CRESTINISMUL

CREŞTINISMUL ORTODOX
Sensul cuvântului “ortodox”

Cuvântul „ortodox” provine din două cuvinte greceşti: „orthos” (drept, corect sau
adevărat) şi „doxa” (glorie, onoare, laudă, închinare) şi este în general folosit cu
sensul de „închinare adevărată”, dar şi ca „doctrină, învăţătură adevărată” pentru că
cele două sensuri sunt strâns legate. Termenul de „ortodox” a fost folosit pentru a
arăta diferenţa dintre învăţătura corectă a bisericii creştine timpurii instituită de
apostolii lui Hristos şi învăţăturile noi, eretice sau eterodoxe introduse mai târziu.

Astăzi un număr uimitor de mare de grupuri, organizaţii religioase şi biserici pretind

a fi succesorii bisericii primare. Dar care este adevăratul succesor? Pentru a afla
răspunsul trebuie să comparăm ceea ce biserica a crezut şi a practicat la început cu
ceea ce propovăduiesc aceste grupuri şi organizaţii.

Simeon Noul Teolog (949-1022) consideră că „cineva nu este ortodox doar pentru că
nu introduce noi dogme în biserica lui Dumnezeu, ci pentru că duce o viaţă în
conformitate cu adevărata credinţă.”1

Există o legătură vie între adevărata credinţă şi adevăratul mod de trăire. Aşa cum
spune Mitropolitul Filaret din Moscova: „Crezul nu vă aparţine atâta timp cât nu-l veţi
fi trăit.”2

„Pentru desăvârşirea vieţii este necesară imitarea lui Hristos.” ( Vasile cel Mare, 330-
379, Despre duh, cap. XV)

„Teologie fără practică este teologia demonilor.” (Maxim Mărturisitorul, 580-662)3

Numele de creştin a fost dat pentru dată în Antiohia. Îl pomenesc pentru prima
oară Faptele Apostolilor şi prima Epistolă a Sfântului Petru (4, 16). Creştinii, în
Noul Testament se numesc de obicei „creştini, aleşi, sfinţi”. În izvoarele iudaice, ei
sunt numiţi „galileeni, nazarineni” ş.a. Se pare că numele de creştin l-au dat cel
dintâi, ironic, idolatrii, spunând că aceştia sunt ucenicii lui Hristos, creştinii.

Istoricul Tacitus îl aminteşte ca nume răspândit în Roma în anul 64 d. Hr. Prin

urmare, era cunoscut cu mult înainte. Se pare că după Învierea lui Hristos, când
ucenicii şi-au început activitatea misionară, a apărut şi numele de „creştin”.
Bineînţeles că idolatrii nu şi-au închipuit niciodată că acest nume „dispreţuit” (Fapte
11, 26) va deveni reper în istoria lumii şi va fi cel mai cinstit, desigur când este purtat
de credincioşi în mod autentic şi cu rezultate teandrice. Altfel irită şi provoacă reacţii
înfricoşătoare.

Necredincioşii şi idolatrii nu şi-au închipuit niciodată că acest nume va constitui şi

unul dintre documentele istorice importante despre existenţa lui Hristos, conform cu
Scripturile Evangheliştilor. Dacă nu erau evenimente reale toate cele descrise de
Evanghelii, n-am fi avut ca urmare existenţa creştinilor în Roma şi în altă parte a lumii
cunoscută atunci. Şi doar mărturia atât de veche a lui Tacitus, la care ne-am referit
mai înainte, ne convinge că Hristos şi creştinii reprezintă o realitate incontestabilă.

Creştinii ortodocşi slăvesc pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh—Sfânta Treime,

