Materiale suplimentare pentru pregătirea examenului de bacalaureat

Modele de rezolvare pentru pregătirea simulării din aprilie 2013

Neomodernismul. Nichita Stănescu,Lectia despre cub

După Mihai Eminescu şi Tudor Arghezi, Nichita Stănescu este al treilea inovator al
limbajului poetic în literatura română. Poezia sa se încadrează în mişcarea literară neomodernistă
Volumul Opere imperfecte, apărut în 1979, se deschide cu poezia Lecţia despre cub care
este, în esenţă, o meditaţie asupra miracolului frumosului şi a perfecţiunii. Prin conţinut, textul
este o artă poetică neomodernistă în care autorul pune accent pe relatia dintre creator si lume,
dintre opera si receptarea ei
Tema poeziei Lecţia despre cub este concepţia despre perfecţiunea artistică, în dublă
relaţie: dintre poet şi creaţie şi dintre publicul receptor şi creaţie.
Substantivul ,,lecţia” din titlul poeziei ilustrează concepţia artistului despre calea ce
trebuie urmată pentru atingerea perfecţiunii, „cubul” fiind metafora simbol a textului care
simbolizeaza perfecţiunea.
Prima secvenţă a poeziei ilustrează, într-un limbaj metaforic, etapele muncii artistului, în
încercarea sa de a obţine perfectiunea, Poetul realizeaza „o reţeta” a creării unui obiect
considerat perfect,folosindu-se de „ingredientele” prin care ar putea să obtină cubul perfect :
participarea organica la actul creatiei(,,se ciopleşte cu o daltă de sânge”),atingerea magica a
creatiei de catre parintele poeziei,Homer( ,,se lustruieşte cu ochiul lui Homer”), iar pentru
transmiterea unei scântei divine, a unei iluminări, a strălucirii necesare operei de artă ,,se
răzuieşze cu raze”.
În următoarea etapă, circumscrisă(incadrata) primei secvenţe, creaţia ţine de nevoia de
iubire, exprimată prin gestul sărutului, semn nu doar al adoraţiei, ci şi o modalitate de a transfera
starea afectivă a creatorului şi a lumii întregi asupra operei de artă: „se săruta de nenumărate ori
cubul/ cu gura ta, cu gura altora/ si mai ales cu gura infantei.”
Însă, în mod paradoxal, perfecţiunea creaţiei se naşte din inefabila(inexprimabila)
imperfecţiune. Perfecţiunea nu este sinonimă cu frumuseţea. De obicei lucrurile imperfecte atrag
mai mult atenţia, pentru că conferă individualitate, unicitate.
Distrugerea perfecţiunii formale, ultima idee dezvoltată în secvenţă, reprezintă momentul
final al creaţiei. Renunţarea la perfecţiunea creată e necesară şi e realizată de creatorul însuşi.
Instrumentul folosit pentru anularea perfecţiunii este ciocanul, iar gestul e realizat cu
rapiditate(„brusc”).
Mesajul este, prin urmare, acela că creatorul neomodernist îşi trece prin etape diferite
creaţia, construind perfecţiunea clasică, transferând asupra ei sensibilitatea romantică, dar
distrugând convenţionalul, atât la nivel lingvistic, cât şi la nivel prozodic.
În centrul celei de-a doua secvenţe poetice se află receptarea umană. Privirea
receptorului, umanitatea însăşi, interpretează imperfecţiunea creaţiei ca semn al incapacităţii
1
omului de a o depăşi, în timp ce tonul de regret demonstrează contrariul: dificultatea receptorului
de a depăşi nevoia de a vedea forma perfectă. În final repetarea pronumelui nehotărât „toţi” are
rolul de a accentua diferenţa ireconciliabilă dintre creator şi public, iar exclamaţia ironică: „Ce
cub perfect ar fi acesta,/ de n-ar fi avut un colţ sfărâmat” evidenţiază atitudinea mulţimii în faţa
unei creaţii care nu corespunde viziunii ei faţă de artă.
La nivel formal, ideile poetice sunt exprimate cu ajutorul versului liber, unde iniţiala
majusculă se utilizează la începutul fiecărui enunţ, dar nu şi al fiecărui vers, ceea ce ilustrează
prezenţa ingambamentului, procedeu de sintaxă poetică modernă. Poezia este alcatuita din
treisprezece versuri care formeaza o singura strofa care nu respecta regulile
prozodiei,remarcandu-se absenta rimei clasice.
Nivelul stilistic se caracterizează prin ambiguitate, creată de folosirea metaforelor, a
simbolurilor, sensurile conotative ale cuvintelor.
Nivelul semantic se concentrează în jurul câmpului semantic al creaţiei, susţinand ideea
centrală a textului referitoare la condiţia artei şi a artistului, şi a semnificaţiei simbolului ,,cubul”.
Nichita Stănescu este unul dintre reprezentanţii poeziei neomoderniste care a impus o
noua paradigmă prin metaforele şocante, neobişnuite.Poezia analizată aparţine
neomodernismului prin subiectivitate, ambiguitatea limbajului, prezenţa metaforei şi a
simbolului, imagini artistice neobişnuite, prozodie.

