COSTUMUL MEU DE VECI (1970)

COSTUMUL MEU
Era în toamna lui 1970 când tocmai sosisem fericit acasă din ”rodaj”, căci părinţii îmi
cumpăraseră un costum, cel mai ieftin care s-a găsit, totuşi primul costum din viaţa mea. Acum îl
îmbrăcasem emoţionat şi trăsesem o tură prin târg sperând că poate mă va vedea vreo fată. Ca
stil, costumul acesta de tergal era întrutotul asemănător uniformei școlare, dar eu îl vedeam ca pe
un veșmânt de mare preţ, o consacrare iniţiatică în ochii părinţilor și ai întregii omeniri. Nu mai
eram eu ăla de ieri, aveam costum și gata!
Nici n-am intrat bine pe ușă, că tata o și îndemna pe mama:
– Ileană, spune-i tu, că eşti mamă şi asta-i o problemă mai aparte!...
– Hai, spune-i tu, măi Vasile, că eşti taică-su’ şi pe tine te ascultă altfel!
– Știi ce?... Spune-i tu, că e vorba de neamurile tale, nu de-ale mele, na!
– Măi Vasilică, ia vino tu încoace să-ţi zică mama o vorbă! Ştii că ţi-am cumpărat de unde am
avut, de unde n-am avut, costumul ăsta de pe tine. Numai că acum, că a murit bunicul tău
Ghervase, s-a întâmplat să nu avem niciun ban s-o ajutăm pe mamaia ca să-l îmbrace de
înmormântare. Însă, pentru că era la fel de mititel ca tine, ne-am gândit că i s-ar potrivi. Tu abia
ai început clasa a zecea şi nu-i musai să porţi costum, că doar nu te însori taman zilele astea.
– Cum, mă dezbrăcaţi pe mine ca să-l îmbrăcaţi pe bunicul? Şi cum să îmbrăcaţi un mort cu un
costum brun-roşcat?
– Dar avem încotro, măi Vasilică?
– ...
– Mamaia a zis că îţi dă ţie de pomană costumul lui bunic-tu, plus pălăria...
– Ce să fac eu tearfa aia veche de când lumea? E tot cârpit, soios, e demodat rău de tot, mai are şi
manşetă la pantaloni, iar împreună cu pălăria aș fi ca în filmele cu gangsteri! Cum să port eu la
șaișpe ani pălărie și costum de om mare, ca să se uite lumea la mine ca la bâlci?
– Dacă vrei musai costum, poţi ieşi la plimbare mai pe-înserat și astfel n-o să se vadă că-i așa de
vechi și ponosit, a zis tata. Iar noaptea nu se vede nici moda.
– Sau mai bine rămâi în uniformă, a adăugat mama, că până acuma doar n-ai avut costum. Și, la
o adică, precum ai spus cu gura ta, încă nu eşti un om mare şi nu tragi de volan ca taică-tu, să se
cuvină să ai costum. La vârsta ta e doar un moft. Chiar mă și mir: unde ne-a fost mintea când ţi l-
am cumpărat?
– Staţi, oameni buni, că n-am apucat să-l port nici două ceasuri!
– Hai, Vasilică, a spus mama cu durere în suflet, fii înţelegător şi dezbracă-te, că aşteaptă bunică-
ta!
– Unde e bunica?
– N-ai văzut-o când ai venit? Plânge pe trotuar, în dosul stâlpului din dreptul porţii, i-a fost
ruşine de tine să intre în casă.
– Poftim costumul, încă e cald şi să fie de sufletul bunicului meu!
Cu o lacrimă în ochi, mama l-a dus dincolo şi s-a întors cu un pachet.
– Poftim costumul şi pălăria şi să fie de sufletul bunicului tău!
– Mă, da’ bine o mai duce tataia de când mort, că primeşte deodată două costume, unul pentru
lumea asta, altul pentru cee lume!, a zis tata ca să facă haz de necaz și să mă mai ia cu vorba.
Cam așa s-a dus naibii consacrarea mea iniţiatică în faţa părinţilor și a întregii omeniri. Făcusem
un dureros pas înapoi și redevenisem un banal elev de liceu care, fie la școală, fie duminica la
plimbare, fie de Paști sau de Crăciun ori Anul Nou, tot cu uniforma.
La înmormântare, oricât mă durea inima după bunicul, mă uitam cu tristeţe cum groparii
scoboară în mormânt costumul meu nou-nouţ, iar eu rămân pe mal în uniformă școlară. Și când
îmi imaginam îngrozit că în sicriu sunt chiar eu în locul bunicului, deodată...
– Unde-i pălăria lu’ nea Costică? a urlat în gura mare un calic beţiv, venit ocazional că poate mai
gâlgâie vreun rachiu.
– A luat-o altcineva, a scâncit bunica printre lacrimi.
– Băga-l-aş în pizda mă-sii!, a răcnit beţivul, acoperind bâzâitul evlavios al popii.
