BĂRBULESCU ALEXANDRA 14.11.

2000
C.R.P., III

Cea mai evidentă trăsătură a interacţiunii personajelor este

diferenţa culturală dintre ele, diferenţă vizibilă în limbajul pe care ele îl
folosesc şi în gândurile şi atitudunile pe care autorul le atribuie fiecăreia.
Maltezi, fiul lui Pîrlea, este un ţăran incult, dar cu pretenţii de
sânge albastru. De aici şi ironizarea numelui său: “ducele de Maltezi y
Platoneşti y Bramborosa”. Nu foloseşte pluralul verbelor (“dânşii spune”,
“oamenii vorbeşte”), şi bineînţeles, nici restul limbajului său nu este unul
literar: “alde matale”, “cată”, “s-ar fi numindă”. Imaginea este întregită de
determinanţii şi expresiile pe care autorul le foloseşte în descrierea
personajului: “ducele” se şterge de “sudoare multă”, o formulare care are
intenţia să poetizeze prezenţa şi aşa pitorească a agricultorului-nobil.
“Mosafirul” se “urneşte”, verbul subliniind statura scundă şi îndesată a
provincialului. Şi pentru a clarifica dincolo de orice dubiu originea ordinară
a personajului său, autorul îi formulează o mică genealogie avându-l ca
erou principal pe tatăl “ducelui” care “se ciucise cu târla” pe acele “mari
locuri de pârloagă” şi “nu se mai dase dus”.
Spre diferenţă de acest cioban înnobilat de locurile pe care îşi
aşezase oile, domnul Dimancea, ziarist şi “ citadin”, se “interesează cast” de
săpăturile arheologice, şi “surâde” îmaginându-şi sau reprezentându-şi
locurile care, în ciuda legendei, nu par deloc nobile: Dunărea curge
“mâlos”, însă şi cu “măreţie”, iar “balta” este “năpădită de sălcii onirice”.
Contrastele sunt menite să pună o graniţă cât mai clară între modul în care
văd localnicii acele locuri, acoperite de aura nobilă şi eroică a cavalerilor de
Malta, şi realitatea unui ţinut mediocru, a cărui măreţie este luată în
derâdere şi anulată de însuşi relieful său, “un deal de piatră negră, căruia i
s-ar fi spus stâncă, dar nu era prea înalt”.
Senzaţia generală, valabilă atât pentru Maltezi, cât şi pentru zona
de unde acesta se trage, este de moliciune şi mediocritate, de ordinar în
sensul peiorativ al cuvântului, de gelatinos, murdar şi visceral. Vocabularul
cu sonorităţi elocvente contribuie în cea mai mare măsură la formarea
acestei senzaţii: arendaşul se “miorlăie”, se “umileşte”, transpiră abundent,
se consideră bătrân la patruzeci şi cinci de ani, se “mironoseşte” la ziaristul
care îl ironizează încurajându-l că “oase de mastoflonţi din era
glaciaţiunilor lacustre” tot vor găsi arheologii. Apoi alţi termeni sonori, cum
ar fi “lăeţi”, “mocan cu sarica”, “locuri de pârloagă”, “coborâtori cu
hârzobul şi hristovul”, “cu moft, streag şi herb”, “ducele de Pârlea y
Năzuroşi”, “mototolit”, “mâlos, gălbui”, “mirişti”, întregesc peisajul clisos, la
nivel geografic şi social, al acestei lumi rurale.
La nivel narativ, textul aparţine stilului subiectiv. Naratorul nu este
un personaj, este omniprezent şi omnipotent, Dumnezeu al naraţiunii. În
fragment îşi manifestă o evidentă empatie pentru tânărul Gabriel,
înţelegându-i şi susţinându-i repulsia faţă de interlocutorul provincial prin
determinanţii peiorativi pe care îi foloseşte în descrierea acestuia din urmă.
Interesantă este dinamica textului, accelerată prin absenţa
punctuaţiei de dialog. Se trece de la replica unui personaj la a celuilat fără
nici o semnalare grafică a procesului. Lectura presupune o concentrare mai
mare din partea cititorului, însă rezultatul este o curgere naturală, fără
întreruperi a discursului.