Materiale suplimentare pentru pregătirea examenului de bacalaureat

Modele de rezolvare pentru pregătirea simulării din aprilie 2013

2
 Romantismul.Mihai Eminescu,Luceafarul

Romantismul este un curent literar care s-a afirmat la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi s-a
prelungit până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.Curent anticlasicist,respinge orice
norme,sustinand ideea de libertatea de expresie.Cultiva fantezia si exprimarea
sentimentelor,pledand pentru explorarea universului interior al omului.
Reprezentantul romantismului romanesc,poet national si universal ,Mihai Eminescu este
luceafarul poeziei romanesti.Adevarat intemeietor al limbajului poetic,el sta alaturi de cei mai
mari romantici europeni,fiindu-i specifica ilustrarea conditiei nefericite a geniului intr-o lume
superficiala,meschina,incapabila sa-i inteleaga aspiratiile superioare.Tema filozofica
fundamentala a liricii sale,aceasta, se regaseste in poezia Luceafarul.
Capodopera eminesciana,Luceafarul este un poem romantic,filozofic,epico-liric.
Avand ca sursa principala de inspiratie basmul popular romanesc, „Fata in gradina de aur”,
cules de germanul Richard Kunisch,Mihai Eminescu creeaza cinci variante succesive ale
basmului,versificandu-l si schimbandu-i finalul,apoi imbogatindu-l cu idei
filozofice,transformandu-l intr-un poem filozofic unic.A cincea varianta versificata a basmului
este cea definitiva.
Mitul „Zburatorului” este valorificat in primul tablou al poemului „Luceafarul”prin visul
erotic al fetei de imparat care,ajunsa la varsta dragostei,isi imagineaza intruparea tanarului in
ipostaza angelica si in ipostaza demonica,pentru a putea dialoga cu acesta dupa legile pamantene.
Atras de conceptia filozofica a alui Arthur Schopenhauer,Mihai Eminescu preia,din lucrarea
sa, „Lumea ca vointa si reprezentare”, viziunea antitetica dintre omul obisnuit si omul de
geniu,fiecare dintre cei doi fiind particularizat prin trasaturi definitorii.
Tema dobândeşte, în Luceafărul, semnificaţii aparte prin relaţiile de opoziţie şi de
simetrie care se stabilesc între cele două universuri antagonice – al omului comun şi al omului
superior.
Poemul „Luceafarul” are 392 de versuri,structurate in 98 de catrene.Compozitia este
simetrica,in cele patru tablouri manifestandu-se armonios planul terestru si cel cosmic:tablourile
intai si patru imbina planul universal-cosmic cu cel uman-terestru,tabloul al doilea este dominat
de planul uman-terestru,iar al treilea de planul universal-cosmic.
In ceea ce priveste ipostazele geniului,in tabloul intai omul superior e simbolizat de
Luceafar,ca astru apartinand planului cosmic,in al doilea este doar o aspiratie spirituala pentru
Catalina, in al treilea este intruchipat de Hyperion,iar in ultimul tablou este omul superior sugerat
de Luceafar/Hyperion,ca simbol al lumii superioare,detasat de efemeritatea oamenilor obisnuiti.
Ipostazele feminine sunt ilustrate de unicitatea fetei de imparat in tabloul intai,de
Catalina,femeia pamanteana care are identitate si nume,in al doilea tablou ,in al treilea ideea de
femeie este simbolizata de aspiratia geniului catre iubirea ideala,iar in ultimul tablou ea devine o
muritoare oarecare,o anonima.
3
 Primul tablou este o poveste fantastica de dragoste,manifestata intre doua fiinte