singurul Dumnezeu. Urmând Sfintele Scripturi şi învăţătura Sfinţilor Părinţi, Biserica
Ortodoxă mărturiseşte că Sfânta Treime înseamnă trei Persoane (ipostasuri), care împărtăşesc
aceeaşi substanţă sau natură (gr. ousia). Această credinţă poate să pară paradoxală, dar acesta
este modul în care Dumnezeu ni S-a revelat. Toate cele trei Persoane sunt consubstanţiale Una
cu Cealaltă, Ele fiind de aceeaşi esenţă (grec. homoousios) şi coeterne. Nu a existat niciodată un
timp [1] în care Una dintre Persoanele Treimii să nu fi existat. Dumnezeu este dincolo şi înainte de
timp şi totuşi lucrează înăuntrul timpului, mişcându-Se şi vorbindu-ne în cadrul istoriei.
Dumnezeu nu este o substanţă impersonală sau doar o „mare forţă”, ci, mai degrabă, fiecare
dintre Persoanele Divine este în legătură personală, de iubire: intratrinitară, pe de o parte, şi cu
creaţia, pe de altă parte. Dumnezeu nu este un nume pentru trei zei (i.e. politeism), ci, dimpotrivă,
credinţa ortodoxă este monoteistă şi, în acelaşi timp, trinitariană. Dumnezeul Bisericii Creştin
Ortodoxe este Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, adică „Cel viu”, care lucrează în creaţia
Sa: EU SUNT care S-a revelat pe Sine lui Moise, în rugul aprins (Eu Sunt Cel Ce Sunt - Exodul 3,
14).
Sursa şi unitatea Sfintei Treimi este Tatăl, din care se naşte fără de timp Fiul şi din care
purcede Sfântul Duh. Astfel, Tatăl este, în acelaşi timp, fundamentul unităţii Sfintei Treimi, cât şi
al distincţiei. A încerca să înţelegi nenaşterea (Tatăl), naşterea (Fiul), sau purcederea (Duhul
Sfânt) conduce la nebunie, spune Sfântul Grigorie Teologul , şi, astfel, Biserica se apropie de
Dumnezeu în mister divin, apofatic, fiind mulţumită să-L întâlnească personal pe Dumnezeu şi să
realizeze, în acelaşi timp, neputinţa minţii umane de a-L înţelege.

Biserica este Mireasa lui Hristos, Mireasa eshatologică a Fiului lui Dumnezeu, unită cu El întru

credinţă şi dragoste, cea pentru care S-a jertfit pe Cruce. Relaţia dintre Hristos şi Biserica Sa este
asemuită cu relaţia dintre soţ şi soţia sa, iar imaginea nunţii pământeşti este o închipuire, o umbră
a nunţii Mielului lui Dumnezeu cu Biserica.
Comunitatea Bisericii este locul mântuirii oamenilor; este cu adevărat Arca în care omenirea se
poate salva de potopul decăderii şi al păcatului. În Biserică, creştinii lucrează în mod tainic la
propria mântuire, "cu frică şi cu cutremur" (Filipeni 2, 12), închinându-se Sfintei Treimi în Duh şi
adevăr. Biserica este stâlpul şi temelia adevărului (I Timotei 3, 15) şi pe ea se pot bizui creştinii
în lupta lor de a afla ei înşişi unicul Adevăr. Biserica este veşnică, şi porţile Iadului nu o vor birui
(Matei 16, 18).
Biserica este alcătuită din Proorocii şi Sfinţii Vechiului şi Noului Testament, din îngeri şi din
comunitatea istorică a credincioşilor vii, adormiţi şi din generaţiile viitoare, şi în ea se află unul şi
acelaşi Har al lui [[Dumnezeu]. Este o comunitate atât vizibilă cât şi invizibilă, divină ca şi umană.
Ea este vizibilă, întrucât cuprinde comunităţi concrete de oameni care se închină lui Dumnezeu;
este invizibilă întrucât îi cuprinde şi pe sfinţi şi pe îngeri. Este umană, întrucât membrii ei
pământeni sunt păcătoşi; este divină, pentru că este Trupul lui Hristos.

In cultul divin public al Bisericii Ortodoxe, epicleza este rugaciunea de

invocare a Sfantului Duh intalnita nu numai in cadrul Sfintei Liturghii, ca
rugaciune tipica de solicitare a interventiei si lucrarii dumnezeiesti pentru
prefacerea elementelor de paine si vin in Trupul si Sangele Domnului, ci si
in randuiala Sfintelor Taine si ierurgii ca formula sacramentala de sfintire
si binecuvantare a omului si a naturii inconjuratoare care, impreuna cu
omul, tinde si ea progresiv spre o prefacere si transformare spirituala in
drumul ei spre desavarsire, caci "potrivit fagaduintelor Domnului, noi
asteptam ceruri noi si pamant nou, in care locuieste dreptatea" (II Petru 3,
13). Avand o importanta covarsitoare in viata liturgica a Bisericii Ortodoxe
si constituind un subiect dogmatic de actualitate, tema epiclezei si a
comuniunii euharistice a fost adeseori abordata in dialogurile si intrunirile
ecumenice din tara si strainatate.

