Psihologia

Natura psihicului uman

Psihologia, ca toate ramurile ştiinţei, face parte din folosofie, din care în contextul
mişcării ştiinţifice germane se desprinde în cursul secolului al XIX-lea şi se constituie ca
disciplină de sine stătătoare.
Etimologic, psihologic vine de la termenul grecesc „psyche” – Suflet, „logos” – ştiinţă.
Ea se ocupă cu studiul proceselor şi particularităţilor psihice. Acest termen de „psihic” a
cunoscut în timp diferite intepretări: mistic-religioase, idealiste-subiective sau obiective sau chiar
materialiste.
La ora actuală, se consideră că în universul cunoscut nu există fenomene mai complexe
decât cele psihice.
Complexitatea psihicului provine din natura sa contradictorie, din ipostazele diferite sub
care apare, dar mai ales din dinamica funcţionalităţii sale. El este în interior, adică ascins, latent,
virtual dar este şi în exterior, manifestându-sereal. Dispune de desfăşurări normale, specifice
(vise, halucinaţii, evocării spontane, stări emoţionale bizare). Psihicul este locul de organizare a
tuturor proceselor care intervin între stimul şi reacţie. De aceea, el a fost şi numit ca „o realitate
bio-psiho-socială”.

Factorii biologici
Formaţi din zestre ereditare, oferă fiecărui individ un potenţial specific, care se
transformă în realitate odată cu dezvoltarea individului.
Factorii ereditari sunt doar premise sau posibilităţi, şi nu realizări funcţionale. Pentru
valorificarea potenţialului ereditar, sunt necesare anumite condiţii;
1. Creşterea şi maturizarea fiziologică
2. Interacţiunea cu lumea externă (informaţii senzoriale, comunicare verbală, angajarea
în acţiuni practice)

Factorii socio-culturali
Contribuie la formarea trăsăturilor psihice umane. Valorile culturale, etice şi estetice,
mentalităţile, achiziţiile ştiinţifice şi tehnologice sunt preluate şi valorificate de individ,
contribuind la formarea psihicului. Absenţa acestora influenţe determină o adaptare specifică
mediului respectiv.
Psihicul este o funcţie a creierului, acesta fiind suportul material care stă la baza
deszvoltării şi formării proceselor psihice. Se observă abateri de la normalitate, în cazul unor
traumatisme sau consumul de droguri. Psihicul este o imagine interioară a lumii externe, de
aceea, el mai poate fi difinit ca informaţie. Sistemul psihic se autoprogramează în comparaţie cu
un calculator care trebuie programat.
Se poate considera că lumea poate fi redusă la 3 categorii generale: substanţă materială,
energie şi informaţie.
Psihologia situează în centrul preocupărilor sale omul ca subiect al cunoaşterii, studiind
comportamentul, conduita şi activitatea acestuia.
Orice comportament extern are o cauză internă, de aceea comportamentul a fost denumit
şi conduită.
Conduita reprezintă modul de a acţiona corespunzător imboldurilor, scopurilor şi
informaţiilor cognitive de care dispune subiectul prin memoria sa şi modul cum acesta se
orientează la situaţia dată.

1
 Psihologia

La om, comportamentul este organizat sub formă de activ. Activitatea se întemeiază pe

experienţa acumulată de subiect şi este condiţionată de posibilităţi şi trăsăturile caracteristice ale
acestuia.
Psihologia trebuie să ţină seamă de trăsăturile relativ stabile ale fiecărui subiect, de
nivelul şi modul particular al construcţiei sale psihice.
La om, psihicul conduce şi influenţează viaţa. În aceste condiţii, este firesc să apară
concepţii, teorii, orientări contradictorii cu privire la psihicul uman.
Acest lucru a dus la creerea unor caracteristici:
 psihicul ca formă a vieţii de relaţie,
 psihicul ca fenomen inseparabil de structurile materiale, coantice f mic şi energetice,
 psihicul ca formă de reflectare ideal subiectivă şi constructivă a realităţii,
 psihicul ca fenomen condiţionat şi determinat social-istoric.

Psihicul ca formă a vieţii de relaţie

Organismele vii există în virtutea legii adaptării şi este important să înţelegem că numai
în relaţie cu ceva, omul aude, vede, el elaborează gânduri, face mişcări, elaborându-şi şi
construindu-şi în felul acesta propria sa statură psihică.
Aşadar, lipsa relaţiei cu semenii vine ca o latură negativă asupra dezvoltării psihicului,
ceea ce însemnă că psihicul este produsul cestor relaţii.

Ipostazele psihicului uman.