apartinand unor lumi diferite,cea terestra si cea cosmica.
Incipitul este o formula initiala de basm:”A fost odata ca-n povesti/A fost ca niciodata/Din
rude mari imparatesti/O prea frumoasa fata”.Epitetul care defineste frumusetea neasemuita a
fetei este un superlativ popular, „prea frumoasa”,fiind cunoscut faptul ca Eminescu avea o grija
deosebita in alegerea cuvintelor cu mare forta de expresie.
Strofa urmatoare ilustreaza unicitatea fetei de imparat,prin comparatii sugestive pentru a
accentua trasaturile care o fac cu totul aparte in lume:”Si era una la parinti/Si mandra-n toate
cele/Cum e fecioara intre sfinti / Si luna intre stele”.
Cadrul iniţial în care apare fata de împărat este specific romantic. Izolarea şi singurătatea
accentuează predispoziţia la reverie. Deschiderea înspre cosmic este sugerată de motivul
ferestrei, asociat cu motivul stelei: „Din umbra falnicelor bolţi / Ea pasul şi-l îndreaptă / Lângă
fereastră, unde-n colţ / Luceafărul aşteaptă” Fereastra constituie singurul spatiu de comunicare
intre cele doua lumi,terestra si cosmica,metafora intalnita si in alte poezii eminesciene.
Privindu-l fascinata in fiecare noapte,tanara se indragosteste de astru.Intalnirea celor doi
indragostiti are loc in oglinda,ca spatiu de reflexie, si prin intermediul visului:”Ea il privea cu un
suras/El tremura-n oglinda,/Caci o urma adanc in vis/De suflet sa se prinda.
Chemarea Luceafarului de catre fata este patetica,incarcata de dorinta si de forta magica:
„Cobori in jos, luceafar bland/Alunecand pe-o raza ,/Patrunde-n casa si in gand/Si viata-mi
lumineaza.”
Luceafarul se intruchipeaza mai intai sub infatisarea angelica a „unui tanar voievod”,ca fiu
al cerului si al marii(„Iar cerul este tatal meu/Si muma-mea e marea”).El o cheama pe fata in
lumea lui,oferindu-i statutul de stapana a apelor.Fata il refuza,simtindu-l „strain la vorba si la
port”,apartinand unei lumi necunoscute ei,de care se teme: „Ochiul tau ma-ngheata”
Antitezele demonstreaza ca cei doi indragostiti apartin unor lumi opuse,simbolizand
existenta vesnica si iminenta mortii.Fata isi marturiseste neputinta de a accede spre
cunoastere,accentuand imposibilitatea formarii cuplului: „Dara pe calea ce-ai deschis/ N-oi
merge niciodata.”
Dupa trei zile si trei nopti,fata isi aminteste de Luceafar in somn(mitul oniric) si ii adreseaza
aceeasi chemare incarcata de dorinte.Luceafarul se intruchipeaza de aceasta data sub infatisare
demonica,un „mandru chip”,nascut din soare si din noapte,vine in odaia fetei .Din nou o cheama
pe fata in lumea lui,oferindu-i de data aceasta,cosmosul,pe cerurile caruia ea va fi cea mai
stralucitoare stea.Fata il refuza si de aceasta data,desi frumusetea lui o impresioneaza puternic.
Cele două motive romantice – înger şi demon – sunt complementare şi ilustrează capacităţile
nelimitate ale geniului de a-şi depăşi condiţia. Dacă invocaţiile fetei sunt urmate de metamorfoza
onirică a Luceafărului, chemările lui nu sunt urmate de fata de împărat, care refuză să-şi
părăsească lumea, cerând însă renunţarea la nemurire.
Puterea de sacrificiu in numele implinirii iubirii ideale este proprie numai geniului,viziune
romantica exprimata prin intensitatea sentimentului de iubire.Luceafarul pleaca la Demiurg
pentru a-i cere acestuia dezlegarea de nemurire: „S-a rupt din locul lui de sus/Pierind mai multe