COSTUMUL LUI
Deîndată ce am primit la schimb costumul şi pălăria bunicului, le-am curăţat cu grijă și am
început să le tot probez ca să văd dacă le-aș putea purta. În ochi mi se aprinsese o sclipire și
nimeni nu mai încăpea la oglindă de mine. Pălăria, la care nici nu mă gândisem că am s-o port
vreodată, îmi venea de minune și-mi dădea un aer matur și interesant. Vai, dar ce frumos eram!
Haina la două rânduri era puţin cambrată, cu umerii întăriţi care stăteau drept, ooo!, îmi dădea
aripi de fericire. Și ce revere lungi avea, că îmi veneau ameţeli de încântare! Măi Vasilică, halal
ţie ce șic ești! Pantalonii îmi erau scurţi, dar aveam să-i port lăsaţi mult pe șolduri, căci haina era
destul de lungă încât să mă acopere. Faptul că pantalonii erau paraleli, ca pe vremuri şi nu în
formă de morcov, ca ai tatei, profesorilor și activiștilor de partid, mă ungea la inimă. Piesa cea
mai bine conservată a costumului era o vestă atât de elegantă, încât dacă stăteam la oglindă
descheiat la haină și cu o mână în buzunar, mă podidea plânsul. Iar când rămâneam doar în vestă
și cămașă, cu pălăria pe-o parte și trasă puţin pe ochi, ba eram gangsterul Al Capone, ba
comisarul Eliot Ness. Între costumul brun-roșcat de tergal, la croială ca uniforma școlară și care
n-avea alt atu decât că era nou și acest vechi costum de stofă a-ntâia cu dungi fine, care avea
atâta stil și eleganţă, era o diferenţă uriașă. Îmbrăcat astfel, nici nu mai făceam parte din lumea
aceasta, atât de proletară, de necăjită și de prost gust. Lua-i-ar dracul pe toţi sărăntocii!
Așa s-a făcut că neagra supărare că am fost dezbrăcat de costumul nou, s-a transformat în euforia
de a-l îmbrăca pe cel străvechi al răposatului meu bunic. În plus, el mai avea şi copleşitorul
avantaj că mirosea puternic a tutun, ceea ce camufla taman bine propriul meu miros de ţigară.
– Mamă, cum de-a avut bunicul bani ca să-și cumpere un costum atâta de elegant?
– De unde bani, Vasilică? L-a primit și el tot de pomană, ca tine, la o înmormântare de acum
vreo douăzeci de ani, când ducea un prapur dinaintea mortului, în rând cu alţi sărmani ca el. Cum
s-ar zice, tu ești acum al treilea proprietar, numai că de data asta n-o să-l porţi tot atâţia ani, că
mai are doar oleacă și se destramă.
Ei și de dacă?Abia acesta era în sfârșit costumul meu, ăla care-mi trebuia mie, unul care să aibă
farmec și să-mi umble prin cotloanele sufletului și ale imaginaţiei! De data aceasta nimeni nu mi-
l putea lua, căci s-o numărăm pe degete: unu – ai mei nu dăduseră bani pe el și prin urmare nu
puteau avea pretenţii să-l dea altui mort; doi – bunicul era în groapă, deci nu-l mai putea purta;
trei – dădusem de pomană costumul meu nou-nouţ, iar în schimb primisem de pomană vechitura
asta prăpădită; patru – costumul era atât de vechi, încât niciun mort și niciun viu nu l-ar mai fi
purtat. Costumul meu fermecat era încuiat cu șapte lacăte, iar cheile erau la mine. Pe cât de tare
mă lovise dezbrăcarea de costumul nou, pe atâta mă simţeam în siguranţă cu acesta de-abia
dobândit. Măi oameni buni, viața este bine ticluită astfel ca dulceața ei să ajungă la fiecare.
Şi am ieşit la plimbare seara, după povaţa lui tata ca să nu mi se vadă moda. Încă de la primii
paşi pe trotuar, ca din senin, mi s-a schimbat mersul, postura, figura – eram cu totul numai stil și
atitudine. Iar când sub borurile pălăriei mai aprindeam şi câte o ţigară, eram de-a dreptul mortal.
Ah, cât mi-am dorit și un baston, însă de la bunicul rămăsese doar o cârjă prea groasă și prea
scorojită care nu dădea bine cu costumul, oricât era el de paradit. Colegii şi prietenii cu care mă
întâlneam erau la unison că îmi stă uluitor de bine și mă admirau învăpăiaţi pentru curajul de a
ieși astfel pe stradă. Dădusem o mare lovitură, la școală toată lumea îmi zicea admirativ: ”Te-am
văzut aseară!” și mai ales ”Vasilică ești mortal! Eram în al nouălea cer. Câtă dreptate avea nea
Sandu Driu care îmi spunea cu doi ani în urmă:
”Un domn adevărat se poartă la pantofi cu bombeu, pantaloni paraleli cu manşetă, curea dată cu
cremă şi lustruită bine, cămaşă albă cu butoni, cravată lată, haină la două rânduri cu revere lungi,
iar la haină, absolut două-trei stilouri în buzunărelul de la piept, unde pe vremea lui bunicul
domnii ţineau o floare sau o batistă. Fără să ţi se vadă stilourile, nu ești cult, înţelege! Asta e, măi
Vasilică, zis dintr-o suflare, eleganţa, stilul și domneala! Un domn are trei coaie, nu două!”