Epicleza din punct de vedere liturgic

Acesta este in esenta obiectivul si scopul principal al Liturghiei

ortodoxe relevat atat in textul anaforalei, cat si in alineatele
ecteniilor, caci nu se pot impartasi din acelasi potir cei ce nu
marturisesc aceeasi credinta.
 "Euharistia nu este mijlocul sau instrumentul unitatii, ci incoronarea
acesteia", adica pecetluirea unitatii duhovnicesti a celor ce au
sporit in gandire, iubire si simtire crestineasca si "s-au pregatit
pentru a fi un "Trup si un Duh" cu Hristos, prin Duhul Sfant, rugandu-
se in comun, laudandu-L pe Dumnezeu in comun, marturisind in
comun aceeasi credinta si aducand ofranda comuna a painii si a
vinului". Toate momentele anterioare epicle-zei care se succed in
mod gradat in randuiala Sfintei Liturghii, cum ar fi: citirea Sfintei
Evanghelii, rostirea in comun a Simbolului credintei, marturisirea
dragostei fratesti, raspunsurile mari si rugaciunea euharistica sau
anaforaua, nu sunt altceva decat trepte de inaintare in unitatea
credintei, a simtirii si trairii crestinesti. 
Abia dupa parcurgerea acestor etape urmeaza momentul culminant
al slujbei, epicleza, adica chemarea, rugaciunea si implorarea
noastra catre Tatal ca sa trimita pe Duhul Sfant sa sfinteasca
cinstitele daruri de paine si vin si sa le prefaca in Trupul si Sangele
Fiului Sau: "inca aducem Tie aceasta slujba duhovniceasca si fara
de sange si Te chemam, Te rugam si cu umilinta la Tine cadem:
Trimite Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste aceste daruri ce sunt
puse inainte. Si fa, adica, painea aceasta, Cinstit Trupul
Hristosului Tau. Iar ce este in potirul acesta, Cinstit Sangele
Hristosului Tau. Prefacandu-le cu Duhul Tau cel Sfant"3. Amin, Amin,
Amin.
De fapt, rugaciunea epiclezei este adresata lui Dumnezeu Cel in
Treime slavit, adica lui Dumnezeu privit in unitatea Fiintei Sale: "Tie
ne rugam si de la Tine cerem, Sfinte al sfintilor, cu bunavointa
bunatatii Tale, sa vina Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste
darurile acestea ce sunt puse inainte si sa le binecuvinteze pe
dansele si sa le sfinteasca si sa le arate: Painea aceasta, adica,
insusi Cinstitul Trup al Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului
nostru Iisus Hristos. Iar ceea ce este in potirul acesta, insusi
Cinstitul Sange al Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru
Iisus Hristos...", se spune in textul epiclezei din Liturghia Sfantului
Vasile cel Mare.
Invocarea Sfantului Duh are ca obiect nu numai prefacerea painii si
a vinului, ci si prefacerea si transformarea sufleteasca a
credinciosilor, caci jertfa euharistica se aduce spre iertarea
pacatelor, spre impartasirea cu Sfantul Duh, spre plinirea imparatiei
cerurilor, spre indraznirea catre Dumnezeu si izbavirea de judecata
si osanda cea vesnica. Acesta este motivul pentru care preotul
liturghisitor, dupa invocarea Sfantului Duh, se roaga astfel: "Iar pe
noi care ne impartasim dintr-o paine si dintr-un potir sa ne unesti
unul cu altul prin impartasirea Aceluiasi Duh Sfant si pe nici unul
dintre noi sa nu-l faci vinovat prin aceea ca se impartaseste din ele
cu nevrednicie".
Aceste doua aspecte scot in relief dimensiunea eshatologica a
Tainei, indreptata spre viitor, spre implinirea imparatiei lui
Dumnezeu, descoperita si daruita Bisericii, care traieste in mod
constient acest mister. Deci, "prin taina painii euharistice este
reprezentata si intrupata unitatea credinciosilor, care alcatuiesc un
Trup in Hristos. In toate locurile unde se savarseste aceasta taina,
este prezenta mereu Biserica in mod plenar".
Rugaciunea epiclezei ne arata ca Duhul Sfant, ca Duh al iubirii si
comuniunii, innoieste si dinamizeaza intreaga viata a Bisericii.
Biserica ii cheama la inceputul fiecarei slujbe sa patrunda in
adancul fiintei credinciosilor ca sa o purifice de necuratia pacatului
si sa o sfinteasca cu harul sau dumnezeiesc: "imparate ceresc,
Mangaietorule, Duhul Adevarului, vino si Te salasluieste intru noi si
ne curateste pe noi de toata intinaciunea si man-tuieste, Bunule,
sufletele noastre".
In actul liturgic, Duhul Sfant intra in relatie personala in primul rand
cu preotul slujitor care il cheama sa-i curateasca sufletul de toata
intinarea patimilor pentru a aduce fara de prihana jertfa cea fara de
sange. inaintea oficierii Sfintei Liturghii, preotul se roaga astfel:
"Trimite, Doamne, mana Ta cea sfanta din inaltimea sfantului Tau
locas si ma intareste spre slujba ce-mi este pusa inainte, ca fara de
osanda stand inaintea Sfantului Tau Altar, sa savarsesc jertfa cea
fara de sange, ca a Ta este puterea si slava in veci, Amin", iar in
clipele premergatore rostirii epiclezei, spune: "Pe Prea Sfantul Tau
Duh..., Bunule, nu-L lua de la noi, ci ne innoieste pe noi cei ce ne
rugam Tie".