zile.”
4
 Tabloul al doilea este o idila pastorala intre doua fiinte apartinand aceleiasi lumi.Cadrul
naturii este dominat de spatiul uman-terestru,fata se individualizeaza prin nume,Catalina,si prin
infatisare,iar Luceafarul este doar aspiratie spirituala,ideal.Se dezvoltă o altă temă romantică:
iubirea idilică dintre doi pământeni – Cătălin şi Cătălina
Tabloul incepe prin prezentarea lui Catalin,”viclean copil de casa”,caruia Eminescu ii face
un scurt portret,in care tonul ironic este evident: „indraznet cu ochii”,cu „obrajei ca doi bujori”.
Prezenta Luceafarului este in acest tablou doar sugerata,ca aspiratie spirituala,ca dorinta
erotica ideala: „O,de Luceafarul din cer/M-a prins un dor de moarte”.
Jocul dragostei este ilustrat de gesturile tandre,mangaietoare pentru invatarea iubirii: „Daca
nu stii,ti-as arata/Din bob in bob amorul/[…]Si ochii tai nemiscatori/ Sub ochii mei ramaie”.
Tabloul al treilea este dominat de planul universal-cosmic.Luceafarul este Hyperion,iar fata
este motivatia calatoriei,simbolul iubirii ideale.
Pastelul cosmic,in care natura este fascinanta,contine scurte referiri la ideea filozofica a
timpului si a spatiului universal,trimitand totodata si la geneza Universului.Calatoria lui
Hyperion(motivul calatoriei)spre Demiurg in spatiul intergalactic simbolizeaza un drum al
cunoasterii.Setea de cunoastere a omului de geniu face ca Hyperion sa-i ceara Demiurgului
dezlegarea de nemurire,cu scopul de a descifra taina fericirii,prin implinirea iubirii absolute,in
numele careia este gata de orice sacrificiu suprem.
Demiurgul ii refuza lui Hyperion dorinta, desconsiderand statutul de muritor al omului,care
nu-si poate determina propriul destin,ci se bazeaza numai pe noroc,in antiteza cu omul de
geniu,capabil de a implini idealuri inalte,care-l fac nemuritor.Ideea ca existenta umana este
alcatuita din viata si moarte,este unul din argumentele Demiurgului pentru a-l convinge pe
Hyperion sa renunte la ideea de a deveni muritor: „Caci toti se nasc spre a muri/Si mor spre a se
naste”.Acesta isi exprima profundul dispret pentru lumea superficiala,meschina,care nu merita
sacrificiul omului de geniu: „Si pentru cine vrei sa mori?/Intoarce-te, te-ndreapta/Spre-acel
pamant ratacitor/Si vezi ce te asteapta.”
Ultimul tablou imbina, ca si primul,planul universal-cosmic cu cel uman-terestru.Geniul
redevine astru,iar fata isi pierde unicitatea,numele,frumusetea,infatisarea,ipostaza femeii in acest
tablou fiind aceea de muritoare oarecare,un „chip de lut”.
Intorcandu-se la locul lui pe cer,Luceafarul priveste pe pamant si vede „doi tineri
singuri”,intr-un joc al dragostei.Fata,”imbatata de amor”,ii adreseaza Luceafarului o chemare
care nu mai este magica ca la inceput,accentuandu-se astfel ideea ca omul obisnuit este supus
sortii,intamplarii,norocului,fiind incapabil de a atinge idealul.
Eliberat de patima iubirii,Luceafarul se detaseaza de lumea superficiala,exprimandu-si
profundul dispret fata de incapacitatea acesteia de a-si depasi limitele: „Ce-ti pasa tie,chip de
lut/Dac-oi fi eu sau altul”
Finalul poemului ilustrează atitudinea rece,rationala,specifica geniului,o detasare
superioara care nu mai permite un dialog intre cei doi,ilustrand valoarea suprema a idealului spre
care poate aspira doar omul superior.

