespeariană Hamlet, considerând că
„echilibrul între convenţia romantică şi realitatea individului e minunea creaţiei lui Negruzzi”.