Însă, eu am înţeles acum și ceva în plus faţă de criteriile lui nea Sandu și anume că a fi domn
înseamnă totodată și a fi fericit. Nu ești fericit, nu ești un domn! Dar ce ești? Ești un banal elev
de liceu, încarcerat în uniforma școlară, o sinistră pușcărie la purtător.
La câteva zile de la lansarea mea fulminantă în lumea mondenă, tocmai sosisem acasă de la o
fericită plimbare în costumul meu de epocă și cu pălărie ca în filmul Casablanca. Tata avea o
figură gravă, iar mama șușotea cu bunica în camera alăturată.
– Măi, Vasilică, pe tine te așteptam, hai încoace să stăm oleacă de vorbă, dimpreună cu bunică-
ta, a zis mama cu glasul scăzut.
– Stai să vin şi eu, s-a repezit tata aprins de curiozitate să asiste la discuţie.
Bunica plângea pe tăcute cu ochii într-o batistă bărbătească din cele de la înmormântare.
– Lasă, mamaie, lasă, o îndemna tata, ai să vezi că o să fie bine...
– Vasilică, uite ce, mamaia zice că a început lumea prin târg cu fel de fel de vorbe...
– Ce vorbe, mamă?, eu n-am făcut nimic, doar am fost la şcoală şi am venit acasă.
– Da, dar seara...
– Păi, seara am ieşit şi eu la o talpă prin oraş, ca omu’, căci am făcut curat la porc şi la găini, am
măturat curtea, am greblat frunzele, am învăţat, am scris temele...
– Vasilică, zice lumea că se plimbă pe străzi stafia lui bunic-tu sau că iese seara chiar el din
mormânt şi intră înapoi când se luminează de ziuă.
– Alţii, care te-au recunoscut, a adăugat sfioasă bunica, spun că îţi baţi joc şi că faci circ cu
hainele lui.
– Nu mă interesează lumea, poate să vorbească ce-o vrea, că în câteva zile oricum îi trece!
– Dar ne interesează pe noi, a schimbat mama foaia, că noi te ţinem şi de noi râde lumea, nu de
tine.
– Asta înseamnă că?... ă-ă-ă?...
– Exact, Vasilică, înţelege şi tu că e o situaţie serioasă şi nu vrem să ne facem de poveste. Du-te
dincolo, dezbracă-te repede şi adu aici costumul şi pălăria lui bunic-tu. Că o să le dea mamaia
cuiva mâine de pomană.
– Adică la al patrulea proprietar.
– Hai, măi, dezbracă-te odată, a spus și tata, că îţi ajung două costume pe an. Eu nu mi-am
permis toată viaţa așa un lux!
– Ce târg mai este și ăsta, costumul meu nou l-am dat de pomană pe vecie, dar am primit un
costum vechi de pomană doar pentru trei zile?
– Stai liniştit, că şi pe ăsta vechi tot pe vecie îl dai, a râs tata, ai mână bună, măi!
– Unde s-a mai văzut să se ia pomana înapoi de la oameni?, am întrebat cu un nod în gât, la o
margine de plâns.
– La noi, Vasilică!, a spus tata râzând.
PASĂREA PHOENIX VESTIMENTARĂ
Rămas și fără al doilea costum care mă făcuse atât de fericit, aveam în suflet un pustiu fără
margini. Ieri cu două costume, azi cu uniforma– ce decădere, ce dezonoare, ce umilinţă și ce
durere! Dar deodată o idee s-a aprins în mintea mea, ce-i drept nu știinţifică, ci vestimentară, ba
aș zice chiar artistică. Am rupt primii doi nasturi de sus ai hainei de la uniformă și, copleșit încă
de tristeţe, am pus fierul de călcat la încins pe aragaz. Apoi, am udat reverele uniformei și le-am
răscălcat într-un unghi lung, încât reverele să se încrucișeze în dreptul nasurelui de jos. Ţinând
haina de gaică, m-am dus șovăitor la oglinda cea mare din camera părinţilor și m-am îmbrăcat.
Deodată, flacăra aproape stinsă din sufletul meu s-a învăpăiat și mi-a apărut pe faţă un zâmbet
până la ceafă. Din haina posacă de liceu făcusem un sacou care avea un viguros element de
eleganţă, căci din costumul bunicului salvasem esenţialul –reverele de epocă! În cheotoarea de
pe reverul din stânga am înfipt o floricică de nuntă găsită într-un sertar cu nimicuri și acum totul
era perfect. Când am repoziţionat și nasturii la două rânduri, mi-am zis cu bucurie în inimă și
împăcare în suflet: ”Așa, Vasilică, fă-ţi rai din ce ai!” Și mai mult de-atâta, haina aceasta nu mi-o
putea lua nimeni, căci uniforma școlară era obligatorie prin lege.

243Delia Pintilie şi alţi 242

39 comentarii
27 distribuiri
Îmi place
Comentează

Distribuie
Comentarii