Coştient, subcoştient, incoştient

Coştiinţa – Una din cele mai importante nivele de organizare a vieţi psihice a individului,
putând fii definită ca fiind totul (psihologia fără incoştient) sau nimic (psihologia fără coştiinţă).
Coştiinţa a fost când redusă la o stare simplă de funcţie psihică numită şi vigilenţă, când
extinsă. (perdută în generalitate extinsă). De unii cercetători consideră conştiinţa ca fiind locul
senzaţiilor şi percepţiilor noastre şi realitatea subiectivă a acestora.
A fii coştient, înseamnă a gândi, a stabili relaţii, a avea capacitatea de a face sinteza, de a
te putea auto-supraveghea.
Limbajul în această situaţie fiind o calitate structurală a coştiinţei o calitate prin care
aceasta accede la umanitate.
Zlate defineşte coştiinţa ca o formă de organizare psihică prin care se realizează
integrarea aciv subiectivă a tuturor fenomenelor vieţii psihice şi care facilitează raportarea
adaptarea continuă a individului de la mediu natural şi social.
Coştiinţa deci este o reflectare anticipată a realităţii, frecvent se spune că specificul uman este
apariţia coştiinţei.
Coştiinţa implicită
Este doar o coştiinţă de ceva şi constă într-o separaţie confuză a fiinţei mele de alte
obiecte sau fiinţe , ea este un fel de şcenă în care se petrec evenimentele.
Coştiinţa e forma în care este trăit orce fel de fenomen, ea ne plasează într-o lume reală.
O problemă dificilă o constituie visul în care ne simţim participanţi, la o lume pe care o credem
reală. În vis pare avea loc o iluzie de coştiinţă fiindcă visul constă într-o rupere de realitate.
Coştiinţa implicită este o coştiinţă în acţiune, ea implică separarea mea de lume şi de ceilalţi.

2
 Psihologia

Coştiinţa reflexibilă
Este caracteristică omului şi constă în căştiinţa clară a unui EU care acţionează în mod
responsabil. Ea nu există la copilul mic. Căci presupune deplina cunoştiinţă de sine şi o
dezvoltare a gândiri abstracte.
Coştiinţa reflexibilă este conduita suprapusă un comentariu propriu asupra reacţiei mele
exterioare sau interioare.
Poate fi considerat coştient un lucru pe care îl realizăm. Cineva coştient când este atentă, când
observă ceva.
Act coştient este şi cel premeditat, intenţionat, care urmăreşte realizarea unui scop dinainte
reprezentat.
Formarea coştiinţei de sine
Este precedată de sentimentul de sine. La baza evoluţiei coştiinţei stă formarea treptată a unei
scheme corporale şi a unei imagini a propiului corp. Destul de devreme copilul îşi spune „eu pot
să”, mai târziu va remarca, „eu gândesc”. Se pune întrebarea când se formează imaginea
propriului corp.
Studiile caută să cuprindă momentul când copii mici îşi recunosc imaginea în oglindă. Nu se
poate recunoaşte cineva care nu se cunoaşte, nu are cât de cât o idee despre sine.
La vârsta de 17-18 luni în faţa oglinzi, copilul reacţionează ca la alt copil (zâmbind, emiţând
vocalize). Între 18-20 luni, apar reacţii de evitare. Iar între 21-24 luni se manifestă simtomele
recunpaşteri de sine.
După primul moment când apar recunoaşterea urmează evitări, fluctuaţii care durează cel puţin
6 luni. Recunoaşterea în oglindă coincide cu perioada când copilul începe să folosească
cuvintele „eu, al meu, al tău”.
Recunoaşterea de sine e condiţionată de cunoaşterea în prealabil a unor persoane din jur.
Sub coştientul
Poziţia subcoştientului în psihologie este destul de imprecisă ca termen ce apare la sfârşitul
secolului al IXX-lea, începutul secolului al XX-lea a fost socoti la început ca post-coştiinţă, pre-
coştiinţă. Uni autori denimundul char incoştient normal, fiind una din ipostazele importante ale
psihicului nu poate fi ignorat. De aceea sau format unele etape spre a se putea defini
subcoştientul.
Cei mai mulţi autori concep sub-coştientul ca pe o formaţiune sau nevel psihic ce cuprinde
actele care au fost cândva coştient care în prezent se desfăşoară în afara controlului coştient.
El este rezervorul unde se conservă toate acele ce au trecut cândva prin filtrul coştiinţei. Uni au
numit ca o coştiinţă stinsă.
2 Coştiindu-se caracterul limitat al definiri sub coştient s-a trecut la alte premize prin
care s-a cercetat că viaţa psihică a individului, coştiinţa este un moment foarte fugitiv şi foarte
particular.
A spune că ele reduc la considerare coştiinţei ca fiind singura expresiei a vieţi psihice.
Stările subcoştientului se modifică deoarece cauzele de care dispun nu sunt date odată pentru
totdeauna şi pentru toţi indivizi. Ele se modifică datorită faptului că între ele există relaţii de
cauzalitate şi influenţă reciprocă.

3
 Psihologia

Subcoştientul este definit ca o celebraţie latentă care are loc sub simplitatea aparentă a
percepţiilor.
Pentru 6 Noiembrie Referat 1. Ales individual. (Limbajul) a2lea. Comun ( Personalitatea şi
temperamentul)