CE MÂNCAU SFINȚII PĂRINȚI DIN PUSTIA EGIPTULUI ÎN SEC. III-V E.N.

Sfintii Parinti ai pustiei sunt scofâlcitii și pământiii pe care-i vedem zugrăviți pe pereții mai de la
intrare ai bisericilor, cei cu bărbi negre și lunguiețe, pastrame umane în toată regula sau mai bine
zis mumii de-a-n picioarelea.
Aceste stafii, aceste arătări întunecate sunt dușmanii înverșunați ai preoților și ierarhilor lor,
deoarece dorind cu ardoare să imite viața lui Isus, au trait mult mai sărăcăcios decât El, dând
preoților un contraexemplu de viață și evlavie care dintotdeauna i-a pus în cea mai de căcat
postură posibilă. Cel puțin, Isus mânca zdravăn, bea zdravăn și mai trăncănea subtilități cu femei
frumoase, iar pe una o și pupa atat de des pe gură, că se scandalizase lumea. Însă, dacă Isus ar fi
mâncat și ar fi băut ca Sfinții Părinți ai pustiilor, nu mai prindea nici măcar răstignirea, că de
înviat, nici pomeneală.
Aceste mumii umblătoare nu au trăit doar în pustia Egiptului, ci și in Sinai, Palestina și Siria,
precum și pe unde s-a mai nimerit. Cenușiile pastrame pe două picioare mai și vorbeau, deși cu
mare cumpătare și de aceea zicerile lor erau de pomnină și de neuitat, așa că s-au păstrat intacte
până azi. Luate la un loc, zicerile Sfinților Părinți ai Pustiei (numite apoftegme) constituie a doua
carte după Biblie, eu aș zice un fel de regulament de aplicare a Legii creștine, un îndreptar
absolut al vieții pentru cine chiar că este sau vrea să fie credincios. După ce citești literatura
aceasta de cea mai mare clasă posibilă, când vezi un popă, îți vine să-i dai cu Psaltirea în cap.
Redau mai jos un fragment din “Originile vietii monahale“ – excelenta carte a istoricului și
rafinatului literat francez, călugărul Antoine de Guilleaumont, pasaj unde prezinta ce și cum
mâncau acești mari sfinți.
”Masa nu se servea decât o dată pe zi, la ceasul al nouălea (oar 15), iar postul o putea amâna
pentru mai târziu sau chiar o suprima cu totul. Hrana era alcătuită în principal din pâine cu ceva
sare şi eventual cu cevcateva picaturi de ulei. Călugării de la Kellia îşi primeau pâinea de la
Nitria, unde erau brutării; aveau un fel de pesmeţi uscaţi, care se puteau conserva multă vreme.
Autorul lucrării Historia monachorum ne încredinţează că mulţi dintre monahii de la Kellia se
hrăneau numai cu cicoare amară (ipikrides), care creşte şi în zilele noastre spontan în deşert,
putând fi şi cultivată. Hrana gătită era destinată doar bolnavilor: astfel, Evagrie, către sfârşitul
vieţii, având stomacul şubrezit, nu mai mânca decât salată fiartă. O altă ocazie pentru prepararea
mâncării gătite era primirea de oaspeţi, din ospătarea cărora monahii îşi făcuseră o adevărată
datorie. În asemenea ocazii se găteau tot felul de fierturi, cum ar fi terciul de linte sau de făină.
Pentru prepararea acestor bucate nu era nevoie de prea multe ustensile; în afara marmitei,
ocazional folosită şi ca ceaun, sunt menţionate farfuria, pinakis - în realitate un fel de planşetă -
şi un bnkalion, vas pentru apă pe care călugării erau sfătuiţi să o bea cu multa moderaţie, dacă nu
voiau să aibă fantasme nocturne.
Sâmbăta seara monahii luau masa împreună, eveniment care era numit agape, ca o reminiscenţă a
agapelor din Biserica primară care precedau săvârşirea Liturghiei Euharistice (de care a fost
disociată pe la jumătatea secolului al II-lea). Această masă luată în comun avea, prin urmare, o
semnificaţie religioasă, exprimând dragostea care îi unea pe monahi. Meniul era mai îngrijit
decât cel de la mesele servite în chilii: acum era singurul moment - în afara cazurilor deja
semnalate - când se consuma mâncare gătită (dar fără carne) şi se bea cu moderaţie vin (pe care
unii călugări îl refuzau). Pentru unii dintre ei, această masă de sâmbăta era singura masă într-o
săptămână întreagă. Se citează chiar exemplul unui călugăr care a fugit într-o sâmbătă seară la
Kellia pe când fraţii se aşezau la masă, pentru a nu fi nevoit să-şi întrerupă postul ţinut toată
săptămâna.
Într-o zi, la Kellia, pe când se împărţea vinul, un călugăr tânăr care nu voia să bea, a luat-o la
fugă pe acoperiş; sub greutatea lui, acoperişul s-a rupt în hohotele de râs ale celorlaţi. Dar
stareţul i-a luat apărarea spunând: „Acest acoperiş nu se va mai repara cât voi fi eu aici, ca lumea
să afle că la Kellia o boltă s-a prăbuşit pentru o cană cu vin" (Apophtegmes anonymes, Nau,
148). Agapa era aşadar urmată ca în Biserica primară de liturghie care se desfăşura de-a lungul
întregii nopţi.
Călugării petreceau o parte a duminicii împreună discutând unii cu alţii; tinerii profitau pentru a
dobândi sfaturi de la bătrâni care nu de puţine ori se transformau în adevărate cuvântări. Apoi,
fiecare se întorcea la chilie, ducându-şi cu sine provizia de pâine pentru toată săptămâna.”
P.S. Cartea lui Antoine de Guilleaumont nu se mai poate găsi prin librării, însă ea poate fi furata
fara probleme in format pdf de pe net. Ce nu face omul pentru cele sfinte? Poate fi jefuit de pe
net și ”Patericul sau apoftegmele Sfinților Părinți ai pustiei Egiptului”, editia de la Alba Iulia.
Dar cine are parale, încă mai poate cumpăra Patericul Mare care cuprinde absolut toate zicerile
acestor prinți ai ascezei.

68Mihaela Hritcu, Tutuianu Ion şi alţi 66

4 comentarii
8 distribuiri
Îmi place
Comentează

Distribuie
Comentarii