BUSTUL LUI LENIN

În 1964, părinții mei aveau 33 de ani, eu aveam 10 ani, iar

războiul se terminase de 20 de ani. În fond, era pace, chit că se
trăia greu. Păi, de unde ideea asta că trebuie să trăiești bine?
Cum trăiesc animalele în natură, în huzur? La minus 25 de
grade, ele îndură gerul noaptea în păduri și prin câmpii, iar tu te
lăfăi în plapumă. Însă, la om, pe pe lângă realitatea vieții grele,
mai există și ceva care la animale nu se găsește și anume
imaginea vieții bune. Imaginea vieții bune face ca viața reală să
ni se pară rea și nesuferită, chiar și atunci când viața nu este
totuși rea. Bunăoară, mai deunăzi, un miliardar intrase în
depresie că i-ar mai fi trebuit măcar cinci miliarde ca să fie el
fericit și în siguranță. A ajuns ăsta la mintea slăviei mele bunici
dinspre tata, țațaia Valeria Șerban, care zicea că dacă ar avea o
vacă și o fântână, ar fi cea mai fericită femeie din sat. Însă,
există felurimi de vicleșuguri de a face din alb negru și din negru
alb, adică din viața rea în viață bună și invers – cu cât este mai
rău, cu atâta să ți se pară că este mai bine. Asta este o dovadă că
și viața rea este tot o imagine. Dar, dacă te pricepi, trebuie doar
să schimbi atributul de rău și de bine de la o imagine la alta și
gata, viața rea devine bună și viața bună devine rea! De aceea și
ziceau oamenii una ca asta, cu privire la viața lor, comparativ cu
a oamenilor din Occident: ”Dacă la noi este atât de bine, iar la ei
este atât de rău, atunci cum pizda mă-sii, la noi este atât de rău,
iar la ei este atât de bine?”
Cei care se ocupă cu îmbârligarea imaginilor de tot felul din
căpățânile oamenilor sunt în primul rând preoții, de departe cei
mai specialiști, împânziți prin toate cătunele și ungherele. I-auzi
una: ”Nu plângeți, căci n-a murit, ci doarme!.” Tot un fel de
preoți și la fel de perfizi sunt filosofii. Ei meșteresc imaginile
din capetele mai cu pretenții. I-auzi una: ”Esența precede
existența.” Dar trepădușii care se zghihuie zilnic la meștereală
de zici că au înnebunit, sunt politicienii. Ei sunt de-a dreptul
îngrozitori, deoarece se folosesc de armată, poliție, jandarmerie,
judecătorie, pușcării, școli, de Securitate, ba și de filosofi și
preoți, de artiști și de savanți și de oricine altcineva. Iar în anii
aceia, meșterirea imaginilor realității începea, după modelul
preoților, încă de la grădiniță, sub formă de poezii, cîntece și
jocuri. I-auzi una:
U-Re-Se-Sé,
Rămânem prietené,
Pe mai multe secolé!
În 1964, trepădușii imaginilor asupra vieții erau comuniștii,
cunoscuți și ca marxist-leniniști, iar odată cu intrarea pe scena
politică a lui Stalin, ei s-au numit și staliniști. În 1964,
comunismul marxist-leninist-stalinist era în România la el acasă.
Iată o dovadă: cel mai industrializat oraș de pe atunci după
capitală, Brașovul, se numea Orașul Stalin, deși numele acesta
era corect să-l poarte capitala țării, căci aici era conducerea
comunist-stalinistă, nu la Brașov. Sub conducerea Partidului
Muncitoresc Român și mai ales sub conducerea personală a
însuși secretarului său general, tovarășul Gheorghe Gheorghiu-
Dej, muncitorii erau înfrăţiţi între ei în întrecerea socialistă fără
sfârșit de depășire a planului cincinal, anual, lunar și zilnic.
Ţărănimea era de asemenea înfrăţită, atât ea cu ea, cât și cu
muncitorimea progresistă, considerată a fi clasa conducătoare a
societăţii socialiste în plin avânt revoluţionar. Iar
intelectualitatea... mț, mț, mț... cum să vă zic... intelectualitatea
asta... mai ales artiștii, constituia a treia clasă socială, de fapt o
”pătură” socială care până la urmă n-a avut încotro și s-a înfrăţit
și ea cu toată lumea sub ochiul vigilent al Partidului. Și pentru
ca treaba să fie ţinută muncitorește și mai ales ţărănește în frâu,
Stalin lansase încă demult directiva ca intelectualitatea să aibă
salarii cât mai mici. Și așa a rămas până azi, când comunismul a
împlinit peste douășcinci de ani de când a fost împușcat în cap în
persoana însuși secretarului său general, tovarășul Nicolae
Ceaușescu.
Nu este de mirare că pe steagul glorios al Partidului apăreau
numai secera și ciocanul și nu apărea nimic simbolic în privința
intelectualității, deși au existat destule încercări de introducere a
acestei pături sociale cu potențial contrarevoluționar în
simbolistica comunistă. Până la urmă, pe stemele pionierilor a
început să apară și cartea, însă desigur că era vorba de opera
marelui Lenin. Cu toate acestea, când era vorba de făcut
simboluri, atât ca idee, cât și ca realizare material-concretă,
Partidul nu avea încotro și apela la artiști, adică la intelectuali
care însă făceau ce făceau și-și dădeau în petic.