Agnetul si miridele in cadrul Sfintei Liturghii

Biserica Ortodoxa a crezut si a invatat totdeauna ca, din painile asezate pe Sfantul Disc, numai agnetul se
preface in timpul epiclezei, in Trupul Mantuitorului. In contrast cu aceasta invatatura, Biserica Romano-Catolica

invata ca toate particelele de paine, asezate pe Sfantul Disc, se prefac in Trupul lui Iisus Hristos. Intre cele doua
Biserici exista, deci, o deosebire mare pe tema prefacerii darurilor pe Sfantul Disc in Trupul Mantuitorului Hristos.

In centrul Cultului divin crestin sta Sfanta Liturghie, iar in centrul acesteia sta Sfanta Jertfa, sta Sfanta Euharistie.

Instituirea acestei Taine s-a facut, dupa cum se stie, de catre Hristos, cu prilejul Cinei din preajma Sfintelor Patimi.
La Cina cea de Taina Mantuitorul a luat painea, a binecuvantat-o, a frant-o si a dat-o ucenicilor Sai, zicand: "Luati,
mancati, acesta este Trupul Meu.". Apoi a luat paharul, a multumit si l-a dat Apostolilor, zicand: "Beti dintru acesta
toti, caci acesta este Sangele Meu, al Legii celei noi, care pentru multi se varsa, spre iertarea pacatelor". Dupa
aceea a poruncit, zicand: "Aceasta sa o faceti intru pomenirea Mea". Prin aceste cuvinte Mantuitorul a
instituit Taina Sfintei Euharistii, dar in acelasi timp a savarsit El insusi aceasta Taina
Proscomidia (punere inainte), este prima parte a Liturghiei si anume partea aceea in cuprinsul careia se produc,
se pun inainte darurile necesare jertfei. Din vinul si din painile pe care credinciosii le-au adus drept daruri la
Sfantul Altar, preotul liturghisitor pe cele mai bune si din aceste paini taie, scoate si aseaza pe Sfantul Disc toate
particelele prescrise de Liturghier. Lucrarea aceasta pregatitoare jertfei propriu zise se face la masa
Proscomidiarului, asezata in stanga Sfantului Altar. In cadrul acestei lucrari liturgice, preotul scoate in primul rand
agnetul si apoi miridele.

Cuvantul "agnet" provine in limba noastra romaneasca din limba latina, si anume de la termenul "agnus" si
inseamna "miel". Atat in Testamentul Vechi cat si in Testamentul Nou, Iisus Hristos a fost numit adeseori cu
termenul de miel
La Sfanta Proscomidie, din prima anafora, din prima prescura, se taie, se scoate si se pune pe disc, 
cu scopul de a face "pomenirea Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos", partea de paine
numita agnet. Se stie ca agnetul are forma patrata si se scoate din painea aceea, in care se disting mai bine
literele sigiliului: Is. Hr. Ni. Ka. Agnetul este in cazul de fata Mielul cel Bland, cel curat, cel nevinovat, dar gata de
a se jertfi pentru iertarea pacatelor si pentru sfintirea tuturor credinciosilor.