5
 Textul epico-liric se defineste prin complexitatea procedeelor artistice,prin ineditul si
varietatea stilului.Cuvintele si expresiile populare dau un farmec aparte limbajului artistic
eminescian,prin oralitatea exprimarii.Lirismul este subiectiv si obiectiv.
Prozodia inedita se particularizeaza prin complexitate:catrene cu versuri de cate sapte-
opt silabe,ritmul iambic impletit cu cel amfibrahic.Poemul ilustrează o muzicalitate interioară a
versurilor care se obţine prin procedeul romantic al antitezei, prin desăvârşirea formei până la
obţinerea unei expresii artistice originale
Creaţia lirică eminesciană reuneşte câteva teme şi motive semnificative ale literaturii
romantice universale. Combinate cu mituri şi motive autohtone, acestea dobândesc originalitate
şi îl situează pe poet în rândul „marilor clasici” ai literaturii române.Poemul „Luceafarul”este cea
mai inalta expresie a poeziei romanesti.

Materiale suplimentare pentru pregătirea examenului de bacalaureat.

Modele de rezolvare pentru pregătirea simulării din aprilie 2013

Povestirea in rama.Mihail Sadoveanu,Hanu-Ancutei

6
 „Hanu-Ancuţei”,opera de maturitate, este o capodoperă publicată în 1928,cea mai
stralucita creatie lirico-epica a lui Mihail Sadoveanu.
In volumul „Hanu-Ancutei”,alcatuit din noua povestiri,scriitorul recurge la tehnica
literara numita povestire in rama sau poveste in poveste.In firul epic ,relatat de naratorul
omniscient,intervin istorisiri relatate de cate unul din oaspetii ce poposesc la han pentru odihna si
placere.Povestitorii sunt ei insisi participanti direct sau martori ai evenimentelor narate si mai rar
doar mesageri ai intamplarilor povestite.Toate povestirile sunt relatate într-un singur loc, la
Hanul Ancuţei.
Tema operei o reprezinta placerea de a povesti si constiinta ca numai asa te sustragi
efemeritatii timpului.
Timpul narativ se compune din timpul povestirii,care marcheaza prezentul(timpul cand se
relateaza intamplarea)si timpul povestit,care ilustreaza un plan al trecutului.
Spatiul narativ este un topos,un loc privilegiat,hanul, ca loc de popas si de petrecere.
Mihail Sadoveanu a scris noua povestiri distincte, fiecare dintre ele fiind individualizate
prin cateva particularitati,ceea ce constituie diversitatea volumului „Hanu-Ancutei”
Subiectul povestirilor este divers, fiecare ilustrând totuşi un destin uman de
excepţie.Titlurile sunt sugestive: „Iapa lui Voda”, „Fantana dinte plopi” „Cealalta Ancuta”,
‚Judet al sarmanilor”, „Negustor lipscan”, „Orb sarac” etc.
„Fântâna dintre plopi” este o povestire in rama in care intamplarile evocate se petrecusera
„demult”,tot „pe aceste meleaguri,pe vremea celeilalte Ancute”.Timpul narativ se situeaza intr-
un plan al trecutului,spatiul narativ este un topos(loc comun intr-o creatie literara),iar relatarea
imbraca forma evocarii.
Incipitul povestirii apartine naratorului obiectiv care ilustreaza,prin naratiunea la persoana
a treia, atmosfera plina de emotie care pluteste printre oaspetii hanului,deoarece povestitorul mos
Leonte reusise sa impresioneze cu povestirea anterioara,despre balaurul fabulos.
În lumina „soarelui auriu” oaspeţii de la hanul Ancuţei zăresc pe drum un calăreţ care
poposeste la han. Comisul Ioniţă îl întâmpină cu bucurie, recunoscând în drumeţul singuratic pe
Neculai Isac, „căpitan de mazali”. Hangiţa îi aduce oaspetelui „un cofăiel plin” cu vin şi o
„ulcică nouă”, iar comisul Ioniţă il roagă să le povestească „întâmplarea de demult”.
Din acest moment al povestirii,perspectiva narativa este aceea de narator-
personaj.Protagonistul se afla in centrul evenimentelor,deoarece lui i se intamplase tragedia de a-
si pierde un ochi.
Actiunea scoate in evidenta nu atat personajul,ci mai ales situatia si intamplarile tragice
narate la persoana intai.
Povestirea capitanului Isac este o idila ,iar intamplarile avusesera loc in tinerete,cu
douazeci si cinci de ani inainte,cand tanarului ii placea sa „cutreiere” Moldova.
Perspectiva temporala ilustreaza intoarcerea in trecut,iar hanul,ca topos, perspectiva
spatiala.