Așa s-a întâmplat odată, când secretarul general al P.C.U.S. a
comandat unui sculptor vestit în arta proletară, un bust
comemorativ al lui Lenin, cu ocazia a nu știu câți ani de la
nașterea sau moartea sa. Statuia din mijlocul Moscovei era cât
un bloc de zece etaje, înfășurată în pânze ale căror falduri se
legănau ușor în aerul rusesc al dimineții. Sute și sute de reporteri
din toată lumea așteptau vernisarea bustului marelui Lenin,
dublați desigur de tot atâtea sute și sute de kaghebiști. Lume
peste lume, fanfare și emoții șuvoi când, parcă dintr-odată, a
apărut alaiul comitetului central, în frunte cu însuși secretarul
său general, însoțit de puhoaie de personalități grele ale vremii și
o puzderie de ofițeri cu decorații, inclusiv pe cracii pantalonilor
și pe prohab. Blițurile clănțăneau ca mitraliera la foc automat,
secretarul general a smuls cu hotărâre revoluționară și iubire
patriotică frânghiile, faldurile au căzut primprejurul
postamentului și bustul uriaș al lui Lenin a strălucit în soare ca
un zeu colosal, precum odinioară statuile faraonilor egipteni. Pe
dată, un cutremur de groază a cuprins întreaga asistență, când
privirile au fost zdruncinate de înfățișarea uluitoare a acestui
Dumnezeu copleșitor, căci bustul lui Lenin avea o țâță mare și
una mică. La un semn al șefului KGB-ului, aparatele de
fotografiat au fost smulse din mâinile reporterilor și deîndată
artistul a fost adus în fața secretarului general pentru care, în
paranteză fie spus, marele Lenin era de fapt o păpușă sau cel
mult un păpușoi de propagandă.
– Nenorocitule, că te împușc în cap la umbra marelui Lenin,
cum de-ai îndrăznit să-i batjocorești memoria în halul ăsta, de
față cu toată omenirea și cu masiva cheltuială de ruble din
munca eroicului popor sovietic?
– Tovarășe secretar general al P.C.U.S., lucrarea mea este un
omagiu, o recunoaștere și un suprem respect față de Lenin!
– Ce respect, criminalule, ce respect? Futu-ți în gură tagma de
intelectuali subversivi să-ți fut!
– Tovarășe secretar general, am zis că gata de-acuma cu arta
figurativă burgheză care nu face altceva decât să reproducă
mortuar chipuri și trupuri ca atare!
– Ce artă este asta, boule?
– Nonfigurativă!
– Ha???
– Adică având elemente intelectuale pline de înțelesuri
revoluționare, tovarășe!
– Astea-s înțelesuri revoluționare, tâmpitule!? Tovarășe
Mareșckov, dați-mi repede un revolver să-i zbor creierii de căcat
ai acestui spion american infiltrat în arta rusă!
– Tovarășe secretar general, ia gândiți-vă la tâța aia mare, oare
cine suge la ea?
– Ce supt, dementule, cine mă-ta suge?
– Clasa muncitoare progresistă, clasă conducătoare în orânduirea
comunistă, ea se alăptează cu gândirea marelui Lenin. Păi, se
cuvenea să-l redau pe Lenin ca pe un mort, prin artă figurativă,
sau mai bine am făcut că am sugerat continuitatea gândirii
revoluționare a marelui geniu al proletariatului?
– Ia uitați-vă, tovarăși, ia uitați-vă! Se pare că artistul nostru are
dreptate: Lenin care nutrește peste vremuri revoluția continuă!
Mai dați-i talentatului nostru artist încă zece mii de ruble!
– Iar tâța cea mică... a continuat artistul înflăcărat de ruble.
– Nu e bine deloc, asta e bătaie de joc, o țâță foarte mare și una
foarte mică! Dă rublele înapoi, că pe mine nu mă prostești!
– De la țâța mică oare cine suge? Suge țărănimea colhoznică și
sovhoznică, o clasă în curs de dispariție odată cu mecanizarea
tot mai avansată a agriculturii. Puteam eu reda mai bine de atâta
ideea pe care o iubea Lenin cel mai mult – să dispară toți
mujicii? Cum să arăți înfrățirea muncitorimii cu țărănimea, a
ciocanului cu secera, decât ca având aceeași mamă care-i
alăptează?
– Tovarăși, acest artist este un geniu ieșit din rândurile
poporului! Dați-i înapoi banii și un plus de cinci mii de ruble!
– Tovarășe mare artist al revoluției marxist-leniniste, dar ia
spune-mi, intelectualitatea de unde suge, dumneata de unde
sugi?
– Păi,... n-ați zis să-i fac lui Lenin numai bustul?
Așa s-a făcut că în România comunistă, țară satelită a U.R.S.S.,
întelectualitatea nu a supt nici ea de la vreuna din tâțele
hrănitoare ale lui Lenin, ci de sub bustul acestuia. Și așa a rămas
până în ziua de astăzi.
8181
5 comentarii
18 distribuiri
Îmi place
Comentează
Distribuie
Comentarii