Cuvantul "miride" provine din limba elina, de la un verb insemnand "a imparti, a distribui, a diviza". Substantivul
inseamna parte dintr-un intreg. Miridele de pe Sfantul Disc sunt, deci, particele de anafora, particele de prescura,
scoase din painile alese in chip special de catre liturghisitor pentru acest scop.

Închinarea la icoane

Respectul pentru icoane nu are nicio bază biblică sau sprijin în scrierile creştine până
în anul 300, de aceea apărătorii icoanelor trebuie să susţină că acestea au fost
sprijinite de credinţa simplă şi de tradiţia nescrisă a bisericii şi să se bazeze mai mult
pe liturghie. Astfel autoritatea “sfintei tradiţii” este pusă peste autoritatea Bibliei şi
constituie temeiul existenţei icoanelor.  Se pare că practica bisericii este mai
importantă pentru ei decât ceea ce spune Hristos :

“Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi
Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în
duh şi în adevăr.”   (Sfânta Evanghelie după Ioan 4:23-24)

Dumnezeu este duh, de aceea Hristos  spune că putem să ne închinăm cu adevărat

Tatălui numai în duh şi în adevăr. Închinarea noastră este strâns legată de viaţa
practică. Natura lui Dumnezeu este sfinţenie şi dreptate. La rândul nostru suntem
chemaţi la străduinţă pentru a ne lăsa schimbaţi în asemănarea caracterului Său.
Aceasta necesită o totală dăruire lui Dumnezeu, până la sfârşitul vieţii.

Mai mult decât atât, cultul icoanelor este o mărturie clară a înţelegerii greşite a
naturii lui Dumnezeu. Unele icoane prezintă Trinitatea ca pe un bătrân, un tânăr şi
un porumbel.  Fiinţa lui Dumnezeu este mai presus de orice este creat. El este duh,
de aceea nu putem nici măcar în imaginaţie să-I dăm o formă, pentru că prin
aceasta L-am limita înţelegerii omeneşti.

Biblia îl numeşte pe Hristos  “chipul Dumnezeului invizibil”, pentru că El este singurul

care L-a descoperit pe Tatăl.

“Acesta este chipul (icoana, în greacă: eikon)  lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată
făptura.” (Epistola către Coloseni a Sfântului apostol Pavel 1:15).

Biserica Ortodoxă a celor șapte Sinoade Ecumenice are la bază Vechiul și Noul Testament.