7
 Neculai Isac îşi începe povestea .Într-o toamnă, „pe vremea celeilalte Ancuţe”, poposise la
han şi era „bezmetic şi singur ca un cuc” pentru că il parasise iubita.El îşi aminteşte cum intr-o zi
ramasese impresionat de o „fetişcană de optsprezece ani”,Marga,pe care o vazuse in mijlocul
unei cete de tigani. A doua zi o întâlneşte la „fântâna dintre plopi”, unde ea il astepta să-i
mulţumească pentru bănuţul de argint.Fata ii promite ca il va astepta cu nerabdare sa se intoarca
de la Pascani. Neculai isi continua drumul, dar gândurile raman la frumoasa ţigancă. După ce isi
termina tot ce are de facut,se intoarce spre hanul Ancuţei. Ocoleste hanul şi se duce direct „la
fântâna cu patru plopi”.Marga îl aşteaptă în întuneric.Cadrul este romantic,creand o atmosfera de
vraja pentru intalnirea erotica,iar prezentarea peisajului marcheaza o pauza descriptiva in sirul
naratiunii.
La intalnirea de la fantana,tiganca îi destăinuie că unchiul Hasanache o pusese să îl atragă
în locul acela pustiu, pentru ca el, împreună cu cei doi fraţi mai mici, să-i fure calul şi banii.Ea se
teme că va fi înjunghiată dacă ei îşi vor da seama că i-a trădat. Cu glasul încărcat de groază,
Marga îl indeamnă să fugă, dându-şi seama că ţiganii au auzit-o că-l prevenise. Neculai se aruncă
pe cal si fuge. În urma lui, ţiganii arunca cu prajini in el. Tânărul, căzut de pe cal şi, simţind „o
lovitură de fier ascuţit la coada ochiului drept”,trage cu pistolul, nimerindu-l pe un ţigan . Ochiul
drept îi era plin de sânge, dar cu celalalt zareste lumina hanului si începe să strige cu disperare.
Cei aflaţi la han ies cu făclii şi pornesc toţi înapoi, spre fântâna unde se întâlnise Neculai cu
Marga. Pe colacul fântânii, „lucea sânge proaspăt”, semn că ţiganii o omorâseră pe fată, pentru
că-i trădase, şi o aruncaseră în fântână.
Ascultătorii acestei istorisiri groaznice rămăseseră „tăcuţi şi mâhniţi”.Fântâna nu mai
exista, se distrusese „ca toate ale lumii”. Căpitanul Neculai „sta împovărat în locul lui, neclintit şi
cu capul plecat”, iar ochiul „cel viu, mare şi neguros, privea ţintă în jos în neagra fântână a
trecutului.
Protagonistul-narator isi aminteste ,cu glasul incarcat de tristete ,intamplarea care l-a lasat
fara un ochi.Astfel,din faptele si comportamentul lui rezulta inocenta tineretii,precum si
agilitatea cu care reactioneaza,atunci cand afla de la Marga despre jefuirea pusa la cale de
tigani.
Neculai se dovedeste curajos in conflictul cu tiganii,dar si indurerat atunci cand vede ca
tigancusa fusese ucisa si aruncata in fantana.
In final,naratorul omniscient contureaza suferinta protagonistului.Acesta poarta cu sine o
amintire dureroasa,cumplita,care lasase urme pentru toata viata.Chipul lui exprima chinurile care
nu-l parasisera in toti anii,descrierea directa a infatisarii sugerand eternizarea acestei poveri
sufletesti.

Particularitatile limbajului artistic al operei constau in imbinarea epicului cu liricul.Asa cum

afirma George Calinescu,Sadoveanu a creat o limba limpede,armonioasa si pura,in care se
impleteste graiul popular al taranilor cu fraza vechilor cronici,o limba capabila sa redea poezia
sentimentelor omenesti,frumusetile tainice ale naturii,pastrand farmecul atmosferei din „vreme
veche”.

8
 Arhaismele si regionalismele,precum si cuvintele si expresiile populare sunt folosite cu
naturalete de catre protagonist si de catre ceilalti oaspeti ai hanului,dand oralitate
stilului.Scriitorul este creatorul unui limbaj seducator si accesibil.

Figurile de stil apar cu moderatie,dand astfel stilului sobrietate.Metafora apare sporadic,iar

epitetele au rol caracterizator.Sadoveanu creeaza trairi tulburatoare si emotii intense in sufletul
naratorilor.

Valoarea incontestabilă a acestei creaţii sadoveniene constă în frumuseţea deosebită a

limbii, vraja stilistică, observaţia realistă pătrunzătoare în surprinderea destinelor omeneşti,
candoarea romantică în dezvăluirea sentimentelor şi tainelor sufleteşti, cadrul de legendă şi
atmosfera poetică în care se petrec faptele povestite.