Conducătorul ("Capul") ei este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „Păstorul cel bun”, care îndrumă
credincioșii, mădularele vii ale Bisericii, pe calea spre mântuire. Biserica Ortodoxă a celor șapte
sinoade ecumenice recunoaște un același Dumnezeu Treimic, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, întreit în
ipostas (Persoane), dar Unul în ființă (esență), Dumnezeu atotputernic, preexistent lumii și
complet independent în raport cu orice, deosebindu-se astfel fundamental de religiile naturale, în
care dumnezeul / dumnezeii iau naștere într-un univers preexistent.
Teologia Bisericii Ortodoxe, a celor șapte sinoade are la bază dragostea, căci "Dumnezeu este
iubire", I Ioan IV:8 (I Ioan 4, 8) și este reluat în scrierile teologilor ortodocși, care afirmă
că Dumnezeu este iubirea. Iubirea a fost propovăduită și arătată prin fapte de Iisus Hristos,
considerat unul din cele trei Ipostasuri (Persoane, sau personalități) ale Sfintei Treimi, care s-a
coborât pe pământ și s-a întrupat ca om, și-a jertfit viața și a luat asupra lui păcatele oamenilor
pentru a îi mântui de păcat, iar prin învierea sa a transfigurat și îndumnezeit (θεοσισ) trupul
omenesc luat. Astfel, definitorie pentru înțelegerea în ortodoxie a venirii lui Hristos în trup este
formula Sf. Atanasie cel Mare: "Dumnezeu a devenit om pentru ca și omul să poată deveni
dumnezeu". Prin vorbă și faptă, Hristos a arătat că se poate trăi în lume făcând voia lui
Dumnezeu („Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveți. În lume necazuri veți avea, dar
îndrăzniți, Eu am biruit lumea. ”, Ioan 16,33) și a scos în evidență din cele zece porunci două, dar
care cuprind totul și care îl fac pe cel ce le îndeplinește să le facă în mod automat și pe
restul: dragostea de Dumnezeu și de aproapele („El i-a răspuns: Să iubești pe Domnul
Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este marea și
întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În
aceste două porunci se cuprind toată legea și prorocii.”, Matei 22, 37-40).
Teologia acestei Biserici se bazează pe scrierile Bibliei, pe Tradiția Bisericii și pe trăirea vieții
religioase în cadrul Bisericii, singurul loc în care Biblia poate fi corect înțeleasă. Se acordă o mare
importanță Sfintei Împărtășanii, eveniment în urma căruia credincioșii se unesc spiritual și
material cu Iisus Hristos.
Virtuțile (faptele bune) au o importanță mântuitoare, acestea făcând parte din procesul de sfințire
(teologie) (împărțit teologic în trei etape: curățire, luminare și îndumnezeire). Lucrarea virtuților se
face și în referire la episodul judecății universale, formulată în Evanghelia după Matei, capitolul
XXV.
Între Biserica Ortodoxă a celor șapte sinoade, pe de o parte, și catolicism, pe de altă parte, există
deosebiri (a se vedea legăturile indicate în continuare). Vom menționa doar una: ortodocșii
consideră că Biserica este formată din mulțimea credincioșilor – mădulare vii – al cărei cap este
Iisus Hristos – Mirele. În acest context, Biserica, ca clădire și ca organizare administrativă are un
rol subordonat, de a sprijini viața duhovnicească a mulțimii credincioșilor conduse de „Păstorul
cel bun”.

Taina Botezului     
                     Prin Taina Botezului, instituita de Mantuitorul, omul care crede in Hristos
renaste din apa si din Duh la viata cea adevarata in Hristos si devine membru al Bisericii.

Taina se savarseste prin intreita afundare in apa a celui ce se boteaza in numele  Sfintei

Treimi, savarsitorul ei fiind preotul sau episcopul. Numai in caz de urgenta, din temerea de

moarte apropiata a celui care are sa primeasca Botezul, aceasta Taina poate fi savarsita

de orice membru al Bisericii.

 Taina botezului a fost instituita de Mantuitorul. Ea a fost prefigurata inca din Vechiul

Testament prin: circumciziunea fiilor lui Israel, ca semn al legamantului lor cu Dumnezeu

(Deut, 30, 6 ; Col., 2, 11 ; Rom., 2, 28-29). Botezul lui Ioan, asa cum spune Ioan insusi, nu

este botezul crestin (Ioan, 1, 33), insa a preinchipuit botezul crestin, fiind in acelasi timp un

ritual pregatitor pentru primirea lui Mesia de catre evrei si adeverirea lui fata de lume

(Matei, 3, 11). Botezul lui Ioan, desi era de la Dumnezeu (Ioan, 1, 33 ; Luca, 3, 2-3) si se

savarseste prin cufundare in apa ca si cel crestin instituit de Hristos, este totusi inferior

celui crestin fiindca nu se conferea prin el harul dumnezeiesc. El era doar un botez al

pocaintei spre iertarea pacatelor (Matei, 3, 11; Luca,3,3).

Efectele Botezului
 Actul Botezului consta in afundarea intreita a primitorului in apa, insotita de declaratia

constatatoare rostita de preot: "Se boteaza robul lui Dumnezeu (N) in numele Tatalui, al

Fiului si al al Sfantului Duh". Caracterul de declaratie si de constatare al cuvantului "se

boteaza" sau al celui analog din celelalte Taine (se cununa, se impartaseste) arata ca

Taina se savarseste vizibil prin actul si cuvantul preotului, dar invizibil, prin lucrarea lui

Hristos.

 Prin Botez si afundarea omului in apa in numele Sfintei Treimi se produce moartea omului

vechi si renasterea lui la viata adevarata in Hristos. O data cu aceasta omul se spala

de pacatul stramosesc si de toate pacatele savarsite mai inainte si se imprima chipul lui

Hristos in el. Prin aceasta omul, unindu-se cu Hristos, este introdus in Biserica si devine

membru al Trupului tainic al Domnului.